Pribeagu[v=]

POEMUL VACII

                    (Ion Pribeagu)
 
Într-un sat, o vacă grasă,
 Cum sunt vacile tâmpite,
 Dar frumoasă şi lăptoasă,
 S-a gândit să se mărite.
 
Boii, de la mic la mare,
 Au venit cu tot belşugul,
 Toţi voiau să se însoare,
 Că-s deprinşi să tragă jugul.
 
Vaca, însă, ca o fată,
 Cu avere şi trusou,
 Îi respinge îngâmfată :
 "Cum să mă mărit c-un bou ?"
 
"E un cal prin curţi vecine,
 Care pătimaş mă strânge,
 El e genul meu, tip bine,
 Armăsar sadea, pur-sânge !"
 
Vaca, tot făcându-i curte,
 Îşi atinse idealul,
 După tratative scurte,
 S-a căsătorit cu calul.
 
"Ah, ce şansă pe mireasă!"
 Comenta în pom o cioară,
 "El - aristocrat de rasă.
 Ea - o biată pierde-vară."
 
Dar curând, ce tragedie !
 Vaca se certă cu calul,
 Pân'departe-n deal la vie,
 S-auzea întreg scandalul.
 
În zadar, când stingea lampa,
 Vaca-n fiecare noapte,
 Se plimba făcând pe vampa,
 Cu ispitele-i de lapte.
 
Ba, mai mult, se întâmplase,
 Ca jucând pe îndrăgostita,
 Calul, furios, îi trase ,
 Două palme cu copita !
 
Şi atunci, cu dezolare,
 Vaca prinse a pricepe,
 Cum că soţul ei mai are,
 Trei amante, toate iepe.
 
Asta-i prea de tot, îşi zise,
 Îl dau dracului de cal.
 Şi-ntr-o seară părăsise,
 Domiciliul conjugal.
 
Slabă, galbenă, uscată ,
 De necazuri şi nevoi,
 Vaca noastră, resemnată,
 Se întoarse printre boi.
 
Dup-atâta chin şi jale,
 Vaca multe a-nvăţat.
 Primul bou ieşit în cale,
 Îl acceptă de bărbat.
 
Nunta lor a fost vestită,
 Că s-a dus prin văi ecoul,
 "Ce pereche potrivită!
 Vaca noastră şi cu boul."
 
Ea comandă el ascultă.
 El cu munca, ea tapaj.
 Este, fără vorbă multă,
 Tipul clasic de menaj.
 
Totuşi, vaca ( ne şopteşte,
 un măgar), c-aşa-i măgarul,
 Prin păduri mai zăboveşte,
 Uneori cu armăsarul.
 
Dar, eu cred că-i calomnie,
 Măgăria ce ne-o spune.
 Totul e, că-n căsnicie,
 Treaba merge de minune.
 
Vaca poate, ştie satul,
 Chiar şi grajdul să-l răstoarne.
 Boul nu-i decât bărbatul.
 Ca dovadă, poartă coarne !
 
Şi aşa, trec ani şi ani,
 Şi precum am prins de ştire,
 Au făcut şi trei juncani,
 Şi trăiesc în fericire.
 
În povestea mea, de faţă ,
 Nu e nici un lucru nou,
 Pentru orişicare vacă,
 Soţul ideal e-un BOU ...

http://adevarul.ro/locale/botosani/povestea-nestiuta-regelui-umorului-romania-ion-pribeagu-evreul--inventat-o-zaraza-i-a-adus-faima-constantin-tanase-1_550d1c8f448e03c0fdc3116d/index.html

Moşke Fafer, cam în vârstă
Şi c’o faimă oarecare,
Nici bigot, nici apicoirăş,
Ş-a pus gând să se însoare.
Şi fiind om cu angarale,
Nici puţine şi nici multe,
S-a gândit c-ar fi cu cale
Şi c’un Rav să se consulte.
Şi s-a dus la rabi Sloimke,
Tadicul din Sărărie,
Venerat de toţi evreii
Din întreaga Românie.
 
- Rabi dragă, viu la tine
Ca la un învăţător,
Ca să-mi spui, la vârsta asta
Mai se cade să mă-nsor?
Mi-am găsit o văduvioară,
Seină-Beilă, care-ar vrea,
De aceea, spune-mi, rabi,
Pot să mă însor cu ea?
 
