Felicia Antip

Felicia Antip
Fiica doctorului Moise Solomon din Focsani. Ziarista de valoare; locuieste la Bucuresti. Cunoscuta prin prezentarile de carti franceze sau engleze (multe dintre ele scrise de autori evrei) pe care le publica saptamanal, de peste trei decenii. A fost redactor de politica externa al revistelor "Lumea" si "Tribuna Romaniei", a tradus in romaneste o serie de carti intre care memoriile lui Elie Wiesel. Una dintre cele mai valoroase carti proprii: "Lumea din ziare".

Liviu Librescu a fost Liviu Librescu

Felicia Antip
M-a determinat sa scriu despre profesorul Liviu Librescu stupefianta reactie a Tiraspolului, care a gasit cu cale sa revendice ca pe o glorie nationala eroismul acestui om atat de bagat in seama pentru ca si numai pentru ca a murit demn in conditii neobisnuite. Se intampla sa stiu ca Liviu Librescu nici macar n-a fost in Trasnistria. L-am cunoscut in copilarie, la liceul evreiesc din Focsani, unde era cu trei clase in urma mea. Tatal lui, avocatul Librescu din Ploiesti, a fost, intr-adevar, deportat in 1941, atunci cand evreii au fost alungati nu numai din toate satele si targurile din tara, ci si din Ploiesti, considerat probabil obiectiv strategic. Aproape toti ceilalti capi de familie din acest oras au fost trimisi in lagarul de munca obligatorie din Teis-Dambovita, tatal lui Liviu numarandu-se printre cei care au fost selectionati pentru Transnistria. Obligata sa plece si ea din Ploiesti, familia s-a refugiat la Focsani, unde avea rude: pe avocatul Jacques Ianconescu, pe Leopold Filderman.

Fisa postului



Felicia Antip


A postului de pe indiferent care post. El (ea) da de inteles ca stie tot ce se poate sti, si ceva in plus, despre indiferent care subiect. Prompt daca prompterul merge bine (daca nu – nu! dar nu asta conteaza si nu pentru asta il (o) iubim), nu are dubii, ezitari, se pronunta cu aceeasi apasata siguranta (sau, dupa caz, nejucata nonsalanta), despre manevrele cu dosarele securitatii si cu sondajele de opinie, despre adevaratele intentii ale presedintelui (Iranului, Statelor Unite, Romaniei – nu are complexe geograficeste determinate), despre modul in care vor evolua bursa, starea vremii, pretul benzinei, preferintele electoratului, scorul de tara, ii place la nebunie sa-i intrerupa pe invitatii emisiunii la mijlocul fiecarei fraze si asta pe buna dreptate, pentru ca acestia sunt acolo doar pentru a face figuratie, permitandu-i, prin prezenta lor, sa faca parada de propria eruditie, sa-si demonstreze inegalabilul discernamant, sa emita sentinte, sa traga concluzii, sa formuleze probleme pe care le si rezolva instantaneu.

A indiferent carui post, fie el de prezentator al unei emisiuni informative, de moderator al unui talk-show, de gazda a unui maraton de dezbateri cu grupuri succesive de interlocutori. Prezenta sa la post asigura oricarei discutii orientarea uniform, dar discret bien pensante, adica pasunisto-autohtonisto-patriotardo-bisericoasa. Arta consta in a nu favoriza deschis, declarat, traditionalismul, jingoismul sau bigotismul, ci in a-ti modula semnificativ glasul, a privi cu inteles, a zambi pe sub mustata, a adopta o mina condescendenta sau ironica sau, dimpotriva, aprobatoare, convinsa, sau altminteri elocventa atunci cand asculti felurite opinii. Ajunge o simpla ridicare din sprancene sau o strambatura sau un oftat sau un gest cu mana pentru a-i da de inteles telespectatorului ca or fi ei toti oamenii egali, dar (in functie de subiectul abordat), se cuvine ca romanul cel „ospitalier si tolerant“ sa fie mai egal, in Romania „lui“ decat transilvaneanul de origine maghiara (ca doar n-or sa ne conduca ei la noi acasa!), sau decat rromul (rrom-rrom, dar tot tigan!). Ca de cand lumea si pamantul, tarisoara noastra, cea mai frumoasa si mai bogata din cate a facut Dumnezeu, a fost obiectul pizmei universale si ciuca batailor, mereu nedreptatita, jefuita, cotropita si ponegrita, ca omenirea s-a stricat si se strica intr-una si, ca atare, nu avem de ce sa ne miram ca o bate si ne bate si o s-o bata si o sa ne bata din ce in ce mai rau Atotputernicul, ca numai postul si inchinaciunea pot salva Romania (asadar, o fi el caraghios si exagerat si arogant si incult Becali, dar scaderile lui trebuie trecute cu vederea ca doar este, asa cum ne spune intruna, peste poate de cuvios), ca, dupa ce-am patimit atatea in decursul istoriei, destinul ne-a rezervat o noua incercare grea, acum trebuie sa stam cu capul plecat, sa punem surdina mandriei noastre si sa acceptam dictatul Europei si aviditatea celor care vad in noi doar o sursa de materii prime ieftine si o piata de desfacere pentru rebuturile lor si ne impun legi si reguli in dezacord cu datinile, cu firea si cu interesele noastre, ca democratia este o pacaleala, ca numai un Vlad Tepes (Vadim? Becali? alta mana forte?) ar mai putea curata grajdurile lui Augias in care s-au transformat parlamentul si celelalte structuri ale puterii.

Departe de mine gandul ca toti prezentatorii si comentatorii ar manifesta suficienta agresiva a lui Cristoiu, suficienta smechereasca a lui Moraru, suficienta grotesca a lui Ionescu (Madalin) si ar emite sau sprijini, cu aceeasi convingere ca sunt infailibili, prejudecati de multa vreme abandonate in lumile nehandicapate de jumatate de secol de totalitarism. Este incontestabila insa preponderenta unei forma mentis – mod de a gandi, simti si reactiona – influentata de sistemele de valori inculcate vreme de cinci decenii. Omul continua sa fie privit si sa se reprezinte pe sine ca o pietricica insignifianta in impozantul mozaic al natiei. Nu conteaza cum este tratat si cum ii trateaza pe ceilalti, totul este sa nu se atinga de (sa nu glumeasca cu) cele sfinte (virtutile si figurile legendare ale neamului, biserica si slujitorii ei, simbolurile care inainte trebuiau sa ne tina de foame, de frig si de alean, iar acum continua sa fie venerate necritic in virtutea inertiei). In loc sa fie alergici la parohialismele de toata mana, la xenofobie, sexism etc., cei care se prezinta in fata noastra pentru a ne informa dispretuiesc ceea ce li se pare a fi ingustimea de spirit a robilor „corectitudinii politice“. Nici macar nu-si dau seama ca firestile ironii pe seama exceselor in aceasta directie ale unor membri ai societatilor in care aceste maladii ale comunicarii au fost aproape eradicate suna aberant intr-o lume inca nevaccinata impotriva lor.

