RESURSE

Prima tara din lume care apare in statisticile mondiale ca
producatoare de petrol este Romania. Dar trebuie sa adaugam ca
teritoriul carpato-danubian este atestat istoric privitor la
existenta acestei hidrocarburi inca din antichitate. Pe locul fostei
cetati dacice Sucidava plasata la varsarea Oltului, in Dunare,
arheologii au descoperit vase diverse cu urme de smoala. Pe malul
fluviului, in zona se afla orasul Corabia, al carui nume sugereaza un
stravechi santier naval, unde se folosea la calafeteala, adica la
impermeabilizarea ambarcatiunilor, smoala, un derivat petrolier. Tot
pe malul fluviului, si astazi functioneaza un santier naval. Asemenea
santiere au fost gasite si la cetatile antice Histria si Tomis,
utilizatoare de smoala din minele de suprafata aflate in Campia
Romana. Oricum, petrolul era bine cunoscut de catre daco-romani, ca
dovada fiind chiar denumirea acestui mineral. Substantivul titei este
dacic, iar petrolul vine de la latinescul petra (piatra) si oleum
(ulei) cuvant raspandit azi in intreaga lume. Dar mai exista
si "pacura", denumire data unei forme reziduale de petrol, care isi
are etimonul in latinescul "picula". Alte cuvinte, precum
slavul "smoala", turcescul "catran" si neogrecul "calafat" arata
corect evolutia istorica a utilizarii produsului respectiv. De
altfel, in hrisoavele medievale, aceste denumiri neromanesti nici nu
existau. Pe timpul voievodului Alexandru cel Bun se vorbea
despre "izvoare negre" si "fantani negre de pacura", Stefan cel Mare
numea "lac puturos de titei", Neagoe Basarab daruia in
1517, "pacuri", Dimitrie Cantemir semnala "izvoare de titei si
pacura".

Modul de obtinere a pacurei este descris inca din secolul al 18-lea
in diverse lucrari stiintifice, inclusiv in "Descriptio Moldaviae".
Petrolul care era aproape de suprafata se colecta in gropi de pamant,
fiind expus la soare, caldura indepartand substantele volatile, spre
a ramane partea vascoasa, pe care taranii o numeau pacura. Evolutia
acestui termen este instructiva, aratand nu doar existenta straveche
a petrolului in spatiul carpato-danubian, ci si permanenta poporului
daco-roman in acest perimetru geografic. In limba latina, produsul
respectiv era numit "pix". Dar in Dacia el a capatat diminutivul "pic-
ula". Mai apoi a devenit "picura", in fine "pacura" si asa a ramas
pana astazi. Nicaieri in limbile neolatine nu apare
cuvantul "pacura". Francezii numesc pacura "mazout", italienii "olio
focolai" etc, ceea ce arata originalitatea limbii romane, ca o
continuare directa a celei latine, dar si dacice prin
substantivul "titei", la fel de uzual pentru petrol. In anii 1857 si
1858, extractia mondiala de titei era de 200 de tone pe an, iar
aceasta productie provenea integral din Romania. Abia in anul 1859
apare USA, alaturi de Romania, cu o productie de 274 de tone anual.
In 1860 intra in randul producatorilor Italia, in 1862 - Canada, iar
in 1863 - Rusia. Spre sfarsitul secolului al 19-lea si inceputul
secolului 20, USA si Rusia realizeaza productii enorme, distantandu-
se de restul marilor producatori mondiali, fiind depasite de tarile
arabe tarziu, in anul 1979. In acel an, numai Arabia Saudita va
realiza 480 de milioane de tone, depasind USA cu 61 de milioane de
tone.

