Tito[V=]

http://cultural.bzi.ro/dramatica-ruptura-dintre-stalin-si-tito-34459

http://www.revistamagazin.ro/content/view/11747/33/

Maresal al Iugoslaviei si „arhitect al celei de-a Doua Iugoslavii”, Josip Broz Tito s-a nascut la 7 mai 1892 la Kumrovec, in nordul Croatiei. A fost al saptelea copil al lui Franjo si Mariei Broz. A lucrat ca ucenic de mecanic si, cu ocazia zilei de 1 mai 1910, auzind de miscarea muncitoreasca, a intrat in Partidul Social-Democratic din Croatia. A lucrat in mai multe fabrici (printre care si „Daimler”) si in 1913 s-a inrolat in Armata austro-ungara. S-a remarcat pentru bravura in Primul Razboi Mondial (a luptat contra Rusiei), iar in luptele din Bucovina a fost ranit si luat prizonier. A fost arestat in 1917, dar a reusit sa evadeze sarind din tren.

http://accesliber.wordpress.com/2013/11/21/biografia-lui-josip-broz-tito-1892-1980/

Kosovo in timpul Iugoslaviei lui Tito (1945–1986)

Iosip Broz Tito - Prizonier si revolutionar

http://zigzag-online.ro/index.php?page=vezi_articol&idArticol=1429&titlu=Tito

http://cultural.bzi.ro/o-fata-mai-putin-cunoscuta-a-istoriei-tito-amantul-slav-si-nenumaratele-sale-iubiri-8935

http://www.gandul.info/international/vaduva-lui-iosip-broz-tito-a-decedat-la-varsta-de-88-de-ani-11543432

Seifurile lui Tito, deschise după 33 de ani de la moartea sa

FOTO Moştenirea lui Tito: Monumentele fascinante si uitate din Iugoslavia

Vizita lui Tito în Banat, în 1969: preşedintele iugoslav, aşteptat de 10.000 de sârbi


Acum 36 min.Cea mai importantă vizită de rang înalt organizată la Timişoara, după război, a fost cea făcută de preşedintele iugoslav Iosip Broz Tito. Evenimentul a avut loc în 1 februarie 1969, când Tito a fost aşteptat în Gara de Nord de delegaţia română în frunte cu Nicolae Ceauşescu şi primul ministru Ion Maurer. Articol complet

Cocktail Hemingway à la Fidel, pentru Tito

Tito – amantul slav si nenumaratele sale iubiri (I)
Iosif Broz Tito a fost, fara indoiala, unul dintre cele mai charismatice personaje ale secolului trecut. De origine modesta, a crezut in steaua lui norocoasa, chiar daca ea n-a fost, in cele din urma, aceeasi cu cea care a stralucit, decenii intregi, deasupra Kremlinului. Razboinic neinfricat, strateg iscusit, diplomat inegalabil si conducator de mana forte, el a fost, in egala masura, si un barbat sarmant si vesnic indragostit de frumusetea femeilor – marturie in acest sens stand numeroasele sale legaturi amoroase.
Mirele fugit

7 aprilie 1963 - Proclamarea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia
Una dintre cele mai carismatice personalitati ale ultimului secol, Iosif Broz Tito si-a legat numele mai intai de Comitern, al carui cofondator a fost, apoi de infiintarea miscarii de partizani din Iugoslavia si, in fine, de crearea statului iugoslav postbelic pe care l-a condus cu abilitate timp de aproape patru decenii. Sustinator al ideii de „comunism national” sau „titoism”, dupa Al Doilea Razboi Mondial a intrat in conflict deschis cu Stalin, desi fusese cel mai de incredere prieten al dictatorului sovietic. Principal initiator al Miscarii de Nealiniere, al carei prim presedinte a fost, a sustinut o politica echilibrata, osciland intre cele doua blocuri politice, comunist si capitalist si transformand Iugoslavia in cel mai liberal stat comunist al Europei.

Serviciile secrete şi criza iugoslavă

În primii ani dupa razboi, concomitent cu eforturile sustinute pe plan intern pentru a crea un nou regim politic în Iugoslavia dupa modelul existent în Uniunea Sovietica, al carei prestigiu international crescuse ca urmare a victoriei obtinute în razboiul împotriva celui de-al treilea Reich, Iosip Broz Tito era preocupat si de reorganizarea hartii geopolitice în Balcani. Pe acest fond, la putin timp dupa terminarea razboiului, liderul iugoslav a început sa exercite presiuni asupra Albaniei cu intentia de a face din aceasta tara a saptea republica a Federatiei Iugoslave.