Patru doamne cu capul pe umeri, apte sa sesizeze inadvertentele si prefacatoriile din comportarea celor pe care-i iau la bani marunti, bine alese, cred, pentru emisiunea Firu-n patru, a nou-nascutei Antena 2, au demonstrat involuntar, in prima lor aparitie de grup, intristatorul adevar al afirmatiilor de mai sus. Invitatului lor, Silviu Prigoana (ce revelatii zguduitoare asteapta de la el televiziunile care si-l smulg, de la o vreme, una alteia, solicitandu-i opiniile de parca ar fi Marele Oracol?) i-a iesit pe gura urmatorul porumbel: „Armeanului asta, Vosganian, i s-au dat doua ministere, in timp ce eu, roman in tara mea, nu pot sa...“. N-am retinut continutul frustrarii domnului Prigoana, am observat insa ca niciuna dintre cele patru doamne n-a tresarit, n-a clipit, enormitatea nu le-a socat, nici macar n-au sesizat-o. Lipsa oricarei reactii din partea lor da masura desincronizarii semnalate.

Sunt cat se poate de intemeiate criticile la adresa tabloidelor britanice care au dezlantuit o minicampanie de ponegrire a imigrantilor romani. Indignarea impotriva BBC-ului care ar fi masluit, se afirma, un reportaj despre un roman stabilit cu cortul in Hyde Park mi se pare insa disproportionata si, mai ales, prematura. Acum, cand scriu, nu se cunoaste decat versiunea BBC-ului, post perfect onorabil, cu un cod deontologic model si versiunea de sens contrar a emigrantului cu mutra de smecheras, dar cu un IQ care nu pare a-i permite sa inteleaga sensul unor intrebari simple si sa raspunda la ele. Situandu-se exact in aria de cuprindere a paradoxului „toti atenienii sunt mincinosi“, afirmatie a carei veracitate este greu de stabilit pentru ca-i apartine unui atenian, el a vandut un set de declaratii la Londra si vinde acum un set de contradeclaratii la Bucuresti. M-as fi asteptat ca incercarea de lamurire a cazului sa fi inceput prin stabilirea catorva fapte: sunt sau nu in Hyde Park oameni care locuiesc in corturi? In caz afirmativ, sunt sau nu unii dintre acesti oameni romani? Si, iar in caz afirmativ, il cunoaste vreunul dintre ei pe eroul reportajului BBC? In lipsa unei asemenea verificari pe teren, ar fi putut sa fie intrebat macar unde locuieste la Londra, daca nu in cort si ce cauta acum la Bucuresti. In loc de toate acestea, se discuta cu el despre modul de onorare a participarilor la emisiuni in Anglia si despre alte chestiuni abstracte care trec pe deasupra capului lui. Oricum, nu se poate ca dreptatea sa nu fie de partea lui odata ce e romanas de-al nostru, asa cum tot romanasi de-ai nostri au fost fotografii clandestini de la baza militara din Irak de dragul carora a fost sacrificat ministrul de Externe care n-a considerat ca ar fi meritat atentia rezervata ostatecilor sau prizonierilor politici. Reflexele bine inradacinate nu dispar sau dispar cu greu.

Revenind la fisa postului, in ea intra si respectarea regulilor cadrilului: partenerii de discutie, mereu aceiasi, trec de la un jurnal la altul, de la un moderator la altul, figurile sunt fixe, gesturile si reverentele se succed dupa schema prestabilita, nu se admit miscari surprinzatoare, cel caruia ii vine randul sa-l ia de mana pe, sa zicem, Becali, il va ghida dupa ritualul monoton al intrebarilor cu raspuns cunoscut, ajutandu-l sa-si faca, netulburat, jocul. Dupa atatea si atatea repetari ale scenei, lumea stie dinainte cam la ce sa se astepte de la Cozmin Gusa, Monica Tatoi, George Pruteanu, Aurora Liiceanu, Madalin Voicu, Victor Ponta, dar tot ei si numai ei sunt invitati non stop, desi sunt departe de a fi singurii reprezentanti ai scolilor lor de dans. Prea adesea, cate unul dintre cei numiti (sau nenumiti) mai sus evolueaza simultan (si bineinteles, la fel) pe cate doua sau chiar trei posturi.

S-a fixat si un tipic al succesiunii secventelor. Dupa jurnale urmeaza invariabil, pe toate posturile, meteo si apoi sport. Trecerea se face si ea la fel: prezentatorul jurnalului se desparte de public abia dupa ce il cheama in fata pe prezentatorul sectiunii care urmeaza (eventual pe amandoi) pentru cate o intrebare de forma (si ea tipizata) despre ceea ce va avea de spus. La meteo – daca este de asteptat vreme buna sau proasta, la sport – daca o sa fie din nou vorba numai de fotbal sau au mai fost pregatite si alte subiecte. Emisiunile meteo au ajuns si ele tot p-o forma. Tara este strabatuta incepand din nord-vest si urmand invariabil sensul acelor de ceasornic, Bucurestiul fiind lasat de toti pentru la urma, succesiunea informatiilor nedepartandu-se de la schema prestabilita: azi in tara, maine in tara, etc.

Schema de organizare a televiziunilor s-a imbogatit cu un nou emploi posibil numai acolo unde discriminarile de orice fel sunt mofturi de care nu se impiedica nimeni: specialist in reificarea femeii. Sunt preferati realizatorii de ambe sexe care si-au dobandit calificarea la revistele deocheate, care schimba astfel statutul de nefrecventabili, fiind ridicati chiar la rangul de autoritate in materie de relatii sociale. Aflam de la ei care domnisoara trebuie sa primeasca un Porsche pentru a-si schimba iubitul si care are pretentii mai modeste, se pretaluiesc bijuteriile, ceasurile, toaletele si incaltarile – adevarata masura a valorii personale –, ca in anecdota rasuflata despre batranul bogatas care-si intreaba interlocutoarea daca, daruindu-i un milion de dolari, ar putea s-o induplece sa se marite cu el. Dupa ce ea ii raspunde ca s-ar simti onorata, o intreaba altceva: s-ar culca cu el contra sumei de o suta de dolari? „Ma luati drept o prostituata?“ exclama dansa, ofuscata. „Asta am stabilit deja, acum negociem tariful.“ La emisiunile de acest tip (si, din pacate, nu numai la ele), se discuta amanuntit, profesionist, despre carnuri si despre fasonarea lor, despre regulile de impodobire a obiectului numit femeie pentru a-l face cat mai vandabil. Obiectul insusi participa adesea cu entuziasm la operatiunea de inventariere a atu-urilor proprii: isi valorifica astfel sansele de a-si mari cotatia la bursa.
http://www.revistacultura.ro/index.php

Dreptul de a fi protejat împotriva ciurucurilor



Salut – chiar daca unii se vor mira – aparitia noului post, Romantica. Nu în calitate de telespectator: nu-mi cad bine rozul-bombon, petalele de trandafir servite dimineata, la pranz si seara si ochii dati peste cap. Si nici n-am cum sa-l imit pe domnul Peter Imre, care a spus ca va urmari de acum înainte telenovelele de pe Romantica, renuntand pentru ele la acelea de pe postul Acasa – pentru ca nu ma uit la telenovele. Sper, însa, ca Romantica va fi un lucru bine facut pe un teritoriu ocupat pana acum de lucruri facute de mantuiala.