Rabinu’-a deschis o carte
Ş-a citit plini de fiori:
“Dacă Cel Inalt ţi-arată
Drumul presărat cu flori,
Trebuie să-i faci pe voie,
Fiindcă-n Thora-i toată seva
Şi să te uneşti cu Seina,
Cum făcu Adam şi Eva.”
 
- Mulţumesc, dar spune-mi, rabi,
Ce mă fac dacă muierea
Vrea să se mărite, numai
Pentru a-mi moşteni averea?
- De socoţi că gându’-acesta
Viaţa-îţi va turbura –
Zise prea-înţeleptul Sloimke –
Atunci, nu te însura !
 
- Da, dar nici un trai de pustnic-
Zice Moske – nu-i kidai,
Nimeni nu-ţi dă bună ziua,
Nimeni nu-ţi prepară un ceai.
Eşti bolnav şi n-ai un doctor,
Până vine, poţi să mori…
- Ai dreptate! – aprobă rabi -
Atunci, musai să te-nsori!
 
- Da, dar dacă femeiuşca -
Mult mai tânără ca mine –
Are-un văr cu care nu ştiu
Nici când pleacă, nici când vine.
- Fiule, - a spus rabinul -
Neştiind ce să mai creadă –
Nu poţi da o condamnare
Până nu ai o dovadă!
Dacă presupui de-acuma
C’o să-ţi facă viaţa grea,
Calea cea mai bună este
Ca să nu te-nsori cu ea!
 
- Ti-e uşor matale, rabi,
Fiindcă nu ştii ce văpaie
Te cuprinde când eşti singur
Cu pereţii din odaie,
Când visezi femei şi chefuri,
Iar în faptul dimineţii
Te trezeşti vorbind cu perna,
Că te râd pân’şi pereţii…
- Bine, ca să-nvingi pustiul,
Care sufletu-ţi doboară,
Dacă nu ai altă breiră,
Atunci du-te şi te-nsoară!
 
- Da, dar vezi c’aici e buba:
Nu pot vrerea să-mi împac,
Să mă-nsor? Poate mă-nşeală…
Să rămân din nou burlac?
Va putea ea să mă-mbie?
Voi avea eu vr’un succes?
Din dilema asta, rabi,
Spune-mi, dragă, cum să ies?
 
- Dacă vrei să ai scăpare
Si în mine te încrezi,
Cât mai grabnic – zice rabi –
Trebuie să te botezi !
 
- Eu, să mă botez, reb Soimke
Nici nu pot să cred, prea sfinte,
Că din gura dumitale
Ies asemenea cuvinte!
 
- Da! Botează-te, chiar mâine,
Si cum scrie-n Pericopă,
Nu-mi vei cere mie sfaturi,
Ci ai să te duci la popă.
În acest fel, dragă Moşke,
Devenind creştin fidel,
Ai să mă scuteşti pe mine
Ş-ai să-l plictiseşti pe el!
(Ion Pribeagu)

Povestea lui Ion Pribeagu

Cea mai minunata poveste de dragoste din Micul Paris

VERIŞOARA (de Ion Pribeagu)

Prin anul nouă sute nouă
Nu mai eram un oarecare,
Veneam la clubul „Lumea Nouă”
Şi alte cercuri literare.

Îl cunoscusem pe Gârleanu,
Pe Cincinat, pe Eftimiu
Şi-a apărut, de Minulescu,
„Romanţe pentru mai târziu”.

Visam să cuceresc o lume,
Să schimb humorului tiparul,
Că publicasem nişte versuri
Într-un săptămânal, „Ţânţarul”.

Văzând directorul revistei
Că am talent de pamfletar,
Fără să steie mult pe gânduri
M-a angajat ca secretar.

Redacţia era în centru;
O cameră unde-ncăpea
Biroul, scaune, dulapul,
Maculaturi şi-o canapea.

De joi, când apărea revista
Şi până lunea care vine
Redacţia era închisă
Şi cheile erau la mine.

Directorul, un om politic,
Cu redingotă şi cu cioc,
Venea în timpul săptămânii,
Însă duminica de loc.

Aşa că tânăr, cu speranţe,
Plutind în sferele senine,
Mi-nchipuiam că-n toată ţara
Nu-i altul mai grozav ca mine!

Şi într-o sâmbătă, pe seară,
Plimbându-mi visul pe Lipscani,
M-am cunoscut cu o fetiţă
Cam de vreo douăzeci de ani,

De parcă Dumnezeu din ceruri
Vrând dorurile a-mi înfrâna,
O nimfă mi-a trimis în cale
Şi mi-a şoptit: - Ionică, na!

