Nolte[v=]

Actorul american Nick Nolte îşi şochează fanii

Va vine sa credeti ca e Nick Nolte?
Decadere. Actorul american Nick Nolte, in varsta de 69 de ani, a ajuns de nerecunoscut. Starul, care a fost fotografiat pe aeroportul din Los Angeles, nu mai are nimic din farmecul de altadata, afisand un aspect neingrijit, de batranel plictisit de viata.

Controverse in jurul lui Ernst Nolte
De curind, o importanta fundatie din Germania – „Deutschland Stiftung“ – i-a decernat istoricului Ernst Nolte premiul „Konrad Adenauer“. Stirea a declansat, mai bine zis, a redeclansat o veche controversa. Mai multi istorici au protestat impotriva acordarii premiului lui Nolte, iar paginile culturale ale ziarelor germane s-au oprit, pe larg, asupra tezelor istorice ale lui Nolte, care in 1986 au provocat asa-numita „cearta a istoricilor“. Aceasta cearta s-a soldat cu izolarea politica a lui Nolte, care a continuat sa lanseze variatiuni tot mai bizare privind o teza indragita de revizionisti si negationisti. Teza de baza a lui Nolte se poate rezuma la urmatoarea formula criptica: nazismul este o reactie la bolsevismul sovietic. Cu alte cuvinte, Hitler nu ar fi fost nimic altceva decit un soi de anti-Lenin. Pornind de la aceasta teza nedovedita pe baza unor documente istorice, Ernst Nolte a sugerat ca lagarele de concentrare naziste sint o copie a lagarelor staliniste. Adeptii neoconservatori ai istoricului au tras din aceasta teza o concluzie simplificata, punind semnul egalitatii intre Holocaust si Gulag. Rationamentul acestei ecuatii are o baza strict politica. Ea furnizeaza unor cercuri nationaliste si neofasciste elementele esentiale pentru un anti-comunism virulent si antibolsevism nediferentiat. Totodata, pe baza acestei teze s-au creat si alte ecuatii similare folosite ca argumente in lupta politica. „Noua Dreapta“ sustine, asemenea gruparilor de extrema dreapta, ca bolsevismul este opera evreilor. In consecinta, distrugerea evreilor de catre nazisti ar fi fost motivata, deoarece evreii au fost dusmanii idei nationale.

Ernst Nolte argumenteaza nu atit de primitiv ca si adeptii sai, ci isi imbraca tezele in cuvinte elegant ticluite. Astfel, Nolte sustine ca nazismul are la baza un „nucleu rational“, deoarece a fost o contrareactie la teroarea leninist-stalinista. Nolte merge si mai departe, afirmind ca Hitler ar fi trebuit sa actioneze impotriva evreilor ca si impotriva unor prizonieri de razboi. Astfel Nolte nu numai ca relativizeaza logica rasist-distructiva a ideologiei fasciste, ci bagatelizeaza si dimensiunea reala a holocaustului. El sustine, de asemenea, ca nazistii germani s-au comportat in lagarele de exterminare, fata de evrei, ca niste fiinte neutre pe care i-a comparat cu persoane care executa pur si simplu o operatiune de igienizare. Cu alte cuvinte, pentru Nolte ororile comise, cit si singularitatea masinariei de exterminare industriala a unei etnii nu ar fi fost altceva decit un gest firesc de auto-aparare. Reactiile vehemente ale istoricicilor germani au creat in anii ’80 in jurul lui Nolte un vid. In pofida acestui fapt, istoricul calificat acum drept „un filozof al istoriei“ de catre cei care i-au acordat premiul „Konrad Adenauer“ a dezvoltat alte teze prin care a combatut vehement consensul antitotalitar liberal al lumii occidentale. Pina si François Furet, care s-a apropiat cu o oarecare ingaduinta de asertiunile istoricului german, a remarcat ca motorul intrinsec al cartilor lui Nolte este „nationalismul german jignit“.

In epistolarul Nolte-Furet, publicat in Franta si Germania, se vorbeste, pe larg, despre cele doua sisteme totalitare ale secolului 20, fascismul si comunismul. Daca Furet admite comparatia celor doua sisteme, cu scopul de a elucida dimensiunea antiumana a totalitarismului, Nolte exagereaza comunismul, minimalizind, in acelasi timp, fascismul. Tocmai aceasta pirueta, in ultima instanta, partizana, este transformata in munitie ideologica de „Noua Dreapta“ internationala, care nu-si ascunde adversitatea fata de valorile democratiilor occidentale. In societatile moderne occidentale s-a impus un consens antitotalitar liberal, indreptat impotriva tuturor formelor si a structurilor ideologice totalitare. Ernst Nolte suspecteaza tocmai societatea occidentala moderna ca ar fi in esenta totalitara, pentru ca urmareste sa impuna o „civilizatie universala“. Acest universalism s-a transformat, potrivit lui Nolte, intr-un soi de contra-religie bazata pe combaterea pseudo-religiei hitleriste. Scepticismul istoric al lui Nolte nu este nou. De la Oswald Spengler incoace s-a tot vorbit despre „declinul Occidentului“ si despre necesitatea impunerii unor noi structuri sociale, in centrul carora se afla individul providential, opus colectivismului si uniformizarii egalitariste. Pentru Ernst Nolte, principiile universal valabile ale drepturilor omului sint o expresie a „liberismului“.