Orice consumator are dreptul de a fi protejat împotriva produselor nocive, expirate, de proasta calitate sau al caror continut nu corespunde cu eticheta. Indiferent de nivelul lor de educatie, de sex, varsta, profesie sau orientare (politica, religioasa, sexuala, etc.), indiferent de gusturile si de preferintele lor, consumatorii de televiziune ar trebui sa se bucure si ei de aceeasi protectie. Nu le-o acorda nimeni. Dupa cum o dovedeste sacrosanctul rating, o catime zdrobitoare din poporul telespectator prefera povestile siropoase, telenovelele, muzica zbantuita, sportul, reality show -urile. Cu ce-a pacatuit aceasta majoritate ca sa fie discriminata, sa i se arunce ciurucuri si, mai cu seama, sa i se bage pe gat productii de natura s-o traga în jos, sa-i sugereze idei si solutii de viata nefaste, s-o deprinda cu un nivel inadmisibil de scazut al prestatiei televizionistice?

Zicea de curand Robert Turcescu ca, spre deosebire de familie, scoala si biserica, televiziunea nu are misiunea de a educa. Evident, televiziunea n-ar putea suplini niciodata familia sau scoala si nici nu trebuie s-o faca. Dar asta nu înseamna ca telespectatorul care n-a avut parte de o educatie cumsecade în familie si de care nu s-a prins nici învatatura dascalilor, adica subiectul cel mai influentabil, cel mai dispus sa ia drept litera de evanghelie tot ce aude la televizor si sa maimutareasca „vedetele“, ar trebui sa fie bombardat cu ineptii sau ca n-ar merita emisiuni de calitate. Americanii împart productiile TV în highbrow, adica destinate celor cu pretentii estetice si intelectuale, middlebrow, pentru publicul mediu (care este si cel mai numeros) si lowbrow, pentru amatorii de glume ordinare si de alte grosolanii. Soap Opera, adica serialele de tip telenovela, fac parte în general în categoria de mijloc. Aproape fara exceptie, în reteta lor intra si lectii de viata. In „The Young and the Restless“ (titlu tradus în mod inept de cineva care nu stie nici sa deosebeasca pluralul englezesc de singular, daramite sa înteleaga sensul cuvintelor, prin „Tanar si nelinistit“ în loc de „Cei tineri si fara de astampar“), peripetiile personajelor le dau de gandit telespectatorilor fideli. Ei vad cat de distrugatoare sunt violenta, drogurile, alcoolismul, constata cat de importanta este depistarea precoce a cancerului si profilaxia SIDA, sunt stimulati sa constientizeze raspunderile parintilor, importanta legaturilor familiale si multe, multe altele. Aproape ca nu exista serial american, de la „Amy“ (judecatoarea la tribunalul pentru minori a carei mama acorda asistenta sociala copiilor), pana la „Sub Pamant, S.R.L.“, care sa nu presteze asemenea servicii publice. Pataniile eroilor îndragiti merg la inima telespectatorului care poate fi refractar la sfaturile bine intentionate din spoturi publicitare repetate pana la suprasaturatie, dar nu ramane indiferent la suferintele acestor eroi sau la acelea cauzate de greselile lor.

Si la noi pare sa functioneze un program de influentare a influentabililor, dar cu sens schimbat. S-ar zice ca scopul urmarit este îndobitocirea si mitocanizarea celor predispusi sa creada tot ceea ce li se spune. Se dau lectii practice de înjurat murdar, de batut nevasta, de alungat sau de maltratat pruncii, de talharie, de huliganism, de viol în grup, de omor (în „jurnale de actualitati“ transformate în panopticum -uri ale ororii în stare pura, în cinévérité-uri cu înjuraturi, îmbranceli si paruieli filmate de reporteri care participa la descinderile si la interventiile politistilor, în înscenari ale unor „traduceri în amor“), se încredinteaza microfonul si se asigura ore întregi de expunere unor escroci patenti care lecuiesc toate bolile plus hidropizia si hidosenia, scoala din morti, întineresc, slabesc, îngrasa, excizeaza tumorile prin descantece, prin incizii sub limba, prin palmare, prin stropire cu apa neînceputa si prin alte scamatorii de balci, se baga spaima în oase cu ajutorul unor prooroci ai apocalipsei ce va sa vina pentru ca omenirea s-a înrait, pentru ca planetele s-au asezat cas, pentru ca nu este citita cu multumitoare evlavie literatura de gang a pavelcorutilor si nu sunt urmati orbeste vizionarii moroni de ambe sexe invitati pentru a edifica si lumina boborul.

Pana si cateva dintre televiziunile din prima liga, considerate frecventabile si de telespectatorii nelipsiti de discernamant, au actiuni la bursa dezinformarii si a deformarii perceptiei si a criteriilor de evaluare. Emisiuni highbrow de calitate remarcabila alterneaza cu emisiuni care se doresc a fi pe gustul amatorilor de divertisment nepretentios, dar care, apeland la instincte primare si mergand pe linia minimei rezistente la vulgaritate si la grosolanie, nu reusesc sa fie decat dezgustatoare, înjositoare pentru cei ce se preteaza sa participe la ele. Iar telespectatorilor-target le confirma convingerea ca viziunea lor despre lume si despre viata este cea mai buna si cea mai adevarata dintre viziunile posibile, daca nu cumva e chiar mai elevata decat aceea a realizatorilor.

Ingrijoratoare mi se par a fi scurgerile dinspre canalul cu iz de canal spre televiziunile normale. Insi care si-au dat masura performand sub obladuirea indescriptibilului Dan Diaconescu sunt invitati în studiouri care doresc sa ramana frecventabile. Este un fals certificat de onorabilitate care se adauga celui acordat de însusi ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, de fosti presedinti si premieri ai Romaniei, de alti demnitari si oameni cu notorietate, vinovati cu totii de imersiune voluntara în cloaca otevista, locul de adunare al cocotelor, mamelor denaturate, ciudatilor, perversilor, criminalilor, schingiuitorilor, mafiotilor, avocatilor verosi si al altor indivizi asociali ascultati cu religiozitate de omul-viezure.

