Brancoveanu[v=]

Lanţul trădărilor în familia domnitorului Constantin Brâncoveanu

Alexandru ZUB – Brâncoveanu la tricentenar / 44

Tragicul sfârşit al Brâncovenilor

http://cultural.bzi.ro/marile-personalitati-ale-bucurestilor-de-altadata-10423

Dezbatere Historia la Adevărul Live, ora 11.00: La 300 de ani de la mazilirea lui Constantin Brâncoveanu, românii încă îi caută imensa comoară! Unde e ascunsă?

http://www.curentul.ro/2011/index.php/2011122267128/Decembrie-1989-marturii-si-documente/Istoria-se-repeta-Brancoveanu-si-Ceausescu-tradati-de-serviciile-secrete.html

EXCLUSIV Palatul necunoscut al lui Constantin Brâncoveanu. Cum se pot degrada 300 de ani de istorie

Istoria tragediei Brâncovenilor



Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654 din părinţii vornicul Papa Postelnicul şi Stanca Cantacuzino. Constantin a crescut fără tată, deoarece acesta moare pe când avea doar un an. Este crescut de mama, de bunica dinspre tata Păuna Greceanu şi de unchiul său, Stolnicul Constantin Cantacuzino, pe care ajunge să-l iubească ca pe un tată.

Brâncoveanu, de-a lungul vieţii sale, deţine diferite funcţii de seamă ale ţării: aga, postelnic, spătar şi logofăt. Moarte subită a lui Şerban Cantacuzino îl aduce pe Constantin Brâncoveanu în rolul de domn al Ţării Româneşti între 1688 şi 1714. Ţara cunoaşte o mare înflorire culturală şi spirituală în această perioadă.

De asemenea domnul a avut o activitate diplomatică intensă. În anul 1695 primeşte titlul de principe al Imperiului Habsburgic, iar mai apoi turcii îi recunosc domnia pe viaţă.

Trădarea

Însă toate aceste lucruri frumoase din viaţa lui Brâncoveanu aveau să se sfârşească în cel mai cumplit mod cu putinţă. În anul 1711, Dimitrie Cantemir, care era domnul Moldovei, împreună cu ţarul Rusiei Petru I se ridică împotriva Imperiului Otoman. În acelaşi timp spătarul Toma Cantacuzino trece de partea ruşilor şi cucereşte Brăila. Toate acestea se întâmplă fără ştirea lui Brâncoveanu.

Totuşi bătălia decisivă de la Stănileşti a fost câştigată de turci. Brâncoveanu erau compromis în ochii otomanilor prin acest act de trădare. La acest eveniment s-au adăugat şi uneltirile unor boieri care l-au făcut pe domnul Brâncoveanu să cadă în dizgraţie.

Acesta este mazilit în Săptămâna Patimilor din anul 1714. El şi familia sa sunt duşi la Constantinopol. Toate bunurile familiei Brâncoveanu sunt confiscate. Din aprilie până la sfârşitul lui iulie, membrii familiei Brâncoveanu sunt supuşi unor torturi cumplite precum: întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc din metal, arderea cu fierul înroşit, înţeparea mâinilor şi a picioarelor. Toate aceste fapte se petreceau în temniţa Edicule, Cele Şapte Turnuri din Istanbul.

Execuţia

Ziua execuţiei a fost 15 august, când Constantin împlinea vârsta de 60 de ani, iar creştinii sărbătoreau, ca în zilele noastre, "Adormirea Maicii Domnului”.

Domnitorul, împreună cu cei patru fii şi ginerele său, Enache Văcărescu, au fost obligaţi să meargă pe jos prin oraş până la locul de execuţie. Aceştia erau desculţi şi îmbrăcaţi doar în cămăşi. La eveniment au fost invitaţi să asiste şi ambasadori din Europa creştină.

Del Chiaro însemna cuvintele lui Brâncoveanu: "Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele noastre şi să ne spălam păcatele cu sângele nostru”.

Chinul şi drama din aceea zi întunecată nu a durat decât un sfert de oră. Mai întâi au fost decapitaţi fiii şi ginerele pentru ca domnitorul să poată privi moartea celor dragi. Constantin, Stefăniţă, Radu, Mateiaş şi Enache Văcărescu sunt ucişi fără milă. Apoi la urmă a fost decapitat şi Constantin Brâncoveanu.

Trupurile lor au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele au fost înfipte în prăjini şi au stat trei zile la poarta Seraiului. Mai târziu puţin cadavrele au fost pescuite din mare şi duse la o mânăstire bizantină. Trupul domnului Brâncoveanu a fost adus la Bucureşti pe ascuns şi a fost îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Plăcuţa de deasupra marmantului a fost lăsată fără inscripţie de teama turcilor. Însă pe candela de argint ce ardea desupra criptei avea gravate cuvintele: "fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod...”

În anul 1992, brâncovenii sunt canonizaţi şi trecuţi în rândul sfinţilor, ca şi Ştefan cel Mare.

Prinţesa Brâncoveanu, prietenă cu Marcel Proust

Constantin Brâncoveanu, mai sfânt decât Ștefan cel Mare?Prin promovarea imaginii unor personaje istorice în defavoarea altora lasate uitarii, printr-o repetata campanie de propaganda în care legendele, poeziile populare si folclorul muzical au jucat un rol important, s-a ajuns treptat la denaturarea grava a adevarului istoric. Stadiul acestei denaturari ne spune azi ca Stefan cel Mare e cel mai sfânt dintre sfintii nostri voievozi si cel mai important erou national, uitându-se de Constantin Brâncoveanu, de faptul ca 2004 e si "anul Brâncoveanu".


