Friedman[v=]

George Friedman, şeful Stratfor: Războiul se poate răspândi şi în România

Aplicarea teoriei sale a dus la prăbuşirea comunismului. Cu părinţi români, câştigător al Premiului Nobel pentru economie, este considerat părintele FMI

Aplicarea teoriei sale a dus la prăbuşirea comunismului. Cu părinţi români, câştigător al Premiului Nobel pentru economie, este considerat părintele FMI

100 ani dela nasterea lui Milton Friedman., Dr. Alex Berca, 8/8/2012
- Din jurnalul personal de amintiri - ־n urmד cu circa o sדptדmגnד America a avut prilejul sד aniverseze 100 de ani dela nasterea celui care a fost Milton Friedman. Nדscut la 31 iu...

Richard Friedman


Filme regizate de Richard Friedman

1. 5th & Alameda (2011)
   
2. Born (2007)
   
3. Dark Wolf - Bestia Intunericului (2003)
   
4. Redemption of the Ghost (2002)
   
5. Billy Joel: The Essential Video Collection (2001)
   
6. Ground Zero - Punctul zero (2000)
   
7. Can't Be Heaven (2000)
   
8. Baywatch Nights (Serial TV) (1995)
   
9. In the Shadows, Someone's Watching (1993)
   
10. Shadow of a Stranger (1992)
    
11. Love with a Twist (1989)
    
12. Phantom of the Mall: Eric's Revenge (1989)
    
13. The Street (Serial TV) (1988)
    
14. Scared Stiff (1987)
    
15. Friday the 13th (Serial TV) (1987)
    
16. Doom Asylum (1987)
    
17. Tales from the Darkside (Serial TV) (1984)
    
18. Deathmask (1984)
    

Politologul american George Friedman, director general al STRATFOR, a declarat, pentru MEDIAFAX, că achiziţionarea de avioane F-16 de către România este, probabil, o greşeală şi că cerinţa strategică primară pentru ţara noastră este protecţia frontierelor cu Ucraina şi Moldova.




INTERVIU - George Friedman: Achiziţionarea de avioane F-16 de către România este, probabil, o greşeală




Rep.: Vroiam să vă întreb, pentru că aţi menţionat Germania, Rusia şi Transnistria, care credeţi că sunt şansele ca negocierile dintre Germania şi Rusia să rezolve problema transnistreană?

GF: Ştiţi, cred că vor rezolva problema transnistreană, dar nu va rezolva problema României. Din perspectiva Germaniei, nu există o problemă transnistreană. Germania, ca orice altă mare putere, se va implica în negocieri nu pentru că se aşteaptă să rezolve ceva, ci pentru că vrea să iasă în evidenţă.

Ruşii nu se vor retrage de pe linia Nistrului. Niciodată nu se va întâmpla aşa ceva. Poţi crea un fel de structură administrativă, dar amintiţi-vă că, de fapt, Transnistria şi Moldova au fost puse laolaltă de Stalin. Pentru România, întrebarea nu este legată de Transnistria - care este capitol încheiat - ci ce se va întâmpla în Moldova. Alegerile care urmează sunt extraordinar de importante pentru că Moldova este o ameninţare la adresa Ucrainei, Moldova este ceva care creează suferinţă Rusiei, este ceva care creează suferinţă şi românilor. (...) Şi întrebarea este, presupunând că Moldova (după alegeri, n.red.) devine pro-rusă, ce vor face românii? Şi se pare că România nu are niciunplan din acest punct de vedere pentru că, de altfel, nu poate contrabalansa Rusia.

Rep.: Nici în interiorul Uniunii Europene?

UE nu este o organizaţie politică. (...) Nu văd cum. Adică, dacă te uiţi la locul României în UE, cred că este un loc neconfortabil după 2008. Uitaţi care este problema fundamentală: Germania este a doua ţară exportatoare din lume. Ţări ca România se dezvoltă prin tragerea de avantaje din diferenţele salariale şi prin exporturi. Deci, sunteţi în competiţie cu Germania (râde). UE, aşa cum a apărut ea după 2008, are contradicţii profunde. Este contradicţia dintre centru - format din ţările vechi, stabile şi care s-au afirmat, ca Franţa şi Germania - şi ţările mai noi, cu o creştere rapidă. Irlanda este un exemplu perfect.

Când a venit criza economică, UE a adoptat o politică ce a favorizat evident Centrul, adică Germania. Şi a încurajat exporturile. (...) Deci întrebarea pentru mine este: Ce aşteaptă, de fapt, românii de la UE? Şi de ce cred că vor primi ceea ce aşteaptă? A existat această idee - şi nu a fost numai la români - «Voi adera la UE şi imediat voi deveni ca Franţa». Ei bine, aţi aderat la UE. Şi acum, ce? Iar problema este că UE este, structural, un loc foarte dificil pentru români. Şi UE nu rezolvă probleme de securitate pe care România le are, pentru că UE nu are o politică de securitate, nu are armată şi nu este decât pur şi simplu un bloc economic.