Romantica este primul post care-si asuma raspunderea de a le oferi telespectatorilor din numeroasa categorie medie o mixtura substantiala de emisiuni atat pe placul cat si în folosul lor. Este un pariu greu de tinut în actuala stare de confuzie si de bajbaiala din audio-vizualul romanesc, dar cu foarte multe sanse de a fi castigat. Efortul de imaginatie si de organizare presupus de un proiect atat de ambitios este girat de un profesionist înca tanar, care si-a dovedit de mult si în mod repetat darul, îndraznesc sa spun chiar geniul, de a crea televiziuni viabile, de cea mai buna calitate: Sergiu Toader. Lui i-a datorat Pro TV-ul forma lui initiala de post serios si totodata popular, cu cele mai bune programe de stiri, cu talkshow-uri si alte emisiuni asteptate, urmarite si discutate cu interes de un public foarte larg. Lasat în perfecta stare de functionare la parametrii cei mai înalti de Sergiu Toader, care plecase în Noua Zeelanda, Pro TV a lasat tot mai jos [tacheta, încetand sa mai fie nava-amiral a televiziunilor de la noi. Cand s-a întors, pentru o bucata de vreme, în tara, Sergiu Toader a dat o fata noua, moderna, competitiva, emisiunilor informative ale Antenei 1. A revenit pentru a organiza [i Realitatea TV, o formula inovatoare si de recunoscut succes, careia i-a adaugat, mai tarziu, Money Channel. Acum s-a avantat din nou pe un teren care nu-i era familiar si a inventat formula Romantica.

Prima miscare castigatoare s-a numit Teo Trandafir. Teo este una dintre cele mai dotate si mai cuceritoare vedete de televiziune, dar si o persoana extrem de harnica si de ambitioasa, care îmbina farmecul, prezenta de spirit, spontaneitatea, multiplele talente scenice, cu o vointa, o perseverenta, o eficienta rar întalnite. O femeie care slabeste cat ai bate din palme cu 30 de kilograme, fara sa-si piarda umorul, puterea de munca sau mobilitatea intelectuala si care dovedeste pe deasupra nebanuite aptitudini fizice, practicand cu agilitate nu stiu cate sporturi, trebuie sa fie în stare de orice. Chiar si de a se dezbara de obiceiuri discutabile, chiar si de a dobandi altele noi. Si chiar de a încapea din nou în rochii cu masura mica, mai ales ca pare a beneficia de serviciile unor stilisti mai rafinati decat cei care o îmbracau înainte. N-ar fi însa în avantajul ei sa se pisiceasca excesiv, sa-si înmoaie vorbele în melasa, sa renunte la tonul vivace, sprintar, chiar strengaresc, care a consacrat-o. Are în fata exemplul negativ al Andreei Marin, care poate fi agreabila si convingatoare atunci cand vorbeste normal, dar care zgarie urechea si ne face pe unii sa apasam repede pe telecomanda atunci cand canta fals partitura zanei surprizelor.

Imi place si provocarea lansata în directia celor chemati sa îndeplineasca la noul post functii diferite de vocatia lor cunoscuta si de precedentele lor prestatii. Toate emisiunile au prezentatori neasteptati, dar simpatici, convingatori, parca facuti pentru noile lor roluri.

Si formatele de emisiuni sunt, în general, inspirate: acopera aria de preocupari ale doamnelor si domnisoarelor (poate si ale domnilor si domnisorilor) cu apetit pentru ceea ce as numi mai curand romantios decat romantic, propunandu-le totusi solutii realiste, rationale, contemporane si, mai ales, sanatoase.

Mi-era frica, marturisesc, ca Teo va trage dupa ea, ca lest imposibil de lepadat, una dintre componentele de baza ale show -ului ei precedent: manelele. Obisnuia sa explice ca-i sunt dragi nu atat manelele cat manelistii, niste baieti de zahar. Se pare ca înca mai suspina de dorul lor, mascandu-si aceasta nostalgie printr-un argument pragmatic: rating -ul. Nimeni si nimic nu ridica mai sus, sustine ea, cifrele audientei. Asa o fi, dar, din fericire, mai marii noului post n-au fost convinsi, pare-se, de acest argument. Amatorii de manele vor trebui sa se multumeasca cu un înlocuitor mult mai valoros si deloc kitsch -os (daca va fi realmente autentica, nu facatura, ca pe Etno): muzica populara.

Deocamdata, totul e pe credit, o sa vedem (sau au sa vada împatimitii genurilor incluse în program) cum vor evolua lucrurile. Sunt si cateva semne proaste: cel mai deplorabil se numeste Zavoranu. De ce-o fi fost inclusa, printre realizatorii si performerii onorabili de la Romantica, invincibila campioana a mahalagismului, care se da în spectacol cand înjurandu-si si tarandu-si prin tribunale mama, cand închinandu-si farmecele, tatuajele si silicoanele tribunului CVT, caruia îi canta osanale si-i jura vesnica fidelitate? E ciudat ca i s-a acordat mandatul de a scrie si de a juca telenovela propriei ei vieti, deja arhicunoscuta din lungile sesiuni de deversare publica a laturilor de la OTV. Romantica va scapa cu bine din aceasta aventura numai daca Oana Zavoranu va da din nou chix, cum s-a întamplat cu videoclipul din a carui nerealizare si-a facut un titlu de glorie si… un pretext de publicitate.

Mai sunt si alte elemente discutabile, cum a fost invitarea domnisoarei cu pseudonim de profesionista a amorului, care participa la marele concurs mamar al unui tabloid si cu care s-a discutat despre cele 20 de diamante roz lipite într-o zona nementionabila a trupului ei desavarsit si despre motivele dezlipirii si pierderii unora dintre ele. Telespectatoarele au putut afla ca interlocutoarea lui Teo este pasionata de diamante, are acasa o colectie bogata si si-au dat seama ca nimic nu poate fi mai rentabil decat sa-ti afisezi pe bani buni singurul atu incontestabil: nurii.