Brâncoveanu - domnul celor "25 de ani fara razboaie"
La începutul anilor '90, Biserica Ortodoxa Româna a sanctificat câtiva dintre aparatorii si mucenicii credintei ortodoxe române: eroul necunoscut, Stefan cel Mare, Daniil Sihastru, Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai sai si ginerele sau Ianache Vacarescu, Grigore Ghica al III-lea. Capeteniile revolutiei de la 1784, Horea, Closca si Crisan nu au fost sanctificati.
În cele ce urmeaza, doresc sa evidentiez caracterul lui Constantin Brâncoveanu, însemnatatea sa în cultura si politica nationala si internationala, dar în primul rând întâietatea sa în rândul sfintilor voievozi români. Pentru aceasta îl voi pune în antiteza cu Stefan Musat ("cel Mare si Sfânt"). Voi compara doi voievozi care au domnit în timp si spatiu diferite. Expresia "25 de ani fara razboaie" nu ne apartine noua si se refera la domnia lui Constantin Brâncoveanu. "Despot luminat", dar nu tiran, "print al aurului", dar modest, cinstit si incoruptibil, Brâncoveanu a asimilat deopotriva virtutile unui adevarat sfânt, unui mare caracter si unui veritabil politician. Despre persoana sa a scris stolnicul Constantin Cantacuzino, în "Istoria Tarii Românesti", sau Radu Popescu într-o "Istorie a domnilor Tarii Românesti". Ambele lucrari fiind subiective, contra, respectiv pro Brâncoveanu, ne vom folosi de o lucrare neutra si de mult uitata: "Anonimul brâncovenesc" ("Istoria Tarii Românesti de la octombrie 1688 pâna la martie 1617").
Logofat între anii 1682-1688, Constantin Brâncoveanu se tragea din stirpea basarabilor, fiind stranepot al lui Matei Basarab, dar si nepot al stolnicului Constantin Cantacuzino. Despre acest boier, Brâncoveanu spunea: "Ca eu tata n-am pomenit, de vreme ce am ramas mic de tata, fara cât pe dumnealui tata Costandin l-am cunoscut parinte în locul tatâne-mieu", dar va avea o crunta dezamagire. Brâncoveanu nu a vrut sa fie domnitor al Tarii Românesti.
A fost urcat pe tron din vrerea boierilor
Boierii pamânteni, nemaidorind sa îi conduca un cantacuzin, aproape ca l-au fortat sa preia domnia. Zisera cu totii: "Logofete, noi cu totii pohtim sa ne fii domn". El zise "Dar ce as vrea eu cu domniia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuie sa fiu". Iar ei zisera: " Ne rugam, nu lasa tara sa între alti oameni sau rai, sau nebuni sa o strice, ci fii!". Si-l luara de mâini si-l împingeau de spate. A fost uns domnitor la mitropolia Bucurestilor, în prezenta patriarhului bizantin Dionisie si a mitropolitului valah Antim. În biserica, Brâncoveanu a spus: "Domniia aceasta eu nu o pohtesc ca sa-mi înmultesc grijile si nevoile, ci dumneavoastra m-ati pohtit si fara voia mea m-ati pus domn în vremuri ca acestea turburate, încungiurati de osti de vrajmasi; ci dar acum iar întreb: este-va cu voia tuturor?"
Si toti raspunsera: "Toti voim, toti pohtim". Zise iar: "Deaca pohtiti toti, mi-e voia si mie sa-mi dati un juramânt înaintea Lui Hristos precum veti fi cu dreptate si de ar veni vreo primejdie domnii mele, despre vreo parte, sa stati cu mine toti".
Dupa depunerea juramântului de catre boieri, au iesit cu totii din biserica, voievodul fiind întâmpinat de salvele de tun, "însa doua tunuri s-au slobozit, iar unul nu s-au putut slobozi; de care zicea multi ca va fi acesta un semn rau, însa pa urma s-au vazut ca sunt babesti cuvinte".
În tot acest timp, cadavrul domnitorului Serban Cantacuzino, zacea pe catafalcul bisericii Cotroceni, parasit de toti, inclusiv de membrii familiei sale. De aceea, Brâncoveanu însusi i-a organizat o înmormântare crestineasca. "Sarban-voda mortul zacea ca un om den cei prosti, numai cu muierea lui si cu fetele lui plângând... ca avusese nadejde sa puie pe fiiu-sau domn, dar n-au vrut Dumnezeu si tiraniile tatâni-sau, ce facuse boierilor si saracilor tarii si înca de la o vreme nici muierea lui, nici fetele lui nu sadea lânga dânsul, ca-si strângea avutiia si o ascundea, ca-i era frica sa nu-i ia avutiia Constandin-voda; ...zacea pa o masa stârvul, parasit de toti pâna a doaa zi dimineata. Deaci l-au radicat cu cinste domnul si l-au dus la Cotraceni, la mânastirea lui, de l-au îngropat si s-au dus".
Voda Serban, un bun diplomat si om de spirit, la rândul lui, sperase pâna în ultima clipa ca îi va urma la tron fiul sau, Iordache, dar boierii pamânteni erau satui de prigoana Cantacuzinilor.
Astfel, putem spune ca Brâncoveanu a fost primul sef de stat român ales liber si în unanimitate de voturi. "Din elexiea tarii s-au pus Constandin-voda domn". Alegerea a primit girul cancelariilor marilor puteri, care nu aveau sa regrete acest fapt, deoarece aveau sa cunoasca în noul voievod un diplomat exemplar, pentru care pacea era prioritara.
Cantacuzinii uneltesc 25 de ani împotriva Domnitorului
Din momentul acestei alegeri, Cantacuzinii au uneltit timp de 25 de ani împotriva lui Brâncoveanu si nu s-au oprit pâna când nu si-au atins mârsavul scop, croindu-si în acelasi timp propriul drum spre esafod. Ei i-au avut complici pe boierii Balaceni, care "totdeauna îsi întindea mintea dupa niste pareri nebunesti... În zilele lui Antonie-voda, au ucis niste negutatori moscovlii, împreuna cu care erau si calugari mersi pentru mila la Mosc".
Alti complici au fost boierii Stirbesti. Desi câtiva dintre respectivii boieri fusesera condamnati de divan la moarte sau la închisoare pentru diferite infractiuni, Brâncoveanu i-a iertat si i-a gratiat mereu, nestiind pe cine. Nu iubea razbunarea. Era un om blând si iertator, asa cum trebuie sa fie crestinul. Iubitor de cultura si de credinta ortodoxa, Brâncoveanu a sprijinit aceste domenii, neconditionat. Biserica "Sfântu Nicolae", manastirea Stavropoleos din Bucuresti, manastirea Hurezu, manastirea Sâmbata de Sus construita în Ardeal, biserica "Sfintii Împarati Constantin si Elena", din Constantinopol, Spitalul Brâncovenesc, ansamblul arhitectural de la Mogosoaia, înfiintarea unui numar mare de tipografii la Bucuresti, Snagov, Râmnic, Buzau, înfiintarea Scolii Domnesti de la Sf. Sava - iata numai câteva din contributiile lui Brâncoveanu la cultura si civilizatie. Sa nu uitam de lacasele de cult pe care le-a ctitorit la Sfântul Munte Athos, în arhipelagul grecesc si în Bulgaria de azi.
Stilul brâncovenesc si tiparirea de carte
La acestea se adauga renovarea atâtor biserici si mânastiri din vremea înaintasilor. Stilul brâncovenesc s-a impus cu succes în arhitectura ultimelor secole. Este caracterizat de elemente ale arhitecturii taranesti din Muntenia, exprimate la o scara mai mare, îmbinate discret cu elemente bizantine, vizibile în coloanele teraselor si balcoanelor, coloane care de multe ori nu au celebrele ornamente la terminatii, care sa determine un caracter doric, ionic sau corintic. Stilul brâncovenesc mai e caracterizat de pecetea unor basoreliefuri originale, ca celebrul "vultur cruciat", precum si de culoarea alba imaculat a peretilor exteriori. Mai sunt si exceptii, ca în cazul complexului de la Mogosoaia, unde domina culoarea caramizie a materialului de constructie.
În Valahia s-au tiparit cele mai multe carti, atât originale, cât si de traducere. La curtea domneasca, cultura era coordonata de eruditi precum mitropolitul Antim Ivireanul, un alt mucenic al ortodoxiei, cel mai mare autor de oratorie sacra, sau italianul Antonio del Chiaro, autorul unei carti de impresii despre Valahia. Toate acestea au contribuit si la o buna imagine a Valahiei pe plan extern. Domnitorul muntean era un politician abil, un foarte bun diplomat, reusind prin faptele si calitatile sale, dar nu în ultimul rând prin caracterul sau, sa pastreze relatii de prietenie cu marile cancelarii europene, cu papalitatea, dar si cu Poarta, evitând conflictele diplomatice sau armate. "Fericiti facatorii de pace...".
Încearca o uniune cu Moldova
Doresc în primul rând sa subliniez vederile sale unioniste cu caracter pacifist. Prin tratative diplomatice cu Poarta a cautat sa impuna domn în Moldova pe ginerele sau, Constantin, întrerupând evolutia dinastiei Cantemir, dar pentru putin timp. Daca politica lui Brâncoveanu ar fi prins radacina si în Moldova, primul pas spre unitatea nationala ar fi reusit, mai mult, ar fi fost evitat regimul fanariot. Dupa cum s-a vazut, falimentul politic al dinastiei Cantemir în Moldova (1711) si uneltirile viclene ale Cantacuzinilor valahi, descoperite de Poarta în 1716, au aruncat cele doua tari române în bratele regimului fanariot, pentru un secol de coruptie, jaf si umilinta.
Iata ce pericol putea fi evitat daca idealul unionist al lui Brâncoveanu, deloc vitregit de avizul marilor puteri, ar fi reusit. Cu atât mai mult ne putem da seama de primejdia în care au vârât tara unii domnitori lacomi, iresponsabili sau neaveniti.
Un fapt mi se pare, însa, incredibil. Academicianul Dimitrie Cantemir, domnitorul care în fata turcilor a dat bir cu fugitii, în lucrarea sa "Descriptio Moldaviae", care se vrea o capodopera stiintifica, adopta o atitudine foarte partinitoare, care numai demna de un istoric nu este. Dupa combaterea domnitorului Constantin Brâncoveanu si a idealului sau unionist, aproba instaurarea regimului fanariot în Moldova. Aceasta atitudine tradeaza adevaratele sentimente ale lui Cantemir fata de tara sa; dominat de un orgoliu dezonorant, nu dorea sa-si recunoasca esecul politic pentru care era suparat pâna la razbunare.
Un mare câstig era pacea pentru Tara Româneasca, având în frunte un domnitor iubitor de Dumnezeu, la care simplii cetateni erau bineveniti în audienta. Respectul pe care îl impunea în fata marilor cancelarii europene a influentat atitudinea acestora fata de Tara Româneasca. În spiritul sau gândeau si cei mai multi dintre membrii divanului, care la judecata sanctionau foarte aspru pe boierii prinsi ca fura pe oamenii simpli si pe cei saraci. Sfârsitul domniei si al vietii marelui voievod au marcat trecerea sa în rândul mucenicilor Lui Iisus Christos.
Tradarea se împlineste în Saptamâna Patimilor
Cantacuzinii si complicii lor mituisera câtiva mari dregatori turci, pentru a-l minti pe sultan ca Brâncoveanu unelteste împotriva sa. Dezinformarea a prins roade, iar voievodul a fost detronat prin firman de la Poarta, în Joia Mare. Apoi, alaturi de familia sa, a fost dus la Stanbul si închis în închisoarea celor sapte turnuri. Aici au fost torturati. În ziua praznuirii Adormirii Sfintei Maria, pe 26 august (15 august, pe stil nou), sase membri ai familiei Brâncoveanu au fost executati în public la Stanbul. Este vorba de voievod, de patru fii ai sai, Constantin, Stefan, Radu, Matei si de Ianache Vacarescu, ginerele domnitorului. Anterior executiei li s-a propus ca în schimbul vietii, sa treaca la religia musulmana, dar românii L-au ales pe Christos.
"Cu acest fel de multamita s-au aratat Saitanestii (cum erau porecliti de popor Cantacuzinii - n.n.) catra Constandin-voda pentru binele si cinstea care le facuse. Fostu-i-au stins casa, si pe dânsul, si pe feciorii lui... Aici în tara, Stefan-voda (Cantacuzino, noul domnitor - n.n.) cerea averea lui Constandin-voda sa o gaseasca cu mare pohta si o au gasit; ci una au dat-o imbrihorului (reprezentantul Portii la Bucuresti - n.n.) în seama împaratiei, alta au mâncat-o el cu imbrihorul si i-au stins casa din fata pamântului, nu ca unii rude si facator de bine, ci ca unui vrajmas foarte mare ce ar fi fost...". Saitanestii "tuturor domnilor celor mai denainte s-au aratat cu ficlesug si cu raotate, si domnului Constantin-voda înca au început sa-l ficleneasca, de la carele mult bine au avut...".
Noul domnitor Stefan Cantacuzino "era om nestatornic în cuvinte si în fapte, si în jafuri fara cale si fara dreptate, atât cât n-au ramas episcop egumen, calugar, negutatoriu, boieriu mari si mici, care sa nu fie jafuiti si pradati...".
Tradatorii nu se bucura prea mult