Proiectul "Federatia Balcanica"
Primele succese nu s-au lasat asteptate: în iulie si noiembrie 1946 au fost semnate o serie de acorduri vamale, monetare si de cooperare între cele doua tari, care aratau clar intentiile liderului de la Belgrad. Planul acestuia a început sa prinda un contur la începutul anului 1948, când Tito a vrut sa treaca sub comandament iugoslav armata albaneza si sa trimita trupe pe teritoriul Albaniei, sub motivatia de a o apara împotriva "fascistilor greci". Conducatorii de la Tirana, derutati si chiar speriati de cele ce puteau sa se întâmple, au înstiintat imediat Moscova. Pe de alta parte, proiectul lui Tito de a crea o Federatie Balcanica, în care sa fie inclusa si Bulgaria - desi la început a avut si sprijinul liderului comunist de la Sofia, Gheorghi Dimitrov-, se pare ca a stârnit în capitala Bulgariei si unele nemultumiri legate, în primul rând, de rolul secundar rezervat acestei tari în cadrul federatiei proiectate. Dar rolul esential în esuarea proiectului Federatiei Balcanice a revenit Moscovei. Interesele sovietice în Balcani si în sud-estul Europei în general puteau fi cel mai bine servite nu de o constructie statala mare, ci de existenta unor state mici care sa se subordoneze intereselor Marii Uniuni Sovietice, si atunci Moscova a spus un "niet" clar si hotarâtor proiectului Federatiei Balcanice.
Ruptura
Toate aceste actiuni, care nu aveau drept scop decît acela de a modifica raporturile de forte dintre statele comuniste, l-au iritat la maximum pe Stalin, întarindu-i hotarârea de a lua masuri în consecinta împotriva Iugoslaviei si a lui Tito, cu atât mai mult cu cât acesta dadea semne evidente ca nu vrea sa se supuna orbeste ordinelor Moscovei.
Ruptura între cele doua state a cunoscut o rapida evolutie: la jumatatea lunii martie 1948, Stalin a anuntat retragerea consilierilor militari si economici sovietici Apoi, trei luni mai târziu, prin intermediul Kominformului, reunit la Bucuresti (20-28 iunie), a condamnat politica promovata de liderul iugoslav, considerându-l "tradator al socialismului", "omul care intentiona sa destrame sistemul socialist". Citirea Raportului respectiv la reuniunea de la Bucuresti, de catre Gheorghiu-Dej, la solicitarea expresa a lui Stalin, în care erau cuprinse asemenea critici dure, a cauzat o înrautatire brusca a relatiilor dintre România si Iugoslavia. Desi se pare ca Gheorghiu-Dej si ceilalti participanti nu erau convinsi de veridicitatea celor cuprinse în Raport, acestia, din motive lesne de înteles, au aprobat în unanimitate documentul prezentat si au declansat o adevarata campanie împotriva lui Tito si a Iugoslaviei, jucându-si bine rolurile pe care Stalin le concepuse si reusise, prin tenacitatea-i caracteristica, sa le puna în scena.
Tendintele "expansioniste" ale liderului iugoslav în zona Balcanilor aveau sa-l determine pe ambitiosul Stalin sa recurga si la masuri extreme: a dat ordin serviciilor secrete sovietice sa-l asasineze pe Tito. Planul de asasinare, conceput în trei variante (infectarea cu bacterii de holera; împuscarea în timpul unei receptii oferite de Ambasada Iugoslaviei de la Londra, cu ocazia unei vizite întreprinse de Iosip Broz Tito în Marea Britanie; folosirea unei arme speciale în timpul unei ceremonii la Belgrad), a ramas în vigoare pâna la moartea lui Stalin. Dupa aceasta data, când se produce împacarea cu Tito, Gheorghiu-Dej este nevoit sa-si ceara scuze fata de acesta, aratând ca fusese fortat sa prezinte acel raport, neavând în împrejurarea respectiva posibilitatea si nici puterea de a se eschiva. Sunt însa si unele informatii potrivit carora Dej l-ar fi prevenit pe Tito, printr-un curier special, sa nu vina în România, întrucât banuia ca Stalin ordonase lichidarea sa. Acest plan de asasinare a lui Tito a fost facut public abia în anul 2000, în cadrul unei reuniuni a fostilor sefi ai serviciilor de informatii ce a avut loc la Sofia.
Misiunile serviciilor secrete în perioada crizei
Fiind convinse de producerea unei schimbari radicale în situatia operativa, datorita tensiunii crescânde a relatiilor româno-iugoslave, serviciile de informatii ale României s-au organizat rapid pentru a face fata ofensivei anticipate a serviciilor speciale din tara vecina. Activitatile specifice derulate pe aceasta linie au fost conduse de catre un colectiv din cadrul Sectiei Externe a aparatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în fruntea caruia se afla Gizella Vass. Acest colectiv tinea legatura permanenta cu centrul coordonator de la Moscova, unde se afla si Pera Popidova, un fost colaborator apropiat al lui Tito în timpul celui de-al doilea razboi mondial, dar care trecuse în tabara opusa, conducând - în conformitate cu indicatiile Kremlinului - "lupta emigratiei iugoslave antititoiste".
În România, emigrantii iugoslavi antitoisti erau concentrati în mai multe centre, a caror conducere era asigurata de Ata Opoevici, care se subordona lui Popidova si coopera activ cu grupul condus de Gizella Vass. Membrii organizatiei conduse de Opoevici desfasurau o intensa propaganda împotriva lui Tito si a "titoismului", prin intermediul ziarului ce-l editau în tara noastra, prin difuzarea de manifeste, precum si prin utilizarea unui post de radio de care dispuneau în acest scop. Organizatia respectiva avea ca obiective prioritare: protejarea emigratiei iugoslave de penetrarile SDB (Serviciul de Securitate a Statului din Iugoslavia) si infiltrarea în Iugoslavia a unor agenti valorosi sau emisari comunisti, a caror misiune o constituia obtinerea de informatii, difuzarea de materiale de propaganda si organizarea de nuclee ostile politicii lui Tito în organizatiile de partid, în structurile armatei si ale securitatii din Iugoslavia. Actiunile de diversiune ale organizatiei lui Opoevici au fost sprijinite în mod constant de catre serviciile speciale românesti, care desfasurau si actiuni autonome (în afara celor de sprijinire a emigratiei iugoslave antititoiste), dispunând si ele de agenturi proprii cu rol contrainformativ pentru a preveni infiltrarile din partea SDB, dar si cu scop ofensiv, de penetrare a unor locuri si medii din spatiul iugoslav.
Ofensiva serviciului de informatii iugoslav...
În acelasi timp, SDB-ul, pe lânga interesul manifestat fata de emigratia iugoslava din România, avea ca obiectiv prioritar contracararea si demascarea complotului pus la cale de catre Kremlin, încercând în acelasi timp sa atraga atentia românilor asupra faptului ca s-au lasat antrenati într-un joc strain intereselor tarii lor si ca sunt victimele aceluiasi scenariu sovietic.
Actiunile derulate de catre serviciile de spionaj iugoslave în, si cu privire la România vizau atât implantarea de agenti în zonele de interes, cât si interogarea si recrutarea de agenti din rândul emigrantilor români aflati în lagarele de la Kovacito si Zrenianin sau în închisorile iugoslave. Prin aceste demersuri se urmarea identificarea eventualilor agenti trimisi sub acoperire de Securitatea româna si obtinerea de informatii relevante din partea refugiatilor, îndeosebi din rândul celor care au activat în administratie, în armata ori în partide politice. Astfel, în aprilie 1949, Mihai Raut, fost ministru din partea PNT, a fost interogat de organele iugoslave cu privire la situatia politica din România. Asemanator s-a procedat si cu Alexandru Bunescu, fost director la Monitorul Oficial si secretar adjunct al PNT, care a fost obligat sa prezinte un raport despre activitatea partidului, iar ministrul Petala a expus în detaliu activitatea ministrului afacerilor externe.
Actiunile de spionaj ale SDB au fost rodnice, având în vedere ca în perioada noiembrie 1948 - martie 1951 aceasta structura a reusit sa infiltreze pe teritoriul romînesc circa 40 de agenti, cei mai multi dintre ei având sarcina de a culege informatii din zona de frontiera, de a difuza materiale de propaganda cu continut diversionist sau revizionist ori de a-i sprijini pe cei care doreau sa paraseasca România, iar altii urmau sa-si desfasoare activitatea informativa pe o durata mai lunga si sub identitati false. Majoritatea agentilor aveau rude si cunostinte în România, pe care urmau sa le foloseasca drept puncte de sprijin în rezolvarea sarcinilor specifice ce le aveau de îndeplinit pe timpul prezentei în tara noastra. Baza recrutarii acestora o constituia fie convingerea, fie santajul moral sau specularea unor vicii, interesul material etc., în functie de particularitatile fiecarui caz în parte.
Instruirea si dirijarea lor se efectua în casele conspirative ale SDB din Vârset, Zrenianin si Biserica Alba. La terminarea stagiilor de pregatire, agentii jurau credinta fata de institutia care i-a creat, fiind constienti ca viata si libertatea familiilor ramase în Iugoslavia depindeau de conduita acestora pe timpul misiunilor în exterior.
... si reactia contraspionajului românesc
De remarcat este faptul ca începutul acestei ofensive a spionajului iugoslav nu a surprins cu aproape nimic contraspionajul românesc, acesta aflându-se deja pe pozitii de aparare, amplasate în punctele-cheie ale principalelor actiuni informative initiate de adversarul sau de la Belgrad.
Organele de informatii ale României au initiat si derulat în aceasta perioada o serie de masuri preventive, reusind sa identifice din timp si sa dejoace intentiile serviciilor secrete iugoslave si, mai ales, actiunile informative organizate la Vârset, Biserica Alba si Belgrad. În acelasi timp, acestea au aplicat si unele masuri represive, ce erau reglementate prin lege, asupra tuturor agentilor si legaturilor lor ce actionau contra intereselor românesti.
În confruntarea cu serviciile de informatii iugoslave, contraspionajul românesc a înregistrat o serie de succese, dar si unele neîmpliniri si chiar înfrângeri. Unul dintre succesele înregistrate îl constituie "caderea" lui Alexandru Gavrilovici, presedinte al comunitatii iugoslave din România în perioada 1916-1949. Despre acesta s-a stabilit ca, înca din anul 1922, a fost "curtat" de catre diplomatii iugoslavi aflati la post în tara noastra care, exploatându-i sentimentele nationaliste, l-au angrenat, treptat, în culegerea de date si informatii din domeniul militar, cu accent pe cunoasterea unor aspecte legate de pozitia geografica si profilul unor unitati, miscarile de trupe, dotarea tehnica si efectivele acestora, starea de spirit în rândul ostasilor etc. De-a lungul timpului, cel în cauza a mai fost preocupat si pentru cunoasterea situatiei economico-financiare a României, prin exploatarea informativa a unor legaturi pe care si le crease în cadrul Ministerului de Finante, de situatia lui Lucretiu Patrascanu, de rolul jucat de Iosif Chisinevschi în conducerea politica de la Bucuresti, precum si cu privire la volumul exploatarilor din regiunile petrolifere. Pentru faptele savârsite, Alexandru Gavrilovici a fost acuzat si judecat de catre Tribunalul Militar Bucuresti si condamnat în anul 1950 la 15 ani temnita grea si 10 ani degradare civica.
Descoperirea, rând pe rând, a cazurilor de spionaj iugoslav pe teritoriul României a determinat centrala SDB sa-si reconsidere activitatea si sa-si adapteze tactica si strategia în functie de evolutia situatiei operative în spatiul românesc. De asemenea, a luat masuri de expulzare sau de repatriere "la cerere" a mai multor grupuri de emigranti români aflati în lagarele si închisorile iugoslave. În acelasi timp, a sprijinit trecerea în România a multor persoane ce pozau drept "refugiati politici" iugoslavi. Multi dintre acestia, printre care si agentul Dimitrie Petrov, s-au infiltrat în aparatul administratiei de stat sau în alte obiective de interes national, cu ajutorul carora SDB a reusit sa acceada la informatii din domeniile politic, economic si militar, cauzând prin aceasta prejudicii importante tarii noastre. De altfel, cazul Petrov, pe lânga evidentierea deficientelor existente în dispozitivele contraspionajului românesc, a avut ca urmare si înrautatirea relatiilor cu Uniunea Sovietica, care a reactionat dur, atentionând factorii responsabili de la Bucuresti, de faptul ca s-ar fi dovedit incapabili de a asigura securitatea trupelor Armatei Rosii stationate pe teritoriul României si fata de care retelele de spionaj iugoslave manifestau un interes deosebit.
Succesele mai importante înregistrate în aceasta perioada de spionajul iugoslav pe teritoriul tarii noastre s-au datorat, în principal, atât ofiterilor SDB care au actionat sub acoperire diplomatica, cât si cooperarii cu structuri similare informative americane si britanice.
De remarcat este faptul ca, dupa anul 1955, odata cu detensionarea relatiilor dintre România si Iugoslavia, organele de informatii si contrainformatii din ambele tari au fost orientate spre alte obiective, iar prin doua decrete ale Consiliului de Stat, din 16 iunie si 6 iulie 1956, 70 de condamnati în procesul "titoistilor"au fost gratiati de restul pedepselor pe care le mai aveau de executat.