Revin la „Tanar si nelinistit“, pentru ca episoadele prezentate acum la noi dezbat problematica sanului canceros: cand si cum poate fi depistata boala, ce traume sufera femeia bolnava, sotul ei, întreaga ei familie, ce consecinte poate avea amputarea sanului afectat si cum trebuie abordata aceasta situatie. S-a nimerit ca ele sa fie difuzate în timp ce tabloidele si emisiunile TV tabloidizante induc impresia ca am trai cu totii în lumea lui David Kepesh, personajul dintr-un roman al lui Philip Roth, care se trezeste într-o buna dimineata transformat într-o glanda mamara gigantica. Nu se vorbeste decat despre implanturi cu silicon, despre alte operatii estetice pe sani, despre cat este de important ca ei sa fie cat mai mari si cat mai semeti, dar nu se sufla nici un cuvintel despre maladia care face mai multe victime printre femei decat oricare alta. Si, bine înteles, nimeni nu spune ca este cel putin imprudent sa supui sanul – cea mai sensibila parte a trupului femeii, dat fiind ca orice lovitura accidentala, orice trauma poate avea consecinte extrem de grave – unui sir de interventii chirurgicale fara justificare medicala.

Romantica a prevazut si structuri potrivite pentru lamurirea unor asemenea confuzii. Vom vedea cum le foloseste.

Cand n-ai acces la televiziune
Felicia Antip/CULTURA
Televiziunile au urmarit indeaproape peripetiile viorii Stradivarius la care canta inegalabilul Ion Voicu. Nimeni n-a evocat insa episodul ultimei ei performante publice. S-a spus doar ca Gabriel Croitoru a fost singurul caruia i-a fost incredintata numai o data, in 1998, pentru a da un recital. A fost insa o ocazie foarte speciala si cu o semnificatie aparte.

Madeleine Voicu, presedinta Fundatiei internationale Ion Voicu, dar si membra a Clubului Kiwanis Bucuresti care luase fiinta cu putin inainte, a pus la dispozitie saloanele Fundatiei si celebra vioara pentru un recital al celui ce castigase prin concurs dreptul de a fi urmatorul detinator al instrumentului. Au fost invitati diplomati, oameni politici, oameni de afaceri, in speranta ca banii pe care vor binevoi sa-i depuna in cosuletul plasat discret la iesire vor fi suficienti pentru realizarea unui mic proiect. Suma stransa a fost nesemnificativa, Clubul Kiwanis a trebuit sa caute si alte resurse pentru a face ce-si propusese si anume sa-i aduca la Bucuresti pe scolarii din comuna Avram Iancu, de la poalele Muntelui Gaina. Acesti copii nu iesisera niciodata din sat, nu vazusera in viata lor tren, oras cu blocuri sau alte asemenea minunatii. Au fost luati cu un autobuz din fata scolii si plimbati prin Alba Iulia, Sibiu, Valea Oltului, cu manastirile ei si cu statiunile ei balneare, la Bucuresti au prospectat indelung metroul, s-au dat in roata mare din Parcul Herastrau, au fost la Muzeul Antipa, la Muzeul Militar, pe un platou de televiziune, in redactia unui ziar, la Patriarhie, la Casa Poporului, la McDonald-uri, in Palatul Elisabeta si la mall, unde insotitorii lor au fost intrebati daca cei 28 de baieti si fete din creierii muntilor sunt cumva... americani. Dupa cinci zile, s-au intors acasa prin Valea Prahovei, vizitand in drum Pelesul si Brasovul. Scoala din Avram Iancu a fost dotata de Clubul Kiwanis Bucuresti cu cateva calculatoare, cu mobilier scolar si, mai ales, de atunci incoace, premiantii primesc, la fiecare sfarsit de an scolar, carti colectate de club de la edituri bucurestene. Putin, dar cu tinta precisa si, mai ales, cu continuitate.

Pentru ca cei in masura sa ajute substantial ignora tot ce nu aduce publicitate, foarte, foarte rar sunt depistati si sprijiniti copiii cu adevarat merituosi si inzestrati care nu atin calea posibililor mecenati si nu se afla pe traseele batute de televiziuni si de cautatorii de talente. De aceea am insistat in saptamanile precedente asupra concursului „Vreau sa fiu mare vedeta“: Antena 1 a avut posibilitatea (dar s-a si priceput, si-a si batut capul!) sa imbine prospectarea serioasa a multimii de valori nestiute din tara cu folosirea fructuoasa a dorintei celor cu putere si cu bani de a da sfoara in tara despre generozitatea lor.

Ma voi departa putin astazi de televiziune sau, mai exact, voi incerca sa arat nu ceea ce fac ci, ceea ce refuza cu incapatanare sa faca atat posturile TV cat si presa scrisa intr-o tara in care notiunea de serviciu public este cvasi-inexistenta, principiul calauzitor al oricarei prestatii fiind do ut des, nu-ti dau decat ca sa-mi dai. Un club de servicii cum este Kiwanis, adica o initiativa civica in slujba comunitatii, nu intereseaza catusi de putin: ce sens are sa sprijini actiuni care nu aduc, sub o forma sau alta, bani?

in conditii de totala ignorare mediatica, Clubul Kiwanis Bucuresti i-a invitat in ultimii cinci ani pe liceenii din intreaga tara sa participe la concursuri de eseuri pe teme cum ar fi „Fa pentru altul ceea ce ai vrea sa se faca pentru tine“, „A fi sau a avea“, „Mai avem nevoie de familie?“, „Eu, in anul 2016“. Rezultatele au fost surprinzatoare: pentru juriul condus in primii ani de regretatul scriitor Iordan Chimet, care a descoperit multi elevi talentati si elevi cu un orizont larg, elevi incredibil de cultivati si elevi animati de idei generoase, elevi cu umor si elevi cu o fantezie debordanta si o expresivitate pe masura ei; pentru cei patru-cinci laureati din fiecare an, care au fost rasplatiti cu vacante in familiile unor kiwanieni din Franta sau din Italia si s-au plimbat prin aceste tari, iar ulterior unii dintre ei au fost vizitati de gazdele lor in Romania; pentru kiwanienii romani, care au constatat ca acest concurs sprijina in moduri nebanuite intentia lor de a contracara ofensiva violentei si a obscenitatii, a vulgaritatii si a pornografiei, a „tabloidizarii“ mijloacelor de informare si de a cultiva interesul copiilor si al tinerilor pentru valori presupus cazute in desuetudine: demnitate, onestitate, spirit de echipa si camaraderie, constiinta apartenentei (la familie, comunitate, tara, umanitate), dorinta de a se instrui si de a se afirma prin fortele proprii, dragoste de adevar, cumsecadenie, sinceritate, politete, purtari civilizate, bunavointa, bunatate, devotament, abnegatie, afectiune si respect pentru familie, prieteni, colegi de scoala, semeni.