Termenul peiorativ derivat din cuvintul „liberalism“ este o creatie lingvistica a lui Nolte. In opinia istoricului, „liberismul“ duce la dizolvarea statului, a ierarhiilor traditionale si a tuturor formelor de transcendenta. Disparitia valorilor traditionale ar fi rezultatul impunerii ideologiei egalitariste liberal-moderne si occidentale, care anuleaza diferentele intre rase, popoare, clase si natiuni. Ca opozant al acestei nivelari mondialiste, fostul elev al lui Martin Heidegger a devenit un guru ideologic al „Noii Drepte“, caruia ii place sa fie stilizat intr-un martir al unor actiuni concertate de forte oculte. Respingerea tezelor lui Ernst Nolte de catre marea majoritate a istoricilor, scriitorilor, politologilor si ziaristilor din Germania si din lumea occidentala a fost numita – de catre directorul Institutului de istorie contemporana din München, Horst Möller, cel care a tinut cuvintarea omagiala cu prilejul decernarii premiului „Konrad Adenauer“ – cenzura oficiala si informala pusa la cale de cei care incearca sa ingradeasca libertatea stiintei si exprimarea libera a unor opinii. Faptul ca Ernst Nolte isi poate exprima parerile – chiar daca ele nu se bucura de aprecierea unanima – este o dovada, in plus, ca „totalitarismul de centru“ despre care ii place atit de mult sa vorbeasca, atunci cind se refera la societatea pluralist-democratica occidentala, nu suprima libertatea de expresie.

Cuvintarea omagiala a lui Horst Möller rostita la inceputul lunii iunie cu prilejul decernarii premiului „Konrad Adenauer“ istoricului controversat Ernst Nolte arunca si o lumina extrem de nefavorabila asupra „Institutului de Istorie contemporana“ din München care in Germania postbelica a facilitat aparitia unor lucrari stiintifice de referinta privind perioada national-socialismului.
Decernarea premiului a stirnit un adevarat scandal international, iar directorul Institutului, Möller este confruntat acum cu un val de critici.
Ernst Nolte lansase in deceniul trecut tezele controversate prin care a incercat sa relativizeze ideologic si politic holocaustul, apropiindu-se astfel de pozitiile negationistilor si revizionistilor. Intr-o scrisoare deschisa a unui grup de istorici, publicata in ziarul Süddeutsche Zeitung, oamenii de stiinta se distanteaza de directorul Möller, pentru ca ar fi adus daune imaginii Institutului. Intr-o alta scrisoare publicata in saptaminalul Die Zeit istoricul Heinrich August Winkler din Berlin i-a cerut lui Möller sa demisioneze. In replica sa adresata hebdomadarului german, directorul Möller se considera victima unei „campanii de denigrare“, insa fara a raspunde la acuzatiile care i-au fost aduse de istoricii germani.

Institutul de istorie contemporana din München a fost infiintat in urma cu 50 de ani. Activitatea principala a Institutului consta in cercetarea trecutului nazist. De-a lungul anilor echipa de istorici de la acest Institut renumit a dat publicitatii nenumarate studii, a conservat documente inedite privind totalitarismul nazist si a consemnat marturiile unor persoane. Sub egida Institutului au fost elaborate nenumarate expertize, care au fost folosite si in cadrul proceselor intentate unor nazisti, acuzati de comiterea de crime de razboi sau crime contra umanitatii. Sub titlul Anatomia statului national-socialist cercetatorii Institutului au realizat in anul 1965 o expertiza pentru procesul criminalilor de la Auschwitz care a fost judecat la Frankfurt pe Main. Printre cei judecati atunci s-a aflat si farmacistul etnic german din Sighisoara, Victor Capesius, acuzat de crima si complicitate la crima. Imediat dupa terminarea razboiului, Capesius fusese condamnat in contumacie de un tribunal din Cluj. In procesul intentat criminalilor de la Auschwitz din 1965, Capesius a fost condamnat la 9 ani inchisoare. Intr-un amplu interviu aparut in revista Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik (Nr.1/1993) fostul ofiter SS din Romania, Capesius, incearca, asemenea altor criminali de razboi, sa-si motiveze actiunile prin invocarea obligativitatii executarii ordinelor militare.
Institutul de istorie contemporana din München a documentat, intre altele, nu numai implicarea in crimele de la Ausschwitz a farmacistului de la Sighisoara, ci si colaborarea altor persoane originare din Romania cu structurile statului totalitar nazist.