Cantacuzinii nu au savurat prea mult timp roadele tradarii. "Întâia minune au fost ca, trimitând Stefan-voda pe doamna-sa si pe coconii lui la Mânastirea De-un-Lemn, unde este o icoana a Maicai Preacestii, facatoare de minuni, pentru închinaciune si pentru chip de evlavie, întâmplându-sa în ziua de Sânta Mariia mare, adeca adormirea Preacistii... în care zi si la Tarigrad au taiat pe Constandin-voda si coconii lui (o minune!), într-aceeasi au lovit pe aceasta doamna a lui Stefan-voda nevoie, lovitura, îndracire cât s-au spariiat toti câti era acolo cu dânsa si sa mira ce sa-i faca. Si multa vreme cu acea îndracire au fost".
Demonizarea primei doamne a tarii, a carei exorcizare nu stim daca s-a realizat, l-a atâtat si mai rau pe tiranul Stefan Cantacuzino, care, sub pretextul ca sotia sa ar fi fost fermecata de calugarite, a ordonat persecutarea acestora si chiar spânzurarea unora dintre ele.
"Aceasta pocainta facea ei pentru pacatele lor. Si nu s-au îndastulat Stefan-voda numai pe moartea lui Constandin-voda si a feciorilor lui". Dupa nici doi ani de domnie, cei care i-au grabit moartea sfîntului mucenic Constantin, aveau sa fie executati în acelasi loc. La 6-7 iunie 1716, Stefan Cantacuzino si tatal sau stolnicul Constantin, au fost decapitati la Constantinopol.
Dupa mai bine de un veac, manastirea Cotroceni, ctitoria lui Serban Cantacuzino a fost devastata si jefuita, iar mormintele ctitorului si ale familiei sale au fost profanate cu salbaticie de pandurii lui Tudor Vladimirescu.
Aceiasi panduri au jefuit si incendiat în 1821 palatul brâncovenesc de la Mogosoaia. Despre campania de jafuri, devastari, crime si violuri, întreprinsa în Muntenia de panduri ai lui Vladimirescu, de care însusi acesta fusese îngrozit la un moment dat, s-a scris foarte putin. Asemenea fapte nedemne, la care nici eteristii nu s-au dedat, nu anuleaza însemnatatea revolutiei de la 1821, dar s-au rasfrânt negativ asupra sanselor acesteia si asupra vietii marelui Tudor Vladimirescu.
Stefan cel Mare - domn al Moldovei la 17 ani
Pentru personalitatea lui Stefan cel Mare am apelat la Letopisetul lui Grigore Ureche, o cronica nepartinitoare pentru care cronicarul a apelat la studiul comparativ al mai multor izvoare.
Joi, 12 aprilie 1457, Stefan Musat, venind cu oaste mare din Muntenia, l-a înfrânt la Doljesti pe domnitorul Petru Aron. La nici 17 ani, în prezenta multor calugari si a mitropolitului Teoctist, a fost ales domn al Moldovei. A fost domnitorul care a adus Moldova la fruntariile ei firesti, prin eliberarea teritoriilor din sud-est si din nord. În plus, a cucerit si Pocutia. Opera lui Stefan a fost numita de unii "Moldova Mare".
Argumentul de "Moldova Mare a Sfântului Stefan" e folosit dupa 1990 de unii revizionisti de la Chisinau, pentru a formula pretentii teritoriale la adresa României. Primele campanii militare în sensul reintegrarii teritoriale au fost întreprinse cu succes pentru cucerirea cetatilor Chilia si Cetatea Alba: 1462-1465.
Cel mai razboinic dintre voievozii Europei
Caracter razboinic, a luptat în peste 40 de razboaie, de cele mai multe ori în prima linie, expunându-se mereu pericolelor si fiind ranit nu o data. Sub acest aspect, nu l-a egalat nici un voievod european. Dar trebuie spus ca unele razboaie le-a initiat fara motiv, provocând altele si mai grave. La ele ne vom referi în continuare. Acest aspect e mai putin cunoscut si s-a conturat la putin timp de la venirea la putere a voievodului. "Nu cerca sa aseze tara, ci de razboiu sa gatiia". "Fiindu Stefan-voda om razboinic si de-a pururea tragându-l inima spre varsare de sânge, nu peste vreme multa, ...în anii 6969 (1461)... s-au dus în Ardeal de au pradatu Tara Sacuiasca. Nici au avut cine sa-i iasa împotriva (secuii nu erau tolerati de regatul maghiar-n.n.), ce dupa multa prada ce au facut, cu pace s-au întorsu înapoi".
Acesta a fost pretextul unui lant de razboaie cu Matei Corvin, între care Stefan a mai pradat o data Tara Secuiasca. Acest tinut, atunci, ca si acum, era parte integranta a tinutului românesc Transilvania. O campanie de jaf asupra unui tinut românesc si o campanie de eliberare si reîntregire nationala, sunt doua lucruri total diferite.
Radu cel Frumos, nu a fost homosexual
Radu-voda a fost pe nedrept trecut într-o lumina negativa de catre cei specializati în adularea anumitor personaje în detrimentul altora. S-a spus ca ar fi fost vândut turcilor, pentru a se gasi un pretext campaniei de jaf pe care a pornit-o Stefan Musat în Valahia, dar atunci când voievodul moldav a acceptat sa plateasca tribut turcilor nu a mai spus nimeni ca ar fi vândut lor. Dar cel mai grav pentru imaginea tânarului voievod muntean a fost atribuirea pe seama lui a unei întâmplari ireale, aceea ca, vrând-nevrând, a acceptat avansurile homosexuale ale sultanului.
Izvorul istoric despre aceasta întâmplare ar fi o cronica turceasca. Lumea va sti, însa, ca lucrurile stau cu totul altfel si apelam în acest sens la obiectivitatea unui istoric european al vremii: "Împaratul dorind sa aiba relatii cu acest baiat, era cât pe ce însusi sa moara de mâna aceluia. Caci fiindu-i drag baiatul, îl chema la petreceri si, închinând cu patima paharul catre el, îl chema în camera de culcare. Si baiatul, fara a banui ca va pati asa ceva din partea împaratului, l-a vazut pe împarat repezindu-se la el pentru un lucru de asa fel si s-a împotrivit si nu se da la dorinta împaratului. Si-l saruta împotriva voiei lui si baiatul, scotând un pumnal, îl loveste în coapsa pe împarat si asa îndata a luat-o la fuga, pe unde a putut... Iar baiatul urcându-se într-un copac undeva pe acolo, a fost ascuns". (Laonic Chalcocondil, "Expuneri istorice", vol. X)
La putin timp dupa aceasta, Radu cel Frumos (Draculea cel Tânar) ajunge domn al Valahiei, la rugamintea boierilor, satui de pornirile sadice si tot mai dese ale lui Vlad Tepes. Radu-voda întelege ca decât sa te pui rau cu un asemenea vecin ca Imperiul Otoman, mai bine te împrietenesti cu el. Subliniem, Valahia era vecina cu acel imperiu. Sub amenintarea armatelor turcesti si neavând, practic, nici un aliat, face alianta cu sultanul, asigurând linistea si pacea în tara.
Domnia sa si linistea tarii au fost întrerupte doar de Stefan cel Mare. Totul începe cu o expeditie de prada. În 1470 "întra zavistiia între Stefan-voda si Radul-voda, domnul muntenesc, pre obiceiul firei omenesti de ce are, de aceia pofteste mai mult, de nu-i ajunse lui Stefan-voda ale sale sa le tie si sa le sprijineasca, ci de lacomie, ce nu era al lui, înca vrea sa coprinza. Strâns-au tara si slujitorii sai si au intratu în Tara Munteneasca, de au pradatu marginea, fevruarie 27 dni si au arsu Braila în saptamâna alba, marti".
Stefan rapeste pe sotia si pe fiica lui Radu cel Frumos
O provocare care a adus alte razboaie. Pe 7 martie 1471, la Soci, Radu-voda raspunde provocarii, însa fara succes. Aproape toti prizonierii au fost taiati de Stefan. Doar 2 boieri au fost iertati, iar Radu a scapat cu fuga. În 1473, Stefan-voda ataca iar Muntenia, impunând domnitor pe Laiota Basarab pentru scurta vreme. Din aceasta expeditie, Stefan se întoarce cu doua trofee mult râvnite: Maria si Voichita, sotia, respectiv fiica lui Radu cel Frumos, pe care le rapeste si le duce la Suceava. Si mai târziu, în 1484, "Stefan-voda au pradatu si au arsu toata Tara Munteneasca".
Sotiile lui Stefan cel Mare