Este vorba, asadar, tot de o incercare – de mult mai mica anvergura – de a depista copii dotati. Pentru unii dintre ei a fost o sansa nevisata. Eseurile sunt insotite de numele si de adresa concurentilor, dar nu contin nici o informatie despre viata lor, despre familia lor, despre statutul lor social. Abia dupa ce juriul stabileste lista laureatilor, se intra in legatura cu ei. Atunci apar si surprizele. Iata cateva exemple de elevi de conditie foarte modesta al caror destin a fost influentat de participarea la concurs:

Adina Iliescu, eleva la Colegiul „Unirea“ din Turnu Magurele, a fost premiata pentru eseul pe tema „Fa pentru altul ceea ce ai dori sa se faca pentru tine“. Combinatul chimic din Turnu Magurele mai functiona si parintii ei lucrau inca acolo, tatal ca mecanic, mama pe post de laboranta. O duceau atat de greu incat nici macar telefon nu-si puteau permite sa aiba. Tineau insa la educatia copiilor lor, baiatul era student la filosofie la Bucuresti, Adina isi dorea si ea sa urmeze o facultate de ziaristica. Premiul ei a constat intr-o vacanta la Fontenay, in Franta. Doamna care o gazduise a venit de cateva ori in Romania ca s-o intalneasca din nou. Astazi, Alina este studenta la Sibiu si clubul Kiwanis local, format mai ales din profesoare, este gata s-o ajute la nevoie.

Laura Pop din Arad a scris, pe tema „A fi sau a avea“, o ingenioasa povestire semi-fantastica. A fost, in anul acela, singurul text manuscris. Cand i s-au cerut cateva date despre ea insasi, a mentionat un premiu luat in clasa a VIII-a la un concurs suedez de eseuri in limba engleza. Isi alesese ca tema problema incadrarii in munca a persoanelor cu handicap. De unde aceasta preocupare la o fetita de 14 ani? – a fost intrebata. Abia atunci s-a aflat ca mama ei, bolnava de scleroza in placi, si-a crescut singura, in mare saracie, cei trei copii dupa ce sotul ei o parasise tocmai pentru ca era bolnava. I s-a cumparat, ca premiu, un calculator. A plecat ulterior la facultate la Oradea, unde a fost sprijinita de clubul Kiwanis si a izbutit sa obtina o bursa de studii in Franta.

Costel-Daniel Stoica din Hateg a tratat tema „Mai avem nevoie de familie?“ din perspectiva unui copil ramas singur pe lume la varsta de cinci ani, cand tatal lui s-a sinucis, iar mama lui si-a luat lumea in cap. A fost crescut de o strabunica, intr-o casa din margine de sat, fara curent electric. Ajunsese elev al Liceului de arta din Deva, se intretinea muncind cu ziua pe la profesori. Si el, ca si Daniela Ratescu din Maneciu-Pamanteni, mezina unei familii de apicultor cu opt copii orfani de mama, a scris de mana eseul castigator. Amandoi au primit calculatoare, amandoi au plecat in vacanta in Franta, Costel a fost ajutat si cu mici sume de bani pana cand si-a gasit un serviciu permanent. Acum este student la Timisoara.

Copiii premiati au facut o impresie excelenta gazdelor, care au apreciat buna lor crestere, capacitatea lor de a comunica in limbi straine, cultura lor generala. Prezenta in Franta a fiecaruia dintre elevii premiati a deschis calea altor colegi de generatie. Si, mai mult decat atat, a adus noi prieteni, prieteni eficienti, copiilor din Romania. La Turnu Magurele a luat fiinta un club Kiwanis, initiat de profesoara de romana Stefania Panea, care s-a gandit ca si alti elevi capabili merita sa fie sprijiniti pentru a se afirma. Cativa alti elevi ai Colegiului „Unirea“ din Turnu Magurele au obtinut premii similare in anii urmatori. Colegiul are acum o biblioteca franceza de cateva mii de volume, daruita de Clubul Kiwanis din Biarritz. Numerosii francezi veniti la inaugurarea clubului au fost atat de impresionati de contrastul dintre saracia unui orasel ramas fara locuri de munca si bogatul univers spiritual al intelectualitatii locale, incat au decis sa ramana in contact cu profesorii grupati in clubul din Turnu Magurele si sa le sprijine stradaniile. Clubul din Sibiu beneficiaza si el de o sustinere similara din partea clubului sponsor din Lyon care o gazduise pe laureata primului concurs Kiwanis, Alina Nastasoiu din Ploiesti, astazi studenta si ziarista, dupa ce debutase in presa cu eseul din concurs publicat intr-o prestigioasa revista literara. Alina, acum studenta si ziarista, se intalneste cel putin o data pe an, in Romania, cu Wanda Lipski si Michel Perrin, sponsorii si ghizii ei din Lyon, care reusesc sa convinga grupuri din ce in ce mai mari de kiwanieni francezi sa viziteze tara noastra. Icoane pictate de membri ai clubului din Sibiu sunt vandute la Lyon, banii astfel obtinuti fiind folositi pentru ameliorarea conditiilor de invatamant in scoli rurale din judetul Sibiu.

Numai ca aceste mici izbanzi raman nestiute. Toate incercarile de a le face cunoscute se izbesc de refuzuri categorice. Un articol despre aceasta initiativa si despre altele similare a fost respins de suplimentul educational al unui mare ziar sub cuvant ca „nu exista un protocol de colaborare“ intre Kiwanis si respectiva gazeta, altfel spus pentru ca numai cine plateste se poate astepta sa fie popularizat. Si mai strigatoare la cer a fost reactia unui prezentator de la TVR Cultural. Fusesem invitata in studio pentru a vorbi despre proiectul „Mici ghizi al orasului Bucuresti“: la Muzeul de Istorie a Municipiului Bucuresti se reunisera autori de carti despre istoria Bucurestiului, arhitecti, muzeografi si pedagogi, scopul fiind initierea unui program care sa-i ajute pe micii locuitori ai Capitalei sa-si cunoasca si sa-si iubeasca orasul si sa ajunga in stare sa-l arate si sa-l explice si altora. „Va rog un singur lucru“, mi-a spus junele prezentator: „Nu pomeniti numele acela Kiwa-nu-stiu-cum, n-avem nevoie sa facem reclama diverselor firme“. Evident, nu auzise de Kiwanis (cea mai mare organizatie mondiala de servicii pe baza de voluntariat care are in centrul preocuparilor sale bunastarea, sanatatea si educatia copiilor, cu o vechime de 92 de ani, activa in peste o suta de tari). O fi avand oare aceleasi aprehensiuni cand vine vorba de UNICEF sau de UNESCO sau de Rotary?