Rep.: Apropo de asta, pentru România şi, de asemenea, pentru alte state din regiune a fost un scop să adere la UE , lucru care s-a întâmplat acum câţiva ani. Alte state din regiune fac în continuare eforturi pentru calitatea de membru UE. Dar ce viitor are UE în opinia dumneavoastră? Nu acum, ci peste 10, 50, 100 de ani?

GF: Pentru România şi pentru alte state, a fi membru UE a însemnat afirmarea faptului că au devenit democraţii liberale. Problema este că UE este de asemenea şi structura vieţii economice a acestora. Forţează apropierea unor ţări care sunt concurente. Şi favorizează unii dintre concurenţi în faţa celorlalţi. Există o valoare a zonei de liber schimb. Dar există de asemenea şi un preţ. Iar preţul este că economia dumneavoastră este inundată de bunuri străine în timp ce bunurile dumneavoastră nu sunt absorbite de piaţă. Privind în perspectivă, este foarte greu de imaginat cum va reuşi UE să funcţioneze în continuare aşa cum a funcţionat până acum. Germanii nu vor să sprijine sudul Europei. Statele din sudul Europei sunt prinse în capcana politicilor financiare ale Germaniei.

Rep.: Pentru că v-aţi referit la decizii economice dar nu numai, România a avut în plan achiziţionarea de avioane F-16. Acest lucru nu s-a întâmplat sau cel puţin încă nu s-a întâmplat. Ce credeţi despre acest proiect?

GF.: Cred că achiziţionarea de avioane F-16 de către România este, probabil, o greşeală. România are nevoie de un plan naţional de securitate. Cerinţa strategică primară a acestui plan este protecţia frontierelor cu Ucraina şi Moldova. Şi, în acest scop, este nevoie de forţe mobile de infanterie, elicoptere, Humvee, oameni antrenaţi. Nu veţi avea suficiente avioane de luptă pentru o confruntare cu forţele ruseşti. În eventualitatea unui astfel de conflict, sau forţele americane vor interveni, sau oricum aţi pierdut. Aşa că eu cred că avioanele F-16 simbolizează pentru români posibilitatea de a deveni o putere majoră în regiune, lucru pe care îl sprijin pe deplin. Dar cred şi că sisteme mai puţin sofisticate ar putea fi mai interesante pentru români. Americanilor le-ar plăcea să vândă F-16, americanii vor să vândă F-35.

Rep.: Da, acesta era planul. De a cumpara F16 şi, ulterior, F35.

GF.: Cred că România are pârghiile necesare. Este ţara în care SUA vor desfăşura un sistem de apărare antirachetă. Cred că România e acum într-o poziţie în care pot negocia foarte puternic, nu doar în ceea ce priveşte F-16, dar şi alte sisteme. Dar dacă aş fi unul dintre cei care planifică strategia de apărare a Romaniei şi dacă aş fi în situaţia de a încerca să decid ce vreau, aş cumpăra mult mai multe elicoptere pentru mult mai puţini bani. Si nu sunt sigur că aş cumpara F16. Însă, dacă prin achiziţionarea de F16, îi determini pe americani să-ţi dea elicoptere...

Rep.: Asta ar fi o afacere?

GF :...Asta ar fi o afacere. Dar românii trebuie să înveţe cum să negocieze cu americanii.

Rep. Şi nu ştiu încă acest lucru?

GF.: Cred că e prima oară când fac acest lucru, când negociază achiziţionarea unor programe de armament majore. Polonezii au făcut deja acest lucru. Dar negocierea cu americanii este un lucru complex, pentru că în Statele Unite, Guvernul american nu este singurul care ia decizii, există şi producătorii.

Rep. Revenind la ceea ce aţi scris înainte de a începe călătoria în această regiune, am să vă citesc un pasaj care mi-a atras atenţia: «Uniunea Sovietică s-a prăbuşit iar influenţa SUA în Europa s-a diminuat. Orice va urma, nu va fi un război rece. Dar un lucru la care nu mă aştept este transformarea acestei zone într-una de pace perpetuă. Nu a fost cazul în trecut. Nu va fi nici în viitor». Ce vă face să credeţi acest lucru şi care ţări sau puteri se vor confrunta în regiune?

GF: Dacă ne întoarcem în istorie în ultimii 1.000 de ani, când vreodată a fost pace? Am avut 20 de ani de pace. În Europa a fost o pace aparentă în timpul Războiului Rece. A fost o situaţie în care oameni înarmaţi stăteau de-o parte şi de alta aşteptând războiul. Dacă puteţi numi asta drept pace, atunci a fost pace.

