Dreyfus[V=]

http://cultural.bzi.ro/cazul-rusinos-dreyfus-afacerea-care-a-socat-franta-35618

Afacerea Dreyfus

Cum a fost dezonorat public capitanul Alfred Dreyfus

http://www.ziare.com/vedete/actori/julia-louis-dreyfus-aka-elaine-din-seinfeld-inca-pe-val-premiu-emmy-1258398

Un Dreyfus din Est
Se numea Menahem Mendel Beilis si era un evreu din Kiev, in anii premergatori primului razboi mondial. Nu avea avere si isi castiga existenta ca administrator al unei fabrici de caramizi. Nu era religios si se considera un bun cetatean al Imperiului Tarist. Convingerile sale erau mai degraba socialiste sau, in orice caz, dadea dovada de omenie fata de muncitorii din fabrica. Fiind un om milostiv, deloc fanatic din punct de vedere religios, a dat caramizi din fabrica pe care o administra pentru ridicarea unui orfelinat, pe langa o biserica ortodoxa. Fiul sau cel mare mergea la gimnaziul imperial, sustinut de sacrificiile materiale ale familiei, si era un elev eminent. In ziua de 21 iulie 1911, insa, totul avea sa fie dat peste cap. Beilis se trezeste arestat si invinuit ca ar fi comis o crima ritualica. Un baiat de 13 ani, Andriusa Iuscinski, fusese gasit mort intr-una din grotele de la marginea Kievului. Dar ceea ce parea, la inceput, un asasinat a fost transformat de justitia tarista, cu sprijinul unor organizatii extremiste, intr-o acuzatie de omor ritualic, ce intentiona sa arunce o lumina odioasa nu numai asupra evreului Menahem Mendel Beilis, ca om, ci si asupra intregii comunitati evreiesti din Kiev si din Imperiu.
***
Aceasta este povestea, adevarata si tragica, de la care Octavian Sava, cunoscut realizator de televiziune, umorist si prozator, a pornit in recentul sau roman Cazul Beilis, subintitulat Filmul unei faradelegi (publicat de excelenta Editura Hasefer). Romanul este deopotriva documentar - in sensul ca autorul a scotocit cu pasiune arhive si documente de epoca, spre a reconstitui dedesubturile acestei “afaceri Dreyfus a Imperiului Tarist” -, dar si de fictiune - intrucat informatiile neutre furnizate de documente au fost “animate” de scriitor, intr-o naratiune care reconstituie atmosfera si psihologiile participantilor la acesta drama. Scriitorul se foloseste de o conventie narativa foarte inspirata: spre a capta atentia unor cititori din vremea noastra, asupra unor intamplari petrecute cu aproape un secol in urma, Octavian Sava creeaza o varianta originala a vechii conventii a manuscrisului gasit. El inventeaza o poveste, a unui ziarist din Kiev, Brazul Bruskovski, care ii propune industriasului evreu Ionah Zaitev sa finanteze un film despre soarta lui Beilis, film al carui scenariu... e chiar romanul pe care il citim!
***
Soarta lui Beilis seamana foarte mult cu cea a lui Dreyfus, eroul (fara voie) al unui proces care a zguduit Franta, la sfarsitul secolului al XIX-lea si, intr-un fel, prin victoria dreyfusarzilor, a consolidat ideea de toleranta in lumea occidentala. Este acuzat pe nedrept de o crima ritualica, dar nu in nume individual (caci Beilis era un om obisnuit), ci spre a arunca povara acestei acuzatii, pe cat de groaznice, pe atat de nedrepte, asupra etniei sale si comunitatii din care facea parte. Iar autoritatile statului, in loc sa faca dreptate (desi stiau prea bine ca religia iudaica interzice si condamna omorul, de orice fel), s-au pretat la manipulari si pervertiri ale justitiei, deoarece, ca si in Franta sfarsitului de secol XIX, blamarea comunitatii evreiesti constituia, in Imperiul Tarist din preajma primului razboi mondial, vai!, o trista ratiune de stat. Cazul lui Beilis face si el valva, dar primul razboi mondial acopera, cu grozaviile sale colective, aceasta drama individuala si aproape nimeni nu isi mai aminteste, astazi, de el. Insa lumea contemporana, cu noile fenomene ale terorismului international si cu aceasta resuscitare a xenofobiei si antisemitismului, ne obliga sa luam aminte la lectiile trecutului. Este ceea ce face prozatorul Octavian Sava in recentul sau roman. Reface povestea lui Beilis, pentru ca din ea cititorul sa poata trage invataminte. O face fara pedanterie, fara coloratura ideologica, respectand adevarul care reiese din documente.