Omul care a fugit din Iugoslavia lui Tito de dragul URSS
Ziaristul sârb Milan Petrovici trăieşte de peste şase decenii în România. A primit demult şi cetăţenia română, aşa că are acum două patrii, cea în care s-a născut şi pe care a părăsit-o din motive politice, şi cea care l-a adăpostit. Totul a început spre sfârşitul anilor ’40, când a luat o hotărâre ce avea să-i schimbe din temelii cursul existenţei. Amintirile sale aduc mărturia unui anonim al istoriei care a rupt-o cu Tito în 1948, l-a repezit, în 1955, pe tânărul Ceauşescu şi a trecut prin multe alte întâmplări tipice pentru vremuri de mari frământări istorice.
E trecut de miezul nopţii, o noapte întunecată de august, cu 62 de ani în urmă. Valurile Dunării sunt spintecate tăcut de o navă care face regulat ­curse pe partea iugoslavă a fluviului. Când nava ajunge în dreptul micii localităţi Kladova, brusc, o umbră se desprinde de pe punte şi se aruncă, fără şovăire, în apă. Umbra se dovedeşte a fi un tânăr bine clădit, care începe să înoate voiniceşte spre Turnu-Severin, oraşul românesc situat chiar în faţa Kladovei. Cursul Dunării e repede aici, 15 km/oră, dar temerarul, care e îmbrăcat şi poartă bocanci militari, ceea ce îi îngreunează mult mişcările, se dovedeşte a fi un înotător experimentat. După o oră şi jumătate simte că îl părăsesc puterile, dar picioarele ating, în fine, fundul mâlos al Dunării. Răsuflă uşurat. Prima parte a planului său a reuşit.
A scăpat din propria ţară, unde era ameninţat cu arestarea, şi se află acum în România. Autorul spectaculoasei evadări e un belgrădean care abia împlinise 23 de ani, Milan Petrovici (Petrovi, după ortografia sârbă), dar care trecuse prin multe. Încă nu ieşise din adolescenţă când s-a alăturat acţiunilor de partizani conduse de Tito pentru alungarea hitleriştilor, obţinând gradul de sublocotenent la numai 19 ani şi fiind primit în secret în rândurile partidului comunist, pentru ca apoi, în 1946, să fie trimis la studii militare la Moscova.
Înalt şi chipeş, Milan cucereşte inima unei frumoase rusoaice, fiica generalului sovietic Timofei Korneev (erou al Uniunii Sovietice, care, însărcinat cu organizarea paradei militare din Berlinul ocupat, şi-a pierdut viaţa când maşina sa a trecut peste o mină), cei doi tineri fiind pe punctul de a se căsători.
Cearta lui Stalin cu Tito şi Rezoluţia Cominformului