Fostii directori ai Institutlui de la München au fost oameni de stiinta deosebiti, care au initiat fondarea unei arhive, au infiintat o biblioteca de specialitate si au facilitat aparitia unor reviste si studii de o valoare exceptionala. Cel mai renumit director al Institutului a fost Martin Broszat, calificat de un confrate drept un „maestru al istoriei contemporane germane“. Broszat a condus Institutul de la München intre anii 1972 si 1989. Cea mai importanta lucrare a lui Broszat este: Statul lui Hitler, aparut in 1969. Studiul este o analiza structurala exhaustiva a puterii national-socialiste. Sub directia lui Broszat, Institutul a elaborat si cele trei volume ale dictionarului biografic privind emigratia germana in timpul lui Hitler. Tot Broszat a fost initiatiorul unei Istorii a celui de-al III-lea Reich si a celor 6 volume privind rolul Bavariei in perioada hitlerista. Ultima lucrare este si o incercare de a contracara prezentarea exagerata a rezistentei antihitleriste conservatoare. Broszat s-a opus tendintei de minimalizare a contributiei stingii (social-democrate si comuniste) la rezistenta impotriva fascismului.
Noul director al Institutului a devenit, dupa moartea lui Broszat, Ludolf Herbst, iar in anul 1992 conducerea i-a fost incredintata lui Horst Möller. Saptaminalul Die Zeit sustine ca numirea lui Möller ca director se datoreaza interventiei fostului cancelar Helmut Kohl. Sub directia lui Möller, calificat de presa germana drept un neo-conservator, au fost publicate citeva lucrari importante, ca, de pilda, jurnalul lui Geobbels sau sursele documentare privind istoria lagarului de concentrare de la Auschwitz. In acelasi timp, insa, Möller a facilitat intrarea in colegiul Institutului a unor istorici conservatori.

Semnificativ pentru schimbarea liniei critice a acestui Institut renumit este volumul cu texte privind dezbaterea in jurul Cartii negre a comunismului. Volumul editat de Horst Möller a aparut in anul 1999 sub titlul Holocaustul rosu si germanii. Möller urmeaza in acest volum linia lui Ernst Nolte, accentuind comparatiile intre sistemul comunist si cel nazist. Lui Möller i s-a reprosat folosirea termenului de „holocaust rosu“. Utilizarea necritica a acestui termen sugereaza tendinta evidenta de politizare a istoriei prin punerea pe aceeasi treapta a comunismului si nazismului. Egalizarea celor doua sisteme totalitare are o evidenta dimensiune ideologica, fiind instrumentalizata de catre tabara negationistilor, revizionistilor si radicalilor de dreapta. Desigur, directorul Möller se distanteaza de toate interpretarile politice. In pofida unor astfel de distantari, partizanii egalizarii celor doua totalitarisme au devenit exponentii unor curente radicale, nationaliste si anti-occidentale. Laureatul premiului „Konrad Adenauer“, istoricul Ernst Nolte, omagiat de directorul Institutului de istorie contemporana, Horst Möller, a fost, in Germania, un deschizator de drumuri al revizionismului academic. Afinitatile elective existente intre Nolte si Möller sint evidente.

[url=http://www.observatorcultural.ro/Controverse-in-jurul-lui-Ernst-Nolte*articleID_5853-articles_details.html]http://www.observatorcultural.ro/Controverse-in-jurul-lui-Ernst-Nolte*articleID_5853-articles_details.html[/url]

III. In anii tulburi de la cumpana deceniilor 3 si 4, cand ideologia marxista si exemplul viu al unui stat „al muncitorilor si taranilor”, sedusesera, pe fondul gravei crize economice a Germaniei, o parte semnificativa a societatii, si formatiunile de stanga se intareau de la un scrutin la altul, comunistii ajungand sa detina 100 de locuri in Reichstag in noiembrie 1932 (p. 35), partidul national-socialist se constituise prin opozitie nu atat la discursul de stanga, cat la cel internationalist, care punea in pericol unitatea si potenta economica a tarii. Oricat ar parea de ciudat, formatiunea cu care Hitler urma sa ajunga la putere prin alegerile din 5 martie 1933, Partidul National-Socialist al Muncitorilor din Germania, era una cu o puternica componenta de stanga, atat ca doctrina, pretabila unei adeziuni de masa, cat si ca mentalitate a membrilor. Multi dintre acestia, inclusiv figuri de vaza, activasera, la inceputul anilor ’20, in grupari comuniste. Mai mult, azi poate parea scandalos, in orice caz socant, sa pui sub ochii publicului larg faptul frust ca primul proiect de exterminare totala a evreilor a venit din partea unui partid de stanga, Partidul Reformator Social-German, prin „Rezolutiile de la Hamburg”, inca din 1899. E drept, un partid german, dar – contradictie „inexplicabila” – de stanga[10].