De milenii, petrolul era extras in spatiul carpato-danubian in
conditii rudimentare, utilizandu-se asa-zisul "lacarit", cuvant care
sugereaza vechimea daco-romana a tehnicii respective. Exploatarea se
facea la suprafata, titeiul aflandu-se in baltoace, mai ales in
zonele Bacau si Prahova. Se sapau santuri care dirijau titeiul in
gropi colectoare largi, unde se transforma in pacura. De aici se
scotea cu un fel de ciubare (linguri de lacarit) spre a fi
comercializat. Pe masura ce petrolul se epuiza la suprafata, se sapau
puturi, ajungandu-se la un fel de mine, adanci pana la 250 de metri,
precum cele de la Lucacesti si Breaza de prin anii 1850. Gazele
toxice erau evacuate din puturi cu ajutorul unor foale actionate
manual si a unor tuburi de aerisire, prin care era trimis si aer de
la suprafata. Cu astfel de metode primitive se extrageau circa 3 tone
de titei zilnic. Cerintele pietii au impus folosirea forajului
mecanic prin anul 1861, ajungandu-se la adancimi de peste 1000 de
metri, ceea ce constituia la vremea respectiva performante uimitoare
pe plan mondial. Jules Verne, afland despre asemenea "recorduri" si-a
imaginat chiar o "calatorie spre centrul Pamantului", dar printr-un
cos vulcanic. De altfel, marele scriitor francez se informa despre
Romania, cu pasiune, el realizand si un roman de aventuri, in stilul
sau inconfundabil, intitulat "Castelul din Carpati". In goana dupa
petrol se cauta noi mijloace de a ajunge la zacaminte mai adanci,
efort in care romanii exceleaza. Inginerul Beldiman realizeaza astfel
un sistem de foraj prin spalare cu apa, care va fi aplicat in 1910.
Doi ani mai tarziu, Beldiman va adapta la sistem un motor electric,
obtinand o viteza de foraj record de doi metri pe ora. In acelasi an,
inginerii V. Puscariu si T. Tacit inventeaza "capul de eruptie
hidraulic" brevetat si preluat in intreaga lume, utilizat pana
astazi. In cursa pentru valorificarea titeiului se va inscrie si
inginerul Anghel Saligny care, in 1899 a proiectat un oleoduct de la
Baicoi la Constanta, traversand submersibil raurile si fluviul
Dunarea. Constructia a fost terminata in 1916.

Sute si sute de ani, pacura era utilizata la ungerea rotilor
vehiculelor cu tractiune animala si la calafatuirea ambarcatiunilor.
Dar prin anii 1854-1855, inginerul Teodor Mehedinteanu, impreuna cu
profesorul de chimie Alexe Marin si cu farmacistul Adolf Steeg din
Bucuresti, fac experiente de distilare a titeiului, intr-un alambic
special, obtinand un lichid de culoare deschisa care ardea fara miros
si fum gros. Astfel, stravechile opaite au fost transformate in lampi
alimentate cu acest lichid pe care l-au numit "petrol lampant". In
1856, Teodor Mehedinteanu finantat de fratele sau care era cofetar,
construieste langa Ploiesti "o rafinarie", valorificand experientele
de distilare facute anii anteriori cu A. Marin si A. Steeg. Cum
tocmai se tinea o licitatie pentru iluminarea capitalei tarii,
inginerul Mehedinteanu a obtinut contractul, folosind petrol lampant,
nu ulei de in ca in alte orase europene. Astfel, Bucurestiul devine
primul oras din lume iluminat cu petrol lampant, incepand cu anul
1857. Al doilea oras iluminat astfel va fi Ploiestiul, un an mai
tarziu, iar al treilea capitala Austro-Ungariei, Viena, in 1859.
Petrolul lampant era adus din Romania, pe Dunare. Cam in acelasi
timp, in USA, la Pittsburg, chimistul I.C. Booth facea incercari de
distilare a petrolului, insa adevaratul punct de plecare al
industriei petroliere americane va fi ziua de 27 august 1858, cand
echipa colonelului Drake va face sa erupa prima sonda de titei din
America, la Titusville in Pensylvania. Iar prima rafinarie americana
va fi construita abia in 1861, cand deja se certificase importanta
petrolului lampant in Europa, datorita fratilor Mehedinteanu. In
acest timp, numarul rafinariilor de petrol din Romania creste
vertiginos, datorita cererii tot mai mari de lampant, uleiuri si
pacura, s-a ajuns la aproape zece intreprinderi in decurs de opt ani.
Este prima perioada a petrolului, cea a "gazului lampant", in care
Romania apare ca mare producatoare mondiala. Din pacate, calitatea
petrolului lampant romanesc a fost depasita de cea americana si
ruseasca, determinand scaderea exporturilor. Chimistii romani C.I.
Istrati, Petru Poni si Lazar Edeleanu demareaza o cursa stiintifica
pentru eliminarea acestui handicap. In anul 1908, Lazar Edeleanu
inventeaza un procedeu ingenios de rafinarie superioara a produselor
petroliere, care se aplica si astazi. El este astfel un precursor al
industriei petrochimice, dar si creatorul benzinei fara plumb,
ecologica, recomandata astazi pretutindeni in lume. Fondatorul
stiintei si tehnicii sonicitatii, Gogu Constantinescu, va aplica in
foraj propriile sale procedee, inginerul Petre Otetelisanu va breveta
sondajul rotativ uscat, in anul 1921, inginerul Emil Maldarascu va
crea in 1925, actualul sistem rotativ, iar un alt inginer,
Dragulescu, va realiza in 1932, un procedeu de foraj la mari adancimi.