Intervine însă conflictul dintre Stalin şi Tito, primul acuzându-l pe celălalt de abateri grave de la principiile marxism-leninismului, de ignorarea URSS ca forţă hotărâtoare a lagărului socialist şi de alte păcate capitale. Tătucul de la Kremlin e decis să-i vină de hac ereticului. „Dacă ridic degetul mic, s-a zis cu Tito“, se laudă Stalin în faţa lui Hruşciov. Între Goliatul sovietic şi Davidul iugoslav începe o luptă fără cruţare.
Lucrurile se precipită rapid. În iunie 1948, Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Cominformul), al cărui sediu se mutase între timp de la Belgrad la Bucureşti, adoptă faimoasa Rezoluţie de excludere a partidului lui Tito. Se dezlănţuie o violentă campanie de presă, liderul iugoslav e descris acum ca „Iuda Tito“ sau „Călăul Tito“, reprezentat fiind în mână cu o secure din care picură sânge. Tito nu se lasă intimidat. El se bucură (din motive evidente) de simpatia Occidentului, fără al cărui sprijin masiv, mai ales financiar, nu ar putea să reziste. Însă, în primul rând, se bucură de susţinerea majorităţii populaţiei iugoslave.
Există însă şi o minoritate care are o altă poziţie şi ai cărei exponenţi sunt denunţaţi de puterea de la Belgrad ca „trădători“ sau „cominformişti“. Maşina de represiune a lui Tito şi a comilitonilor săi, Kardeli, Rankovici, Djilas, se pune implacabil în mişcare împotriva celor consideraţi trădători.
Ororile de pe Goli Otok