În 1463 s-a casatorit cu Evdochia, fiica împaratului de la Kiev. În 1472, s-a casatorit cu Maria de Mangop, din Cnezatul Crimeii, ale carei grade de rudenie coborau în timp pâna la dinastia bizantina a Paleologilor. Dupa numai un an, în 1473, Stefan le aduce la Curte, în compania primei doamne, pe sotia si pe fiica lui Radu cel Frumos. Supararea Mariei de Mangop care de când tatarii au cucerit Crimeea a fost marginalizata de domnitor, era acum si mai mare. A murit suspect de prematur la 19 decembrie 1477. Stefan se casatoreste cu Voichita, fata lui Radu-voda.
Conform lui Ureche, Stefan a facut-o doamna pe Voichita înca din 1473. Când era proaspat casatorit cu Maria de Mangop! De-a lungul domniei sale, Stefan a rezistat atacurilor polone. Împacarea a venit în anul 1501. Prin aceasta pace, Stefan îl atrage în Moldova cu viclesug pe Petru Aron, decapitându-l în acelasi an. Razbuna astfel moartea tatalui sau Bogdan. Pacea cu polonii a durat putin. În 1504, Stefan tradeaza pacea, ataca Tara Leseasca si cucereste Pocutia, pe care o încorporeaza statului moldav. Teritoriul fusese stapânit si de Alexandru cel Bun. Stefan a murit în acelasi an, marti, 2 iulie. Spre sfârsitul sau, Stefan i-a chemat pe membrii administratiei centrale si locale, "aratându-le cum nu vor putea tine tara, cum o au tinut-o el, ci socotindu din toti mai puternicu pre turcu si mai înteleptu, au dat învatatura sa sa închine turcilor".
"Fost-au acestu Stefan-voda om nu mare de statu, mânios si de grabu varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospete omorea fara judetu. Amintrilea era om întreg la fire, nelenesu, si lucrul lui îl stiia acoperi si unde nu gândiiai, acolo îl aflai".
Ridica 44 de manastiri
Tezaurul pe care Stefan cel Mare l-a lasat crestinatatii, nu a mai fost egalat de nimeni, nici pe plan european: 44 de manastiri, carora le-a imprimat propriul stil arhitectonic. Un merit incontestabil al voievodului, care daca nu ar fi direct proportional cu perioada domniei sale, ar fi un record. Alti sefi de stat europeni poate îsi construisera tot atâtea palate. Nu trebuie sa generalizam, ci sa accentuam.
E necesar a sublinia rolul fiecarui element istoric si a atribui meritele doar aceluia caruia îi apartin. Trebuie sa precizam ca principalul bastion al crestinatatii în calea expansiunii otomane îl constituia Valahia (Tara Româneasca), nu Tarile Române.
Când vorbim de apararea spatiului românesc fata de turci, ne referim la Tara Româneasca. Apoi, în cazuri eventuale, ne referim la Moldova, stat caruia nu trebuie sa îi atribuim meritele unor voievozi valahi (nici invers, desigur) si sa nu uitam de Transilvania. Atunci când ne referim la apararea ortodoxiei în fata pericolului de impunere a unei noi religii de stat, vorbim în egala masura la Valahia si Moldova, deoarece asemenea pericol (care nu a fost permanent!), pândea din diferite directii. Iar când ne referim la apararea crestinatatii, subliniem mai întâi rolul Tarii Românesti, care de foarte multe ori a facut fata singura amenintarilor. Uneori a existat o comuniune cu Moldova, Transilvania si cu puterile Europei, ca pe timpul cruciadelor târzii.
Tara Româneasca era vecina cu Imperiul Otoman, pe toata granita sudica si uneori estica, vecinatate care depasea 800 de kilometri. Conducatorii de aici trebuiau sa fie foarte vigilenti si buni negociatori. Aici nu te puteai juca de-a razboaiele, de-a expeditiile de prada, mai ales când, de multe ori aveai dusmani mai mari în nord: Regatul Ungar si, imprevizibil, Moldova.
În asemenea cazuri, pentru a-ti asigura securitatea, trebuia sa alegi cel mai "bun" rau, daca mai aveai ceva de ales: o alianta cu Imperiul Otoman.
Turcii au impus domnitorul dar nu si pagânizarea
Înalta Poarta nu trebuie privita ca o sperietoare. Dintre toate imperiile care au dominat Tarile Române, Poarta a oferit cel mai liberal regim. Mai întâi, pentru ca nu a impus nicicând Moldovei si Valahiei religia musulmana.
Comparativ, daca Valahia si Moldova ar fi fost atâtea secole sub dominatie ungara, respectiv habsburgica sau polona, situatia ar fi fost cu mult schimbata în defavoarea românilor, iar ortodoxia, foarte mult afectata. Acest lucru avea sa-l recunoasca si Stefan spre sfârsitul vietii, când aprecia ca prefera "semiluna turcului" decât dominatia ungara sau polona. Poarta nu mai trebuie privita ca un inamic public nr. 1. Iar daca politica româneasca nu a fost capabila sa-si asume propriile greseli, am dorit sa subliniez aici motivele care au dus la aruncarea Tarilor Române în bratele regimului fanariot si înapoi cu cel putin doua secole de la progresul social-economic!!!
De asemenea, trebuie facuta si o diferenta între a-ti apara tronul, respectiv a-ti apara tara de turci, deoarece pretextul a creat întotdeauna confuzia. Atunci când nu le convenea atitudinea unui domnitor, otomanii mai întâi avertizau, iar în caz extrem atacau militar tara nesupusa. Scopul, asa cum istoria a dovedit, nu a fost ocupatia militara sau pagânizarea tarii respective. Turcii impuneau un domnitor de încredere tot din rândul boierilor români, ba chiar din dinastia nesupusului. Dupa aceea îsi retrageau trupele. Aparându-si cu vitejie tronul, Stefan cel Mare a înteles la un moment dat, atunci când tara era secatuita de atâtea razboaie, ca trebuie sa plateasca tribut turcilor. Nici atunci când turcii aveau sa-si piarda definitiv încrederea în domnitorii români, la începutul secolului XVIII, când au impus domnitorii fanarioti, nu au pagânizat sau ocupat militar Tarile Române. În Evul Mediu, Moldova, desi vasala turcilor, nu a fost mereu vecina cu Imperiul Otoman, mai ales când avea la granita de sud-est temutul Hanat al Hoardei de Aur, pe care a stiut sa si-l faca aliat. Dar Tara Româneasca a avut mereu în vecinatatea sudica un imperiu de sute de ori mai întins, mai puternic si mai populat.
Comparatie între cei doi domni-sfinti
Revenind la antiteza sfintilor, e timpul sa îl comparam obiectiv pe Constantin Brâncoveanu cu Stefan Musat. Primul a fost omul pacii, iar celalalt al razboiului. Pentru un sef de stat, calitatea de a putea preveni razboaiele primeaza în fata aceleia de a sti sa le porti. Stefan cel Mare, pe lânga faptul ca a opus o rezistenta de netagaduit în fata turcilor, s-a dedat si la fapte fara sens, care au periclitat siguranta statului moldav si au dus la sacrificiul atâtor cetateni moldoveni, dar au si tulburat linistea fragila din Tarile Române. E vorba de campaniile de jaf în Ardeal si Valahia, de provocarile care au atras Moldovei atacuri repetate din partea maghiarilor si otomanilor. Daca cineva e viteaz si doreste neaparat sa se afirme, neavând însa un motiv, poate gasi un pretext. Dar nu are decât sa o faca de unul singur, pe proprie raspundere, nu sa pericliteze viata cetatenilor si siguranta statului.
Brâncoveanu - un diplomat de exceptie
Constient ca e seful unui stat mic si vasal, a gasit de la început calea de împacare cu toate marile puteri vecine, dar si cu celelalte tari ale Europei acelor vremi. Contributia sa la pacea Europei a fost semnificativa, iar pe acest fond cultura si civilizatia au progresat. O generatie întreaga de cetateni ai Tarii Românesti nu au mai cunoscut razboiul. Mamele si-au putut creste în pace copiii, lacrimile razboiului transformându-se în zâmbetul pacii, iar acesta mi se pare cel mai important lucru.
Aliante politice a stiut sa negocieze si Stefan Musat: cu sultanul, regele polon, regele ungar, tarul sau cu hanul tatar. Dar daca dorinta aventurii razboiului nu ar fi primat, lasând loc diplomatiei, pacea nu ar fi fost doar provizorie. În istorie ar fi ramas doar multiplele înfrângeri ale dusmanilor pe linie defensiva, rezistenta prin care Stefan si-a salvat tara de la dezastru si campaniile militare eliberatoare.
Stefan vine la putere cu forta armei
Daca Stefan a venit la putere prin forta armei si cu sprijin militar extern, Brâncoveanu avea sa vina la putere pasnic, prin vointa unanima a boierilor pamânteni. Remarcam, iata, si meritul acestora prin buna alegere de care au dat dovada. Au avut în istorie putine momente când s-au putut exprima în mod liber. Daca Stefan avea obiceiul de a-si decima cu regularitate boierii sau alti cetateni chiar si "fara judet", Brâncoveanu îi ierta nu o data pe tradatori si pe hoti, chiar daca divanul boieresc îi condamnau la moarte.
Dar chiar cei pe care i-a gratiat aveau sa-i urzeasca moartea, ceea ce denota ca nici chiar atât de îngaduitor nu e bine sa fii.
Stefan cel Mare a reusit sa-si scuteasca tara o buna perioada de tributul la turci. Dar daca, pâna la urma a acceptat si el plata tributului, precizam ca acesta avea sa coste Moldova mai putin decât conflictele datorate neplatii acestuia. Brâncoveanu s-a conformat platii tributului, dar acesta nu era exagerat comparativ cu ceea ce avea sa urmeze dupa el.
Nici Stefan, nici Brâncoveanu nu si-au supus cetatenii darilor excesive si nu au profitat economic de pe urma lor. În timpul acestora, românii îsi puteau exercita profesiile în mod liber. Raportat la anii de domnie, Brâncoveanu a construit nu mai putine biserici decât Stefan în primii 25 de ani de domnie. Meritul de a fi ctitor de biserici nu l-a ocolit pe Brâncoveanu, dar nu prea îl aminteste nimeni si în nici un caz nu a fost un argument al sanctificarii sale.
Daca Brâncoveanu nu ar fi murit ca un mucenic, probabil nu ar mai fi fost nicicând sanctificat. Pe de alta parte, argumentul prin care Stefan cel Mare a fost sanctificat e tocmai numarul bisericilor pe care le-a construit. Dar ce e mai important? Brâncoveanu a ctitorit biserici nemotivat de planuri militare, neconditionat de câstigarea vreunui razboi, ca Stefan Musat. În istoria Rusiei exista câtiva tari care pe timpul domniei lor au ctitorit zeci de biserici, contribuind astfel la propasirea ortodoxiei, dar acesta nu a fost un argument ca sa fie sanctificati. Si nici nu au fost.
Brâncoveanu, spre deosebire de Stefan, a construit multe lacase de cultura laica, e drept, într-o perioada de pace. Contributia ambilor voievozi la ortodoxie a fost fundamentala si de departe cea mai însemnata în rândul voievozilor români. Moral, Brâncoveanu, spre deosebire de Stefan, a fost un adevarat crestin. A fi un bun familist, facator de pace, blând, iertator si a nu fi lacom, sunt calitati crestinesti.
Brâncoveanu - un bun familist, Stefan - un iubitor de femei frumoase
Poligamia, lacomia, iutimea la mânie, pedepsirea fara judecata, razbunarea, dimpotriva. Asta nu înseamna ca voievodul moldav nu a facut fapte demne de un crestin. Daca sanctificarea lui Brâncoveanu a venit oficial foarte târziu, nu trebuie sa gasim aici vina Bisericii Ortodoxe Române, care e de sine statatoare doar din 1925. Pâna atunci apartinea direct de Patriarhia de la Constantinopole. Aceasta din urma, daca ar fi avut curajul, i-ar fi sanctificat pe voievod si pe familia sa chiar în 1714.
S-a vehiculat ipoteza ca Brâncoveanu ar fi apartinut francmasoneriei. Nu e nimic cert, dar daca ar fi adevarat, voievodul s-ar fi numarat printre sutele de oameni de cultura care au cinstit cu prezenta lor celebra organizatie.
Horea, Closca - respinsi de la sanctificare pentru ca au fost francmasoni
Horea si Closca, propusi si ei în 1992 pentru sanctificare, nu au fost declarati sfinti sub motivul ca au apartinut francmasoneriei, cu toate ca au murit, printre altele, pentru credinta crestin-ortodoxa. Drepturile bisericii ortodoxe din Ardeal se constituiau în prevederi ale programului revolutiei de la 1784. Si în cazul lui Horea istoria se deformeaza treptat, prin evidentierea la superlativ a lui Avram Iancu. Nu doar temporal, ci din toate punctele de vedere, rolul "împaratului" Horea primeaza fata de cel al "craiului muntilor".
Horea s-a ridicat la lupta fara nici un sprijin, în mijlocul dusmanilor si, atât de important, într-un context politic intern si international total defavorabil. Într-o Europa absolutista, cu câtiva ani anterior revolutiei franceze, Horea propaga principiile esentiale ale libertatii si egalitatii. Tot ce avea sa faca Avram Iancu avea sa fie dintr-o perspectiva net favorabila si într-o Europa revolutionara, dupa ce principiile revolutiei de la 1784 s-au concretizat în mare parte.
Tocmai aici e rolul lui Avram Iancu: acela de continuator, de urmas al lui Horea. În istoria crestinismului, multi mucenici fusesera cândva nu masoni, ci pagâni sau aprigi persecutori ai crestinilor.
Când, spre exemplu, vom afla cu certitudine ca Brâncoveanu ar fi fost mason, ce vom face? Vom anula voievodului titlul de sfânt?!
Indiferent de parerea oricui, atunci când cineva moare pentru Hristos si pentru Biserica Crestina, devine prin jertfa sa sfânt mucenic. Acestia primeaza. Dupa aceea urmeaza ceilalti, fiecare cu rolul sau. Trebuie sa ne privim istoria asa cum a fost. A fost suficient de mult falsificata în vremea regimurilor totalitare. Iar daca avem nevoie de simboluri, de eroi-emblema, de sfinti, avem de unde selecta. Numai sa o facem dupa criteriile obiective.

"Brancoveanu Constantin, domn roman si domn crestin"
In manastirea Hurezi, ctitorie a dreptcredinciosului voievod, pe care si-o dorea si loc al odihnei vesnice, se afla un tablou votiv care ni-l prezinta pe domnul Constantin Brancoveanu si pe cei patru fii, alaturi de ginerele sau, sfetnicul Ianache, toti invesmantati in straie imparatesti, tinand crucea in mana dreapta, sub ocrotirea cereasca a lui Dumnezeu si a ingerilor. Nascut in anul 1654, printre stramosii inainte-statatori avandu-i pe Matei Basarab, iar ca unchi pe Serban Cantacuzino, de mic ramas orfan, a fost crescut si educat de boierul Constantin Cantacuzino. La 24 octombrie 1688, la moartea lui Serban Cantacuzino, mitropolitul Teodosie il unge ca domn al Tarii Romanesti. 25 de ani a domnit cinstitul, cumpanitul, blandul, credinciosul si inteleptul domn, vreme in care tara nu a cunoscut razboaie. A fost un diplomat desavarsit, a lasat dupa el un stil arhitectonic, cel brancovenesc, a tiparit "Biblia de la Bucuresti", carti, in tiparnita de la Snagov, a sprijinit manastirile din Sinai si Athos, a intervenit pentru eliberarea din temnita a mitropolitului Sava Brancovici, aruncat in inchisoare pentru incapatanarea lui de a se lepada de credinta ortodoxa, pentru refuzul de a trece la calvinism, si-a ajutat fratii intru ortodoxie din Transilvania si din Moldova. Deasupra tuturor valurilor vremii l-a asezat pe Dumnezeu, precum si marea evlavie a neamului lui.