Petrolul romanesc devine interesant si pentru investitorii straini.
In 1862 se inregistreaza prima societate cu capital anglo-turcesc
denumita "Walachian Petroleum Company", in 1864 se infiinteaza o
societate cu capital anglo-francez, iar dupa 1883 patrund masiv
capitaluri germane si olandeze. In 1895 intra in vigoare Legea
minelor, prin care Romania deschide larg portile capitalurilor
straine, ceea ce face ca din primii ani ai secolului 20, marile
companii transnationale sa-si plaseze capitaluri in industria
petrolului romanesc. Astfel, in perioada celor doua razboaie
mondiale, doar 26 la suta din capitalul investit in industria
petroliera era romanesc, restul: 21 la suta era englezesc, 16 la suta
anglo-olandez, 10 la suta american, 16 la suta franco-belgian etc.
Capitalul german preia integral, in timpul celui de-al Doilea Razboi
Mondial, capitalul romanesc, francez, englez, olandez si american,
iar dupa razboi tot ce era german este confiscat de URSS, ca
despagubiri de razboi. In 1955, cand extractia de petrol romanesc era
aproape secata din cauza acestor pradatori, Moscova renunta la
acapararea petrolului care mai ramasese, schelele petroliere si
rafinariile intrand in patrimoniul statului roman. Insa societatile
transnationale, ale caror capitaluri, constand in sonde de foraj si
extractie, rafinarii, oleoducte etc., fusesera "nationalizate" de
regimul comunist, au ramas in pierdere si nici acum nu sunt
despagubite. Asa se poate explica reticenta marilor companii
petroliere de a mai investi in Romania. Productia de petrol a
Romaniei a scazut de cateva ori, in ultimii 50 de ani, ca urmare a
exploatarii nemiloase, a jafului practicat atat de hitleristi, cat si
de sovietici. Cu schelele saracite, cercetarea tehnologica a fost
chemata sa redreseze ce mai putea fi refacut. Intre altele a fost
prospectata zona de litoral romanesc, gasindu-se mari rezerve de
hidrocarburi de o calitate exceptionala, care au ramas neexploatate.
Perimetrul petrolifer maritim se intinde exact in limitele frontierei
romanesti, inclusiv in preajma Insulei Serpilor, ceea ce explica
interesul Ucrainei de a nu retroceda acest pamant romanesc, sperand
sa-l exploateze candva.

Guvernele anilor 1996-2000, cu toata impotrivirea partidului condus
de domnul Ion Iliescu, au trecut la privatizarea industriei
petroliere, fiind oferite si perimetre pentru prospectiuni unor
concerne americane si britanice, dar fara rezultate notabile. Doar
rusii, prin concernul Lukoil s-au implicat, achizitionand rafinarii
si retele de comercializare a produselor proprii. In comertul
hidrocarburilor romanesti s-au implicat cu destula timiditate si
austriecii, ungurii si britanicii. Insa marea privatizare a
industriei petroliere intarzie, chiar daca au fost vandute cateva
rafinarii, cum este Petromidia de langa Constanta, socotita printre
cele mai mari din Europa. A ramas insa Petrom cea mai importanta
firma de stat, dar a carei privatizare intarzie din lipsa
investitorilor. Cu totii asteapta un climat favorabil, o economie
sanatoasa si lipsita de virusul coruptiei care ucide Romania.