În 1991, Europa a intrat în Epoca sa de Aur. Dar chiar şi în această epocă de aur nu a fost pace în Balcani. Care sunt problemele? Cea mai importantă problemă este relaţia dintre Rusia şi Germania. Dacă există o relaţie între Rusia şi Germania, există şi Polonia, cu coşmarul ei istoric. Coşmarul ei istoric este acela în care Rusia şi Germania se apropie una de alta. Iar acest lucru constituie o ameninţare existenţială pentru Polonia. Şi constituie o ameninţare şi pentru SUA. Aşa că Polonia şi SUA au lucruri în comun.

Când mă uit la Polonia, constat că ea, singură, este izolată. Dar are o serie de interese în comun cu ţările pe care le numesc Intermarium - Polonia, Slovacia, Ungaria, România şi, poate, Bulgaria. Toate aceste ţări înţeleg faptul că au un interes comun în limitarea Rusiei. Germania nu are un astfel de interes. Nici Austria, nici Italia. Aceste ţări au un interes împreună cu Statele Unite, care sunt interesate din punct de vedere strategic. Acum, există şi mari neînţelegeri între aceste ţări - de exemplu între România şi Ungaria - dar există şi o înţelegere fundamentală şi realistă aici, şi anume aceea că nu glumeşti cu Rusia. Adică NATO este drăguţ şi UE este drăguţă, dar Rusia îşi joacă propriul joc. Şi mai este ceva ce românii şi ungurii şi polonezii ştiu: lucrurile se schimbă repede. Uitaţi-vă la Germania: în 1932 erau printre cele mai sărace ţări. În 1938, situaţia era alta.

Rep.: Şi cum vedeţi situaţia acestor ţări? În termeni simpli: vor câştiga sau vor pierde?

GF: Vorbind din perspectivă istorică, vor pierde.

Rep.: Practic spuneţi că istoria se va repeta.

GF: Nu neapărat. Spun că Polonia, Slovacia, Ungaria, România rămân în pericol aici, aşa cum au fost dintotdeauna(...)".

Nucleară Fizicianul-Lector Stanton T. Friedman a primit BSc lui. şi Master. Diplome in fizica la Universitatea din Chicago în 1955 şi 1956. El a fost angajat timp de 14 ani ca un fizician nuclear de către companii, cum ar fi GE, GM, Westinghouse, Sisteme TRW, Aerojet Nucleonics general, şi de tip McDonnell Douglas care lucrează în astfel de extrem de avansate, programe clasificate, în cele din urmă anulate, deoarece rachete nucleare de aeronave, fisiune si fuziune, şi diverse motoare compacte nucleare pentru spaţiu şi aplicaţii terestre.

El a devenit interesat de OZN-uri in 1958, iar din 1967 a conferentiat despre ei la mai mult de 600 de colegii şi 100 de grupuri profesionale din 50 de state americane, 10 provincii canadiene şi 18 în alte ţări, în plus faţă de eforturile de diverse consultanta nucleare. El a publicat mai mult de 90 de lucrări OZN-uri şi a apărut pe sute de programe de radio şi TV, inclusiv pe Larry King, în 2007 şi de două ori în 2008, şi multe documentare. El este cercetatorul originală civil a incidentului Roswell şi co-autor la Crash Corona: Studiul definitivă a incidentului Roswell. TOP SECRET / MAJIC, cartea sa controversată despre Majestic 12 de grup, înfiinţat în 1947 pentru a face faţă cu tehnologie extraterestră, a fost publicată în 1996 şi a mers prin intermediul a 6 tiparituri. O ediţie nouă a extins a fost publicată în 2005. Stan a fost prezentat cu un premiu pentru intreaga cariera OZN in Leeds, Anglia, în 2002, de către revista OZN din Marea Britanie. El este co-autor, împreună cu Kathleen Marden (nepoata lui Betty Hill), de o carte în 2007: Captured! Betty şi Barney Hill UFO Experience. Oraşul Fredericton, New Brunswick, a declarat 27 august 2007, Stanton Friedman Ziua. Rezervaţi lui Flying Farfurii şi Ştiinţă a fost publicat în iunie 2008 şi este în tipărirea ei treia. Rezervaţi la cele mai noi Lui, de asemenea, co-autor cu Kathleen Marden, este stiinta a fost gresita a lansat în iunie 2010.

El a oferit mărturia scrisă a Audieri Congresului, a apărut de două ori în cadrul ONU, şi a fost un pionier în multe aspecte ale ufology inclusiv Roswell, Majestic 12, Betty Hill-Marjorie locul de muncă Peste stele hartă, analiza Delphos, Kansas, caz urme fizice , farfurioare după accident, tehnologia de farfurie zburătoare, cât şi provocări pentru SETI (Efort Silly Pentru a investiga) cultişti. El a vorbit la simpozioane MUFON mai mult decât oricine altcineva.