Treptat, atentia s-a concentrat pe fortificarea morala a poporului si pe combaterea propagandei marxiste-bolsevice, astfel incat s-a uitat ca insusi partidul hitlerist avea ascendenta doctrinara si cadre cu genealogie social-democrata, socialista sau chiar bolsevica. „National-bolsevismul” era, acum, perceput ca un pericol biologic, si numai virajul catre anti-bolsevism a Partidului National-Socialist, dupa 1923-1924, a putut face sa treaca pe plan secund, apropierea de nume cu „national-bolsevismul” si componenta pur socialista a doctrinei. Obiectivele de atunci ale unor organizatii ca „Liga Antibolsevica”, sau organizatia cetateneasca Escherich, era: „combaterea bolsevismului si a national-bolsevismului, respingerea actiunilor care urmaresc demoralizarea poporului” (p. 97, subl. mele). Iar cand, in spatele acestei propagande, a fost identificat vinovatul in persoana evreului, antisemitismul, cuprinzand ca o febra Germania, vechile tovarasii ale national-socialismului au fost uitate, precum si tineretea socialista a führerului: „Walter Laqueur chiar a afirmat ca, in anii de dupa razboi, la Hitler n-ar fi existat absolut deloc antibolsevism” (p. 99). In orice caz, ce vedea rau in marxism, mai tarziu, Hitler nu era partea sociala a doctrinei, ci „sfasierea natiunii” promovata de internationalismul acestuia (p. 38). „Astfel, nationalismul simplu..., a fost pus intre timp sa se confrunte cu adversari atat de multi si de puternici, incat [Hitler] a fost nevoit sa caute o baza mai puternica, respectiv rasa germanica. In felul acesta, burghezia si nationalismul s-au indreptat oarecum impotriva lor insesi si au produs o doctrina antiburgheza si antinationala, ce a putut astfel sa se situeze in acelasi plan cu marxismul” (pp. 101-102).

La prima vedere deconcertanta (deoarece trece in interogatie sabloanele de manual, care au fixat stanga si dreapta in monolite vechi si ireductibil adverse), diorama istorica restaurata cu minutiozitate de Ernst Nolte printr-un tip de investigatie comparatist-sincron, utilizand aparatul critic ca un reglaj fin al descrierii, tot mai complexa pe masura ce sursele se stratifica, este una complexa, dinamica, vie si paradoxala, rezultanta a unei incrucisari de ideologii, credinte, pasiuni care au condus la razboaie, lupte de strada si atrocitati. Autorul abordeaza pas cu pas interferentele tot mai complicate dintre cele doua ideologii care s-au intrecut in a se prezenta ca panacee doctrinare infailibile la problemele omului, si raportul fiecareia dintre ele cu liberalismul democratic (initial de stanga si opus aristocratiei): bolsevismul (ca „erezie” marxista) si fascismul/nazismul (ca reactie de semn contrar fata de ideologia luptei de clasa), dar izvorat din aceeasi ideologie stangista, egalitara, anti-capitalista si anti-burgheza. De fapt, ar fi banala constatarea, daca pe istorici nu i-ar retine teama de a nu parea anti-democrati si de a nu da apa la moara curentelor anti-democratice de azi, ca atat bolsevismul si national-socialismul, cat si, inaintea acestora, liberalismul de stanga, din secolul XIX, sunt doctrine care s-au formulat si ca reactie impotriva aristocratiei, toate trei generand si intensificand masificarea.

In sprijinul principalei concluzii vine si afirmatia lui Eric Hobsbawm, istoric, alminteri, de filiera marxista, care „...admite fara rezerve teza conform careia ascensiunea dreptei radicale... a fost «un raspuns la pericolul – de fapt si la realitatea – unei puternice revolutii sociale... si in special la Revolutia din octombrie si a leninismului»... «Fara aceasta, nu ar fi existat fascism»”[11].