Locuitorii din cateva sate georgiene s-au trezit cu casele naruite dupa ce mai multe companii occidentale au efectuat lucrari de construire a unei conducte magistrale pentru transportul combustibilului. Aceasta „rascolire” a adancurilor pamantului ar fi responsabila, considera militantii pentru ocrotirea mediului, de declansarea in Caucaz, in ultimii ani, a unor cutremure care nu se incadreaza in statisticile realizate de seismologi. „Marile companii, in cardasie cu guvernul, ne distrug casele si pamantul”, spune Roman Gogoladze, un fermier sarac din satul caucazian Dgvari, aratand spre peretii aproape daramati ai locuintei sale, surprinsa de o alunecare de teren.
Furia satenilor este indreptata in primul rand impotriva concernului British Petroleum, care a investit miliarde de dolari pentru crearea celei mai lungi conducte magistrale din lume (1767 km), de la Baku, in Azerbaidjan, pe coastele mediteraneene ale Turciei. Conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan se afla la mai putin de un kilometru de Dgvari, iar faptul ca britanicii au dinamitat muntii, spre a o sapa, si-a pus amprenta asupra stabilitatii zonei – si asa una extrem de sensibila din punct de vedere seismic. Nu-i de mirare ca acum localnicii se tem ca sapaturile au „zgandarit” placile tectonice, un seism de amploare fiind oricand posibil, dupa ce alte cateva, mai mici, au zguduit regiunea in ultimii ani. Mai mult, magnatii britanici nici macar nu le-au acordat compensatiile banesti promise celor care au acceptat stramutarea, iar acum ridica din umeri, spunand ca alunecarile de teren si cutremurele n-au fost provocate de ei!
Georgia, una dintre cele mai bogate tari din spatiul ex-sovietic, a intrat in ultimii ani in sfera de influenta occidentala, dar acest fapt nu a produs, cum se astepta, o bunastare generala, motiv pentru care un milion de oameni din populatia de 5 milioane au fost nevoiti sa emigreze, in cautarea unui loc de munca. Cu toate ca multi georgieni se plang ca ei trag ponoasele, iar occidentalii foloasele, presedintele tarii, pro-occidentalul Mihail Saakasvili, spune ca proiectul magistralei de petrol este unul benefic pentru Georgia, intrucat va atrage investitii straine. De altfel, proiectul a fost puternic sprijinit de guvernele britanic si american, care vad in existenta acestei conducte magistrale o modalitate de a contrabalansa controlul crescand al Rusiei asupra zacamintelor de petrol din Caucaz. Recent, presedintele Bush a intreprins o vizita la Tbilisi, numind Georgia „un far al libertatii”, dar s-a suparat atunci cand, dupa ce rusii au taiat alimentarea tarii cu gaze, guvernul georgian s-a adresat Iranului, solicitand un acord de import de gaz metan. Ca urmare, acordul a fost imediat anulat, de teama ca nu cumva sa se supere „marele frate de la Washigton” si sa nu mai investeasca in economia georgiana...
Problema este insa ca, din aceasta „galceava a greilor” singurii care au de pierdut sunt sarmanii tarani georgieni; cu casele subrezite si cu spaima permanenta ca un cutremur ii va ingropa sub ruine, ei traiesc drama de a fi jucarii fara valoare intr-un joc pe bani multi, controlat de altii...

PETROLUL ROMÂNESC, RÃFUIALÃ ISTORICÃ
Lupta pentru deţinerea rafinãriilor româneşti nu este o practicã doar a zilelor noastre, când magnaţi autohtoni sau strãini fac orice ca sã punã mâna pe ele. Valea Prahovei a fost un câmp de bãtãlie al diplomaţiei şi serviciilor secrete şi în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial. Aici existau cele mai mari zãcãminte petrolifere din întreaga Europã (excluzând Rusia). Se pot extrage 10.000.000 t petrol, iar în perioada interbelicã România ocupa locul al treilea în lume la exportul de petrol. Dupã primul rãzboi mondial România intrase în zona de influenţã franco-britanicã. Or, dupã 1933, Adolf Hitler dorea sã transforme Germania în prima putere a lumii, dar avea nevoie mai mult ca oricând de petrol. Atenţia sa a fost atrasã de România. Lupta pentru petrolul românesc a fost şi atunci, ca şi acum un episod foarte tensionat.