Thomas Lauren Friedman (born July 20, 1953) is an award-winning American journalist, columnist and author. He is an op-ed contributor to The New York Times, whose column appears twice weekly and mainly addresses foreign affairs. Friedman is known for his pro-Israel views. He was earlier an ardent supporter of the invasion of Iraq. He has subsequently distanced himself from his earlier support.
He has won the prestigious Pulitzer Prize three times, twice for International Reporting (1983, 1988) and once for Commentary (2002).

Cultura si civilizatie / Cai Spre Noi Insine (24-06-2008) Un mare spirit al secolului XX – Milton Friedman, de Petru CLEJ: Unul dintre avantajele de a nu mai lucra la BBC este că pot să renunț... citeste[...]

Am selectat, in comentariile precedente, din cartile lui Milton
Friedman, laureat Nobel, criteriile pe care economistul american le
considera esentiale pentru ca o piata libera sa functioneze bine si
sa produca prosperitate. Tabelul lui Friedman cuprinde patru
elemente: spirit de initiativa, lege, ordine si munca performanta.

Toate patru fiind menite sa dea consistenta liberului schimb. Si am
incheiat cu o intrebare: e de ajuns sa fie puse in miscare aceste
patru elemente pentru ca o tara sa ajunga la bunastare? Sau e nevoie
si de altceva, de un al cincilea element, care sa le uneasca pe
celelalte patru?

Recunosc deschis: daca nu ar fi avut loc evenimentele din Franta,
daca mii si mii de tineri din suburbiile Parisului nu s-ar fi apucat
sa arda limuzine si scoli, intr-un gest de disperare, dar totusi
simbolic – limuzinele fiind insemne ale societatii de consum,
care i-
a exclus; iar scolile institutii care nu i-au invatat cum sa ocupe
locuri demne in aceasta societate – poate ca nu as fi pus o
astfel de
intrebare. Dar asa ni se intampla de cele mai multe ori. Din
nefericire. Abia cand arde ceva pe planeta incepem sa gandim de ce
arde. Si sa ne punem intrebari legate de consecintele extinderii
focului. Sau, mai mult, sa ne intrebam cum ar fi putut sa fie evitat
focul.

Lucrurile sunt complicate. Am vazut, deja, din trecutul nostru nu
prea indepartat, care sunt pericolele egalitarismului colectivist. Ar
fi absurd sa dorim sa cautam acolo vreun raspuns. Nu l-am putea gasi.

Totodata, in spiritul legitatilor economiei de piata, incepe sa ne
fie tot mai limpede ideea ca statul trebuie sa-si schimbe
comportamentul fata de cetatenii lui. Sa aiba grija de ei intr-un
stil nou, propriu statului modern si nu celui paternalist sau
dictatorial, fara sa-i sufoce, fara sa-i dadaceasca si, mai cu seama,
fara sa-i colectivizeze. Fiindca nu-i nici drept, nici posibil sa
primeasca la fel cel ce are nevoie de protectie sociala si cel care,
prin munca, initiativa si riscul lui, asigura banii necesari
protectiei sociale. Tot asa cum nici intreprinzatorii nu pot primi la
fel. Numai competitia poate sa decida cat primeste fiecare,
prin „jocul“ pietei. Directia cea buna fiind indreptarea
economiei cu
fata catre piata. Cuplata cu educarea populatiei intr-un spirit nou:
cel al economiei de piata.

Cu un amendament esential, care nu-i in afara spiritului economiei de
piata: acela ca in tabelul lui Friedman, cu cele patru elemente, mai
e nevoie absoluta de inca unul. Cel putin unul, extrem de complex si
cu multe, cu foarte multe ramificatii: un cod motivational. Pentru
ca, in economia de piata, succesul nu poate fi asigurat fara valori
in care oamenii sa creada. Si care sa le motiveze spiritul de
initiativa, atitudinea corecta fata de legi, nevoia de ordine si de
munca performanta. Mai mult chiar: in competitie sa fie ajutati, prin
acces liber la educa-tie, la invatatura, la afirmare, sa devina
competitivi.

Noua, romanilor, in anii tranzitiei catre economia de piata, trezirea
din vis ne-a luat ceva timp si am vazut cat a fost de dureroasa. O
vreme, dupa trecerea granitei de sistem din anii ’80 in anii
’90,
multi au crezut ca intr-un an sau chiar mai putin totul se va schimba
in Romania: vom iesi repede din criza, se vor pune bazele statului de
drept si ale statului bunastarii. Entuziasmul a cuprins si noua
putere, dar el s-a dovedit a nu fi fost tocmai un bun sfetnic.
Euforia i-a molesit pe multi.