Se spune ca pizma carcotasa si ura mocnita ale celor care jinduiau la tronul tarii, urzeli la ceas de taina ale nemernicilor si slabilor, o mizerabila tradare, din sirul acelorasi tradari in lant, care s-au cuibarit in neamul romanesc, l-ar fi determinat pe sultanul Ahmed al III-lea, chiar intr-o Saptamana a Patimilor anului 1714, sa trimita oaste numeroasa asupra domnului crestin Voda Constantin, sa-l scoata din scaunul domniei lui cinstite, dimpreuna cu feciorii si ginerele lui, si sa-i duca in cetatea Constantinopolului. Cumplite au fost caznele la care au fost supusi, el si fiul cel mai mare. Condamnati la moarte de Inalta Poarta, lui Brancoveanu si ginerelui Ianache li s-a mai oferit o sansa: sa se lepede de credinta stramoseasca ortodoxa si sa treaca la mahomedanism. Refuz categoric. Lepadarea de credinta ar fi insemnat dezicerea de neam, de Biserica Ortodoxa, de sine. Tocmai cand dreptcredinciosul voievod implinea 60 de ani, la 15 august 1714, de ziua Praznicului Adormirii Maicii Domnului, dupa ce, aflat cu capul pe butuc, refuza, inca o data, lepadarea de credinta sa, sub sabia calaului, intr-un bastion al Constantinopolului, cad capetele domnului Brancoveanu, ale celor patru copii ai sai (Constantin, Stefan, Radu, Matei) si al sfetnicului Ianache. Doar Dumnezeu poate sti ce furtuni, ce vifornite vor fi pustiit, in acele clipe dramatice, sufletul neimpilatului domn. Dupa executie, trupurile lor, supuse caznelor si bataii de joc, au fost aruncate in apele Marii Marmara. Feriti de ochii turcilor, niste milostivi le-au pescuit si le-au ingropat pe ascuns intr-o biserica a unei manastiri din apropiere, aflata pe o insula nu departe de zidurile Constantinopolului. Osemintele voievodului Constantin Brancoveanu au fost aduse, in mare taina, la Bucuresti, de doamna Marica, sotia domnului, pentru a fi inmormantate la Biserica "Sf. Gheorghe cel Nou", ctitorie a marelui domn. Pentru ca locul sa nu fie profanat de turcii care ar fi putut afla secretul, pe lespedea care acopera mormantul nu a fost scris nimic. Ce trebuia sa stie doar cei din familia si apropiatii domnului miseleste ucis era scris pe candela vesnic arzand, luminand si strajuind locul odihnei unui trup descapatanat. In anul 1922, pentru suferintele, pentru credinta neclintita in Dumnezeu, pentru demnitatea in fata mortii, domnul Brancoveanu, cei patru copii si Ianache, sfetnicul lui credincios, au fost trecuti, de Biserica Ortodoxa Romana, in randul sfintilor martiri.

"Domn roman" si "domn crestin", asezat pentru totdeauna in memoria neamului, in istoria lui si in folclorul romanilor, deopotriva, Constantin Brancoveanu, fiii si ginerele lui au ales sa-si aseze capul pe butuc, sa cada sub sabia gadelui, decat sa se lepede de credinta strabuna, decat sa-si tradeze radacinile neamului in care s-au nascut. Suferintele, martiriul si jertfa lor ar trebui sa fie azi pilde vii pentru urmasi!



http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=24119

Istorie: Adrian Popovici: Regii Soarelui Răsare: Ludovic al XIV-lea şi Constantin Brâncoveanu
Istoriografia de salon l-a supranumit de timpuriu „Regele Soare”, prin splendoarea pompos afişată, dar numerologia istorică îl cataloghează drept Ludovic al XIV-lea (1638-1715), într-o succesiune de regi cu acest nume care s-au perindat pe tronul Franţei. Şi, acest suveran, la limita dintre două epoci, Medie şi Modernă, se considera el însuşi că avea un anume drept divin, de Sus, şi o putere absolută asupra supuşilor săi, implicându-se personal în conduita personalului nobiliar de curte, în armată ori în industria ce făcea primii paşi. Îşi alese un cerc restrâns de miniştri capabili şi guvernă cu ei extinzând faima Franţei peste hotare şi conducând-o prin urmaşii săi spre dezastrul Revoluţiei Franceze din 1789.

Într-un alt colţ de lume, la fruntariile Răsăritului, un alt „Soare” lumina conştiinţele româneşti în personalitatea complexă a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), care, timp de 25 de ani, reuşi să aducă ţărişoarei sale pace şi prosperitate, înflorind învăţământul, cultura şi artele, apoi, la 1694, înfiinţă Academia Sfântului Sava din Bucureşti, drept cea mai importantă instituţie de învăţământ din sud-estul european, şi îl sprijini pe cărturarul georgian Antim, zis Ivirianul (vechea denumire a Georgiei – n.a.) să fiinţeze tipografiile de la Snagov, Râmnic ori Târgovişte. Muri decapitat, fără vină, la Constantinopole, şi fu canonizat, la noi, în 1992.

Constantin Brâncoveanu – personalitatea nr. 1

a istoriei româneşti


Constantin Brâncoveanu a domnit 26 ani în
Ţara Românească (1688 – 1714) şi a fost ucis de turci în 15 august
1714, la vîrsta de 60 ani. Şincai scrie în Cronica românilor că, o dată
cu Brâncoveanu, au pierit patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit
astfel în ora morţii: ,,Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am
pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Staţi tare şi bărbăteşte,
dragii mei! Să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Christos,
mîntuitorul nostru, cîte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a
murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din
credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta...” Poate că nu
întîmplător, în ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii
Domnului, tocmai cînd domnitorul împlinea 60 de ani, au fost duşi cu
toţii spre locul de osîndă. Fostul său secretar pentru limbile apusene,
Anton Maria del Chiaro din Florenţa, relatează că
, înainte de a fi ucişi, domnitorul a dat fiilor săi acest ultim
îndemn: „Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea
aceasta; să ne mîntuim cel puţin sufletul, spălîndu-ne păcatele în
sîngele nostru!”. Atunci, în prezenţa sultanului, a trimişilor unor
ţări străine, a soţiei, fiicelor şi ginerilor lui Brâncoveanu, aduşi la
acest fioros spectacol, a urmat decapitarea domnului şi a celor patru
fii. Mai întîi i s-a tăiat capul lui Ianache Văcărescu, cel mai de
seamă sfetnic al domnitorului, după care au fost retezate capetele
celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. După ce a
asistat la toată tragedia fiilor săi, a fost tăiat şi capul
domnitorului martir. Capetele lor au fost purtate de turci prin
Constantinopol, în vîrful suliţelor, iar trupurile le-au fost aruncate
a doua zi în Bosfor. Nişte pescari creştini le-au găsit pe mare şi
le-au îngropat în mînăstirea grecească din insula Halki.
Doamna Maria, fiicele, ginerii şi nepoţii, care au scăpat cu viaţă, au
fost închişi într-o cetate din Asia Mică, de unde s-au putut reîntoarce
în ţară abia după doi ani. În 1720, doamna Maria a izbutit să aducă în
ascuns rămăşiţele pămînteşti ale domnitorului martir, pe care le-a
îngropat în biserica Sfîntul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa.
Deasupra mormîntului a aşezat o candelă avînd o inscripţie care
consemna aceste lucruri.
Aşadar, Constantin Brâncoveanu a fost un mare ,,ctitor” de cultură şi
de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvînt şi faptă al Ortodoxiei
de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar
prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o
minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţara sa şi pentru
credinţa creştină.
Moartea lor a impresionat profund pe contemporani, chiar şi pe
necreştini. După cum era de aşteptat, moartea mucenicească a
Brâncovenilor a avut un larg ecou în sufletul poporului român, care i-a
plîns în cîntece şi balade populare. O cunoscută baladă a fost culeasă
în secolul trecut de Vasile Alecsandri, în care er
a prezentată pe larg mucenicia lui ,,Brâncovanul Constantin/Boier vechi
şi domn creştin”. Brâncovanul Constantin
Boier vechi şi domn creştin,
De averi ce tot strîngea
Sultanul se îngrijea
Şi de moarte-l hotăra,
Căci vizirul îl pîra.
Într-o joi de diminea
ţă,
Zi scurtării lui de viaţă,
Brâncovanul se scula,
Faţa blîndă el spăla.
Barba albă-şi peiptăna,
La icoane se-nchina,
Pe fereastră-apoi căta
Şi amar se spăimînta!
,,Dragii mei, cuconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a
-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat
Cu-ieniceri, cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cît de tari!"
Bine vorba nu sfîrşea,
Turcii-n casă iuruşea,
Pe tuspatru mi-i prindeau
Ş
i-i duceau de-i închideau
La Stambul, în turnul mare
Ce se-nalţă lîngă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăcea,
Că sultanu-i aducea
Lîngă foişorul lui
Pe malul Bosforului.
,,Brâncovene Constantin,
Boier vechi, ghiaur hain!
Adevăr e c-ai chitit
Pîn-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Că de mult ce eşti avut,
Bani de aur ai bătut
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!”
,,De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pe pămînt,
Cată-acum de vezi ce sînt!”
,,Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească.”
,,Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea!”
Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor.
Doi gelaţi veneau cur
înd,
Săbiile fluturînd,
Şi spre robi dacă mergeau,
Din cuconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos,
Ş
i-l puneau pe scaun jos,
Ş
i cît pala repezea,
Capul iute-i reteza!
Brâncovanul greu ofta
Şi din gură cuvînta:
,,Doamne! Fie-n voia ta!"
Cei gelaţi iarăşi merg
eau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Ş
i pe scaun îl puneau
Şi capul îi răpuneau!
Brâncovanul greu ofta
Ş
i din suflet cuvînta:
,,Doamne! Fie-n voia ta!"
Sultanul se minuna:
Ş
i cu mila se-ngîna:
,,Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Trei cuconi tu ai avut,
Din trei doi ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas.
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!”
,,Mare-i Domnul-Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a mur
i vreu...
Taci, drăguţă, nu mai plînge
Că-n piept inima-mi se frînge,
Taci şi mori în legea ta
Că tu ceru-i căpăta!”
Imbrohorul se-ncrunta,
Gelaţii se nainta
Şi pe blîndul copilaş,
Dragul tatei fecioraş,
La pămînt îl aruncau
Ş
i zilele-i ridicau.
Brâncovanul greu ofta
Ş
i cu lacrimi cuvînta:
,,Doamne! Fie-n voia ta!"
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Ş
i turbînd apoi striga:
,,Alelei! Tîlhari păgîni!
Alei! Voi feciori de cîini!
Trei cuconi ce am avut,
Pe tustrei m
i i-aţi pierdut,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să fie pe gîndul meu
Să vă ştergeţi pe pămînt
Cum se şterg norii la vînt,
Să n-aveţi loc de-ngropat,
Nici copii de sărutat!”
Turcii crunt se oţereau
Şi pe dînsul tăbărau,
Haine mîndre-i le rupeau,
Trupu-i de piele jupeau,
Pielea cu paie-o umpleau,
Prin noroi o tăvăleau,
Ş
i de-un paltin o legau
Şi rîzînd aşa strigau:
,,Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Cască ochi-a te uita
De-ti cunoşti tu pielea ta?”
,,Cîini turbaţi, turci, liftă rea!
De-ţi mînca şi c
arnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncovanul Constantin!"
La 21 iulie 1992 Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat
pe domnitorului martir, Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru
fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său,
sfetnicul Ianache. Sărbătorirea lor este înscrisă în calendarul ortodox
sub denumirea de Sfinţii Martiri Brâncoveni şi se face în 16 august.
După cum se ştie, Partidul România Mare a adoptat încă de la
înfiinţare, ca siglă a partidului, Vulturul Cruciat – însemnul heraldic
al basarabilor şi brâncovenilor, ce reprezintă în heraldica veche
simbolul suveranităţii şi independenţei Ţării Româneşti.
Celor care ne acuză că am fi ba comunişti, ba fascişti vreau să le
amintesc că Vulturul nu ţine în plisc nici secera, nici ciocanul, nici
zvastica, ci CRUCEA CREŞTINĂ, noi fiind de altfel singurul partid din
România ce conţine crucea creştină în însemnul oficial al partidului.
Este unul din multele motive care m-au determinat să ader în urmă cu
cîteva săptămîni cu toată convingerea la acest partid. De asemenea,
unul dintre aforismele preşedintelui Corneliu Vadim Tudor, care m-au
impresionat cel mai mult, este cel referitor la personalitatea
ilustrului domnitor: „Personalitatea nr. 1 a celor 2000 de ani de
Istorie românească este, fără dubii, Constantin Brâncoveanu. De ce?
Fiindcă, aidoma lui Isus, el s-a jertfit pentru noi. Fără sacrificiul
acestui oltean, al celor 4 copii ai săi şi al ginerelui său, poate că
astăzi noi am fi fost musulmani şi am fi vorbit turceşte. Acea zi de 15
august 1714 a fost momentul crucial al creştinismului la români”.
Îndemn tinerii şi nu numai, ca în aceste zile din Postul Adormirii
Maicii Domnului să facă pelerinaje la mormîntul acestui martir al
Neamului Românesc de la Biseric
a Sf. Gheorghe Nou, deoarece:
„Mormintele de oameni mari,
Sînt vetre de lumină.
Acolo, ca să fie tari,
Urmaşii se închină...”