Sute de filme pentru copii din epoca de aur a Studiourilor Disney, purtatoare de idei si de valori la antipodul cruzimii si salbaticiei caracteristice desenelor animate de pe posturile TV specializate – un adevarat tezaur pe care l-ar putea invidia orice cinemateca profesionista – si aparatura necesara pentru a le proiecta stau nefolosite pentru ca nimeni nu vrea sa puna la dispozitie o sala in care aceste filme sa fie aratate gratuit copiilor. Clubul Kiwanis Bucuresti le-a primit de la fratii Nat si Joe Hurd (unul dintre ei, fost cineast la Studiourile Disney, celalalt fost operator cinematografic la Casa Alba timp de 18 ani, ambii membri ai unui club Kiwanis din California). Peliculele sunt aici, dar reteaua de cinemateci pentru copii initiate de cluburile Kiwanis din intreaga tara continua sa fie in stadiul de tatonare a posibilitatilor.

Acesta este fondul aperceptiv care m-a ajutat sa pretuiesc enorm „Vreau sa fiu mare vedeta“.

Fac un test: provoc posturile TV sa difuzeze urmatorul anunt:

CONCURSUL LITERAR „IORDAN CHIMET“

Clubul Kiwanis Bucuresti propune, pentru cea de-a cincea editie a concursului de eseuri „Iordan Chimet“, deschis elevilor de liceu din intreaga tara, tema „Generatia noastra si Europa“. Primii cinci clasati vor petrece o saptamana de vacanta in Franta. Alte eseuri valoroase vor fi rasplatite cu premii in carti.

Trimiteti pana la 15 mai un text de maximum cinci pagini, in doua exemplare, pe adresa CP 1, Oficiul Postal 1, Bucuresti, mentionand pe plic „Pentru concursul Kiwanis“.

Ridica cineva manusa?

Personalitati din Romania
FELICIA ANTIP. S-a nascut la 28 ianuarie 1927, in Focsani. Studii liceale la Focsani, bacalaureatul - la Bucuresti, Facultatea de Filosofie din Iasi. Din 1950 pana in 1963, a fost redactor la Agerpres, intre 1963-1971 - la "Lumea", intre 1971-1984 - la Radio, la "Tribuna Romaniei". Este autoarea volumului memorialistic Lumea din ziare (Ed. "Porto Franco" si Ed. "Cartea Romaneasca, 1997). ARIE A. ARIE. S-a nascut la 12 mai 1921, in Bucuresti. A absolvit Institutul Politehnic din Capitala. Este autor si coautor al tratatelor Retele electrice - Calculul mecanic (reeditat si completat in 1982); Retele electrice - calcul electric; Poluarea cu armonici a sistemului electroenergetic in regim simetric (lucrarea a primit Premiul "C. Budeanu" al Academiei Romane - 1996).

TELEVIZIUNEA DAUNEAZA GRAV DEMOCRATIEI !

Acum 17 ani, cand televiziunea era prima si cea mai promitatoare dintre
cuceririle intru democratie, un asemenea avertisment ar fi fost de
neconceput. Astazi, insa, asistam la victorii incontestabile ale ofensivei
antidemocratice a mai multor posturi de televiziune. ¥n primele randuri
lupta cu abnegatie malformatia numita OTV impreuna cu televiziunile
fratesti, adica apartinand unor frati. Sunt secondate de televiziuni de alte
obediente, deopotriva obsedate de nevoia de "rating".

Dimpreuna, au creat o fantosa "politica", o fata morgana catre care sunt
manati fara scrupule toti ratacitii prin desertul tranzitiei.

Cum a fost nascocit, cum este alimentat, umflat ca o gogoasa si impus
fenomenul Becali? Metoda se numeste supraexpunere. De dimineata pana noaptea
tarziu, discutabilele lui ispravi pe taramul sportului, al pomenilor, al
mataniilor batute in public, al zicerilor pe cat de fruste pe atat de
simpliste, al laudaroseniei tous azimuts, sunt trambitate triumfalist din
toate directiile. Becali se faleste cu banii lui, cu pietatea lui, cu
nationalismul lui, cu actele lui filantropice si baieti topiti de admiratie
fata de atatea virtuti se fac pres la picioarele magnanimului magnat, au
invatat perfect cum sa-i ridice mingea la plasa si-si joaca fara complexe
rolul in spectacolul multi media regizat in asa fel incat sa acrediteze
treptat ideia ca ridicolul nu ucide, ca marlania este o virtute stramoseasca
si ca Romania trebuie sa se lepede de gogorita fericirii care ar putea fi
obtinuta pe cai democratice: singura salvare se numeste Gigi, el este
Conducatorul, Fagaduitul, Unsul Domnului si numai sub dictatura lui
teocratica o sa fie bine si tot romanul o sa prospere.

Totul este cusut cu o ata atat de alba si atat de groasa incat e de mirare
ca lucratura nu este data la iveala in mod explicit. Se rade, se fac glume,
se ridica din umeri, suntem sau destul de naivi pentru a lua poleiala drept
aur sau prea deranjati de grotescul personajului si al situatiilor create de
el pentru a catadicsi sa acordam atentia cuvenita pericolului. Se repeta
procesul de dospire care a umflat, cu efecte bine cunoscute, gogoasa
precedenta. ¥n momentul aparitiei primului numar al foii Romania Mare, am
scris un articol intitulat "Sa ne dezbaram de stafii". Deplangeam miopia
guvernantilor de atunci care se lasasera sedusi de oneroasa oferta a lui
Eugen Barbu si a lui C.V. Tudor de a presta munci murdare utile puterii.

Rezultatele sunt stiute si ras-stiute. Fostul purtator de servieta a ajuns
in finala unor alegeri prezidentiale, la adapostul imunitatii parlamentare
instiga cele mai josnice porniri de gloata si improsca cu noroi elitele, iar
recent a izbutit performanta (esuata in 1999, cand se pregatise sa intampine
cu alai hoardele lui Miron Cozma) de a introduce fraudulos in parlamentul
Romaniei trupe de asalt formate din tineri al caror nivel mintal nu-l
intrece probabil pe acela al capeteniei lor, Andrei Iucin.

Becali vine pe terenul pregatit de Alcibiade, joaca in aceeasi liga si a
fost antrenat sa urmeze acelasi traseu si sa foloseasca acelasi tip de
demagogie. Sunt slujiti cu aceeasi sarguinta de aceiasi pseudo-ziaristi
care, pe parcela lor de spatiu de emisie, fac tot ce depinde de ei pentru a
tine contra, pentru a zadarnici stradania societatii romanesti de a se
moderniza, de a se democratiza, de a se cultiva, de a se dezbara de relele
deprinderi.