Negocieri cu pistolul la tâmplã
Ţarã de rangul al doilea, învinsã în primul rãzboi mondial şi apoi prinsã în criza econo-micã a anilor 1929-1933, Germania nici nu putea visa sã concureze pe malurile Prahovei cu titanii epocii: SUA, Franţa, Marea Britanie. Aşa cã scorul ei într-un tablou al proprietãţilor petrolifere în aceastã zonã era extrem de redus, doar 0,38%. Anglia investise şi singurã deţinea 20,62% din capitalul industriei petrolului, iar împreunã cu Olanda avea încã 16,21%, Franţa poseda 15,49% din industria petroliferã, SUA, 10,10%. De aceea Germania încerca sã compenseze acest handicap printr-o politicã agresivã la adresa României, susţinând în interiorul ţãrii forţe politice ce solicitau orientarea spre cel de-al treilea Reich. Numai cã în 1939 trupele germane au ajuns la graniţa cu România. A urmat o negociere cu pistolul la tâmplã. Aşa s-a semnat “Tratatul economic româno-german” prin care ţara noastrã se obliga sã orienteze majoritar exportul produselor sale petroliere şi cerealiere cãtre Germania, la preţuri reduse. Marea Britanie şi Franţa au receptat dezastrul. În numai patru luni din anul 1939 (septembrie-decembrie), Cabinetul de rãzboi britanic s-a întrunit de 123 de ori dezbãtând problema petrolului românesc şi a importanţei “sufocãrii” Germaniei prin inter-zicerea accesului la aurul negru din Carpaţi.

Primarul Vienei cu ochii pe aurul negru românesc
Guvernul român condus de Armand Cãlinescu a înţeles aceasta declarând cã “petrolul devenise un element vital pentru mijloacele folosite de rãzboiul modern” şi cã nu îi este indiferent cãrei tabere îi va întãri forţele. George Brãtianu (vicepreşedintele PNL) observa cã “România, ţarã agrarã, cãpãtase exclusiv datoritã petrolului o importanţã cu adevãrat mondialã”. Guvernul a decis sã joace astfel teatru în faţa Germaniei promiţându-i ajutor, dar refuzând sã elibereze produsele cerute. Hitler a observat şi a decis în ianuarie 1940 numirea primarului Vienei - dr. Hermann Neubacher - în postul de “însãrcinat special al Reich-ului cu probleme economice pe lângã Legaţia din Bucureşti” cu rolul de a face presiuni asupra României în vederea urgentãrii exporturilor. Noi am înfiinţat comisariatul ge-neral al petrolului, organism care urmãrea producţia, transportul şi exportul acestuia. Totodatã s-a introdus şi controlul deciziilor rezultate din exploatãrile petroliere prin BNR şi “oficiul schimburilor cu strãinãtatea”. Aliaţii se temeau de un atac militar, ca România sã fie ocupatã cu toate rezervele ei de petrol. La 17 octombrie 1939 şi lordul Halifax, mi-nistrul de Externe britanic, a cerut la Bucureşti distrugerea puţurilor de petrol şi sistarea livrãrilor de ţiţei cãtre cel de-al treilea Reich.

Planul Wenger şi distrugerea puţurilor petroliere
Spre a oferi soliditate acestor cereri, încã din aprilie 1939 Marea Britanie şi Franţa oferiserã garanţii de securitate României. “Distrugerea zonei Ploieşti” acesta era obiectivul anglo-francez, iar în iarna anului 1939 el era foarte aproape spre a fi împlinit. Grigore Gafencu mãrturiseşte cã România încheiase “preparativele tehnice şi militare pentru a trece la fapte”. Franţa a aprobat planul Léon Wenger, devenit la 18 oct. 1939 element al planului de rãzboi francez. Acesta prevedea distrugerea puţurilor de petrol din România şi blocarea vãii Dunãrii spre a întrerupe complet comerţul româno-german. Serviciile secrete anglo-franceze şi ambasadorii celor douã ţãri la Bucureşti erau împuterniciţi cu ducerea la împlinire a planului Wenger. În iulie 1940 directorii acestora vor fi arestaţi spre a fi împiedicaţi sã îşi punã în aplicare planurile. “Acţiunile de sabotaj au fost aduse la cunoştinţa Marelui Stat Major Român care organiza şi el propriile sale pregãtiri. Fuseserã angrenate 20 de vase britanice, 15 remorchere, 11 şlepuri, douã tancuri, un elevator, un ponton şi 19 vase franceze, întãrite cu 27 de supuşi britanici (ingineri şi funcţionari), specialişti în activitãţi de sabotaj. Profitând de creşterea cererii, ţara noastrã a trecut la o politicã de ridicare a preţurilor, Germania plãtea 9.600 lei pe tonã (faţã de 3.826 lei, preţul antebelic), iar pentru esenţe, petrol şi gasoil, suma crescuse de la 4.407 lei la 8.889 lei. La 12 martie 1940 se înfiinţeazã societatea Rumänien-Mineralo El Combh special însãrcinatã cu procurarea şi expedierea petrolului cãtre Germania a unei cantitãţi de 130.000 tone pe lunã (faţã de 60.000-70.000 tone pe lunã, pânã a-tunci) şi cu dorinţa exprimatã ca aceastã cantitate sã creascã la 200.000 t. Hitler era cumpãrãtorul ideal.