http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=23631

Doamna Marica Brancoveanu
Doamna Marica este una dintre acele femei modeste si la locul lor care nici cu gandul nu gandesc ca...

http://www.romanialibera.ro/a131959/politica-economica-a-domnitorului.html
Domnia lui Constantin Brancoveanu trebuie privita in primul rand in coordonata culturala, ctitorirea de locasuri de cult si tiparirea de carti religioase pentru crestinii din Imperiul Otoman vadind ravna sa de profund credincios. Privita din punctul de vedere al vietii materiale, prin dezvoltarea economica atinsa de tara aceasta domnie probeaza si marile calitati de gospodar ale domnitorului. Cliseul de "pasivitate" aplicat din prejudecata politicii lui Brancoveanu, se sustine cu greu, data fiind marea durata a domniei sale si faptul ca a evitat cu grija conflictele armate. Dar in politica se incadreaza si modul cum a condus economia tarii Romanesti in contextul diplomatiei europene. Ne propunem sa aruncam o privire asupra unor situatii de natura generala ce s-au manifestat in cursul acestei domnii, cu accent pe dinamica economica care era determinata de factori climatici verificati prin consideratii astronomice. Abordarea poate parea o moda noua in disciplina istorica, daca n-ar fi in prezent definitiv acceptata pentru corelarea unor evenimente si situatii.

Pornind de foarte departe, sa subliniem doar ca marile epoci glaciare sunt determinate de miscarile Pamantului in jurul Soarelui, mai exact de variatii ale orbitei planetei noastre, iar aceasta ne aminteste ca suntem si sub vremi si sub vremuri. Miscarile orbitale au o rezultanta care produce cicluri de 100.000 de ani in extinderea si retragerea gheturilor in emisfera nordica. In era prezenta ne gasim la inceputul unei epoci interglaciare din care s-au scurs primii 6000 de ani si care dureaza 50.000 de ani; incalzirii rezultante a climei i se adauga se pare efectul civilizatiei noastre care poate duce in cateva mii de ani la topirea calotelor polare si la cresterea nivelului oceanelor cu 12 metri.

In prezent, incepand de la 1900 ne aflam intr-un maxim solar contemporan. Sa observam ca perioada avantului medieval de construire a catedralelor in Europa si de imbunatatire a recoltelor coincide tot cu un maxim solar (sec. XII – XIII ). Domniile lui Vlad Tepes si stefan cel Mare se situeaza intr-o perioada de frig iar aceea a lui Constantin Brancoveanu se desfasoara intr-o binecunoscuta perioada friguroasa, denumita minimul lui Maunder, dupa numele astronomului care a pus-o in evidenta (E. W. Maunder, 1851-1928). O serie de evenimente care afecteaza domnia lui Brancoveanu se leaga cu siguranta de conditiile determinate de caracterul aspru al climei din epoca sa.

Minimul lui Maunder a fost denumit si "mica glaciatie" sau "mica era glaciara" si s-a manifestat din plin in Europa, mai cu seama in tarile apusene din motivul ca ceea ce numim Curentul Golfului sau Golfstream-ul, curent cald in Oceanul Atlantic care se formeaza in Golful Mexic, porneste spre nord si scalda coastele apusene ale Frantei, Irlandei, Angliei, Germaniei si Norvegiei, o ramura virand apoi spre Groenlanda, in epoca micii glaciatii nu a mai adus suficienta caldura in zonele apusene. Este vorba de perioada in care s-a produs emigrarea masiva a irlandezilor spre America de Nord, in care au pierit coloniile din Terra Nova ale vikingilor, ghetarii din Alpi au atins extinderea maxima de la sfarsitul ultimei ere glaciare, deasemenea starea dramatica a economiei franceze. Cronologia anilor de recolte slabe si de ierni excesive in Franta este graitoare . Intre 1620 si 1720 au fost recolte compromise, ierni aspre si urmate de foamete: 1627-1633; 1637; 1648-1651; 1659-1663; foamete mare: 1684, 1687, 1692; "marea iarna": 1709 (taranii au mancat in ianuarie coaja de copaci); 1714-1720. Aceasta situatie a condus la rascoale taranesti si la exod spre oras iar fenomenul rezultat, care se invata la istorie ca fiind un succes al statului francez din aceasta perioada, a fost: nasterea manufacturii.

Utilizarea in consideratiile istorice a informatiilor astronomice pentru confirmarea variatiilor climatice, care la randul lor pot avea efecte economice si politice asupra societatii, este acceptata in istoriografia contemporana incepand de la jumatatea sec.XX. Sa nu-l citam decat pe Fernand Braudel, care a studiat istoria lumii mediteraneene in epoca lui Filip al II-lea si care chiar foloseste expresia "mica glaciatie" pentru perioada care incepe dupa 1600. Braudel da semnalul parasirii expunerii pozitiviste in istoriografie, axata pe urziri diplomatice si razboaie, in favoarea sintezei efectuate prin lucrul in echipa, cu scopul restituirii integrale a vietii din trecut. In tara Valahiei cerealele se coceau, desi frigul era simtit. Personajele din romanul meu dedicat Brancovenilor, "Ultimul Constantin", umbla in haine groase, circula iarna cu sania Sa se remarce ca ctitorii zugraviti in biserici in sec. XVII sunt gros imbracati. Cronicarul povesteste ca in 1716, domnitorul Mihai Racovita este chipurile respins de moldoveni ca fiind purtator de ghinion, "fiind primavara atat de tarzie incat la Sfantul Gheorghe /4 mai/… nu inverzise nici campul, nici codrul si a fost scaderea mare in vii si in toata roada"… Misivele dusmanoase fata de Constantin Brancoveanu pe care le trimite turcilor Ferriol, ambasadorul la Istanbul al lui Ludovic al XIV-lea, se explica prin banuita favorizare politica a Austriei de catre domnitor, la care se adauga furnizarea de marfuri, printre care cereale, catre inamicul cu care Franta era in razboi. Ca stat vasal al Imperiului Otoman, Valahia se bucura de stabilitatea monetara a Imperiului, iar ceea ce impuneau otomanii era ca Brancoveanu sa plateasca birul nu in cereale, ci in bani si animale. Graul turcesc, provenit din Egipt, incepuse sa aiba cautare in Apus inca de la jumatatea sec. XVI si cu atat mai mult devenise important in timpul micii glaciatii. Centrul de greutate al spionajului diplomatic apusean se muta astfel la Constantinopol, adaugandu-si uneltirilor politice si preocupari economice sporite. Se produce un fenomen nou care da posibilitate Tarii Romanesti sa devina o exportatoare de grau, de unde fusese pana atunci doar o exportatoare de animale, si anume : introducerea culturii porumbului.