Pana si fanaticii muncii – creatie a vechiului regim: oameni
obisnuiti sa dea mult si sa primeasca putin – au inceput sa
stinga
motoarele. In noile conditii, determinate de liberalizarea gandirii,
ei au reusit sa inteleaga in buna masura cat de mult au fost inselati
in trecut, dar n-au inteles cat de mult depind de ei prezentul si
viitorul. Dar nici n-au fost ajutati sa inteleaga. Zilnic, in orasele
tarii devenite centre muncitoresti, din blocuri urate si ponosite, cu
pereti jupuiti, se revarsau milioane de oameni spre platformele
industriale. Milioane de oameni cu infatisari obisnuite, care nu erau
eroi – cum ii aiurise propaganda de partid –, multi dintre ei
nici nu
reusisera sa invete bine sa fabrice otel, sa faca strunguri, utilaj
petrolier, becuri si atatea alte produse cate se ambitionase
Ceausescu sa scoata pe portile intreprinderilor romanesti, in mare
masura nevandabile nici macar pe piata interna, dar voiau sa continue
asa cum au fost obisnuiti. In ce-i priveste, noua putere avea o
singura sansa: punerea pe rol a unui cod motivational. Care sa-i
determine sa gandeasca altfel, sa munceasca altfel, sa-si vada altfel
rolul lor in societate. Nu s-a ajuns insa la o astfel de solutie si
munca s-a degradat; productia a scazut an de an. Pana cand, treptat,
am inceput sa ne dam seama ca avem nevoie de piata, de concurenta, de
competitivitate. Dar fara a fi reusit, pana acum, sa puna in
corelatie, direct si vizibil, aceste valori cu interesele stringente
ale oamenilor.


SURSA:Averea

Marea emancipare“ a durat o zi. Numai o zi. Am auzit atunci un zgomotos rasuflat de usurare. Venise, nici nu se mai stie de unde, vestea ca Romania ar fi rupt acordul cu Fondul Monetar International. Veselie mare: nu vom mai fi nevoiti sa strangem cureaua. Multi ministri s-au bucurat in speranta ca vor creste alocatiile de la buget. Daca, bineinteles, ne vom putea permite un deficit mai mare. Sindicatele si-au spus ca acum pot sa ceara salarii mai mari pentru bugetari, caci Guvernul nu mai are scuza devenita „clasica“: nu putem sa dam, nu ne lasa FMI. O buna parte a populatiei a gandit ca poate nu se va mai scumpi intretinerea. Pentru ca nu vor mai veni delegatii de la FMI care sa piseze Guvernul: ba sa scumpeasca gazele, ba sa urce tarifele la electricitate, ba sa mai introduca nu stiu ce accize. Mai mult chiar, vom putea sa umflam consumul, sa dam drumul la credite, sa lasam importurile sa copleseasca exporturile...

In ziua urmatoare a venit insa trezirea la realitate. Delegatia FMI a dat un nou comunicat. Precizand ca precedentul comunicat fusese tradus „fara suflet“. Nici vorba de ruperea acordului cu Romania. Au intervenit imediat si voci de la Guvern, care au explicat ca acordul cu FMI traieste, ca e valabil pana in iulie 2006, dar ca in tratativele din octombrie 2005 au aparut viziuni diferite in cateva chestiuni esentiale. Totusi, speranta n-a murit. Speranta ca, daca n-am ajuns inca la „marea emancipare“, o mica relaxare tot va urma.

Cum insa, la noi, certurile politice s-au inmultit, captand atentia publicului, putini au avut ochi sa vada un lucru ce face inutila satisfactia celor ce mai cred ca nu s-o fi rupt acordul, dar ceva tot s-a rupt in relatiile cu FMI. Treptat, insa, pe masura ce tot mai multi analisti si comentatori vor avea timp sa intre in detaliile Raportului Comisiei Europene, vor fi socati sa constate ca documentul in cauza, intr-un intreg capitol, ne impune sa respectam aceleasi rigori economice pe care FMI le toaca de ani de zile. Dovada ca de ce ne este frica nu scapam.

Vrand-nevrand, acordul nostru cu FMI va inceta in vara anului 2006. Dar Romania va continua sa fie iar membra a Fondului Monetar International. O data pe an, indicatorii nostri economici tot vor fi examinati de echipe ale FMI. Asa cum sunt examinati indicatorii Statelor Unite, ai Germaniei, ai Japoniei. Apoi, integrarea europeana a Romaniei nu va aduce schimbari sub aspectul rigorilor. Schimbari vor fi, desigur, ele vor cuprinde o sfera imensa de realitati si de interese, de la tehnologii la relatiile interumane. Vor fi altele, totodata, marile teme ce vor capta atentia televiziunilor si posturilor de radio, a presei scrise. Numai rigorile pietei nu vor fi altele. Piata, in Uniunea Europeana, cum este si acum, cum a fost de mii de ani, va fi supusa legitatilor economice, directivelor, protocoalelor. Este normal ca singura locomotiva pentru trenul bunastarii sa circule potrivit unor reguli stricte.