***
Cred ca o calitate eminenta a acestui roman este absenta tezismului. Autorul nu doreste cu tot dinadinsul sa demonstreze ceva, ci lasa (cu multa arta a brevilocventei) faptele sa vorbeasca de la sine. De asemeni, este preocupat cu adevarat sa refaca o epoca, in toate implicatiile ei. Or, ca si in cazul Dreyfus, adevarul este ca in cazul Beilis nu toti au fost rinoceri. Sigur ca bietul administrator de fabrica de caramizi a patimit, nevinovat, toate chinurile la care l-a supus politia si justitia unui imperiu care n-a excelat niciodata la aceste capitole. A stat doi ani si jumatate in puscarie, asteptand un proces care nu mai venea. A suportat mizeria desavarsita a inchisorii si, odata cu ea, si mizeria morala desavarsita a unor semeni de-ai sai, care s-au pretat la cele mai josnice turpitudini pentru ca, in loc sa fie gasiti si pedepsiti adevaratii criminali, sa fie infundat Beilis. Si, odata cu Beilis, toti evreii. Prozatorul este, insa, preocupat ca, punand in evidenta umbrele grave ale constiintelor unor personaje, sa reliefeze si (sau mai ales) luminile din sufletele celor care au refuzat sa accepte minciuna. De la ziaristul care a scris, in ciuda amenintarilor, adevarul despre procesul lui Menahem Mendel Beilis si pana la juratii anonimi care, desi au fost manipulati de politie si parchet, il achita pe Beilis. Aceste oaze de omenie, pe care acuzatul le gaseste in sanul comunitatii sale, dar si printre cetatenii rusi, cunoscuti si necunoscuti, ii dau taria sa reziste si sa spere.
***
Foarte importanta mi se pare si punerea in evidenta a unora dintre cauzele antisemitismului, si mai ales a radacinii lui anti-umaniste si, in fond, anti-crestine. Organizatiile extremiste care militau pentru condamnarea lui Beilis - si, pe cale de consecinta, a intregii obsti evreiesti - se revendicau de la pravoslavie. Insa, incercand sa-i acopere pe adevaratii criminali si sa arunce vinovatia asupra celor nevinovati, ei impiedicau chiar infaptuirea dreptatii. Esenta criminala a antisemitismului se tradeaza, de la bun inceput, prin esenta lui imorala. Sau, cum randuieste prozatorul faptele: cine este om, cel care se bate cu pumnul in piept ca il urmeaza pe Hristos, sau cel care, nestiut de nimeni, doneaza caramizi pentru o biserica? Acela care provoaca suferinta, sau acela care o suporta si, suportand-o, isi pastreaza omenia? Intrebari obligatorii azi, in veacul fundamentalismelor, cand atatia semeni ai nostri cred ca omorurile sunt placute in fata lui Dumnezeu...
***
Inchei aceste succinte insemnari despre romanul Cazul Beilis, al lui Octavian Sava, spunand ca mi-a placut foarte mult si increderea autorului in puterea artei. Rezultand din fiecare pagina care reface, cu pasiune si cu minutiozitate, calvarul lui Menahem Beilis, acesta incredere ca arta poate afirma si chiar face sa invinga adevarul se adauga, ca o profesiune de credinta, celorlalte calitati ale textului .Acest roman dovedeste ca marii umoristi sunt, de fapt, niste tragici autentici, care percep, in spatele zambetului de zi cu zi (care, nu-i asa?, vindeca), neputintele si suferintele conditiei umane. Cazul Beilis, ca roman, si cazul Beilis, ca tragica ipostaza a antisemitismului, ne avertizeaza ca, daca nu suntem atenti, cosmarele istoriei se pot intoarce. Daca ar sta in puterea mea, as face un film din aceasta carte, autentic cine-roman, scris cu verva si cu o remarcabila limpezime.