Nici nu-mi mai încăpeam în piele
De-acest potop de fericiri,
C-avea cosița în inele
Şi-n sân, ascunşi, doi trandafiri,


Guriţa roşie şi mică
Şi ochii negri, plini de foc,
Că tot privindu-i mi-era frică
Să nu pleznesc de-atât noroc!

Ne-am dus la cinema, la „Clasic”.
Un film cu Eva şi Adam.
O vorbă n-am scos pe-ntuneric,
Că doar prin mâini ne-nțelegeam.

Târziu, cam după miezul nopţii,
Ca-un autentic amorez,
Am invitat-o ca să vadă
Redacţia unde lucrez.

În cameră, printre săruturi,
Înghirlandate în rondele
Am proclamat-o-ntr-o poemă
Prinţesa visurilor mele!

Şi dimineaţa, pe la zece,
Când vream să-i mai dedic o strofă,
Deodată, a bătut în uşă
Directorul! O catastrofă!

În clipe de-astea, turbulente,
Tu nu ştii singur ce să faci:
S-ascunzi după birou fetiţa,
Sau cât mai grabnic să te-mbraci.

Şi s-a-ntâmplat cum se întâmplă
Când n-ai un pic de prevedere:
Eu, numa-n pantalon şi guler,
Şi ea cu nudul la vedere!

Directorul, galant din fire,
Privind-o a şoptit:- Scuzaţi!
Iar eu am spus: - Mi-e verişoară,
Venit-aseară din Galaţi!

A scotocit printre sertare,
A scos grăbit un manuscris,
Şi când fu gata de plecare,
M-a tras de-o parte şi mi-a zis:

- Să nu fii supărat, Ionică,
Însă aş vrea să-ţi spun ceva:
Acum trei luni, fetiţa asta,
A fost şi verişoara mea...

Povestea lui Ion Pribeagu, textierul lui ...

