Marius Dobrin - "Poveşti din... icq"

Scris de Admin 29.10.07 19:21

Marius Dobrin - "Poveşti din... icq"

Nu doar Cărtărescu sau Cristoiu şi-au construit în ultima vreme cărţi cuprinzând ce-au scris prin ziare sau reviste. Pornind de la textele pe care le-a publicat în revista virtuala Argos la rubrica "Poveşti din ICQ", Marius Dobrin a construit cartea omonimă şi, la puţină vreme după ce-a apărut, ne-a trimis-o. Pe lângă conversaţii purtate pe ICQ, salvate şi transcrise aici, cartea mai conţine şi conversaţii prin e-mail şi nişte povestiri - confesiuni trimise de diverşi corespondenţi ai săi. Avid de comunicare, M. Dobrin recunoaşte că nu l-a interesat latura literară, nici cea spectaculară a textelor incluse în acest volum, importante fiindu-i legăturile care se creează între necunoscuţi prin intermediul internetului. "Poveşti din... icq" vă va plăcea mai ales dacă vă interesează secretele altora obţinute direct de la sursă, aşa cum le istorisesc cei care vor să şi le împărtăşească, cu sau fără înflorituri inutile şi deznodăminte dulcegi, Sheherezadul (pseudonimul sub care e cunoscut M.D. pe ICQ) nemodificând textele preluate şi incluse în volum decât foarte superficial, pentru a le prezerva autenticitatea.
http://www.egophobia.ro/8/critica.html#7

Scris de Admin 29.10.07 19:18

În căutarea memoriei, cu Marius Dobrin
Marius Dobrin s-a născut la Craiova şi, conform autobiografei de la finele cărţii (*), nu a fost niciodată plecat mai mult de două săptămîni din acest oraş (memorabilă mărturisire!).
Este cronicar de film - a publicat un volum de cronici („Povestea noastră cea de toate filmele”, Ed. Aius, 2004), are altul în pregătire - , prozator obsedat de comunicarea pe internet („Poveşti din... icq”, Ed. Aius, 2005), director de revistă culturală on-line (bilunarul Pasager, la www.geocities.com/revista_pasager) şi... inginer cît se poate de activ în profesie. Mai presus de toate, este pasionat de recuperarea acelei părţi a memoriei locurilor şi oamenilor care a fost ocultată de comunism.
Rod al studierii fondului Primăriei Craiovei al Arhivelor Naţionale, cartea cuprinde eseuri despre Craiova anilor 1911-1918. Excepţie fac textele reunite în Addenda, care se referă la perioada interbelică.
În anii 1913-1915, Craiova este un oraş de 50 de mii de locuitori. Salariul lunar al unui profesor de liceu este 420 lei, al unui medic secundar la un Sanatoriu de boli mintale, 200 lei, iar al unui instalator, 120 lei. Pîinea franzelă obişnuită, în greutate de 1 kg, costă 0,35 lei. |igările „Principele Carol I”, vîndute cîte 10 la un pachet, costă 6 lei / 100 buc. La restaurant, vinul de Drăgăşani se vinde cu 12 lei / 5 sticle. O pereche de pantaloni costă 2,50 lei. O călătorie cu trenul accelerat pe ruta Craiova-Bucureşti şi retur, la clasa I, costă 27 lei, dar profesorul şi medicul beneficiază de 50% reducere. Preţul unei călătorii cu birja este 2 lei, iar al unei călătorii cu autobuzul care leagă gara de centrul oraşului, 0,50 lei. Instalarea unui post telefonic costă 150 lei. Abonamentul telefonic: 43,75 lei / 4 luni. Un loc rezervat la Teatrul Cinema Modern, la o reprezentaţie extraordinară a unei celebre dive pariziene, costă 5 lei.
Cartea cuprinde informaţii despre şcolile oraşului, despre înfăptuirea canalizării, introducerea tramvaiului, organizarea transportului, a serviciului sanitar, despre funcţionarea sistemului electoral, a societăţilor culturale, a asociaţiilor profesionale, despre firmele comerciale şi activitatea industrială. Prezintă, de asemenea, figuri marcante de politicieni, de filantropi, de doamne influente.
Un capitol e dedicat ocupaţiei germane, care a durat, la Craiova, de la 7 noiembrie 1916 la 17 noiembrie 1918. Surprinzător este că în perioada ocupaţiei, chiar dacă viaţa oamenilor era grea, s-a păstrat o aparenţă de legalitate. Abuzurile militarilor din armata de ocupaţie atrag reclamaţii la Comandatura germană. Rechiziţionările se fac cu încheierea unor acte justificative. În acelaşi timp, serviciul de salubritate şi serviciul de ecarisaj continuă să funcţioneze, iar în două cazarme şi în liceul Carol I se introduce iluminatul electric, o noutate pentru Craiova.
Concluzia generală este că societatea rom`nească a Vechiului Regat a fost mai avansată decît ne-a lăsat propaganda comunistă să credem.
Meritul autorului este nu numai acela de a fi dezgropat date din arhive prăfuite, ci şi de a le fi prezentat coerent, cu evidenţieri de amănunte surprinzătoare, clădind o panoramare captivantă a Craiovei de-acum aproape un secol.