Intr-o formulare sintetica, publicistul Traian Ungureanu, readucand in campul constiintei publice romanesti „vecinatatea problematica a Rusiei”, aminteste rezultatele cu care s-a soldat presiunea ei ideologica in Europa. „Ea incepe, pentru timpurile moderne, in 1917, cind revolutia bolsevica aduce la putere extremismul comunist si distruge, in urmatorii 10-15, ani centrul politic european. De la sfirsitul anilor ’20 e clar ca politica de centru nu mai are nici o sansa, in Europa. Ea se prabuseste, sub presiunea extremismelor de stinga si de dreapta. Primul incearca sau pretinde ca incearca sa raspunda «pericolului bolsevic», al doilea viseaza si conspira la sovietizarea republicilor si monarhiilor burgheze europene. Acest ciclu a dat istoria europeana a secolului XX: fascismul si nazismul, al doilea razboi modial si razboiul rece”[12].

IV. Raportul paradoxal dintre cele doua miscari totalitare s-ar putea lasa explicat de acel model logic si dialectic, in care termenii nu se mai opun radical, ireconciliabil, ca in relatia A : non-A, ci in care, cum observa Noica[13], contradictia este unilaterala. Model analizat de Sergiu Al-George din perspectiva filozofiei indiene: „…miscarea dialectica nu se face intre termeni absolut contradictorii, dialectica nu este bazata pe totala disimilitudine ci, dimpotriva, ea se realizeaza intre termeni din care unul este in aceeasi masura similar si disimilar celuilalt.”[14] Asa cum, polaritatea suprema a metafizicii indiene se face nu intre realitatea suprema si ceea ce o neaga in mod radical, ci intre Brahman ca transcendenta nemanifestata si manifestarea lui; aceasta, fiind numai o ipostaza, contrazice transcendenta absoluta, cea dincolo de orice determinatie (cf. ibid., p. 157).

Transpus in relatia studiata de Nolte, fascismul-nazismul ar constitui termenul care, eclozat din magma miscarilor de stanga, se defineste prin opozitie la comunismul bolsevic, fara fi, prin asta, mai putin asemanator, in ideologie, metode si efecte. La polul opus, marxismul bolsevic, ca purtator al celei mai intransigente ideologii socialiste, „inglobeaza” nazismul prin caracteristicile de fond: ambele au ideologie si comportament totalitare, baze de mase, adversitate fata de burghezia liberala, mostenesc antisemitismul marxist, ambele instrumenteaza pasiuni puternice pentru obtinerea si pastrarea puterii, iar exercitarea acesteia se soldeaza cu efecte similare. Numai ca parti inseparabile ale aceleiasi paradigme poate fi explicata aparitia si noutatea situatiei create de polaritatea lor. Spectrul revolutiei bolsevice a functionat, pentru o parte a societatii germane, concomitent ca „sperietoare” (semn negativ, de respingere) si ca „model” (semn pozitiv, de atractie). De aici, trasaturile (funciar) comune, dar si diferentele (ireductibile).

Mai mult, in preajma si spre sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial, dupa cum constata Nolte, intre cele doua regimuri totalitare se petrece un simptomatic „schimb de caracterisitici” ideologice: sub dictatura vicleana a lui Stalin, bolsevismul se „nationaliza”, Uniunea Sovietica indreptandu-se astfel spre o tara „national-socialista” (p. 405), Armata Rosie reintroducea gradele superioare si raporturile ierarhice, in timp ce, dimpotriva, in Wermacht avansa „nivelarea” (pp. 402-403), Hitler insusi nazuind la crearea „ofiterului revolutionar” (p. 472), fascinat de modelul comisarului politic (p. 408). In plan social, Goebbels cerea patronilor sa fie „reprezentanti ai poporului german” (p. 407) si „desfiintarea privilegiilor” (p. 408). Dispretul fata de propria natiune si fascinatia pentru adversar a mers pana acolo incat personaje cheie ale regimului nazist, Bormann si Mueller (seful Gestapoului) ajungeau sa considere „sistemul bolsevic ca pe un sistem totalitar mai bun si mai reusit” (p. 471).

Un transfer spectacular si reciproc sufera si modul de raportare la propriul popor: daca, in 1917, „Lenin si Trotki...considerau poporul rus un simplu material pentru planurile lor”, in 1945 Hitler (care promisese la inceput ca va servi numai patriei germane) „repudia poporul german, ca material necorespunzator, iar Stalin il lauda pe cel rus” (p. 410). Prin urmare, chiar daca, „la origine, national-socialismul nu a fost...niciodata un socialism, adica o miscare determinata in principal de motivele unei dispute interne de clasa, ci a fost un nationalism social de tip fascist...” (p. 406), sefii nazisti, in frunte cu Hitler, „erau tentati tot mai mult sa renunte la fascismul radical in favoarea unui regim... la fel de radical in interior ca si bolsevismul”, ajungand in situatia de a-si urmari politica externa „cu brutalitate revolutionara” (p. 407).