Mic si al dracului
Octavian Sava
Pe Calea Vacarestilor de altadata, pe care I. Peltz a fixat-o ca pe o gravura veche, in tonuri gri si negru, printre atatea personaje manate de un destin care nu ducea niciunde, puteai intalni adesea o figura deosebita de toate celelalte. Era un om maruntel, imbracat ingrijit, cu o palarie “Borsalino”, cu gulerul camasii apretat si de o albeata imaculata, cu hainele bine croite pentru trupul sau de liliputan, cu ochelari rotunzi, imensi pentru persoana atat de gracila, dindaratul carora te tintuia o privire sclipind de inteligenta. Umbla totdeauna grav, framantat parca de mersul inexorabil al omenirii catre pierire. Copil fiind, m-am incrucisat nu o data cu el pe strada si-i auzeam pe cei din jurul meu soptind cu respect: “E Ion Pribeagu!”
Ma mira faptul ca un domn atat de serios este de fapt un umorist prolific, cu o penita foarte ascutita, care a facut sa rada mii de oameni, descretindu-le fruntile, alungand macar pentru o clipa ingrijorarea permanenta a coreligionarilor lui in privinta pericolului care crestea amenintator dinspre Germania nazista.
In octombrie trecut se implineau o suta de ani de la nasterea lui. Mereu grijuliu fata de fenomenul evreiesc din Romania, Tesu Solomovici a strans o mare parte a stihurilor lui Ion Pribeagu si le-a tiparit in doua volume, cu un titlu inspirat chiar de un vers al autorului: “Mic si al dracului”. Mult talentata noastra actrita, Maia Morgenstern, care poate trece cu usurinta de la o tragedie cum este Medeea lui Euripide, la Veta lui Caragiale, si-a alcatuit, pe baza unei selectii riguroase din versurile lui Pribeagu, un “two-men show”, asociindu-si un balerin extrem de dotat, pe Valentin Rosca, solist al teatrului “Constatntin Tanase”. Spectacolul exuberant, spumos ca o cupa de sampanie, imbinand intr-un mod fericit stihul cu dansul si pantomima, readuce pe scena lumea hazlie, dar cateodata meditativa, a umoristului. Daca profesionalismul de dansator al lui Rosca ne este binecunoscut, constatam cu satisfactie ca Maia Morgenstern ii tine piept cu deosebita gratie, dovedind inca o data, daca mai era nevoie, nu numai marile ei calitati actoricesti, dar si pricepere regizorala cu reale aptitudini coregrafice. Adaugand sau eliminand anumite accesorii de costumatie la fracul care imbraca impecabil silueta de invidiat a actritei (totusi mama a trei copii) si secondata admirabil de Valentin Rosca, cei doi reinvie nenumarate personaje care anima versurile poetului.
Incercand sa nu dezvalui ceea ce constituie materia prima a spectacolului “Mic si al dracului”, imi permit sa schitez cate ceva din biografia lui Pribeagu. Numele sau adevarat era Isac Lazarovici. S-a nascut la 27 octombrie 1887, in Sulita Moldovei, intr-o familie de evrei saraci. Cautandu-si un pseudonim, si-a anagramat prenumele si a semnat intai Sachi Disperatu. Unul dintre primii scriitori care l-au incurajat a fost N. D. Cocea (tatal actritelor Dina si Tanti Cocea). Dar nenumarate articole, cronici rimate, reviste si versuri au fost semnate si cu alte pseudonime: Ion Palavra, Ivan Turbinca, Ion Vraiste, Vasile Isprava, Vasile Gaina etc. Si in cele din urma: Ion Pribeagu.
Ca intr-un fel de curriculum vitae a scris asa: Numele: Ion Pribeagu / Ocupatia: scriitor, / Peste un metru inaltime / De la cap pan-la picior. / Data nasterii: octombrie / Locul nasterii: in pat / Semnele particulare:/ Maruntel si inspirat. / Ochi destepti ascunsi sub lupe, / Nas copoi si barba rade, / Dupa stil si comportare / Par a fi om cumsecade.
Foarte populare erau cuvintele cu care isi intampina cititorii sau spectatorii revistelor pe care le-a scris: Fratilor din toata tara / Din Arad si Hunedoara/
Din Constanta si Sascut / Va salut! Si va spun la toti cinstit: Bine v-am gasit!
Desigur, ca orice barbat, mai ales poet fiind, Ionica a avut si o viata sentimentala. Ba chiar era mereu indragostit, dupa cum marturiseste:
D-aia, firicel de roua / Sunt indragostit de doua: / Uneia-i zice Mariana /
Cand clipeste ea cu geana / Vindeca din suflet rana, / Te transporta in Nirvana. / Celeilalte-i spune Tita, / Are vorba ca alvita, / Svelta e ca porumbita / Si-un poem ii e gurita! / Dumnezeule, prea Sfinte, / Tu ce stapanesti Parinte / Lumea veche si cea noua / Tine-mi-le pe-amandoua / Si barbatii lor, o Tata, / Sa nu afle niciodata / Sa nu afle-n clipa grea / Nici ei... nici nevasta-mea!
Dar iata si mediul literar in care se invartea: Prin anul noua sute noua / Nu mai eram un oarecare, / Veneam la clubul “Lumea noua”/ Si alte cercuri literare, / Il cunoscusem pe Garleanu, / Pe Cincinat, pe Eftimiu, / Imi oferise Minulescu / “Romante pentru mai tarziu”/
Printre revuistii nostri, / Care cantareau mai greu, / Erau Durma, Kiritescu, Stoicovici, De Herz si eu; / Ei scriau pentru Tanase: / “Marafaet bucluc” si “Plici”, / Eu pentru Tomescu Iorgu, / Si alti actorasi mai mici. /Ei la “Carabus cu-ntregul / Demimond din Bucuresti, / Eu la “Teatrul Nou” cu plebea / de pe Calea Vacaresti. / Ei montau cu lux – di granda / Fastului sa se consacre, / Eu jucam in ani de-a randul / “Treanca-fleanca, mere acre”.
Din aceasta revista, il auzeam pe tata fredonand un cuplet, din care am retinut si eu doua strofe: Soacra-mea odata, / Stand asa protap, / I-a cazut pendula / Din perete-n cap. / Eu am zis atuncia, / Tremurandu-mi glasul, / Nu aduce anul / Ce aduce ceasul!
Satul de saracie si de cenzura care ii cam respingea cupletele, uneori mai deocheate, Pribeagu s-a decis sa-si urmeze fiul care plecase in Israel. Cum de cateva ori i se respinsese cererea de emigrare, s-a decis sa-i scrie chiar lui Gheorghiu-Dej. Citez din aceasta scrisoare:
Am depus actele toate / Si bilet de sanatate, / Si fotografii recente, cazierul cu amprente, / Plus biletul de vaccin / Ca n-am fost supus strain, / Note bune la purtare, / Ordinul de concentrare, / Act de nastere-al lui tata, / De la fisc pe cinci ani plata. / Anexez aici chitanta / Ca-s la zi cu Manutanta, / Am dovada de la “Sacra”/ C-am trait bine cu soacra, / Ca n-am bloc, ca n-am mosie, / Ca n-am stat la puscarie, Ca n-am fost nici beat, nici mort. / Am si act de cununie / Si-mi mai trebuie-o hartie, /Doar atata: Pasaport.
Amuzati si cei care acordau viza, l-au lasat sa plece. Ajuns in Israel nu a stat nici acolo pe roze. Publica saptamanal in presa de limba romana cate o poezie vesela si cand era in lipsa de inspiratie, apela si la cele mai vechi, uneori renuntand la tonul frivol, ca de exemplu:
Cor de ingeri intoneaza / Cantece si psalmi din Tora / Care-mbratiseaza cele / Sapte brate de Menora. / Ruga ce-o naltam spre ceruri / Catre Domnul se preface / Intr-un imn de preamarire / Si de slava pentru pace!
Fiind solicitat la o manifestare aniversara sa prefateze spectacolul sustinut de Maia Morgenstern si Vladimir Rosca, dupa ce am evocat figura lui Ion Pribeagu, ca s-o prezint pe Maia m-am gandit sa imit maniera maestrului, drept care am spus: Fratilor de la Strehaia, / Din New-York si Damaroaia, /Din Hong-Kong si Turtucaia, / Cine celebra? MAIA! I-a jucat pe toti in sir,Pe Cervantes, pe Shakespeare, / Pe Euripide si / Pe Vasile Alecsandri, / Caragiale, Sebastian, / Chiar pe Sava Octavian /A fost Lola si Medeea, /Mama Morton, Dulcineea. / Si-avand trei copii si-a spus / Ca mai vrea unul in plus / Si-a fost si mama lui Isus!/ Fiind actrita priceputa / Toata lumea o saluta: / Din Tahiti la Sinaia, / Din Macao la Mamaia / Din Arad in Hymalaia, / Din Bet Sheba la Gheboaia:/ Hura! Sa traiasca Maia!
http://www.cronicaromana.ro/mic-si-al-dracului-.html