(*) Marius Dobrin, În căutarea memoriei, Ed. Aius, Craiova, 2003.
www.terranovamagazine.ca/.../essai/essai.html

Scris de Admin 10.06.07 18:53

Terapie
de Marius DOBRIN
Dobrin 3323-porumbel

Probabil ca pe lume Binele e majoritar. Poate nu covarsitor dar suficient cat sa permita viata si dezvoltarea.
Problema e ce facem cu ceea ce numim Raul... El exista. In noi si-n jurul nostru. Cultura toata, experienta societatii, pornirile native, toate converg spre imblanzirea Raului.
Ce facem totusi cand acesta nu asculta de vorba buna? Justitia apeleaza si la forta.
Oricat de iubitori de pace am fi, suntem nevoiti uneori sa apelam si la aplicarea fortei spre a impiedica un Rau si mai mare. Deocamdata astea sunt realitatile conditiei umane.
Trebuie sa privim atent, uneori exista si razboi terapeutic. O injectie sau o operatie dor. Uneori seninatatea pacii trebuie protejata si cu o forta controlata.
Fiecare istorie e incarcata de razboaie bune. Trebuie sa acceptam ca timpurile moderne se straduiesc totusi sa limiteze Raul cu mai putine victime.
Poate ca totul e sisific.
Asa cum Omul se zbate din toate timpurile intre ispita si mantuire.
http://www.geocities.com/revista_pasager/#33C

Scris de Admin 03.04.07 21:17

I
de Marius DOBRIN
Titlul acesta mi-a fost inspirat de calculator. Word-ul era setat pe corectia automata a unor caractere, dupa regulile limbii engleze. Am tresarit cand a aparut majuscula 'I' chiar cand urma sa-l numesc pe Dumnezeu. Am zambit. Softul divinitatii.

Eram pionier si vorbeam bunicii cu entuziasm si convingere despre aselenizare ca o dovada stiintifica de netagaduit impotriva credintei ei religioase. Treceam pe sub masa din curtea bisericii in Joia Mare, sarutam icoana cu care venea preotul de Craciun si Boboteaza. Dar cele zece porunci erau de fapt legile din familie sau din societate, iar povestea lui Iisus a aparut intreaga abia dupa 1989. Nu am fost un iscoditor, am acceptat teoremele stiintifice fara sa am pasiune pentru demonstratii. Stiinta a fost un adevarat zeu. Totul incape intr-o biblioteca. Am intalnit oameni care cred intr-un Dumnezeu despre care au o imagine bine conturata, care vad semne si intelesuri intr-o logica a credintei lor. Credintele sunt multe pentru ca si semintiile sunt multe. Cateva gesturi din credinta mostenita si invatata am facut si eu. Asa cum adesea mancam fara sa fi savurat de fapt esenta acelei mancari. Intr-o zi am simtit o durere. Puternica. A trecut. Dar dupa un timp a revenit. O ecografie, un diagnostic, o internare pentru operatie. Totul intr-o succesiune logica de gesturi prescrise de o stiinta. Abia acolo, in preziua operatiei, am inteles dintr-odata cat de singur eram. Oricata lume binevoitoare a roit in jurul meu gata sa-mi asigure ceea ce era mai bine pentru mine, am simtit singuratatea. E un prag peste care nimeni altcineva nu poate trece. Sunt eu si povestea mea. Nimic perceptibil cu simturile. Doar gandul ca totul depinde de o vointa dincolo de proximitate, dincolo de biblioteca de care am amintit. Si pentru ca aveam nevoie sa numesc intr-un fel instanta care urma sa decida continuarea, pentru ca trebuia sa poarte un nume, un singur nume, I-am spus simplu Dumnezeu. De atunci am inceput sa ma rog. In gand. In intimitate.
Au trecut ani. Am trait din plin. A venit o clipa in care stiinta a pus in fata mea doua alternative, una buna si una rea. Eu sunt slab de inger cum se spune. Nu pot gestiona usor asemenea clipe. Si am simtit ca mi-a fost reamintit un adevar: sunt singur. Liberul arbitru functioneaza, deciziile mele intra in ecuatia destinului meu dar e vorba de o ecuatie in care (alt)Cineva decide. De ce eu si nu altul? De ce acum si nu mai tarziu? Nu exista regula. Intr-o clipa toata viata se rastoarna.Tot ceea ce parea important devine derizoriu si singura dorinta este de a inceta durerea. Unii apeleaza la stiinta, altii la credinta. In disperare omul incearca orice. Rezolvarea poate sa nu vina de nicaieri. Nicio carte nu poate fi solutia. Nu cred ca poate sa dea cineva un raspuns.
Ne amenajam fiecare, de unul singur, limita putintei noastre. Avem fiecare de infruntat un sfarsit. Este sau nu ceva mai departe? Dar pana acolo avem de gestionat o suferinta. Mai mare sau mai mica. De la Evanghelii pana azi, suferinta e pragul de sus pentru unii oameni. Suntem suflete diferite. Reactionam diferit. Ne construim lumi diferite. Cautam raspunsuri, cautam certitudini, poate ca avem deja unele. Oscilam intre ceea ce vrem si ceea ce ni se ingaduie. Imi place sa cred ca Dumnezeu citeste gandul meu si ma iarta. Imi place sa cred precum Hamvas Bela ca Dumnezeu se gaseste si in sunca si in sarut si in vin.http://www.geocities.com/revista_pasager/#30C