P.S. Spre a risipi unele confuzii, care am vazut ca au aparut si in comentariile postate pe editia electronica a ziarului, fac - spre lamurirea prietenilor si a neprietenilor - cateva precizari.
Am parasit, de bunavoie, conducerea ziarului “Cronica Romana”, deoarece vine o varsta la care trebuie sa iei niste decizii, dureroase, dar necesare pentru viitorul tau. Intrucat activitatea mea universitara si stiintifica a devenit din ce in ce mai solicitanta, am decis, in perfect acord cu patronatul ziarului si cu echipa care constituie osatura lui editoriala, sa ma retrag de la conducerea administrativa a publicatiei si trustului de presa. Voi continua sa imi sustin rubricile in cadenta obisnuita si, desigur, sa fac parte din echipa care este alaturi de dl Dan Olteanu, in dificila munca de a edita un cotidian Precizez ca dl Olteanu se bucura de increderea mea si voi fi foarte bucuros daca ziarul caruia i-am dedicat patru ani din viata - si la care voi continua sa scriu ca si pana acum - va creste. In privinta echipei, este evident ca ea a ramas aceeasi ca si in vremea directoratului meu: la fel de tanara si, cred, de entuziasta. Sper ca reactia publicului va fi favorabila elementelor de noutate pe care le va aduce timpul.


http://www.cronicaromana.ro/vitraliiun-dreyfus-din-est.html

Noua afacere Dreyfus?
Scandalul Strauss-Khan ar putea deveni o altă afacere Dreyfus? Afacerea Dreyfus a dat naş-tere, la sfârşitul secolului al XIX-lea, unui conflict social şi politic care a contribuit la formarea clivajului stânga-dreapta aşa cum a fost el cunoscut în secolul trecut. „Afacerea" a bulversat societatea franceză, divizând-o în susţinătorii egalităţii de tratament între toţi cetă-ţenii fără deosebire de origine socială şi etnică şi cei ai dife-renţelor fondate pe comunitatea etică şi culturală. Prin contagiune culturală, modelul, care avea deja fundamentele puse încă de Revoluţia de la 1879, s-a extins apoi, şi în alte părţi ale Europei. Să devină acum, la începutul secolului al XXI-lea, scanda-lul DSK un fel de epilog al afacerii Dreyfus? Un sfârşit al stângii?
Atunci totul se juca în jurul mi-tului „trădării": căpitanul Dreyfus, cetăţean francez originar din Alsacia (la acea dată germană), dar de confesiune iudaică, era acu--zat de trădare în favoarea Germaniei. După ce a fost condamnat şi umilit pentru că era „străin", chiar şi după ce s-a dovedit că nu era vinovat, după o luptă politică de un deceniu care a dus la apariţia celor două „popoare", cel de stânga şi cel de dreapta, Drey-fus a fost reabilitat. Dar rănile produse de acea confruntare nu s-au vindecat definitiv nici până astăzi. Însă după scandalul Dreyfus amalgamul între stânga şi dreapta nu s-a mai putut face până când, în zilele noastre, xenofobia a început să fie promovată din nou de oameni ce se revendică de la „stânga, precum Thilo Sarrazin, care, deşi membru al Partidului Social-Democrat german, nu ezită să promoveze teze rasiste.
Poate şi din acest motiv scandalul DSK apare ca un fel de afacere Dreyfus pe dos. Stereotipurile rasiste sunt însă şi acum, ca şi atunci, activate, chiar dacă cu mai multă prudenţă decât acum un secol. Cu stilul său de viaţă, cu priceperea sa în domeniul finanţelor, cu aplombul său politic, Strauss Khan trimite la stereotipul „evreului". De altfel, într-o discuţie de la sfârşitul lunii aprilie, în care se referea şi la un posibil scenariu de compromitere a sa cu o înscenare de viol orchestrată de inamicii săi, DSK le spunea ziariştilor de la Liberation că dificultăţile pe care le va avea de surmontat sunt „banii, femeile şi originea evreiască". Or, cum este deja considerat violator din oficiu de mass-media internaţională şi în SUA cazul său este privit ca un fel de revanşă juridică la „evadarea" lui Roman Polanski, un alt evreu violator, DSK este prins într-un angrenaj mediatic care funcţionează, nu totdeauna involuntar, după tiparul stereotipurilor antisemite clasice rafinate şi adaptate epocii internetului.
Cât despre spectacolul justiţiei americane oferit spre deliciul publicului larg, acesta nu poate fi privit, cel puţin din România, fără a aminti ipocrizia juridică americană şi dublul standard din cazul Theo Peter. Protejarea sergentului Christopher Van Goethem, care, deşi a omorât într-un accident de maşină în cen-trul Bucureştiului, în decembrie 2004, două persoane, printre care şi Theo Peter, a fost preluat de reprezentaţii ambasadei americane şi transportat în America, unde a fost absolvit de orice vină, este dovada dublei măsuri.
Cât despre stânga franceză, ca şi cea europeană, ambiguitatea poziţiei sale, mai ales în plină criză mondială, o duce într-un impas ideologic pe care scandalul DSK nu face decât să îl scoată la iveală.
Cristian Pîrvulescu este analist politic