5.-6. Florea Tiberian, Sperietoarea si modelul

I. Potrivit acceptiunii curente, razboiul civil este un conflict armat purtat intre factiuni sau segmente ale populatiei din cadrul aceleiasi entitati politice (regiune, tara, imperiu). Unii autori, desi considera razboiul civil ca un conflict de o violenta sustinuta si de durata, nu considera definitorie manifestarea acestei violente prin actiuni militare. Titlul monumentalei lucrari a istoricului german Ernst Nolte, preluand intr-o maniera mai larga canoanele definitiilor de dictionar, propune, pentru istoria recenta a vechiului continent, paradigma razboiului civil.

De ce razboi civil? Si de ce razboi civil european? De ce razboi civil european intre 1917-1945? Cu toate ca, pentru perioada analizata, autorul arata ca nu se poate vorbi de razboi civil ca de o situatie care ar caracteriza uniform vechiul continent in totalitatea lui, ea lipsind, bunaoara, in tari precum Franta si Anglia, el justifica titlul acesteia prin cateva argumente ce pot fi schematizate astfel: i) chemarea la revolta armata impotriva sistemului capitalist de catre un partid internationalist, cel bolsevic, care luase puterea in Rusia in 1917. „Daca o grupare puternica incita la razboi civil, atunci se creeaza, in mod necesar, o situatie de razboi civil, chiar daca lupte sangeroase nu au loc imediat sau permanent.” (p. 15); ii) faptul ca, din 1922, o data cu intrarea in scena a partidului fascist, in Italia, si, unsprezece ani mai tarziu, a celui national-socialist in Germania, au existat inca doua partide cu fundamentare ideologica, orientate spre razboiul civil, care anexasera societatea si statul scopurilor lor, dispuneau de simpatizanti si adepti in multe tari; iii) preluarea puterii in toate cele trei cazuri, de catre grupari care impusesera societatii unipartitismul, se facuse „dupa modelul razboiului civil”(pp.15-17).

In aceasta perspectiva, seria de razboaie civile propriu-zise: razboiul civil rus (1918-1920), tulburarile sociale (greve, revolte, revolutii) cu care acesta a contaminat la sfarsitul Primul Razboi Mondial, tari ca Germania (Republica Sovietelor din Bavaria 1919, razboiul civil din 1923), Ungaria, Bulgaria, Estonia, chiar si Romania, razboiul civil spaniol (1936-1939), razboiul civil grec inceput in 1944, razboiul civil din Italia, 1943-1944, nu ar fi fost decat accesele acute ale unei stari de suspiciune si adversitate latenta inoculate de ideologia exclusivista a noilor formatiuni politice, ca si cum prin diseminare propagandistica acestea si-ar fi creat mediul favorabil invadarii corpului social. „Daca dusmania reciproca a acestor doua partide-state, care s-au considerat in orice caz partide ale razboiului civil, a fost ceva serios si nu doar o relicva din perioada de inceput, pe jumatate uitata, a muncii de constructie pasnica, atunci ea trebuia sa se transforme, la un moment dat, intr-un razboi interstatal, care sa poarte concomitent trasaturile esentiale ale unui razboi civil international” (p.18).