Scris de Admin 16.01.07 11:04

Sa cante muzica !
de Marius DOBRIN

Cand spun muzica ma gandesc la aceea care modeleaza sufletul, care apoi ramane cheia magica timp de-o viata.
In adolescenta am descoperit ce inseamna muzica prin folk. Rafturile de poezie din biblioteca mea atunci au aparut. Si strofele de atunci revin oricand ca in poveste, la un semn. Ma regasesc cel de atunci, ma identific eu, cel dintotdeauna.
Fiecare varsta a adus o alta muzica. Alte sunete, alte chei. Alte cuvinte, alte intelesuri. Uneori imi pare ca apar cantece dedicate mie insumi. Cantece care-mi descriu si poate imi prescriu viata.
Cand spun muzica am in fata ochilor o harta precum in acupunctura. O retea de puncte sensibile in fata unei linii melodice, a unui vers, a unui instrument.
Cat tip va bate inima, muzica va lucra la modelul acesta pe care il reprezentam fiecare dintre noi.

'Pasager' implineste acum un an.
A trecut un prag.
S-a incheiat un timp.
Va mai fi un altul? Vom vedea. De-acum poate e timpul unei schimbari. Al unui nou inceput sau al unui popas. Dar despre asta vom mai vorbi. Acum, sa cante muzica!
http://www.geocities.com/revista_pasager/#25C

Scris de Admin 02.01.07 12:48

Sa ne bucuram !
de Marius DOBRIN

E o conventie.
Unii o traiesc ca pe unica, altii pastreaza o alternativa. Calendarul ne conduce viata.
E timpul sa ne bucuram. Din obligatia calendarului? De ce nu?! Ingredientele, vechi de cand lumea si etern umane, ne ajuta sa ne bucuram. O stare de gratie, rezervele de speranta si de visare din om coloreaza noaptea aceasta precum artificiile. O clipa de fragezire a sufletului.
Am avut o sansa istorica in viata: 22 decembrie 1989.
De-acum, 1 ianuarie 2007 va fi o alta insemnare importanta din istoria Romaniei.
Dar cu binele asa usor se obisnuieste omul... Chiar daca binele are si un pret ascuns destul de piparat.
O noua provocare, timpul constructiei intra intr-o noua etapa.
Sa ne bucuram!