Cei suspectaţi de „cominformism“ sunt deportaţi pe Goli Otok (Insula golaşă sau Insula aridă), din largul Adriaticii. Un pustiu din piatră, fără pic de vegetaţie, în bătaia unui soare ucigător. Un adevărat infern, o replică a Gulagului, unde vor fi aruncaţi în câţiva ani peste 70.000 de oameni, dintre care mulţi îşi vor lăsa aici oasele. Tito se dovedeşte a fi cu nimic mai prejos decât maestrul său de odinioară, Stalin.
Printre cei bănuiţi de regimul de la Belgrad de posibilă infectare cu morbul „cominformismului“ se numără şi cursanţii iugoslavi aflaţi la studii în URSS, care sunt chemaţi imediat acasă. Aici sunt supuşi unor anchete severe pentru a se stabili dacă au fost sau nu recrutaţi de NKVD, în cazul tânărului Milan o circumstanţă agravantă constituind-o planurile sale de căsătorie cu o rusoaică. Bănuind ce îl aşteaptă, acesta se hotărăşte să fugă, luând calea României. Intenţia sa nu este nici pe departe de a căuta aici azil.
Dimpotrivă, pentru el România e doar o etapă intermediară în drumul spre URSS, unde intenţionează să-şi reîntâlnească iubita şi să-şi finalizeze proiectele matrimoniale – ca şi studiile începute. Dar nu a fost să fie aşa.
România avea să devină noua sa patrie, unde îşi va întemeia o familie, unde destinul său avea să cunoască nenumărate alte meandre, până va ajunge la venerabila vârstă de 85 de ani, pe care nu-i arată nicidecum. Posesor al unei memorii prodigioase, îşi aminteşte toate cele trăite în cartea sa, Fermecătorule KGB, anunţă-te!, scrisă în colaborare cu publicistul sârb Dragoslav Simici (Simić). O lectură palpitantă care evocă evenimente dramatice şi oferă o imagine „din interior“ a emigraţiei antititoiste apărută în siajul Rezoluţiei Cominformului.
Postul de radio clandestin „Iugoslavia Liberă“

Sigur, opţiunea pro-cominformistă a acestei emigraţii e discutabilă, ea poate ridica – şi ridică! – semne de întrebare. O explicaţie, între altele, ar putea să o constituie prestigiul de care se bucura, imediat după război, Uniunea Sovietică. Să nu uităm că, dacă în România armata sovietică a fost una de (crâncenă) ocupaţie, în Iugoslavia a fost entuziast salutată ca aliată şi eliberatoare. Fără a fi o justificare a căii alese de emigraţia antititoistă, asemenea consideraţii nu pot fi însă ignorate.
Cât despre Petrovici, chiar a doua zi după descinderea pe pământ românesc, în august 1948, el este adus la Bucureşti, unde are o întâlnire cu adjunctul ministrului de Interne de-atunci, Marin Jianu. Speranţele proaspătului emigrant de a fi lăsat să plece mai departe, spre URSS, se spulberă, comunicându-i-se că trebuie să rămână în România unde, ca şi în alte ţări est-europene, urmează să se înfiinţeze organe de presă antitoiste.
Aşa se face că tânărul Milan care habar nu avea de gazetărie se pomeneşte (după un curs rapid de elemente de bază ale profesiunii, predat de Silviu Brucan, „tovarăşul Tache“, pe atunci redactor-şef adjunct la „Scânteia“) membru al colectivului ziarului emigranţilor „Sub Steagul Internaţionalismului“, al cărui prim număr apare în 15 mai 1949. Difuzat ilegal în Iugoslavia, ziarul este tipărit pe hârtie de ţigară, pentru ca, în caz de nevoie, să poată fi repede împăturit sau făcut cocoloş şi înghiţit. Colecţia îngălbenită de vreme o păstrează cu grijă şi astăzi.
După numai un an şi jumătate, Milan trece redactor-şef adjunct la postul de radio clandestin „Iugoslavia Liberă“ cu sediul (excelent camuflat!) în cartierul Primăverii, apoi Bulevardul Aviatorilor. Între timp (în 1950), primise cetăţenia ţării de adopţie şi se căsătorise cu o româncă drăguţă şi vioaie, asistentă medicală, interzicându-i-se însă strict să vorbească cu ea despre noua sa slujbă. Spre sfârşitul lui octombrie 1954, lovitură de trăsnet: postul de radio este desfiinţat, la fel şi publicaţia amintită.
Hotărârea aparţinea conducerii, cu sediul la Moscova, a organizaţiei centrale a emigranţilor iugoslavi, care anunţa, totodată, că îşi încetează activitatea. Stalin murise cu un an şi jumătate înainte, iar relaţiile Iugoslaviei cu URSS şi cu ţările democraţiei populare erau pe cale de normalizare. Nimeni nu i-a întrebat nimic pe cei de la „Iugoslavia Liberă“, amărăciunea lor fiind lesne de înţeles. Dar mai era nevoie să-i întrebe?
Milan Petrovici nu rămâne însă pe drumuri. Devine activist pe linie de presă – cum se spunea pe-atunci – al Comitetului Regional de Partid Bucureşti şi se apucă serios de studii, luându-şi licenţa mai întâi în ziaristică şi mai apoi în filozofie. Din 1957 lucrează la Radio România, în Redacţia Emisiunilor Politice pentru Străinătate (REPS), sectorul încredinţat fiind, evident, cel de limbă sârbo-croată. Se pensionează în 1987, după ce fiul său Srbislav-Vladimir rămâne în străinătate (în schimb, fiica sa Anda, violonistă emerită, nu părăseşte ţara, ajungând concert-maestru al Filarmonicii din Bucureşti), dar odiseea lui este departe de a lua sfârşit.
Schimb de „amabilităţi“ cu Nicolae Ceauşescu