Serviciul Secret Român bate palma cu nemţii
Hitler nu numai cã plãtea, dar îi ceruse lui Wilhelm Fabricius sã îl asigure pe Gafencu (ministrul Afacerilor Externe român) cã URSS nu va ridica problema Basarabiei.ţara noastrã decisese sã îşi ia toate mãsurile de siguranţã în perspectiva unui atac german. Gen. Radu Rosetti însã face o descriere tragicã a armatei române în anii 1939-1940: “În comparaţie cu anii 1914-1916 nu suntem deloc pregãtiţi, ne lipsesc tunurile antitanc. Artileria e bine înarmatã, dar nu avem decât prea puţine tunuri grele. Tancurile n-au venit, nici automobilele... Nu avem destule tunuri antiaeriene..., ne lipsesc bocancii, îmbrãcãmintea, echipamentele”. În 28 august 1940 s-au dat ordine ca în 3 zile sã fie pregãtite patru divizii blindate şi trupe aero-purtate pentru a ocupa imediat regiunile petrolifere româneşti. La graniţa ungaro-românã, Hitler trimisese trei batalioane de paraşutişti, douã divizii blindate, un corp de artilerie şi re-gimentele “Adolf Hitler” şi “Gross Deutschland”, care în douã zile aveau sã fie la Ploieşti. Invazia nu a mai avut loc. Între timp, Germania devenise dintr-o ţarã pe care nimeni nu paria, un învingãtor. În 2 ianuarie 1940, mareşalul Hermann Goering a renunţat la concediul de An Nou spre a discuta problema petrolului românesc cu şeful spionajului, amiralul Canaris, şeful cabinetului militar, gen. Thomas, col. Gersterberg de la Legaţia din Bucureşti. Serviciul Român Secret a decis sã colaboreze cu Germania spre a preîntâmpina sabotajele anglo-franceze. La 28-30 mai 1940 amiralul Canaris i-a mulţumit lui Carol al II-lea şi lui M. Moruzov pentru sprijinul lor, transmiţându-le recunoştinţa lui Adolf Hitler şi a Germaniei.

“Pactul petrolului”
În iunie 1940, la cãderea Poştei germane s-au capturat arhivele serviciului francez şi s-a aflat de jocul dublu desfãşurat de Moruzov care îi ajuta şi pe anglo-francezi sã se infiltreze în zonã. El va fi arestat în octombrie 1940 şi executat în noiembrie acelaşi an în închisoarea Jilava de un comando legionar. Înţelegând cã prima rundã a rãzboiului aparţine Germaniei, Carol al II-lea a decis sã semneze la 27 mai 1940 “Pactul petrolului” ce prevedea cã România va livra la preţ redus tot surplusul sãu de petrol cãtre economia germanã. Graţie acestei decizii, Hitler a hotãrât cã România poate supravieţui, susţinutã, e adevãrat, de pierderea Basarabiei, Bucovinei, şi a sudului Dobrogei. Ceea ce mai rãmãsese din România a primit garanţiile de securitate ale lui Hitler şi Benito Mussolini. Ce l-a convins pe Hitler sã facã acest gest a fost între altele o convorbire din 28 august 1939 între Carol al II-lea şi colonelul Gersterberg care prezentase un mesaj grav contra distrugerii Vãii Prahovei, la care Carol îl asi-gurase cã “respinsese oferta de sabotaj anglo-francezã în România contra terenurilor petrolifere, datã fiind neutralitatea ţãrii”. În tragica varã a anului 1940, conducera de la Bucureşti a decis sã accepte pactul cu diavolul: colaborarea cu Adolf Hitler. Preţul plãtit a fost enorm, România, devenitã aliata Germaniei, va fi sever pedepsitã în 1947 la Tratatul de pace de la Paris. În final, bãtãlia petrolului nu a avut decât învinşi.