P.S. Sibiul devine un timp capitala culturala a Europei !
http://www.geocities.com/revista_pasager/#24C

Scris de Admin 02.12.06 21:51

Cei ce ne-au dat (re)nume*
de Marius DOBRIN

E in firea omului jocul... Au devenit locuri comune chestionarele asupra preferintelor de tot felul. De ce nu inca unul privind perceptia noastra despre cei dintr-un areal cu noi ce ne-au marcat intr-un fel sau altul?!
Formatul “Mari Romani” preluat de Televiziunea Romana de la BBC a fost o provocare. A starnit polemici, a generat ironii, dar in mod cert a focalizat atentia. Ce alt proiect cultural a mai atins o asemenea audienta in prime time si cu acoperire nationala? Scopul a fost vadit educativ. Si cred ca fost atins. Banuiesc ca partea vizibila a proiectului a fost insotita si de una de interes pt specialisti.Chiar
daca un asemenea sondaj de popularitate nu tine seama de criteriile stiintifice, el poate totusi sa dea o informatie utila. Cred ca se pot masura efectele. Cel mai important este ca proiectul s-a desfasurat performant. Daca prima parte, a calificarilor, a contrariat adesea, apoi suita de cinci plus una emisiuni finale au dat savoare si au demonstrat ca se poate realiza ceva stralucitor si prin cultura si pentru publicul larg. Cei zece nominalizati pentru top au fost sustinuti de zece personalitati marcante din spatiu public romanesc. Un deliciu pledoariile, un deliciu polemicile purtate mai in gluma mai in serios de catre fiecare pledant. Uneori acesti “avocati” au fost alesi in contre-emploi, cu atat mai incitanta pledoaria. Apoi un alt punct puternic de referinta a fost modul de distribuire a realizatorilor filmelor de prezentare. Din nou nume importante ale celei de-a saptea arte. Tineri care s-au afirmat in arta video.
Mi-a placut foarte mult filmul dedicat lui Stefan cel Mare. O realizare care a imbinat cu inteligenta miezulspiritual si educativ cu placerea jocului si ingredinetele timpului pe care il traim.Publicul tinta fiind desigur alcatuit din tineri. Pentru ei s-a facut un asemenea proiect. Cum sa nu fii captivat de Vlad Craioveanu cand explica amuzant batalia de la Vaslui? Cum sa nu tresari la ingenioasa idee de a gasi un nou nascut cu numele Cuza? Cum sa nu zambesti la nastrusnica tinerete a lui Dan C Mihailescu pe urmele lui Brancusi?
Cum a fost Andrei Gheorghe ca pledant pentru Eminescu? Potrivit ca un rebel ce se vrea? Nepotrivit prin riscul de a pierde o anumita latura a valentelor acestuia? Adrian Cioroianu si-a indeplinit cu brio misiunea sa educativa pentru ca a mizat corect pe argumentele obiective ale istoriei in a infatisa adevarul despre Antonescu, asumandu-si riscul de a fi mustrat pentru asta. Stejarel Olaru a castigat simaptie prin tonul bland cu care a construit imaginea acum revelatului Richard Wurmbrand. Mircea Diaconu m-a dezamagit prin asumarea prea stangista a duelului Mihai Viteazul – Carol I. Sandra Pralong a dovedit nu doar delicatete spirituala ci si combativitate cu zambetul pe buze. De altfel cel mai talentat s-a dovedit a fi Ioan T Morar, un excelent sef de campanie pentru un prezidentiabil...Bogdan Naumovici a explicat perfect ce semnificatie ampla are fenomenul Nadia, mai putin sustinut de filmul lui Hanno Hoffer. Moderatorii au avut evolutii oscilante, Radu naum a fost vadit parte din joc la un moment dat. Nu incape indoiala ca ierarhia putea fi alta. De o mie de ori alta. Important este ca a fost adusa informatia culturala pe ecran cu o maxima audienta, o adevarata performanta pentru societatea zilelor noastre de oriunde.
A fost un joc. Un joc de spirit.
Nici fotbalul nu a ajuns sa fie pe placul tuturor, darmite acesta gen Who’sWho...

* Chiar si formatia Phoenix, al carei titlu de album l-am folosit aici, este o referinta culturala de anvergura pentru muzica romaneasca, poate chiar mai mult, pentru o atitudine.
PASAGER22

