George[v=]

(numele la nastere: George-Alexandru Georgescu), n. 6 apr. 1930, Bucuresti.

Critic, istoric literar, prozator si traducator.

Fiul lui George Georgescu, functionar la Banca Nationala, si al Elizei (n. Constantinescu).

Scoala primara nr. 7 din capitala (1937-1941); Liceul „Mihai Viteazul", continuat la „Enachita Vacarescu" din Targoviste, cu o intrerupere de un an (1946-1947). inscris la Facultatea de Filologie a Univ. din Bucuresti, pe care o paraseste dupa un an (1949-1950). Se angajeaza ca muncitor constructor necalificat la intreprinderea Mecanica 2 Bucuresti, apoi desenator si referent tehnic la Institutul de Cercetari Stiintifice pentru Constructii (1951-1955) unde obtine titlul de „inovator"; tehnoredactor la rev. Metalurgia si constructii de masini; intre 1959 si 1972, bibliotecar la Biblioteca Acad. Debut simultan (1969) in Luceafarul, cu povestirea Nocturna, si in Ramuri, cu un art, Parvenitul Pasadia (titlu schimbat in redactie). Colaboreaza la Luceafarul, Romania literara, Viata Romaneasca, Steaua, Convorbiri literare s.a. Debut editorial in 1970, cand apar aproape concomitent voi. de nuvele Simple intamplari cu sensul la urma si Marele Alfa, un eseu critic despre Tudor Arghezi. Cartea lui GEORGE care se bucura insa de ecourile cele mai largi este voi. de eseuri critice Semne si repere (1971, Premiul Uniunii Scriitorilor). Monografia In jurul lui E. Lovinescu (1975) e, dincolo de obiectivele ei imediate, si o meditatie despre „conditia specifica a criticului", care-i retinuse atentia si in voi. de debut. GEORGE a publicat, de asemenea, un eseu monografic despre Mateiu I. Caragiale (1980, Premiul Asoc. Scriitorilor din Bucuresti) si si-a adunat art. de mai mica intindere in La sfarsitul lecturii (I, 1973; II, 1978; III, 1980; IV, 1993). Ca prozator, a mai tiparit voi. de povestiri Clepsidra cu venin (1971), Simple intamplari in gand si spatii (1982, Premiul Uniunii Scriitorilor), Petreceri cu gandul si inductii sentimentale (1986) si romanele Caiet pentru (1984), Dimineata devreme (1987), Seara tarziu (1988) si Intr-o dimineata de toamna (1984), toate aflate la confluenta intre fictiune si memorialistica, intre jocul livresc si disertatia libera. A tradus din Voltaire, Anatole France, fimile Zola, Edmond si Jules de Goncourt, Villiers de l Isle Adam, Remy de Gourmont, Ph. van Tieghem, Jean Starobinski, Salvatore Battaglia, Jean-Pierre Richard, Pierre-Joseph Proudhon s.a. Premiul Uniunii Scriitorilor (1990; 1993; 1996).