Intr-adevar, un mod de combatere a crizei cerealelor l-a constituit cultura porumbului. Brancoveanu a extins la sfarsitul sec.XVII aceasta cultura, de unde in vremea predecesorului sau, serban Cantacuzino, care o introdusese, porumbul era considerat mai mult o planta ornamentala si furajera. Letopisetul spune ca in Moldova dupa Constantin Duca porumbul era cultivat de "saracime" pentru consum propriu si nu pentru comert. Ca exista deja un bir pe "papusoi" arata ca trebuiau sa existe poate zeci de mii de pogoane cultivate cu porumb. Domnitorul muntean a avut intelepciunea sa treaca la o cultura larga a porumbului, printr-o utilizare judicioasa a timpului de lucru, sporind astfel productia de cereale si productivitatea muncii: pe doua ogoare, cu acelasi taran, punand grau pe un ogor si porumb pe celalalt, deoarece acestea erau culturi ce se lucrau in perioade distincte ale anului,- atat semanatul, cat si culesul. Porumbul se impune datorita productivitatii sale mai mari decat a cerealelor paioase traditionale, faptului ca el introduce o asociatie simbiotica ce mai cuprinde dovleacul, fasolea, floarea soarelui, si disponibilitatii sale de a se incadra perfect in obisnuintele alimentare. Graul reprezenta acum, mai mult decat o cultura de subzistenta,- o cultura vandabila, si introducerea porumbului ii consolideaza statutul de cultura destinata pietii. Totodata, tara prospera, ajungand bogata "ca o rodie", dupa marturia lui Del Chiaro, averea domnitorului creste, invidiile il inconjoara, mai ales ca tinea la pret in exportul graului valah. Ludovic al XIV-lea, monarhul unei tari bantuite de frig si foamete, neobtinand de la Brancoveanu o "clauza a natiunii celei mai favorizate" in privinta cerealelor si privindu-l ca pe un aliat al Austriei, a cautat in permanenta sa-l inlature pe domnitor de pe tron. Citam dintr-o scrisoare a lui Ferriol catre regele Frantei, relatand o convorbire cu vizirul otoman: "… daca turcii erau asa de scrupulosi asupra neutralitatii, cum se face de se invoiau principelui Valahiei ca sa vina in ajutorul nemtilor cu hrana, cai si cu toate cele de care aveau trebuinta? Vizirul imi zise ca acest principe facuse acest lucru in razboiul precedent, insa dupa consimtamantul Portii, deoarece altfel nu s-ar fi putut sustine. Raspunsei ca el dupa cat se vede pastrase obiceiul si in timp de pace, ca intr-adevar el ar face pe negutatorul, nedand nimic fara bani…". In 1691, Brancoveanu obtinuse permisiunea suzeranului otoman sa exporte grau, chiar turcii sfatuindu-l pe domnitor sa ceara bani, binestiind ca lor le va reveni partea leului. Domnul muntean, dupa dublarea haraciului in 1703, a fost nevoit sa introduca "vacaritul", dar nu ar fi putut pune acest bir daca nu ar fi existat destule vite in proprietatea taranilor.

Infernului de intrigi tesute intre cele trei imperii care calcau in picioare tarile mici, la care se adaugau in mod agravant cele provenind din jurul sau si care de fapt l-au condus in final la esafod, Constantin Brancoveanu a reusit sa le faca fata o buna bucata de vreme prin diplomatie si platindu-si din greu libertatea, dar nereusind sa potoleasca prin blandete ambitia utopica a rudelor lui cantacuzine. Din nou, Xenopol: "Totdeauna fu ca un soldat cu arma in mana, pus de straja in fata dusmanului, si aceasta neobosita activitate, aceasta pandire necontenita a tuturor intrigilor spre a le putea sfarama in fasa lor, explica cum se face de fu in stare sa mentina puterea un timp atat de indelungat." Am vrea sa avem astazi un conducator de capacitatea unui Brancoveanu.

Departe de a dori o "mitizare" a epocii respective, dimensiunea personalitatii lui Constantin Brancoveanu nemaiavand nevoie pentru noi de demonstratii, odihnindu-se acum printre sfintii acestei tari, punctul de vedere al comunicarii de fata sustine utilizarea in continuare a cercetarii interdisciplinare asupra contextului politic in care Io Constantin Voievod a condus destinele romanilor.

PS. Sa ne imaginam ca in "epoca de aur"a crizei economice din Romania, continuata si astazi, conducatorii tarii ar fi cautat o solutie pentru ocuparea fortei de munca asa cum gasise Brancoveanu dezvoltand cultura porumbului. Domnitorul muntean era boier vechi si domn crestin si incerca sa nu faca cel de-al treilea pacat mentionat in cartea de rugaciuni cu indreptar pentru spovedanie ca "strigator la cer" si anume:neplata lucratorilor. Oare incercarile prin care am trecut nu se datoresc faptului ca Romania a fost condusa de oameni departe de-a-si iubi parintii (porunca a cincea) si de a plati corect pe cei care efectiv lucrau?

http://www.romanialibera.ro/a131955/constantin-brancoveanu-si-alti-cinci-mucenici.html

Sfarsitul sau seamana cu cel al martirilor din primele secole crestine

Datorita unor carti si articole scrise chiar de romani, s-a impamantenit zvonul ca noi nu avem vocatia tragicului, ca toate tragediile noastre sfarsesc in comedii, ce mai tura-vura, ca am fi un neam neserios. Insa Constantin Brancoveanu nu e nici macar singurul nostru voievod care a sfarsit-o tragic. Dar ceea ce-l deosebeste cu totul de ceilalti este motivul martiriului sau: refuzul de a trece la o credinta straina tarii sale.

Sfarsitul sau cumplit seamana cu cel al martirilor din primele secole crestine: uciderea prin taierea impreuna cu cei patru fii ai lui si cu credinciosul sau vistiernic Ianache Vacarescu, la 15 august 1714, in piata Ialikiosk "Chioscul Marii", din Constantinopol, dupa mai bine de un sfert de veac de domnie. Cu toate acestea, oficial, Biserica Ortodoxa Romana (BOR) l-a trecut foarte tarziu in randul sfintilor.

In sedinta din 20 iunie 1992, Sfantul Sinod al BOR a hotarat ca "de acum inainte si pana la sfarsitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brancoveanul, impreuna cu fiii sai Constantin, stefan, Radu si Matei si cu sfetnicul Ianache sa fie cinstiti cu sfintii in ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe si cantari de lauda in ziua de 16 august, fiind inscrisi in sinaxar, cartile de cult, precum si in calendarul Bisericii noastre". S-a mai decis sa se tipareasca viata si slujba lor, iar chipurile lor sa fie zugravite in icoane si in biserici, alaturi de ale altor sfinti de neam romanesc.

Cumplita osanda la care au fost supusi martirii nostri a avut un ecou international, impresionandu-i chiar si pe necrestini. Moartea lor a fost consemnata in putinele ziare europene care apareau atunci, dar si de rapoarte diplomatice trimise din Constantinopol. Cum era de asteptat, moartea de mucenici a Brancovenilor a avut un larg rasunet in sufletul romanilor, care l-au jelit in cantece si balade populare. Inca din 1730 s-a fixat in scris un cantec popular, care se raspandise mai demult in Moldova, cu titlul "Istoria Maririi Sale Constantin Voda Brancoveanu din Bucuresti". O celebra balada a fost culeasa in veacul al XIX-lea de Vasile Alecsandri, in care se prezenta pe larg martiriul lui "Brancoveanu Constantin / Boier vechi si domn crestin". In balada este invocat motivul principal datorita caruia voievodul starneste mania sultanului - strangerea unei averi impresionante, care ar fi putut afecta relatiile directe cu Inalta Poarta: "De averi ce tot strangea / Sultanul se ingrijea / si de moarte-i hotara, / Caci vizirul il para". Se pare ca adevaratul motiv nu ar fi fost aceste bogatii ale Brancoveanului ci intentia de a obtine independenta Tarii Romanesti. Nu se stinsese dorinta de libertate a neamului! Chiar si baterea unor monede de aur demonstra intentia domnitorului, dupa cum se spune in balada: "Adevar e c-ai chitit / Pan-a nu fi mazilit / Sa desparti a ta domnie / De a noastra-mparatie? / Ca de mult ce esti avut / Bani de aur ai batut, / Far-ati fi de mine teama, / Fara a vrea sa-mi dai seama". Raspunsul voievodului la propunerea sultanului de a-si lepada legea stramoseasca este cat se poate de hotarat si de limpede: "Faca Dumnezeu ce-o vrea! / Iar pe toti de ne-ti taia, / Nu ma las de legea mea!" Suflet fara de teama, dar si cu sfasietoare mila de copiii sai, voievodul ii blesteama de dusmani: "Alelei, talhari pagani, / alei, voi feciori de caini! / Dar-ar Domnul Dumnezeu / Sa fie pe gandul meu: / Sa va stergeti pre pamant / Cum se sterg norii la vant, / Sa n-aveti loc de-ngropat, / Nici copii de sarutat!"

La scurta vreme dupa uciderea celor sase mucenici, mitropolitul Calinic al Heracleei a alcatuit, la 1726, un "Canon al domnului Valahiei Constantin Brancoveanu", din care s-au pastrat doar patru impresionante tropare. Unul dintre ele suna astfel: "S-a aprins astazi pentru iubitorii de praznice un sfesnic cu cinci lumanari ce-i lumineaza pe credinciosi si sarbatoare cu cinci raze de lumina, al lui Brancoveanu cel vestit impreuna cu copiii lui".

O slujba pentru martirii romani a fost alcatuita si in manastirile muntene, circuland in scris. Iata un tropar, glasul 5, din aceasta slujba: "Pe florile Romaniei, cel de taina, pe cei intocmai ca mucenicii cei vechi, pe Sfant Domnitorul Constantin Brancoveanul, impreuna cu fiii sai Constantin cel Viteaz, stefan cel Minunat, cu Radu cel Vrednic de Lauda, cu Matei cel Mic, dar cu mintea ca un barbat desavarsit. Pre Ianache Vacarescu, cel cu suflet ravnitor... Toti noi trebuie sa-i laudam si cu cantari nevinovatia lor sa o fericim, ca se roaga Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre".

Iata si un icos: "(...) Bucura-te, domnitorule si mucenice al lui Hristos, cel ce ai domnit peste patimi, Constantine Brancovene! Bucura-te, viteazule intre mucenici, Ianache, vrednicule de lauda! Bucura-te, cel ce cu inima barbateasca ai rusinat pe muftiul cel urat, Constantine Brancovene, fericite! Bucura-te, cel ce ai indraznit a ocari cu cuvinte marete pe sultanul cel pagan, stefane, alesule intre mucenici! Bucura-te, ravnitorule cel adevarat al lui Hristos, Radule, prea intelepte! Bucura-te, mai micule intre frati, dar mai mare intre mucenici, Matei cel minunat! ... Bucurati-va toti impreuna si pentru noi faceti rugaciuni, ca sa ne ierte pacatele noastre, sa ne sfarsim in pocainta, ca mantuindu-ne, sa putem canta si noi impreuna cu voi lui Dumnezeu: Aliluia!"

Mare erou a fost voievodul Constantin Brancoveanu! Sa ne gandim ce s-ar fi intamplat daca el si coconii lui ar fi trecut in legea turceasca! Adio, autonomia Tarii Romanesti si a Moldovei, ca sa nu mai spunem de nadejdea independentei noastre! Am fi devenit repede pasalacuri. Am fi avut, poate, si noi aceleasi probleme ca tarile din fosta Iugoslavie, din alte tari balcanice...