Scris de Admin 02.11.06 6:26

Si un rege moare.
Chiar si el !
de Marius DOBRIN
Mariana Camarasan a regizat un spectacol
[*] dupa piesa ionesciana si ne-a intampinat cu ideea simpla si imuabila: suntem toti trecatori pe un drum trasat de moarte.
Spectatori fiind, mergem pe o cale sau alta, ingraditi de ziduri si dirijati de gesturile mastilor funeste. Ici si colo ajungem sa vedem o scena sau alta din cate se mai intampla prin lume. Drumul nostru in esenta tragic ne poarta prin umbra dar ni se ingaduie cate un popas in lumina. Ne oprim, ne asezam, deslusim bine imprejurimile, atentia ne este captata brusc de zumzetul lumii. Radem. Dam de personaje gomoase care induc fie teama, fie respect. Dar mai presus de toate invatam pur si simplu ca pana si un rege moare. Si mai ales ca nu moare cand vrea el. Ramane astfel doar chestiunea demnitatii cu care isi interpreteaza rolul pana la ultima respiratie. Cei care cred in stiinta folosesc instrumente sa masoare, sa analizeze. Emit solutii pentru orice, cerceteaza si cauta sa controleze iscoditor trecerea pragului. Firile poetice lacrimeaza de ceea ce simt a se petrece, se refugiaza in amintirile frumoase, refuza sa accepte realitatea cruda.
De indolenti nu mai e nimic de zis. Au propriile lor preocupari. Marunte? Poate ca da. Uneori cu un rost. In clipele apropierii sfarsitului se contureaza sufletele tari. Taioase poate dar care daruiesc si curaj si alinare. Care indulcesc pasul si dau semnificatie finalului.
Atunci se cunosc oamenii.Si atunci. Prea tarziu? Pentru noi, spectatorii care inregistram moartea unui personaj, o fi prea tarziu. In spatiul imparatiei de dincolo conteaza insa cum te prezinti la Poarta. Noi ceilalti ne continuam drumul intortocheat, urmand aceleasi semne care ne dirijeaza. Sub aceeasi masca neagra. Fermecati de poveste, uitam ca drumul ne poarta spre un acelasi sfarsit. Am ras, am privit protagonistii in ochi, ne-am emotionat laolalta cu ei. Regele a murit, pana sa strigam “TraiascaRegele” ramanem o clipa pe ganduri.
Si auzim vocea lui Petre Tutea, rostind versurile lui Miron Costin:
“Unde-s ai lumii imparati, unde iaste Xerxes
Alixandru Machidon, unde-i Ataxers,
Avgust, Pompeiu si Chesar? Ei au luat lume,
Pre toti i-a stinsu vreme, ca pre niste spume”

Iarasi noi, noi, spectatorii?

[*] Spectacolul REGELE MOARE LA CURTEA VECHE, dupa un text de Eugene Ionesco, a fost realizat de un grup de studenti ai
Facultatii de Teatru din Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica I.L. Caragiale din Bucuresti
http://www.geocities.com/revista_pasager/#20C

Scris de Admin 23.10.06 12:12

Pana cand moartea ne va desparti!
de Marius DOBRIN

Sau ne va reuni!
Sufletul pereche are sens si dincolo de Styx? Sta in puterea noastra alegerea? Sufletul pereche este unic? Eu cred ca nu. E doar o chestiune de destin daca intr-o viata il intalnesti sau nu, daca descoperi doar unul sau mai multe.
Nunta este un legamant.
Eternitatea poate aduce un altul..
Nunta inseamna speranta.
Doar timpul ca va contoriza confirmarile si dezamagirile. Iar o noua sansa este totdeauna posibila, un nou legamant.
O nunta este celebrarea sperantei de fericire. In spate ramane o ruptura, in fata se zareste imensitatea unui drum impreuna.
Se alcatuieste o noua echipa, mirii, nasii, prietenii. Nunta devine o referinta in istoria unei familii.
Intre nastere si moarte, nunta e un moment care aduna la un loc pe cei de-un neam, pe cei de-un sentiment. Nunta ca o pregatire pentru nastere, nunta ca o precautie in fata mortii.
Nunta este ceva mai profund decat industrie, este ceva mai poetic decat un ritual, este ceva care scapa unui obiect de studiu.
Nunta este o stare de gratie.
http://www.geocities.com/revista_pasager/Cine.html