Afacerea Dreyfus, cazul care a şocat Franţa

Marie Basitian, femeie de serviciu la Ambasada Germană din Paris în 1894, era totodată un agent de rang inferior în cadrul Section de Statistiques et de Reconnaissances Militaires, o unitate de stat-major din cadrul Armatei Franceze preocupată de spionajul şi contraspionajul extern. Misiunea femeii era să-i trimită intermediarului ei francez conţinuturile coşurilor de hârtii ale ambasadei. Printre documentele descoperite de ea s-a numărat o scrisoare în care ofiţerul principal de spionaj al ambasadei, locotenent colonelul Maximilien von Schwartzkoppen, se referea la planuri de război obţinute de la „acel ticălos de D”.
Apoi, în septembrie 1894, şeful contraspionajului francez, colonelul Jean-Conrad Sandherr, a primit un borderou, sau un memorandum explicativ, scris de mână pe hârtie transparentă. El o primise de la ajutorul său, maiorul Joseph Henry, ofiţerul de legătură al lui Marie Basitian. Mai jos, în traducere, este reprodus începutul borderoului:
Pentru că nu mi-aţi dat de ştire că aţi dori să ne întâlnim, vă trimit totuşi, domnule, câteva informaţii interesante:
1. O notă despre frâna hidraulică a [tunului de] 120 [milimetri] şi despre modul în care a funcţionat piesa.
2. O notă despre trupele sub acoperire (unele modificări vor fi introduse în planul nou.)
3. O notă despre modificarea diviziilor de artilerie.
4. O notă despre Madagascar.
5. Ciorna manualului de tragere pentru artileria de câmp (14 martie 1894).
Ultimul document este extraordinar de greu de procurat şi îl voi avea la dispoziţie în câteva zile. Ministerul de Război a trimis un număr fix de copii regimentului, iar acesta este responsabil pentru ele. Fiecare ofiţer aflat în posesia unei copii trebuie s-o returneze după manevre. Dacă, prin urmare, luaţi din ea ceea ce vă interesează şi apoi o păstraţi la dispoziţia mea, eu o voi cere. Asta în caz că nu doriţi să o copiez în detaliu şi să vă trimit copia.
Plec la manevre”.
Cum a fost arestat evreul Dreyfus
În dimineaţa zilei 15 octombrie 1894, căpitanul Alfred Dreyfus a intrat în Ministerul de Război din Paris. Dreyfus, care era evreu, urmase Ecole Polytechnique înainte de a intra în armată. La vârsta de 35 de ani, părea destinat unei cariere militare. Însă, dat fiind antisemitismul virulent din armata franceză, se confrunta cu un obstacol dificil.
I s-a dat ordinul enigmatic de a purta haine civile în acea zi. Odată ajuns la minister, a fost condus de un ofiţer în biroul şefului de stat-major. Un ofiţer s-a apropiat de Dreyfus şi i-a spus: „Generalul ajunge în curând. În timp ce-l aşteptăm, eu am de redactat o scrisoare, dar mă doare degetul, aşa că n-ai vrea s-o scrii dumneata în locul meu?” Imediat ce Dreyfus a terminat de scris scrisoarea, ofiţerul a aruncat o privire peste ea şi apoi a strigat: „În numele legii, te arestez! Eşti acuzat de înaltă trădare!” Dreyfus a fost dus imediat la închisoare şi plasat singur într-o carceră. Aşa a început Afacerea Dreyfus, un scandal care a zguduit Franţa.