De la început, destinul l-a pus faţă în faţă pe Milan Petrovici cu reprezentanţi de frunte ai nomenclaturii comuniste de la Bucureşti. Am văzut că, încă a doua zi după sosirea în România, a fost primit de ministrul adjunct de Interne, Marin Jianu. Ţinea, cum era firesc, legătura cu Secţia Internaţională a CC prin şefa secţiei – Ghizela Vass, ca şi prin instructoarea CC, Lidia Lăzărescu. Am văzut, de asemenea, că mentor în cariera de ziarist i-a fost Silviu Brucan, cu care avea să păstreze bune relaţii până la moartea acestuia. La REPS, şefă i-a fost Hortensia Roman, soţia născută în Spania a lui Valter Roman, şi mama viitorului premier Petre Roman (pe care l-a cunoscut bine când acesta era încă foarte tânăr), în convorbiri intime cu ea criticând abuzurile puterii personale ceauşiste.
Antologică este însă întâlnirea sa, din 1955, cu cel ce avea să devină viitorul conducător al partidului – Nicolae Ceauşescu, fără a avea însă habar la început cine este interlocutorul. Întâlnirea a prilejuit un schimb neprotocolar de „amabilităţi“. Memorialistul se afla, la acea vreme, ca activist, în Giurgiu, când a fost chemat la Bucureşti, pentru a participa, în fruntea unei delegaţii localnice, la marele miting din Piaţa Victoriei, cu ocazia vizitei lui Hruşciov. Ca de obicei, oamenii trebuiau să se adune cu multe ore înaintea începerii mitingului. Soarele ardea puternic, lumea era obosită.
Ca mulţi alţii, cei din delegaţia reprezentând Giurgiul au început să se agite, să se fâţâie de colo-colo. Scena care urmează este savuroasă: „Deodată dă buzna în piaţă un tovarăş cu şapcă şi începe să ne certe că nu păstrăm linia. Chiar ne şi înjură în mod grosolan şi ne dă în p.m. noastre. Eu îi răspund în acelaşi mod. Înjurându-l, îmi exprim nemulţumirea că ne ţine degeaba atâtea ore pe arşiţă, Deodată – tăcere. Tipul se întoarce, fiind oarecum surprins şi pleacă. Cei din jurul meu mi-au explicat că cel ce a plecat a fost secretarul organizatoric al CC, Nicolae Ceauşescu“, îşi aminteşte Petrovici, care nu s-a lăsat impresionat de cele aflate: „Nu-mi pasă! Oare aşa se vorbeşte cu oamenii?“. Limbajul lui Ceauşescu nu are de ce să mire, după cum şi lipsa sa de reacţie apare explicabilă: obişnuit să comande, a amuţit când cineva i-a întors, de la obraz, vorba de ocară.
Brucan, „scrisoarea celor şase“ şi o trădare

Dacă, după incidentul pomenit mai sus, din ’55, Petrovici nu s-a mai întâlnit direct cu Ceauşescu, Milan Petrovici a fost amestecat în schimb într-unul dintre evenimentele importante care au precedat căderea acestuia, legat de „scrisoarea celor şase“. Ca unul dintre autorii scrisorii, Brucan, fostul profesor de gazetărie al disidentului sârb, era supus persecuţiilor Securităţii. Întâlnindu-se întâmplător pe stradă cu Petrovici, în primăvara lui ’89, schimbă repede cu acesta câteva cuvinte – nesurprinse de filator, sugerându‑i fostului elev să comunice „afară“ veşti despre cele ce i se întâmplă.
Petrovici îl roagă pe un prieten de familie, doctor, care pleacă în Franţa, să comunice acolo situaţia grea în care se găsea Brucan. Securitatea află de acest demers (vom vedea imediat cum) şi îl vâră imediat pe Petrovici în morişca unor anchete dure. El neagă totul cu încăpăţânare, până i se pun în faţă declaraţiile scrise de mână de un „cunoscut publicist român“, pe care îl credea bun prieten şi căruia îi povestise despre rugămintea adresată doctorului. Pretinsul prieten fusese o scurtă perioadă, în 1940, coleg de celulă cu Ceauşescu, căruia îi predase noţiuni elementare de cultură generală şi cu care era la per tú. Petrovici nu-i dă numele în carte, dar cei familiarizaţi cu lumea presei de odinioară îl pot lesne identifica în persoana lui Tudor Olaru, personaj cu totul insalubru, unul din stâlpii ideologici ai „Scânteii“.
Acum, însă, se număra printre criticii „pe la colţuri“ ai fostului tovarăş de puşcărie. Securitatea află, bineînţeles, de cârcotelile lui Olaru, îl ia la întrebări şi, strâns cu uşa, vajnicul ideolog cedează imediat şi se aşterne pe scris cu o poftă enormă, dezvăluind între multe altele şi ce i-a spus prietenul sârb, precum şi amănunte confidenţiale aflate de la Brucan asupra „scrisorii celor şase“.
Trădarea suferită a fost una dintre cele mai traumatizante experienţe trăite de fostul redactor de la „Iugoslavia Liberă“, care nu a putut să-l ierte, după cum nu l-a iertat nici Brucan. Acoperit de ruşine, Olaru a plecat, la scurtă vreme după decembrie ’89 în Canada, unde a şi murit acum câţiva ani.
Cât despre Petrovici, acesta mai suferă o lovitură, în scurt timp murindu-i în Iugoslavia un frate şi apoi o soră. Aflat în anchetă, cine să-i dea permisiunea de a pleca din ţară pentru a participa la înmormântarea celor dragi? În disperare de cauză, apelează la un vechi prieten şi vecin, Constantin Manea, nimeni altul decât şeful de cabinet al lui Ceauşescu. Iar acesta îi înlesneşte, prin intervenţiile sale discrete, ridicarea paşaportului (ţinut la autoritatea tutelară), Securitatea mai slăbindu-l din chingi.
„Cazul Dapcevici“ şi alte întâmplări