Istoria nu-l retine pe Constantin Brancoveanu doar ca martir. Printr-o diplomatie deosebita, domnul a ferit tara de jafuri si pustiiri din partea unor osti straine. In astfel de imprejurari prielnice, cei 26 de ani de domnie reprezinta un rastimp de suprema stralucire culturala si artistica. S-au inaltat atunci palate, manastiri si biserici, s-au deschis scoli de toate gradele, s-au tiparit carti in diferite limbi, au fost sprijiniti si incurajati oamenii de cultura, s-au trimis daruri bogate multor asezaminte bisericesti ortodoxe cazute sub dominatie turceasca, dar mai ales s-a pastrat nealterat spiritul national romanesc si nu a pierit nadejdea in independenta si maretia tarii noastre de mai tarziu.

Constantin Brancoveanu, intre ortodoxie si masonerie
Amestecul de ritualuri ortodoxe si masonice de la inmormantarea larg mediatizata a regretatului actor Florian Pittis a dovedit inca o data ca in cadrele democratice ale secolului XXI Biserica si Masoneria nu mai manifesta reticentele reciproce de pana mai ieri, ci sunt dispuse mai degraba la co-existenta "pasnica" si con-lucrare "civilizata". Altminteri cum sa-ti explici faptul ca in Adunarea Nationala Bisericeasca se afla masoni notorii, ca d-nii Sorin Frunzaverde si Constantin Balaceanu-Stolnici, ca Mitropolitul Moldovei, ales intre timp Patriarh, ii multumeste in scris, mai mult decat protocolar, liderului mason Eugen Ovidiu Chirovici pentru com-patimirea cu Biserica Ortodoxa indoliata, sau ca un preot ortodox sfinteste in Templul Masonic din Bucuresti o troita cu simboluri heterodoxe?
In aceste conditii, condamnarea Masoneriei de catre Sf. Sinod al B.O.R. din 11 martie 1937 (ramasa inertial in vigoare pana astazi), pe baza amplului raport intocmit atunci de Mitropolitul Nicolae Balan (1882-1955), devine simpla istorie (as zice "retrograda", dar ma tem de pleonasm). E limpede
ca Biserica tinde "sa se innoiasca" (nu asta i se cere de 17 ani incoace?), iar Masoneria, la randul ei, e limpede ca s-a si innoit deja, caci in locul vechiului si teribilului "secret masonic", candva principiul ei fundamental, o vedem declamandu-si transparenta pe micile ecrane, iar redutabila ei unitate traditionala a lasat locul in ultimii ani mai multor "ascultari" divergente (in Romania sunt 9!), mergandu-se pana la nuante... prepozitionale (bunaoara, d-l Danacu e Marele Maestru al Marii Loje Nationale a Romaniei, iar d-l Chirovici e Marele Maestru al Lojii Nationale din Romania).
Totul se configureaza altfel in aceasta epoca pe care unii o numesc "postmoderna", iar altii o considera chiar "postcrestina", si nu e de mirare ca "mentalitatile" raman uneori in urma unor "evolutii" atat de rapide si de radicale.
Dar, oricat am incerca sa ne eliberam de "mentalitatea retrograda", si oricata disponibilitate la toleranta si intelegere reciproca ar manifesta mai nou Biserica si Masoneria (in vadita consonanta cu imperativele ideologice ale momentului), exista totusi niste limite ale bunului simt care nu pot fi incalcate fara a cadea in ridicol. Sa luam un caz concret, care cred ca merita o discutie de principiu.

Pro domo
"Brancoveanu, primul mason roman?" – iata titlul cel mai socant al Evenimentului zilei de duminica 9 septembrie 2007. Autorul scurtului articol (d-l Florian Bichir) rezuma de fapt expunerea Marelui Maestru al Marii Loje Nationale a Romaniei,
d-l Viorel Danacu, dar, in afara de semnul de intrebare din titlu, nu formuleaza vreo rezerva critica – nici fata de tupeul unei asemenea revendicari, nici fata de evidentul ei anacronism. Am sperat ca autorul articolului (care mi-e amic de pe vremea cand era mai cumpanit) va reveni cumva, cu unele observatii sau precizari de rigoare, dar a trecut luna si nu s-a intamplat asa... Sa vedem mai indeaproape despre ce este vorba.

Sambata 8 septembrie (in calendarul bisericesc: praznicul Nasterii Maicii Domnului), Marea Loja Nationala a Romaniei ii comemora la Bucuresti, in incinta Templului Istoric Masonic din str. Gramont 3 (sector 4), pe Florian Pittis si pe alti "frati incorporati in eternitate". Cu acest prilej, Marele Maestru Dr. Viorel Danacu (Danacu?) aducea la cunostinta asistentei pretinsul "rezultat" al unui "studiu" realizat recent de asa-zisul Centru Regional de Studii Francmasonice Paris-Bucuresti: primul mason roman ar fi fost nimeni altul decat… voievodul martir Constantin Brancoveanu, canonizat de B.O.R. in 1992!
Pe ce se bazeaza oare o asertiune atat de indrazneata? Pe faptul ca secretarul voievodului, inteligentul aventurier italian Antonio Maria del Chiaro, a fost de la un moment dat mason, infiintand o loja la Galati, in 1734, si apoi o alta la Iasi, in colaborare cu domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat. De aici concluzia abrupta: "Desi nu exista documente clare, este greu de crezut ca Antonio Maria Del Chiaro nu l-a initiat pe marele domnitor-martir Constantin Brancoveanu in masonerie" (subl. mea), de vreme ce mai tarziu "facea acelasi lucru cu domnitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat"!
Dar lucrurile nu se opresc aici. Tupeul mistificator este impins pana la urmatorul corolar propagandistic: "Putem spune, fara a exagera, ca primul roman identificat in istorie ca apartinand masoneriei este dreptcredinciosul voievod Constantin Brancoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxa, lucru care demonstreaza ca masoneria romana si Biserica au fost nu doar puncte de sprijin, adevarate coloane ale acestui neam, ci si in perfecta conlucrare. Constantin Brancoveanu merita deci cinstit nu doar ca un martir al Bisericii dreptmaritoare, ci si ca un frate trecut la Orientul Etern" (subl. mea)!

E de spus ca Antonio Maria del Chiaro (autorul acelei bizare Storia delle moderne rivoluzioni della Valacchia, Venetia, 1718), fire arivista si uneltitoare, inclinata sa admire la Constantin Brancoveanu mai degraba abilitatea politica decat evlavia religioasa (sapeva pelar la gazzuola senza farla gridare, "stia sa tunda oaia fara s-o faca sa behaie"), n-ar fi ezitat, desigur, sa-si atraga stapanul in masonerie, dar totusi cu aceasta conditie minimala: ca masoneria sa fi existat pe vremea cand el era tanar secretar al voievodului valah. Or, cat de activ mason ar fi fost italianul mai tarziu, fapt este ca, dupa toate istoriile autorizate ale (Franc-)Masoneriei, primele structuri masonice moderne apar in Occident abia la 1717 (Anglia si Franta), in vreme ce voievodul roman a fost martirizat de catre turci la… 1714. Masonii romani ar voi sa ne convinga, asadar, ca Brancoveanu, aux portes de l’Orient, ar fi fost initiat in masonerie mai inainte ca aceasta sa se fi infiintat ca atare la Londra si la Paris!
Astfel de incercari penibile de revendicare pro domo a unor mari personalitati ale istoriei nationale, cu intentia de a ne face sa credem ca n-ar fi existat niciodata incompatibilitate intre Masonerie si "Biserica stramoseasca", reprezinta tot atatea sfidari ale adevarului istoric si ale bunului simt elementar. Ca sa nu mai spun ca, chiar daca Brancoveanu, om curios din fire, s-ar fi lasat initiat in masoneria delle moderne rivoluzioni, moartea martirica pentru Hristos, laolalta cu toti fiii lui, ar fi rascumparat acest pacat de conjuncturala evaziune heterodoxa, ca si altele mai mari sau mai mici, iar sfintenia i-ar fi ramas la fel de indiscutabila chiar si din punctul de vedere al celei mai inflexibile ultraortodoxii.
"Dialogul" prezent intre Biserica si Masonerie (sincer sau nesincer, apreciat sau depreciat) n-are nimic de castigat din lipsa de masura, dupa cum nici lipsa de masura nu se rascumpara prin dialog...

Brancoveanu, primul mason roman? Marea Loja Nationala a Romaniei i-a comemorat ieri pe "fratii incorporati in eternitate".

Hurez, mostenirea lui Brancoveanu
Manastirea este cel mai vast ansamblu de arhitectura medievala pastrat in Tara Romaneasca.

Asa a fost asasinat
Constantin Brâncoveanu…
Grigore Brâncoveanu si nevastă-sa, Safta Bals, nu au avut copii. Safta Brâncoveanu, născută Bals, avea o soră măritată după un Mavrocordat. Această soră avea o fată, doamna Zoe; pe această fată o adoptă Grigore Brâncoveanu si o mărită după principele Bibescu. Din această căsătorie a doamnei Zoe Mavrocordat-Brâncoveanu cu principele Bibescu, se născură: 1) Principele Grigore Bibesco-Brâncoveanu, însurat cu o Mussurus; 2) Nicolae Bibescu, însurat cu o principesă d’Elchingen; 3) George Bibesco, însurat cu doamna Valentina de Caraman-Chimay; 4) Alexandru Bibesco, însurat cu doamna Manolaki Epureanu; 5) Doamna Elisa, măritată după I.A. Filipescu Vulpache; 6) Doamna Caterina, măritată după dl. general Florescu; 7) Doamna Zoe, măritată după dl. George Cantacuzen. Din a doua sa căsătorie cu doamna Maritica Văcărescu, principele Bibescu a avut două fete: 1) Pe doamna contesă de Montesquio-Fezensac; 2) Pe doamna vice-contesă de Courval. Se răscumpărară, după mii si mii de greutăti, cu 50.000 de reali. În urmă, săraci, cu inima stinsă si doborîti de spaimă (Puneti-vă în gînd clasicul tabel al lui Tacit: Incedebat muliebre et miserabile agmen, profuga ducis uxor parvulum sinu filium gerens; lamentantes circum amicorum conjuges... Annal. I, 40., si închipuiti-vă durerea nenorocitelor femei, pînă atunci atît de dezmierdate în cele mai frumoase alintări ale norocului!), au fost trimisi în exil în Asia Mică, la Kiutayea. Lăcomia sultanului Ahmet si poftele sălbatice ale vizirului Gin-Ali se săturară, iar istoria înregistră încă un omor, pe atît de putin politic pe cît de fioros, în fastele însîngerate ale Împărătiei Otomane (Nu-l cunosc pe Del Chiaro: Le Moderne rivoluzioni della Valachia. Biblioteca Natională din Paris nu posedă volumul italianului, secretar al lui Brâncoveanu; de asemenea, nu-l cunosc pe Franz Dadich: Turkische Denkwürdigkeiten, amintiri de călătorie. Autorul acesta a stat la Constantinopol de la 1710 pînă la 1715; prin urmare a fost acolo cînd tăiară capul lui Brâncoveanu.
http://www.romare.ro/revro/curent/basarabia.htm