Masura succesului lor este data de rezultatele sondajului initiat de
Realitatea TV: poporul telespectator ii plaseaza azi pe Becali si pe Tudor
pe locurile doi si trei in - scuzati expresia - elita politicienilor romani.
Pentru acelasi popor telespectator, Dan Diaconescu este al treilea in
ierarhia "jurnalistilor" romani care-l consacra ca pe unul dintre primii
zece si pe alt laudator al celor doi Maaaaari Politicieni, Radu Moraru. Las
pentru alta data discutia despre meseria de "jurnalist". Asa li se spunea,
in perioada interbelica, vanzatorilor ambulanti de ziare. Cei ce scriu in
ziare sunt ziaristi sau, cu o frumoasa vorba mai veche, gazetari, intre
"jurnalistii" evidentiati sunt cativa care, la fel ca D.D., n-au scris in
viata lor nici macar o stire. Excelentul ziarist Florin Negrutiu, unul
dintre cei mai lucizi manuitori de vorbe bine potrivite din presa de azi, un
tanar care are si har si constiinta, a oferit o mostra de selectie dupa
criteriul valorii si nu in functie de o notorietate bazata exclusiv pe
expunere.

Aici si acum va fi vorba insa exclusiv despre campania mediatica fundamental
si fundamentalist antidemocratica avand ca tel inaltarea unui altar pentru
venerarea neprihanitului salvator al neamului, nea Gigi. ¥n mod paradoxal,
pana si fapte care nu pot fi cantaritefara referiri la codul penal
(tranzactii discutabile cu terenuri ale armatei, stimularea materiala a unor
fotbalisti din alte echipe, insulte grosolane, etc) au fost si sunt
prezentate ca dovezi ale puterii si ale intangibilitatii, impunitatii, lui.
Supremul argument al becalianismului sunt banii: nimeni sa nu se incumete sa
infrunte un om atat de bogat, pe omul cel mai bogat, pe omul care se declara
in stare sa cumpere pe absolut oricine din tara asta - si nu e vorba doar
sau in primul rand de fotbalisti. Toate cele de mai sus si ceea ce decurge
din ele (milostenia cu strigare in piata publica, tocmirea unor servanti
personali din tagma istoricilor, a ziaristilor, a clerului) se bucura de o
publicitate ametitor de agresiva. Ai uneori impresia ca Becali fuge de la un
post de televiziune la altul, dand buzna aproape oriunde la orice ora,
perfect constient ca atitudinile scandaloase priesc reputatiei lui de
hopa-mitica omniprezent, agresiv, galagios si de o suficienta fara egal.

Care este insa mesajul lui politic? La inceput, cand cei care-l invata cat
de cat carte nu-i apucasera sa-i explice ca este preferabil ca anumite
lucruri sa nu fie strigate in gura mare, se falea cu legionarismul pur si
dur al parintilor si bunicilor lui, declara ca este decis sa infaptuiasca
idealurile lor si lansa sloganuri scoase direct, fara nicio modificare, din
programul Garzii de fier. Acum pune posturile TV care-i tin trena sa apese
pe aceasta pedala, el multumindu-se sa murmure in surdina ceva de genul "asa
o fi, nu zic nu, dar n-am spus-o eu, e responsabilitatea postului". La OTV a
venit flancat de nepotul lui Zelea Codreanu si de batranul medic Milcoveanu,
un legionar nepocait si, in timp ce acestia, obladuiti si atatati de Dan
Diaconescu, isi dadeau toata straduinta sa faca prozelitism, Gigi Becali a
cerut, cu jumatate de gura, sa nu fie asociat cu aceasta propaganda, el
aflandu-se intamplator acolo, in compania batranilor codrenisti. La National
TV, mai de curand, asocierea a fost mai aluziva, mai "subtila": Madalin
Ionescu a adus doua figuri caricaturale in camasi cica verzi (nu prea
nimerisera nuanta, dar intentia este cea care conteaza) intr-o seara
precedata si urmata de aparitii tonitruante ale lui Becali. Fusesera adusi
ca figuranti in opera de "banalizare" a totalitarismului, pentru ca, in
raport cu ei, Becali sa para mai digerabil.

"Partidul Noua Generatie va fi biserica politicii romanesti, iar eu voi fi
Sfantul Petru", a promis la un moment dat Becali, vorbind despre partidul pe
care l-a preluat de la prea curatul si nevinovatul Viorel Lis si l-a
impanzit cu mercenari care "dau bine", crede el, la intelectuali, desi nici
seful publicatiei specializate (la concurenta cu postul OTV) in exegeza
gandirii lui Plesita, nici apologetul nr. 1 al lui Ion Antonescu nu sunt
excesiv de bine priviti de oamenii de cultura. Gigi Becali crede ca romanii
isi doresc un stat teocratic, in care legile sa fie inlocuite de canoane
bisericesti aplicate de cel caruia Dumnezeu ii vorbeste direct, de omul
providential care va face ordine in Romania. Ori de cate ori este intrebat
ce anume crede el ca este necesar Romaniei, raspunde "un conducator".

Delirul lui mesianic si totalitar (cel mai elocvent, din punct de vedere
clinic, aspect, al acestui delir, este obsesia diavolului, pe care-l vede
intruchipat in toti cei ce nu-i canta in struna) este popularizat cu sarg de
posturile TV care-l slujesc, dupa cate se pare, nu doar din meschine
interese materiale, ci si din convingere: din convingerea talk-show men-ilor
care au gasit in el portparolul celor mai secrete dintre nazuintele
non-democratice pe care nu le-ar prea putea marturisi altfel.

Dan Diaconescu ofera prea multe teme de comentariu, dar nici macar
incredibila lui popularitate, care spune ceva foarte intristator despre
conditionarea audientei, n-ar justifica pierderea de vreme. Ceilalti doi
purtatori de trena se autodefinesc prin preferintele pe care le manifesta
atunci cand isi aleg invitatii. Cineva care-i iubeste si-i cultiva pe C.V.
Tudor si pe Mitica Dragomir, care aduce mereu politicieni speriati de
pericolul unguresc, care inchide gura tuturor celor care incearca sa-l
contrazica pe autoritarul guraliv Becali, are, dupa parerea mea, o problema
cu democratia. Mai putin diplomat si in general mai putin abil decat Radu
Moraru, Madalin Ionescu, unul dintre putinii oameni care se complac in
compania obscurantistului Pavel Corut si care invita mereu facatori de
minuni si exorcisti, fiind in mod vadit fascinat de ocultism si de bezna din
adancurile sufletelor zbuciumate, a ajuns s-o spuna direct: date fiind
prestatiile falimentare ale oamenilor politici, poate ca solutia ar fi un
conducator de tip Becali.

Iar lumea sta si-i asculta, se lasa convinsa si trimite mesaje
care curg unul dupa altul in marginea de jos a ecranului si fac sa inghete
sangele in vine oricarui roman normal. Devenim chiar acum membri plini ai
unei comunitati europene intemeiata pe principiile democratiei, libertatii,
egalitatii de sanse. Unul dintre aporturile noastre consta in aceste mesaje
si in Mesajul propus de televiziunile care le stimuleaza.

Felicia Antip