Cartea „Fermecătorule KGB, anunţă-te!“ e doldora de asemenea întâmplări ale unui trecut de tristă amintire. Cum ar fi răpirea brutală dintr-un hotel central al Bucureştiului, în anul de graţie 1975, a liderului opoziţionist iugoslav Vlado Dapcevici, momit de la Bruxelles, şi uciderea a doi dintre colaboratorii săi, un exemplu de colaborare perfectă între serviciile secrete din România şi Iugoslavia. Sau, cum ar fi neaşteptatul sejur plătit la hotelul Cota 1400 din Sinaia, de care s-au bucurat emigranţii iugoslavi, ca urmare a vizitei în acea perioadă a lui Tito la Bucureşti. Evident, nu putea fi concepută prezenţa concomitentă în Capitală a emigranţilor şi a liderului iugoslav! Sau, în fine, scurta idilă, din 1950, a lui Petrovici cu o sârboaică frumoasă din Banat, Vida Nedici, sublocotenent al Securităţii, idilă care a luat sfârşit când s-a dovedit că aceasta era agentă secretă a serviciilor speciale iugoslave. Lui Petrovici i-a trecut glonţul pe la ureche...
Cercul se închide

Evenimentele din decembrie ’89 aduc în viaţa memorialistului o nouă cotitură. Devine ghid şi translator al gazetarilor iugoslavi veniţi la Bucureşti pentru a informa despre cele ce se petrec în România. În presa iugoslavă apar articole sub propria semnătură. Devine chiar corespondent permanent al cotidianului „Politika“, cel mai vechi din ţară. Un fapt incredibil după defectarea din 1948. Are, de asemenea, intrare liberă la Ambasada Iugoslaviei de la Bucureşti.
Toate acestea marchează reabilitarea sa politică deplină şi necondiţionată. Proscrisul de odinioară se poate întoarce când vrea în vechea sa patrie, dar acum are o patrie nouă – România. Trecutul nu poate fi şters, dar el pare tot mai îndepărtat. Cercul s-a închis. Pentru tânărul octogenar amintirile depănate nu sunt nici o justificare a „cominformismului“, nici o mea culpa, nici o pledoarie pro domo. Pur şi simplu ele se vor o mărturie pentru istorie.

Tito şi titoismul

7 mai 1890 - S-a nascut Iosif Broz Tito

Desi data oficiala a nasterii liderului iugoslav Iosif Broz Tito este cunoscuta ca fiind 25 mai, documentele demonstreaza cat se poate de clar ca de fapt acesta s-a nascut pe 7 mai dar ca si-a ales data de 25 mai pentru a celebra salvarea sa providentiala, din atentatul pus la cale de nemti impotriva sa, in 1944. Tito a avut una dintre cele mai zbuciumate si mai aventuroase vieti dintre personalitatile secolului XX. Chelner, apoi ajutor de mecanic si pilot de incercare pentru firma de automobile Daimler, el a intrat foarte de tanar in miscarea muncitoreasca. Recrutat in armata austro-ungara, a ajuns sergent dar, dupa izbucnirea razboiului, va fi arestat pentru propaganda socialista si trimis pe frontul din Est.

Mareşalul Tito şi Kosovo [2008-02-19]
Autorităţile regale iugoslave, dar şi dictatorul comunist Josep Broz Tito au schimbat harta etnică a regiunii prin măsuri controversate. [Citeste]

În vizita la dictatori


Au fost cele mai temute personaje ale secolului trecut, au avut putere aproape nelimitata, influenta si o lipsa de gust teribila. Cartea „În vizita la dictatori”, scrisa de un guru britanic al stilului, Peter York, ne prezinta resedintele opulente si kitschoase ale unor fosti conducatori de state, de la Stalin la Milosevici. Autorul le analizeaza cu ochi de expert, iar concluzia este una singura: banalitatea raului arata groaznic. Si chiar daca socheaza prin scumpete sau raritate, interioarele caselor în care dictatorii si-au petrecut cea mai mare parte a vietii tradeaza o totala lipsa de rafinament si o dorinta de „cel mai si cel mai...”, care i-a mistuit pe toti, în diverse grade.