Noi ne dorim bunastarea. Nu suntem insa obisnuiti cu regulile pietei libere, singura aducatoare de bunastare.

Acum un veac si jumatate, generatia pasoptista a fost cea dintai care a introdus in ecuatia economica, in tarile romanesti, ideea moderna de bunastare. De atunci, neincetat, romanii trec prin timp animati de aceasta idee. O Fata Morgana. Niciodata n-am ajuns la ea, nici chiar atunci cand ni s-a parut ca e foarte aproape. Niciodata n-a fost mai mult decat un vis. Fiindca niciodata, in societatea romaneasca, n-am avut o piata libera functionala, care sa ne asigure bunastarea. Din acest motiv, in primul rand, societatea romaneasca nu crede in piata libera. Cum sa crezi in ceea ce nu cunosti?

Dupa decembrie ’89, cand am gandit ca visul poate deveni realitate, ca vom putea sa traim altfel, sa scapam de saracie, sa ajungem repede la un standard de viata ridicat, am vazut iar, cu disperare, ca visul nu se implineste. Fiindca societatea noastra, dupa atatia ani, n-a invatat inca sa creada in piata libera.

Nu-l credem nici pe americanul Milton Friedman, laureat Nobel, care in cea mai tulburatoare lucrare de metodologie economica scrisa vreodata observa ca, in natura, frunzele sunt pozitionate de parca fiecare ar cauta sa maximizeze cantitatea de lumina solara pe care o primeste. Din acest motiv, densitatea frunzelor e in general mai mare pe partea sudica a copacilor. Fapt ce nu se constata si cand partea sudica e umbrita. Frunzele sunt mai dese si mai mari acolo unde e mai mult soare. La fel in economie: apar mai multe locuri de munca, mai mult profit, mai multe salarii mari, mai multa bunastare acolo unde piata e libera si functioneaza bine. In societate, piata libera joaca rolul pe care-l are soarele in natura.

Nu poate fi ignorat insa nici faptul ca sistemul nostru de piete libere, integrate, nu e inca rodat. Si ca nici nu si-a format inca reflexele necesare unei bune functionari. Nu vor fi insa de-ajuns jumatatile de masura pentru ca mersul economiei romanesti sa fie stabilit dupa orarul pietelor. Jumatatile de masura, folosite pana acum in reforme, au adus saracie in loc de bogatie.


Noi, romanii, nu-l credem pe Milton Friedman. Si asta nu doar pentru ca multi dintre noi, cei mai multi, nu-i cunosc opera. Motivul principal este acela ca n-am avut inca ocazia sa ne bucuram pe deplin de roadele benefice ale fortei pietei libere.

Nici tinerii razvratiti din periferiile Parisului, care de doua saptamani incendiaza intruna limuzine, socotite probabil insemne ale societatii de consum, nu-l cred pe Milton Friedman. Dintr-un motiv profund adevarat: acela ca n-au citit nici macar un singur rand din scrierile economistului american, laureat Nobel, despre puterea pietei. Desi, in societatea in care traiesc, forta pietei actioneaza plenar.

In „Liber sa alegi“, o carte la fel de tulburatoare ca si eseul amintit in comentariul de ieri, despre rolul pietei in economie, asemanator cu cel al soarelului in natura, Milton Friedman si sotia sa, Rose Friedman, scriu ca „schimbul liber nu este o conditie suficienta pentru prosperitate si libertate“. Adaugand: „aceasta este, pe cat se stie cel putin pana acum, lectia istoriei“. Argumentul forte fiind acela ca multe societati bazate predominant pe schimbul liber nu au dobandit nici prosperitate, nici libertate. Ceea ce nu inseamna ca solutia ar fi dictatul statului in economie. Sau improvizatia birocratica.

Daca viata economica isi decide cursul pe piata, cum explica domnul si doamna Friedman de ce „multe societati bazate predominant pe schimbul liber nu au dobandit nici prosperitate, nici libertate“? Simplu: pentru ca libertatea, singura, risca sa esueze.

Mai e nevoie de lege si de ordine. Pentru ca, in piata, daca te afli sub amenintarea unui talhar - „banii sau viata“-, nu inseamna nicidecum ca i se ofera o alegere libera. Viata pietei libere nu are cum sa asigure eficienta si prosperitate daca nu e supusa unor reguli stricte ale jocului economic si social. Motiv pentru care, de-a lungul timpului, au cunoscut dezvoltari spectaculoase Dreptul civil, Dreptul comercial si Dreptul muncii. Plus Dreptul financiar.