.

PROGNOZA. Suprematia mondiala a petrolului e amenintata

Omenirea se va razboi pentru apa

Apa, sursa de conflict pentru viitoarele generatii



Daca secolul 20 a fost dominat de razboaie care aveau ca scop
controlul surselor de energie, in speta, petrolul, in secolul 21 un
alt element indispensabil vietii genereaza premisele viitoarelor
conflicte armate. Concluzia deriva din dezbaterile privind problemele
internationale legate de relatia dintre accesul la apa si saracia si
foametea din numeroase zone ale globului, in cadrul recentei
Conferinte de la Stockholm. De altfel, toate prognozele specializate
avertizeaza de mai multi ani asupra acutizarii problemelor
internationale legate de apa. Unul din cei mai avizati specialisti,
Peter Schwartz, consultant al CIA „pentru scenarii ale viitorului
apropiat", a realizat in 2004 la comanda Pentagonului, un raport
avand toate concluziile in registru pesimist: urmatorii 20 de ani vor
aduce provocari majore - secete de mare anvergura, revolte,
reorientari energetice dublate de conflicte militare, conflicte
nucleare, izolare populationala etc. Peter Schwartz sustine ca „este
posibil sa fie prea tarziu ca sa mai intervenim pentru prevenire. Nu
stim exact unde ne aflam in acest proces. Ar putea sa inceapa maine
si noi sa aflam abia peste cinci ani". Participantii la Conferinta de
la Stockholm au atras atentia asupra reducerii efective a saraciei -
la jumatate, in deceniul 2006-2015 - prin dublarea accesului la apa
in zonele cele mai afectate. Pentru hranirea a 400 de milioane de
oameni trebuie mobilizate 2.200 de kilometri cubi de apa potabila in
urmatorii 10 ani. „Apa trebuie sa devina o prioritate absoluta pentru
decizionalii politicilor internationale, cu hotarari ferme la
niveluri ca Davos si G8", a spus Dave Trouba, unul din organizatori.
Tensiunile regionale se vor acutiza pornind de la dominarea
resurselor de apa, cu cat Pamantul va deveni mai „uscat". „Cand 60%
din populatia lumii are acces restrans la apa este usor de imaginat
ce potential conflictual deriva de aici", a subliniat si Patricia
Wouters, director al Water Law Research Institute. Iar fostul
secretar general al ONU, Boutros Ghali, a spus ca „urmatorul razboi
in regiunea noastra nu va fi generat de politica, ci de accesul la
apa Nilului". Au existat insa si pareri mai optimiste, ca cea a lui
Anders Jaegerskog, expert al ministerului suedez de Externe
specializat in dezvoltare globala legata de apa: „Totdeauna vor fi
tensiuni, este inevitabil, dar sansele ca acestea sa degenereze in
conflicte violente sunt mici. Apa poate deveni un pretext alaturi de
un cumul complex de conditionari". Statul Israel, care are
aranjamente de furnizare de apa atat cu Iordania, cat si cu
Palestina, este un caz specific: „Daca Israel ar dori controlul
asupra surselor vitale de apa, ar trebui sa ocupe Siria, Iordania si
Libanul. Dar ei prefera solutia mai ieftina decat razboiul,
desalinizarea apei marine", adauga A. Jaegerskog. Importurile
alimentare ale multor state sunt conditionate de lipsa apei pentru
producerea hranei, ducand la ingrijorari la limita tensiunii si
crescand datoriile lor externe. Este nevoie de 2.000 pana la 4.000 de
litri de apa pentru producerea unui singur kilogram de orez, hrana de
baza a Asiei. Expertii de la Stockholm au convenit asupra necesitatii
unei legi internationale care sa reglementeze sansele egale in acest
domeniu si sa diminueze pericolul conflictelor. Alaturi de petrol,
apa va avea un rol primordial in decizia politica cu efecte economice
regionale si globale, reorientand expertize, oameni si importante
resurse financiare.
Carol Harsan