Scris de Admin 16.09.06 7:24

PRIMA ZI DE SCOALA
de Marius DOBRIN

Am inceput sa simt timpul tot mai acut in fiinta mea. Ma descopar eu insumi tot mai legat de calendar.
Multe zile dintr-un an imi amintesc de un reper sau altul, tot mai multe au o anumita semnificatie.
Astfel zilele mele sunt pastelate,
astfel memoria este jucator activ in partida curenta.
15 septembrie inseamna de-a pururi prima zi de scoala. Imaginea de toamna incipienta. Cu soare plin, strajuit de coroanele bogate ale castanilor, nucilor si altora de calibrul lor. Cand umbra face diferenta de temperatura. Cand brusc orasul se anima. Cand dupa o vara pustie in
statiile de tramvai dau buzna glasuri de copii. Obraznice. De maxima vitalitate. Este impactul tineretii asupra monotoniei. Memoria mea selectiva sorteaza. Mai degraba dimineata de 15 septembrie cu savoarea reintalnirilor decat dimineata de 16 septembrie cu spaima cenzurii directoriale. Florile din 15. Zumzetul de nestavilit. Cautarea prin multime a unor ochi obsedanti de anul trecut...Acum, la maturitate, cautarea ochilor obsedanti din tinerete, cand ne revedem fiecare cu cate un copil de mana. Inima crescuta de dragul copiilor. Ai mei, ai tai, ai nostri...
Se regasesc ei, mirati ei insisi de cat au crescut, ne regasim noi, bucurosi sa intram in jocul de odinioara fie si pentru o zi. Pe 15 septembrie la pranz nu mai conteaza decat ceea ce vrem sa ne daruim noua insine.
Cat vrem sa constientizam din fericirea pe care o traim. Precum monsieur Jourdain, mai degraba suntem fericiti fara sa stim.PASAGER/17

Scris de Admin 02.09.06 19:11

CUM AI PETRECUT VACANTA DE VARA?
de Marius DOBRIN

Cum ai petrecut vacanta de vara?
O intrebare din seria “Ce mai faci?”
La care unii raspund monosilabic: “Bine”.
Uneori au un raspuns auster: “anul acesta nu am avut bani de vacanta”.
Sau “nu am avut vacanta din cauza serviciului”.
Oameni cu o vacanta sau doua, oameni fara nici urma de vacanta.
Ca-n viata.
Am privit fotografiile unor prieteni care au facut plaja undeva in Grecia. Plaja intinsa, nici tipenie de om. Ce decor frumos, dar eu ma regasesc
doar in furnicarul de cearsafuri printre care calci ca intr-un sotron urias. Pe plaja imi place sa aud toate accentele, regionalismele, aici avand cu totii sansa de a ne descoperi din colturi indepartate. Toti aparent la fel alcatuiti, acoperiti de frunza de smochin, coloram o harta lingvistica ad-hoc.
Unii isi doresc vacanta ca un refugiu odihnitor, altii o cauta ca pe-o imbratisare.
Unii isi croiesc drum pe coastele de un verde pur, altii si in buza muntelui tot lipesc un cort de altul.
Vacanta este parte din ritualul cautarii paradisului. O visezi, joci jocul de-a vacanta, o impaturesti frumos intr-un album, intr-un suflet. S-a terminat? Nuuu... Vacanta continua, vacanta incepe... In emisfera australa abia se deschid mugurii...

Scris de Admin 23.08.06 17:12

Provinciali la curtea Regelui

Cum trecem Dambovita pe Stirbei Voda imi pare a porni pe un drum care
urca spre o inaltime aristocratica. A spiritului, a gestului. M-a
intrebat cineva cu ce am venit... Uneori cu trenul, acum cu masina.
De acolo din Provincie. Iar la statia de la Cismigiu am coborit din
268. Cat sa ne facem ochii roata, din cativa pasi se deschide
perspectiva spre Ateneu, cu polul de atractie spre dreapta, spre
Palat. Cateva trepte in trotuar si piata larga, o deschidere spre
kilometrul zero al istoriei moderne a Romaniei. Era duminica dupa-
amiaza, fara suvoiul de masini de peste saptamana, doar grupuri
razlete de turisti.

Curtea Palatului ne-a primit ca o oaza atemporala intr-un oras
grabit. Verdele pur de dupa ploaie, statuile negre
ca personaje care vor sa-ti spuna o poveste. Steagurile colorate,
semn de vivacitate. Peronul ne-a intampinat nobiliar prin simplitate,
sub un acoperis generos si elegant in detalii, precum cel de la
Palatul Sutu. Zambetul distribuit fiecarui vizitator, replicile
amabile dintr-un repertoriu dedicat celui care calca acel prag din
drag de arta. Garderoba, privirile rotite in toate partile, ahtiate
sa cuprinda totul de prima data, murmurul si aerul ca din foaierul
unui teatru.

Dupa o usa de sticla, brusc am intrat in spatiul unor tablouri
vestite. Rosul de catifea al peretilor, lumina artificiala proiectata
ca pe o scena, daca tot am facut o asemenea comparatie. Este taramul
mirific al primelor culori cu care facem cunostinta. Nu stiu cum dar
prima data privirea ne-a cazut asupra unui cos cu caise. Nu i-am dat
importanta, parca a fost o usoara dezamagire fata de asteptarile
potentate de o promovare sustinuta. Privesc acum inapoi si regasesc
emotia dintotdeauna in fata lucrului care dureaza peste timp. Sunt
aproape 400 de ani de cand a fost pictat, am aproape acea reactie
retractila fata de puful imperceptibil al caiselor.