Piata libera, acolo unde a patruns, a adus crestere economica. Nivelul de trai s-a imbunatatit. Populatia s-a inmultit. Toate acestea in timp ce cheltuielile guvernamentale, ca fractiune a venitului national, au scazut. Dar bunastarea n-a venit de la sine. Strazile din Statele Unite nu erau pavate cu aur. Imigrantii insa veneau val dupa val. Munca grea, spiritul de initiativa le-au dat satisfactii inimaginabile. Asadar, la lege si ordine ar mai fi de adaugat munca grea si spiritul de initiativa. Toate, laolalta, constituind reteta succesului. Ca sa-l creada pe Milton Friedman, n-ar fi de ajuns ca oamenii sa-l citeasca. Important este sa-i si inteleaga mesajul. Pentru ca, „fotografiata“ superficial, dintr-o pagina a unei carti de succes, ideea de piata libera ar putea sa para fascinanta. Si libera initiativa ar putea sa fie atractiva. Chiar si pentru miile de tineri care, de doua saptamani incoace, tot ard limuzine la Paris. N-ar fi exclus ca tocmai fascinatia liberei initiative sa-i fi atras in capitala Frantei. Numai ca, in formatie completa, formula succesului economic mai are trei componente. Toate trei fiind mai putin atragatoare, dar indispensabile: legea, ordinea si munca grea. De fapt, munca performanta.

In zorii anilor ’90, pe noi, romanii, ne fascinase modelul suedez de piata libera. Cat a fost in voga. Tocmai pentru ca dadea mult si cerea putin. Numai ca acest model s-a prabusit sub povara unei prea largi umbrele de protectie sociala. Prea mult, din ce se producea, mergea la „cazanul comun“. Prea mare era partea ce se impartea tuturor, asa ca din produsul total ramanea prea putin pentru a stimula atractiv munca eficienta, competitia economica.

De altfel, in vreme ce noi inca adulam acest „model“, numerosi analisti occidentali si prevesteau caderea. Ei precizau ca, din cauza obsesiilor egalitariste in impartirea painii sociale, forta de munca, nestimulata, ajunsese sa se complaca intr-o evidenta stare de moleseala. Un ziarist american nota, oarecum amuzat, ca fiind in documentare intr-o intreprindere suedeza si voind sa afle numarul personalului, l-a intrebat pe director cati oameni muncesc acolo. Directorul i-a raspuns cu talc: „Cam jumatate“.

Raspuns cu dubla semnificatie. Pentru noi, romanii. Cea dintai arata la ce se ajunge cand sunt ucise stimulentele muncii si cand in viata sociala isi face loc iluzia egalitarismului. A doua sugereaza de ce ravneam noi atat de mult la modelul suedez. Pentru ca asta-i muzica ce ne placea si inca ne mai place: intr-o fabrica sa munceasca numai jumatate din cei angajati si sa fie platiti toti. La fel.

Formula „economie de piata“ am interpretat-o, de cele mai multe ori, asa cum ni s-a parut noua ca ar suna mai bine. I-am acceptat avantajele, dar i-am ignorat rigorile. Cu deosebire, am ignorat rolul competitiei economice. Ucigand concurenta, am patit ca suedezii: munca, nestimulata in conditii competitionale, n-a produs bogatie. Numai ca suedezii aveau acumulari din vremea cand au adunat mai mult prin munca si au impartit mai putin celor din tribune. La noi, in schimb, societatea fiind saraca, am ajuns repede la fundul sacului bugetar.

Notam, in comentariul de ieri, ce ne invata despre economia de piata americanul Milton Friedman, laureat Nobel. Demn de retinut, in primul rand, fiind adevarul ca piata libera, singura, nu poate sa aduca nicaieri mult ravnita bunastare. Mai e nevoie de spirit de initiativa, ordine, lege si munca performanta.

Fara indoiala ca toate cele patru elemente, din tabelul lui Friedman, sunt esentiale. Folosind modelul, ajungem la formula economiei de piata functionale, in stare sa faca fata oricaror presiuni competitive, asa cum ne cere noua Uniunea Europeana.

Formula rece, riguroasa, precisa. Multi dintre marii economisti ai lumii o imbratiseaza. Adaugand ca modelul e inscris in genele fiecarui individ. Sa-l aplicam intocmai, fara sentimentalism, fara recurs la stari emotionale.

Pana aici, toate bune. Numai ca, in aceste zile, evenimentele din Franta au facut sa se aprinda, pretutindeni pe planeta, tot felul de beculete rosii. Semnale de avarie.

Pentru ca nu doar in suburbiile Parisului, ci pretutindeni, la periferiile marilor orase, traiesc copii, adolescenti, tineri care nu-si vad niciodata parintii plecand la munca; ei insisi simtindu-se respinsi; fara nici o speranta de viitor; si, prin urmare, societatile moderne se vad incarcate cu o parte a tineretului care nu munceste si nici nu vrea sa munceasca. De aici, incepand, tabelul lui Friedman pare sa lase un loc gol. Caci unde nu-i munca, nu-i nici ordine, nici lege, nici spirit de initiativa.