II. Ernst Nolte vede motorul acestei serii cu totul speciale de razboaie civile, nu atat in „psihologia intereselor”, cat in „emotiile fundamentale” caracteristice grupurilor mari de oameni: „... revolta, manie, tristete, ura, dispret, teama dar si entuziasm, speranta, credinta intr-o misiune mareata” (p. 29). „De astfel de emotii fundamentale au fost puse in miscare in 1917 masele de soldati rusi, care se temeau ca vor fi nevoiti sa-si jertfeasca fara rost vietile intr-un razboi deja pierdut; astfel de emotii fundamentale i-au motivat insa in Italia si Germania si pe ofiteri, voluntari si burghezi, care stiau foarte bine cum se procedase in Rusia cu cei asemenea lor. Tot de emotii fundamentale au fost animate mai tarziu nucleele active ale partidelor comuniste si fasciste, desi in randurile lor intrase o masa enorma de oportunisti, indivizi manati de interese si chiar de infractori de drept comun.” (p. 30). Astfel incat, autorul abordeaza evenimentele generate de cele doua miscari extremiste ale secolului XX ca „o istorie a sentimentelor fundamentale si a evolutiei lor ideologice” (ibid.). Prin urmare, cauzele determinante ale acestei serii de razboaie civile, nu ar diferi structural fata de cele ale razboaielor religioase din trecut; fundamental diferit este faptul ca pasiunile acestea devastatoare sunt insufletite si ghidate de ideologie si nu de religiozitate stricto sensu, mai mult, ca ele pot fi dezlantuite si controlate pentru a manipula indivizii si masele in vederea atingerii unor scopuri precise. Pentru ca tocmai pasiunile sunt „materia prima” a specialistului in arta magiei si a manipularii, teoretizata de Giordano Bruno in De vinculi in genere[1]. Maestri ai manipularii, sefii bolsevici cunosteau perfect aceasta tehnica. In octombrie 1920, Zinoviev explicase binevoitor adversarilor regimului ca „...se insala amarnic atunci cand se plang de naivitatea maselor, deoarece „...«asa-numita credinta naiva, religioasa a maselor proletare» este «in realitate cel mai important factor revolutionar al istoriei lumii»”[2]. La instrumentalizarea patosului nationalist al unui leton din garda care il pazea, apelase cu dibacie si Lenin, in octombrie 1917, pentru a se elibera[3]. Ca si cum ar fi urmat intocmai recomandarile lui Bruno, manipulatori de teapa lui Lenin reuseau atat de bine in manevrele lor de dezbinare a claselor si a grupurilor etnice si pentru ca, personal, erau imuni la acest tip de eros. Fanaticii internationalismului proletar isi reprima sentimentele nationale! Si nu se identifica nici macar cu clasa in numele careia dezlantuie acapararea puterii. Ca profesionisti ai „magiei intersubiective”, sunt planificatori minutiosi ai jocului pe tabla de operatii, si-au extirpat orice pulsiune afectiva care le-ar incurca socotelile. Ei calculeaza mutarile si utilizeaza subiectii si evenimentele ca pe niste piese ale jocului de putere ce trebuie castigat. De importanta reprimarii sentimentelor, a „ruperii legaturilor”, era deja constient un precursor al leninismului, Cernisevski[4]. Regimul de viata ascetic si autocontrolul eroului cartii lui, trimit direct la restrictiile prescrise de Bruno operatorului magic. Hitler, la randul lui, era vegetarian si distant in raporturile cu sexul opus, neincurajand legaturile amoroase.

Or, interesul si noutatea analizei lui Ernst Nolte asupra celor doua totalitarisme, este ca ia foarte serios in calcul aceste „imponderabile”, propunand ca itemi explicativi „chei” precum: pasiuni, contrapasiuni, contraideologie, credinta, interpretare - concept care mi se pare capital in carte, deoarece insasi ideologia a fost definita de unii autori ca interpretare: „sistem de interpretare permitand justificarea unei situatii sociale si permitand puterii politice de clasa sa se perpetueze” (p. 6), sau: „...ideologia ca falsa constiinta, ca interpretare spontan sau constient denaturata a realitatii”[5]. „Ce trebuie sa intelegem prin ideologie?” se intreaba, la randul lui, Alain Besançon. „Exista o definitie sovietica a ideologiei sovietice. Ea se prezinta drept conforma marxismului. Ideologia desemneaza, in sens larg, ansamblul ideilor si al operelor de civilizatie elaborate de clasa dominanta si, sub influenta acesteia, de o societate de clasa data. In sens restrans, ea este un sistem de interpretare permitand justificarea unei situatii sociale si permitand puterii politice de clasa sa se perpetueze” (op. cit., p. 6, subl.mea).

Intr-adevar, daca revolutia bolsevica destructurase corpul social, interpretand, in spiritul exclusivismului marxist, faza istorica in curs, ca o lupta de clasa nemiloasa, in care burghezia trebuia sa dispara[6] pentru a face loc erei proletarului, fascismul si, apoi, national-socialismul, au aparut ca reactie la ceea ce, aceste miscari de tip nou, pe care le-au perceput ca „molima” (p. 96), „ciuma in Rusia” (p. 98), „tuberculoza rasiala a popoarelor” (p. 99). De asemenea, au interpretat ideologia bolsevica drept o subversiune, pentru a atrage tara lor pe calea servitutii economice si militare. „Intr-o prima sinteza, se poate spune ca bolsevismul a fost pentru national-socialism, in acelasi timp, o sperietoare (Schreckbild) si un model (Vorbild)” (p. 28). Primordialitatea bolsevismului fata de fascism, pe care o subliniaza atat de apasat autorul, nu este, in acest joc de cuvinte, atat temporala, cat tipologica. National-socialismul s-a constituit prin opozitie la bolsevism, ceea ce nu l-a impiedicat sa-i preia metodele, depasindu-l in fanatism in unele privinte: „...exagerarea este trasatura fundamentala a oricarei ideologii si...este inevitabila tocmai atunci cand o ideologie da nastere unei contraideologii”. (pp. 20, 25), dupa cum „Contrareforma presupune Reforma” (p. 20)[7].