Urmasul lui Pintea-Viteazul Frunzala Pribeagu’, ultimul haiduc al Maramuresului

Povestile cu haiduci s-au stins una cate una, dar nu acelasi lucru se poate spune si despre cea a ultimului haiduc din Maramures. Legenda si intamplarile lui Frunzala sunt cat se poate de vii, atat in familia lui din Budesti, cat si in cea a comunitatilor prin care a trecut. Frunzala Pribeagu’ ar fi implinit in anul integrarii 87 de ani. Cei care vorbesc despre haiduci dau parca in mod automat timpul cu multi ani in urma pe larg[...]

Biografie Ion Pribeagu

Poetul humorist Ion Pribeagu s-a născut la 27 octombrie 1887 în târguşorul Sulita, cu numele Isac Lazarovici. Din tinerete, fascinat de meşteşugul poeziei, posedând talent din belşug, înzestrat cu o extraordinară putere de muncă, reuşea întotdeauna să înveselească pe cei care îl ascultau.
A scris foarte mult în viaţa lui: piese, reviste, cronici, proză, dar îndeosebi versuri. Ca poet şi umorist a fost deseori tentat să scrie mai liber, mai fără perdea, aşa cum au făcut la vremea lor Eminescu, Alecsandri şi alţii.
A scris şi el "pentru sertar", dar aceste realizări le ţinea numai pentru el, strânse într-un dosar şi ferite de priviri indiscrete. Rareori, citea câte ceva conspirativ şi poznaş vreunui prieten bun.
În decursul a peste 60 de ani de activitate fecundă, a publicat aproape tot ce a realizat în afară de aceste creaţii, intitulate chiar de el "IMPERTINENŢE".
În ultima parte a vieţii sale, a intenţionat să le publice, dar i-a lipsit curajul. Conştiinciozitatea şi etica lui profesională nu l-au lăsat să depăşească o anumită limită în relaţiile lui cu cititorii.În mai 1973 a fost publicat acest volum, în primã editie, sub prefaţa lui Louis Gallian.





http://www.agonia.ro/index.php/author/0003986/index.html