Si atunci, care-i solutia? A apasat oare capitalismul prea mult pe pedala individualismului? Ne-am departat prea mult de modelele colectiviste? Daca privim inapoi, catre cele cateva decenii in care noi, romanii, am fost indoctrinati sa credem numai si numai in colectivism - doctrina ce vazuse in socializare aplicarea unui principiu evoluat de viata - , vom gasi nenumarate argumente care sa ne faca sa intelegem ca nu asta-i calea.

Colectivismul s-a dovedit a fi copilul rasfatat al comunismului. Nascut dintr-o idee: aceea ca nu era suficient sa fie modificate raporturile de proprietate.

Prin urmare, nu erau de ajuns nationalizarile masive, sugrumarea proprietatii individuale, dependenta totala a indivizilor de proprietatea colectiva si de stat. Mai era nevoie si de angajarea schimbarii naturii societatii si a structurilor sociale. Pentru ca nu va fi fost de-ajuns productivitatea sporita... prin noi forme de organizare colectiva a muncii. Important era ca privilegiile naturale, determinate de calitatile innascute pentru munca productiva, sa se estompeze, fara ca in locul lor sa se nasca noi privilegii, de ordin social.

...Suna frumos. Dar un frumos in sine, care s-a opus realului, sarind din timpul si din spatiul in care se desfasoara constructia lumii noi. Cat priveste afirmatia ca un astfel de tip de societate, "a dreptatii si egalitatii", nu se poate realiza "decat cu pretul unei lupte duse la scara istoriei", ei bine, este semnificativ faptul ca lupta aceasta s-a dat. Au dat-o comunistii. Istoria ne-a aratat ce-a iesit. Popoare saracite, economii inapoiate, incalcarea grosolana a drepturilor oamenilor. Si spun oamenilor ? nu omului! ? caci oamenii contureaza indivizi, pe cand "omul", la plural, expresie atat de draga ideologiei comuniste, exprima o fictiune, o iluzie modelabila pana la constructia "omului nou": iluzia-iluziilor.

Sigur, multe iluzii s-au destramat. Una cate una. Dar nu toate. Iar cele care mai traiesc inca, adunate in gandirea colectiva, ne fac sa ne intrebam: oare de ce sa dam buzna catre economia de piata? Nu ne-ar fi mai buna calea a treia: o combinatie calduta intre socialism si capitalism, fara concurenta, fara falimente, fara somaj? Multi romani si-au legat visele de aceasta idee. Dar calea a treia e... Fata Morgana. Cei care o cauta incearca dezamagirea calatorului prin desert: ii este sete si are mereu impresia ca se apropie de o oaza, dar oaza se tot indeparteaza si el nu ajunge niciodata la ea. Calea a treia nu exista. Sau, cel putin, nimeni n-a gasit-o pana in prezent. Lumea isi cauta drumul inainte, pas cu pas; evitand sa faca si pasi inapoi. Daca, la inceputul ultimului deceniu al secolului XX, cam o patrime a tarilor de pe planeta era in trenul economiei de piata, acum, la inceputul secolului XXI, numarul acestor tari a urcat la mai mult de trei sferturi. Si, desigur, nu idealurile imping omenirea catre economia de piata. Ci ratiunea. Mai exact, nevoia de-a invata cum se face bogatia. Si cum sa fie impartita bogatia. Pe criterii opuse colectivismului, desigur.

Dar oare, pentru a merge inainte, e de ajuns sa fie puse in miscare cele patru elemente din tabelul lui Friedman? Sau e nevoie si de altceva, de un al cincilea element, care sa le uneasca pe celelalte patru? Iata o tema care merita o analiza detaliata.

Milton Friedman a murit
A fost unul din cei mai mari apologeţi ai pieţei libere.

A încetat din viaţă marele economist Milton Friedman
Friedman a fost unul dintre cei mai mari apologeţi ai pieţei libere şi a influenţat politicieni ca Ronald Reagan şi Margaret Thatcher

Zona euro, viitor sumbru
Economistul american Milton Friedman, laureat al premiului Nobel si unul dintre cei mai renumiti economisti ai secolului XX, crede ca exista o „mare posibilitate“ ca zona euro sa se prabuseasca „in urmatorii ani“.
http://www.jurnalul.ro/articol_10360/zona_euro__viitor_sumbru.html

MILTON  FRIEDMAN-
2]Nimic nu este mai etern decît un program guvernamental temporar.
1]Inflaţia este acea formă de impozitare care poate fi impusă şi fără a crea un cadru legal.
=====
RICHARD  A.  FRIEDMAN-
Banii vor cumpara un caine bun dar numai iubirea va face ca el sa dea din coada.
=====
Thomas
Stanton
George
ALEXANDER