Asa cum la secolul XVIII am avut impresia ca se simte fiecare fir din
blana de iepure a unul tablou de Chardin. Fascinanta perceptie a
realului prin simtul tactil. O atractie teribila de a atinge. De
atatea ori ne-am apropiat de un tablou de parca am fi vrut sa
patrundem in lumea lui care se deschidea in fata noastra... Si am
remarcat "jocul" tuturor intre a se apropia si a se departa de
tablou, intre a citi eticheta si a capata perspectiva. In portul
Ripetta am zabovit ca si cand atunci am fi coborit dintr-o barca.

Coloanele majestuoase, personaje care-si joaca rolul in fiecare colt
al decorului, o lume care habar nu are ca a intrat in istoria artei
gratie lui Hubert Robert si in casa noastra printr-un prozaic poster.
Si deja incepem sa percepem prezenta luminii si a umbrei, ca intr-o
calatorie fie si din port in port, seara sau amiaza din privirile lui
Claude Vernet. Apoi lumina divina cand Tatal Ceresc a creat universul
material si toate celelalte scene biblice sau mitologice au magia cu
care esti absorbit de la varsta la care le descoperi. Dramatismul din
tabloul lui Jacques-Louis David, "Belizarie cerand pomana", te
captiveaza cat actul intreg al unei piese. Revin obsesiv cu aceasta
comparatie, mereu am avut sentimentul unei incursiuni pe o scena
multipla pe care se jucau toate acele piese de teatru. Pentru ca am
avut convingerea ca acolo am intalnit oameni. Ca era Belizarie sau
soldatul care-l strafulgereaza din priviri, ca era Socrate sau
Ieroboam aducand jertfa idolilor, toti acestia sunt vii si povestea
lor nu te lasa indiferent, te implica aproape fara voia ta. Oare ce-
si spun Montaigne si Tasso in acea incapere de subsol dar uimitor de
inalta, in care soarele coboara parca treptele slefuite de timp si
strapunse de iarba?

Cata cultura trebuie sa acumulezi ca sa auzi tot ce-si vorbesc
personajele... Cartea e in mainile a doua femei, una pictata de un
anonim si alta a lui Picasso. Aceea de acum un sfert de veac se uita
spre noi. Sunt trei chipuri puternice care te privesc direct in ochi.
Multe, foarte multe personaje au expresivitati impresionante pana la
cel mai fin detaliu, intr-o multitudine de ipostaze. Dar aceasta
femeie, sau barbatul portretizat de Ingres, te scruteaza, cu zambet
sau disimulata curiozitate.

Ester insa nu tradeaza nimic. Nu cere, nu impune. Leon Benouville o
infatiseaza intr-o atitudine calma. Nimic nu pare a trada exceptia.
Doar ca pe masura ce zabovesti in fata tabloului ajungi sa fii
hipnotizat. Ma uitam la un cuplu de indragostiti care o priveau
imbratisati. Se priveau in ochi si reveneau la Ester, nemiscati. De
parca isi culegeau dragostea din privirile ei.

Apoi detalii, peste tot detalii. De la reflexia in oglinda a
portretistului si pana la o fotografie a orchestrei pe un perete din
spatele violoncelistului Pilet zugravit de Degas. Eruptia Vezuviului
pe care o admiri de departe si de care te apropii curios sa vezi cum
a reusit Volaire sa redea incandescenta. Secolul XX este al altei
generatii si fiul meu s-a regasit in jocul de culori sau linii. Nu
poti savura lucrarea lui Eugene Leroy, "Valentina seara" decat la doi
pasi de ea, pentru a vedea stratul gros de vopsea, denivelarile lui
si consistenta, imaginand evolutia acestui tablou pe parcursul a 16
ani cat a durat pana la fi cel de acum. Jocul halucinogen al
diagonalelor lui Martin Barre pregateste finalul: "Urme de pensula
numarul 50 repetate la intervale regulate de 30 cm". Niele Toroni, un
tablou din 1967. Un joc. Iesirea la soare, spre un alt joc. Privirile
obsesive si forta expresivitatii, magia creatiei din culoare a ramas
undeva in urma, a fost ca si cum am fi iesit chiar de la Luvru.