Morocanos, dar plin de umor, iconoclast pentru firile susceptibile, mereu inversunat impotriva locurilor comune, a prejudecatilor si a fetisurilor, fire polemica prin excelenta, sicanator, uneori de amorul artei, GEORGE reprezinta cazul tipic al scriitorului incomod. Dezicandu-se de originalitate intr-un chip siret, autorul invoca de fiecare data falsa modestie pentru a-si incita cititorul si a-1 face curios de scrisul sau. Critic si prozator in egala masura, dar si traducator cu elan heliadesc, GEORGE prefera sa fie considerat in primul rand autor de fictiune si abia apoi exeget. La inceputul volumului Semne si repere (1971), scriitorul declara, nu fara un subinteles polemic, ca refuza in chip hotarat sa se inregimenteze in randul criticilor literari, declinandu-si talentul si aplicatiunea pentru aceasta corvoada artistica: .Autorul acestor studii nu a nazuit niciodata sa devina un critic literar si nu a dorit aceasta pentru mai multe cuvinte, dar in primul rand pentru ca nu a simtit nici un indemn observand mai indeaproape activitatea altor critici". Cat adevar este in aceasta marturisire e greu de ghicit, desi, daca avem in vedere ca toate comentariile sale sunt lipsite de ambitii teoretice, fiind mai degraba de bun-simt si in raspar cu opiniile consacrate, nu este exclus ca in inversunarea criticului sa se ascunda si un dram de adevar. Ca autor de proza, GEORGE se misca la confluenta dintre spiritul decaden-tist si ispitele metaliteraturii, dintre rafinamentul estetizant al descrierii si fictiunile livresti de factura bor-gesiana, dintre pastisa ironica si intertextualitate. Nu-i lipsesc scriitorului nici imaginatia povestitorului clasic, predispusa la tot soiul de inscenari epice, de la nuvela politista la povestirea de groaza, si nici inclinatia de tip manierist catre contrafacerea subtila. Sensibilitatea artistica a lui GEORGE pare contaminata, in fondul ei cel mai adanc, de artificiul cultural, precum fierul de rugina. intotdeauna pitorescul psihologic si comportamental e tras inspre parabola, inspre un talc existential. O spumoasa si ingenioasa povestire din Simple intamplari cu sensul la urma (1970), intitulata vadit polemic Stilul nu mai e omul, debuteaza printr-o diatriba ironica la adresa literaturizarii ca mistificare a trairii, pentru a sfarsi intr-un elogiu adus acesteia. Relatarea naratorului-personaj pare sincera pana la naivitate; doar subtilele aluzii culturale insinueaza banuiala unui truc psihologic. In astfel de reactii sucite, in raspar cu asteptarile cititorului, in brutalitatea confesiei sta tot farmecul prozei lui G.: „Rar a dorit cineva ca mine sa obtina prin deprindere ceea ce nu i se daduse prin natura - si totusi facultatea de a scrie mi-a lipsit totdeauna, asa cum unora le lipseste vazul sau auzul". Ironic, de un umor al ideii imbibat de carcoteli intelectuale, stilul prozelor are si un indiscutabil ton eseistic. Aluzia culturala, qui pro quo-x sunt procedeele prin care autorul construieste o demonstratie despre triumful artei asupra vietii: in confruntarea dintre cei doi amorezi, in cele din urma invinge povestitorul, si nu oricum, ci folosindu-se de scrisorile retorice, pompoase, cam gongorice si pline de pretiozitati ale rivalului, caruia izbuteste, in cele din urma, sa i se substituie. In spatele acestui procedeu mult prea uzat, prozatorul strecoara noi semnificatii, mutand pitorescul aventurii in alegorie si sugerand o noua sensibilitate, o noua estetica a trairii: „in lumea asta, atata cat o cunoastem si asa cum e ea facuta, nimica nu se poate realiza fara literatura". Sub aparenta confesiunii resemnate avem aici un foarte explicit manifest manierist. Tot de extractie livresca sunt si prozele din Clepsidra cu venin (1971), Simple intamplari in gand si spatii (1982), Petreceri cu gandul si inductii sentimentale (1986), ca si romanele Caiet pentru (1984), Dimineata devreme (1987), Seara tarziu (1988) si intr-o dimineata de toamna (1989), in pasta carora autorul a topit, deformandu-le ironic, cele mai diverse modalitati epice, de la basm la drama burgheza, de la povestirea politista la farsa grotesca. Pastisand, despuind formele literare de aparentele vechi, modificand codurile epice, GEORGE schimba fabula de la moral la estetic, de la subintelesurile vietii la cele ale artei: fara fictiune (literatura), viata ameninta sa cada in platitudine, sa degenereze, sa se goleasca de sens. Prozatorului ii prieste cu osebire amestecul de exegeza si confesiune, de disertatie ironica si investigatie erudita, intr-o formula greu de definit, apropiata totusi de maniera englezeasca a eseului liber. Prozele sale au, cel mai adesea, ca punct de plecare rememorarea unei calatorii (la Paris ori la Pucioasa), o intamplare bibliofila (descoperirea unui volum postum al lui Tonegaru), o reflectie celebra (din Baudelaire ori Montaigne), o intamplare hazlie, dovedind, pe langa spiritul cartitor si malitios, o mare pasiune pentru deliciul cultural. Si in calitate de critic autorul a izbutit sa tulbure apele, desi si-a subestimat mereu contributiile. Debutand cu Marele Alpha (1970) un eseu despre lirica argheziana, GEORGE se anunta de pe atunci un critic sicanator; umoral, orgolios, insa plin de savoare, mai cu seama cand isi exersa malitia pe propria-i persoana. Cartea e o incercare de reconsiderare a lui Arghezi si de situare a acestuia intr-o opozitie simbolica fata de Eminescu, in cei doi criticul descoperind doi poli ai poeziei romane. Interesanta prin abilitatea demonstratiei, cartea contine si ipoteze discutabile, mai ales aceea privind serenitatea lirismului eminescian. O carte plina de reprosuri, de obiectiuni si imputari este Semne si repere (1971). Contestand valoarea unor scriitori consacrati (Urmuz mai ales), criticul face, in fond, o obiectie de principiu. Mult mai aplicat, mai nuantat si mai convingator este autorul in eseul monografic in jurul lui E. Lovinescu (1975), carte de referinta pentru posteritatea critica a mentorului de la „Sburatorul". Dezvaluind multe carente ale criticii lovinesciene, eseistul nu ezita insa sa vada in autorul Criticelor „cel mai mare critic al literaturii romanesti, nu pentru meritele lui diverse, mai mult sau mai putin masurabile sau comparabile cu ale altora, ci pentru ca a reprezentat mai mult decat oricine conditia specifica a criticului". Interesul pentru judecata de valoare, predispozitia pentru disociere, iar nu pentru teoretizare, imanentismul criticii lovinesciene reprezinta pentru exeget argumente irefutabile si deci probe ale unei personalitati de exceptie. Studii si articole diferite contin cele patru volume intitulate La sfarsitul lecturii (1973, 1978, 1980, 1993), redactate in acelasi stil si cu aceeasi umoare. Mateiu I. Caragiale (1981) e tot un eseu monografic polemic, anticipat, in cadrele lui generale, de chiar articolul de debut. in general, critica lui G., de extractie rsihologista, e inclinata spre logicism si pozitivism, cu atat mai eficiente cand bunul simt critic nu se confunda cu banalitatea, caci, asa cum spune autorul insusi, vorbind despre sine, textele sale „cauta sa fie privite [] nu ca o opozitie fata de opinia comuna, ci ca o completare a ei".