Portretul unui Saddam SF

“Marele conducator” irakian Saddam Hussein avea o duzina de palate raspândite în toata tara, dar în niciunul dintre ele n-a dovedit macar o picatura de gust în amenajare, noteaza Peter York, citat de postul de televiziune german ARD. Autorul cartii sustine ca mesajul transmis de aceste resedinte este acela de hotel ieftin, decorat cu accesorii ciudate, ca de exemplu asemenea tablouri înfatisându-l pe locatar în ipostaza unui personaj SF. “Aceste viziuni soft-porno sunt cu totul si cu totul sadice si penibile. Astfel de imagini ti le poti imagina în locuintele unor oameni care apar la “Jerry Springer Show”, ale unor ciudati heavy-metal sau ale unor prostituate”, mai arata York. Absolut socante i s-au parut britanicului candelabrul de dimensiunile unui garaj pentru doua masini, ca si baia cu cinci chiuvete din marmura.

Tito si animalele împaiate

Amenajarea unei locuinte reflecta adesea personalitatea proprietarului sau pozitia sa sociala, daca aceasta îl defineste în primul rând. Este si cazul lui Josip Broz Tito, care si-a “înscenat” un interior emanând forta. Iar la loc de cinste sta un portret al brutalului conducator iugoslav, menit sa impresioneze privitorii. Dar alaturarea sa cu animale împaiate, cu vase cu flori si cu carti, în loc sa dea impresia de masculinitate si gust pentru lectura, formeaza un colaj suprarealist, care nu rimeaza deloc cu un spirit cultivat. Într-un astfel de context kitschos, tabloul apare de-a dreptul fantomatic, noteaza Peter York.

Baia lui Ceausescu – kitschul aurit

Nici resedintele lui Nicolae Ceausescu, din Primaverii si de la Snagov, nu l-au impresionat pozitiv pe autorul cartii. Britanicul sustine ca baia aurita a Tovarasului te izbeste cu brutalitate prin lipsa totala de gust. Or, asa cum o stiu toti românii, sotii Ceausescu se credeau foarte priceputi în toate, trecând peste sfaturile arhitectilor sau decoratorilor, inclusiv în ridicarea unor cartiere întregi. Asa ca nu e deloc surprinzatoare concluzia lui Peter York: “Spatiile private ale Ceausestilor sunt respingatoare si la fel de nestilate precum o cladire oficiala”. Într-o privinta însa, cuplul “Odiosul si Sinistra” a ramas imbatabil: la amploarea colectiei de blanuri ale Tovarasei, care de altfel s-au vândut si la licitatie extrem de bine. Doritorii de mai multe amanunte despre diagnosticul resedintei “cârmaciului” sa încerce sa-si procure cartea aparuta anul acesta la editura Heyne Bücher si pusa în vânzare la pretul de 14 euro.

Arteziana din salonul lui Milosevici

Similitudinea decorurilor si groaznica lipsa de gust comuna a tuturor celor “vizitati” duce cu gândul la absenta oricaror sfaturi competente în materie de amenajare. Desi, probabil, s-or fi gasit câtiva experti care sa le sugereze câteva idei, pe dictatori nu-i poti scoate din ale lor. Iar Peter York enumera regulile de baza ale unei resedinte de “mahar politic”: spatiile si decorurile sa fie cât mai mari, interioarele sa trimita cumva cu gândul la “Franta” si la “hotel de lux”, si neaparat sa aiba ceva artificial în ele, de la flori sau animale, la copii de tablouri. Pe pereti sa atârne portretele locatarului principal, iar în casa sa fie cât mai multa marmura. Asa s-a gândit si fostul presedinte iugoslav Slobodan Milosevici, când si-a comandat pentru salon o fântâna arteziana.
În ciuda numeroaselor anchete, pâna acum nu s-a aflat cât au furat Ferdinand si Imelda Marcos în timpul cât s-au aflat la cârma Filipinelor. Ceea ce se stie cu precizie este pe ce si-au aruncat purcoiul de bani cei doi dictatori: pe mobilier si decoratiuni de un prost-gust incredibil, pe bijuterii pe cât de opulente, pe atât de vulgare si, fireste, pe cele aproximativ 4.000 de perechi de pantofi din colectia personala a Imeldei. Iar în dormitorul ei gasim toate dovezile lipsei de stil: un candelabru trufas tip coroana, un pat supradimensionat, cu baldachin urias si rame masiv aurite. “Sunt fanteziile unei foste regine filipineze a frumusetii din 1929, care a adorat cinematografia americana si vedetele acesteia”, a decretat York. Oricum, Imelda, care tocmai si-a lansat o colectie de bijuterii si accesorii ieftine – chipurile fiindca personalitatea purtatoarei conteaza, nu valoarea gablonturilor- ramâne lider absolut la capitolul dressing.
În ciuda carierei sale militare, nici dictatorul spaniol Francisco Francos n-a fost ocolit de excese stilistice în amenajarea propriei resedinte. Te-ai fi asteptat de la un spirit cazon, la mai multa rigoare si la un stil mai ascetic. Ei bine, dormitorul lui Franco nu are nimic din aceste trasaturi militaresti, ci tradeaza aceeasi apetenta pentru lux, regasita si la ceilalti conducatori despotici. Decorata în rosu si auriu, încaperea este împovarata peste masura cu stucaturi (ornamemente de ghips care imita marmura), cu tablouri si piese abundând în sculpturi si înflorituri. Or, chiar daca, luate separat, fiecare putea sa aiba o oarecare valoare stilistica, aglomerarea lor a dus la un interior sufocant. Impresia generala s-a dorit una de rafinament baroc, însa rezultatul socheaza prin înghesuiala.
Teodora Varlam
http://www.independent-al.ro/content/view/905/54/1/1