Afara revenim intre statui. Si mai ales revenim in istoria noastra
recenta. La umerii lui Corneliu Coposu, umeri pe care s-a cladit
speranta unei renasteri, ca niste aripi. Peste drum chinul unei
rigori etice: Iuliu Maniu. Si pasii ne poarta spre o alee pardosita
cu lemn. "Uite, tata, ca la Hanul lui Manuc". Da, pentru ca Alexandru
Ghildus a declarat ca monumentul acesta l-a gandit legat emblematic
de Bucuresti. Este Piata Revolutiei din 1989, este un spatiu al
recunostintei si al reculegerii, apoi al renasterii printr-o piramida
alba. "Acela e cartoful de care se vorbea?" Pentru generatia fast-
food este mai usor de gasit un asemenea simbol. Doar ca zabovind in
jurul piramidei, privind atent in jur, citind numele inscriptionate
pe arcul ocrotitor, dar mai ales ridicand privirea spre varf, tot
fiul meu zice: "Uite, aceia de sus de fapt sunt ingeri".

Alexandru Ghildus poate fi linistit, mesajul sau despre spiritul
celor din 1989 care ne insoteste inca, este totusi usor de citit.
Ateneul, Eminescu, cercul istoric se inchide. Si ca-ntr-o spirala se
redeschide cu jocul multicolor al vacilor europene, racord spre
proiectul riguros si generos care ne reconstruieste. De la Curtea
Regelui Soare la noi in Provincie. Undeva in Europa.

Autor: Marius Dobrin/FAMILIA TA

Scris de Admin 17.08.06 8:04

LEOAICA TANARA...MAREA
de Marius DOBRIN

Eram in curtea Liceului Unirea din Brasov, gata sa ies pe poarta. Si dintr-o data am ridicat privirea. Am fost uimit de cat de aproape e muntele. Daca intinzi bratul pare ca-l poti atinge. Venind eu dintr-un oras de campie, unde nu zaresti nimic de la varful unui bloc in sus, am trecut intr-o alta stare. Mi-am inchipuit ca oamenii care se nasc si cresc langa o geografie verticala sunt altfel. De voie, de nevoie, ridica adesea capul.
Mi-am pus problema in ce masura ne influneteaza geografia locului natal, a locului unde vietuim.

La marginea orasului meu pot zari dealurile. Aerul curat mi le apropie. Exersam privirea la distanta, scrutand departarile. Dar cei de la mare?
Ca musafir al Litoralului, imaginea marii are un mare impact. Ca o vezi prima data, asa cum am patit eu cand autobuzul de Mamaia ia acea curba la stanga aproape de faleza, ca o vezi in al nu stiu cata vacanta de vara, marea e coplesitoare. Marturisit sau nu.
Gabi imi scrie asa:
“Marea, in schimb, era tot cum o stiam, aceeasi si mereu schimbatoare. Mi-a dat aceeasi senzatie de coplesire, ma face sa ma simt neinsemnata - presupun ca la fel m-as simti in desert, intr-un fel ma reduce la coordonatele mele de rotita intr-un imens mecanism. E si asta o forma de conectare... Asta inseamna marea pentru mine.
Cu muntele altfel stau lucrurile, e un simbol perfect pentru viata: trasee marcate, carari infundate, vagauni, maretie, grohotis...”
Si da si nu... Marea imi pare coplesitoare dar te si imbratiseaza cu tandrete si te face sa te simti firesc in mediul natural. Marea te energizeaza. Se joaca precum leoaica o face cu puii ei. Maica Noastra, Marea.
Din spuma ei fiecare iesim precum zeii. Frumosi si puternici.
Marea inseamna dragoste. Cea fara de care nu exista nimic.

Scris de Admin 28.05.06 14:31

Dobrin Images?q=tbn:ANd9GcTa81SZJx-HEqioEkjlZL67iDWEEJrVkgvmaC_w62utSTCTKm2Zog

Marius

Scris de Continut sponsorizat

Dobrin

Marius Dobrin - "Poveşti din... icq"

În căutarea memoriei, cu Marius Dobrin

Terapie

I

Sa cante muzica !

Sa ne bucuram !

Cei ce ne-au dat (re)nume*

Si un rege moare.

Pana cand moartea ne va desparti!

PRIMA ZI DE SCOALA

CUM AI PETRECUT VACANTA DE VARA?

Provinciali la curtea Regelui

LEOAICA TANARA...MAREA

Dobrin

Re: Dobrin