Fata de haosul si anarhia in care erau aruncate toate tarile atinse de virusul revolutionar, fascismul si nazismul s-au impus intr-o societate dezorientata, tocmai pentru ca nu se mai regasea in nici o reprezentare despre sine. Vechea reprezentare fusese „demascata” de marxism ca simbol al „egoismului de clasa”, al intereselor personale si de grup. In aceste conditii, noile partide, constituite in centre de iradiere ideologica, s-au remarcat prin efortul de innoire a reprezentarii de sine a societatii, printr-o infuzie de entuziasm care a ajutat-o sa depaseasca punctul mort al paraliziei economice unde o adusesera lantul nesfarsit de greve si manifestatii. Schimband premisele, ideologii national-socialisti au postulat: in realitate, confruntarea lansata de partidele marxiste nu ar fi fost un razboi de clasa, ci o confruntare (veche de cand lumea) a raselor. Prin bolsevism, iudaismul si-ar fi luat revansa fata de situatia marginala a evreului in spatiul european si germanic. Acum, argumentele sunt intoarse impotriva celor care le inventasera; bolsevismul este „demascat”, la randu-i, ca instrument al dominatiei rasei iudaice, exclusa de secole din cultura europeana. Urmeaza, cu necesitate, ca rasa germanica trebuie sa-si ia, la randu-i, revansa. Si pentru a demonstra ca nu este cu nimic mai prejos de iudaism, ca are radacini mai adanci decat „poporul lui Israel”, i se cauta originile in stravechea „rasa ariana”, pe care o fabricasera teoriile etno-lingvistilor din secolul XIX. Noii fabricanti de „mituri” (Rosenberg, Horbiger) incep sa-i caute traditii de noblete aristocratica, pentru a-i restaura „puritatea originara”. Situand bolsevismul in descendenta capitalismul liberal, nazistii responsabilizau, pe de o parte, burghezia liberala „decadenta” pentru neputinta de a se opune morbului marxist, pe de alta, evreii pentru ruinarea bunastarii poporului german (cf. p.101). In anii de dupa Primul Razboi, la ordinea zilei erau opinii si indemnuri ca cel al lui Alfred Rosenberg: „...ciuma bolsevica va distruge si Germania, daca nu i se [va] opune..., o conceptie germana despre lume” (pp. 98-99, subl. mea). Pentru a o contracara, liderii national-socialisti vor opune marxismului o „invatatura inflacarata si generatoare de pasiuni» despre cauzele dezastrului contemporan, provenite dintr-o istorie indepartata. (p. 101). Discursul din 28 iulie 1922 al lui Hitler, unde se refera la „catusele poleite ale rasei jidovesti”, care ar sufoca viata economica nationala, formuleaza, cu maxima acuratete remediul acestei situatii, asumandu-si cu un instinct sigur, dar explicit, postura manipulatorului social, ca si cum ar fi avut sub ochi indreptarul lui Bruno: „Or, acest proces nu va avea sfarsit decat daca, dintr-o data, se ridica un om din randul maselor pentru a prelua comanda, gasindu-si alti tovarasi de lupta si alti admiratori in valtoarea pasiunilor infranate pana atunci si pe care le dezlantuie impotriva viclenilor”[8] (subl.mea). Un exemplu de aplicatie practica in marele joc al manipularii patimilor omenesti. Pe de alta parte, constient sau nu, va actiona ca promotor al concilierii claselor (vezi fragmentul de discurs din 1921, citat de Nolte la p. 100), avertizand asupra „exterminarii intelectualitatii” prin bolsevism.

„Se parea ca partidul contradictaturii, opus razboiului civil, nu putea sa castige pentru sine, numai din amenintarea la adresa Germaniei sau din actualitatea exemplului rusesc, nici o contracredinta adevarata, nici o contrapasiune coplesitoare, care sa fi fost la acelasi nivel cu credinta si pasiunea dusmanului. Cu totul altfel a vazut Hitler. Pe el il mana dorinta extraordinara de a gasi o cauza fundamentala, un element provocator, un vinovat, iar pe acest vinovat l-a descoperit in evreu.” (p. 101, subl. mele). Se poate spune ca, intr-un fel, a „inventat” evreul ca sursa a exploziei sociale, asa cum Marx aratase sursa capitalului in „mamonismul” evreilor. „Antisemitismul era...o interpretare...si facea posibila descatusarea unei contrapasiuni fanatice...” (p. 102, subl. mea), focalizarea energiilor risipite printr-o noua „lentila” ideologica, capabila sa repare tesuturile societatii rupte de ideologia luptei de clasa a internationalismului marxist. O data castigand adeziunea acesteia, in scurt timp national-socialismul va face uitata, componenta internationalista a bolsevismului din spatiul german[9].