OPERA

Marele Alpha, Bucuresti, 1970; Simple intamplari cu sensul la urma, Bucuresti, 1970; Clepsidra cu venin. Bucuresti, 1971; Semne si repere. Bucuresti, 1971; La sfarsitul lecturii, I-IV, Bucuresti, 1973-1993;7« jurul lui E. Lovinescu, Bucuresti, 1975; Mateiu I. Caragiale, Bucuresti, 1981: Simple intamplari in gand si spatii. Bucuresti, 1982; Caiet pentru, Bucuresti, 1984; Petreceri cu gandul si inductii sentimentale, Bucuresti, 1986; Dimineata devreme, Bucuresti, 1987; Seara tarziu, Bucuresti, 1988; Intr-o dimineata de toamna. Bucuresti, 1989; Caragiale. Glose, dispute, analize. Bucuresti, 1996; In istorie, in politica, in literatura, Bucuresti, 1997. Traduceri: Ph. Van Tieghem, Marile doctrine literare in Franta, Bucuresti, 1972; Villiers de l Isle Adam, Povestiri crude si insolite. Bucuresti, 1973 (ed. II, 1980); Jean Starobinski, Relatia critica. Bucuresti, 1974; Remy de Gourmont, Eseuri, Bucuresti, 1975; Salvatore Battaglia, Mitografia personajului, Bucuresti, 1976; Emile Zola, Saloanele mele, Bucuresti, 1976; Anatole France, Viata literara. Bucuresti, 1978; Edmond de Goncourt si Jules de Goncourt, Arta franceza a secolului al XVIII-lea, Bucuresti, 1979; Jean-Pierre Richard, Literatura si senzatie, Bucuresti, 1980; Louis Hautecoeur, Literatura si pictura in Franta in secolele XVII-XX, Bucuresti, 1982; Voltaire, Secolul lui Ludovic al XlV-lea, Bucuresti, 1983; Pierre Joseph Proudhon, Principiul artei si destinatia ei sociala, Bucuresti, 1986; J. P. Sartre, Greata, trad. de ~, pref. de Irina Mavrodin, Bucuresti, 1990; V de l Isle-Adam, Povestiri crude si insolite, versiune romaneasca si pref. de ~, Bucuresti, 1992.

REFERINTE CRITICE

N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 33; 43, 1970; M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 34, 1970; L. Raicu, ibidem, nr. 44, 1970; Gh. Grigurcu, in Familia, nr. 2, 1971; P. Poanta, in Steaua, nr. 2, 1971; I. Vartic, in Echinox, nr. 3, 1971; V. Cristea, in Arges, nr. 10, 1971; M. Papahagi, in Steaua, nr. 22, 1973; M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 31; 34, 1973; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 32, 1973; P. Georgescu, in Luceafarul, nr. 38, 1973; Gh. Grigurcu, Idei si forme critice, 1973; I. Vlad, in Tribuna, nr. 43; 45, 1975; D. Micu, in Contemporanul, nr. 52, 1975; V Arde-leanu, Opinii, 1975; M. Ungheanu, Arhipelag de semne, 1975; D. Culcer, Citind sau traind literatura, 1976; Alex. Stefanescu, Preludii, 1977; Al. Dobrescu, Foiletoane, I, 1979; A. Sasu, In cautarea formei, 1979; S. Cioculescu, in Flacara, nr. 15, 1980; Al. Paleologu, in Romania literara, nr. 14, 1980; N. Manolescu, ibidem, nr. 15, 1981; Gh. Grigurcu, Critici; M. Zaciu, in Steaua, nr. 5, 1981; Gh. Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. 8, 1982; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 11, 1986; M. Papahagi, in Tribuna, nr. 20, 1986; M. Iorgulescu. in Romania literara, nr. 19, 1987; St. Bor-bely, in Vatra, nr. 8, 1987; GEORGE Dimisianu, Subiecte, 1987; N. Manolescu, Teme 7, 1988; Olimpia Radu, Pagini; I. Holban, Literatura subiectiva, I, 1989; D. Cristea, in Luceafarul, nr. 7, 1995; Ioana Parvulescu, in Romania literara, nr. 49, 1996; GEORGE Dimisianu, ibidem, nr. 43, 1997; Gh. Grigurcu, ibidem, nr. 37-38, 1998; B. Cioculescu, in Viata Romaneasca, nr. 7-8, 1998; idem, in Romania literara, nr. 46, 1999; Gabriela Omat, ibidem, nr. 25, 1999.