Un tribunal militar l-a judecat pe Dreyfus în spatele uşilor închise în decembrie 1894. Singura dovadă împotriva lui a fost acel borderou. Experţi cu o calificare dubioasă au depus mărturie că Dreyfus scrisese borderoul, deşi scrisul era diferit de monstra pe care Dreyfus o oferise fără să ştie în ziua arestării sale.
După judecată, în vreme ce judecătorii cumpăneau verdictul, un ofiţer de spionaj din cadrul Armatei Franceze le-a prezentat un dosar cu documente falsificate sau ambigue, adunate pentru a demonstra vina lui Dreyfus. Nici Dreyfus şi nici avocatul său nu ştiau de acest dosar.
Degradarea militară a lui Dreyfus
Convinşi de dosarul secret, judecătorii l-au condamnat pe Dreyfus, pentru trădare, la închisoare pe viaţă. Pe 5 ianuarie 1898, în curtea interioară a Colegiului Militar Francez, în faţa a sute de soldaţi, Dreyfus a fost degradat oficial: butonii, insignele, decoraţiile şi panglicile i-au fost smulse de pe uniformă, iar sabia i-a a fost ruptă în două. Dreyfus a ridicat mâna dreaptă şi a strigat: „Jur şi declar că degradaţi un om nevinovat. Trăiască Franţa!”
A fost ţinut timp de o lună în Franţa, apoi trimis în cunoscuta colonie de pe Insula Diavolului, în Guyana Franceză. În timpul coşmarurilor avute în celula sa solitară el a strigat: „Singura mea vină e aceea de a mă fi născut evreu.” Părea destinat să moară pe insulă.
Cazul Dreyfus redeschis
La doi ani după degradarea lui Dreyfus, locotenent-colonel Georges Picquart a devenit şeful serviciului de spionaj din armată. Picquart a redeschis cazul, începând cu borderoul. Era convins că bărbatul care scrisese borderoul era maiorul Ferdinand Walsin-Esterhazy, un veteran al armatei papale şi al Legiunii Străine Franceze care lucrase în birourile statului-major traducând documente din limba germană. Picquart a adunat destule dovezi pentru a-l aduce pe Esterhazy în faţa curţii marţiale în 1898. Acesta a fost achitat. Picquart a fost trimis în Tunisia, iar mai târziu „lăsat la vatră pentru purtare nepotrivită în cadrul serviciului”. Informaţiile oficiale despre nevinovăţia lui Dreyfus au dus la o operaţiune de acoperire care a atins cele mai înalte niveluri ale armatei.
Emile Zola acuză armata de înscenare în cazul lui Dreyfus
În 1898, romancierul Emile Zola a scris J’Accuse, o scrisoare deschisă către preşedintele francez, în care acuza armata de înscenarea procesului lui Dreyfus. Tensiunea de la nivelul opiniei publice a crescut, cerându-se reexaminarea cazului. Dreyfus a fost adus înapoi în Franţa pentru un nou proces în faţa curţii marţiale. A doua sa condamnare pe bază de dovezi falsificate a şocat Franţa, generând organizarea de demonstraţii ce au avut drept rezultat iertarea sa de către Preşedintele Republicii. Esterhazy a fugit în exil în Anglia, unde ulterior a mărturisit că, fiind înglodat în datorii, câştigase bani spionând pentru Germania.
Dreyfus a fost reprimit în armată în 1906
Dreyfus a luptat pentru a fi reprimit în armată, lucru pe care l-a obţinut în 1906. I s-a acordat gradul de maior şi a fost făcut cavaler al Legiunii de Onoare. S-a retras în 1907, însă şi-a oferit serviciile în mod voluntar pe durata Primului Război Mondial. Fiul său, Pierre, a fost căpitan de artilerie pe front şi a fost decorat cu Crucea de Război.
Afacerea Dreyfus: rezultatul antisemitismului francez
Afacerea Dreyfus a frământat Franţa mai mulţi ani, demascând antisemitismul care afectase întreaga naţiune. În 1898, reacţionând la cazul Dreyfus, ziarul catolic La Croix du Midi a susţinut că bazele legitime ale antisemitismului reprezintă: „efortul francezului de a-şi recuceri pământul natal”. În 2006, o ceremonie desfăşurată în curtea în care a fost degradat a marcat un secol de la reintegrarea lui Dreyfus în rândurile armatei.