STATISTICI

Un subiect care a dat nastere la mii si mii de carti. Pline de reflectii, metode, privind regimul de viata, exercitii (trucuri) mentale, de sublimare a afectelor, de performare a gandurilor pozitive; tratamente homeopatice, psihoterapii, terapia prin ras. Nu sunt omise nici pilulele fericirii, cum ar fi, de pilda, faimosul Prozac (un antidepresiv). Studiile efectuate prin RMN au aratat clar faptul ca senzatia de fericire se explica biologic prin activarea diferitelor circuite cerebrale. Dar pentru asta e nevoie sa fie stimulate. Lucrurile sunt infinit mai complicate daca tinem seama, de exemplu, de faptul ca suntem dotati cu aproximativ 100 miliarde de neuroni, ca fiecare neuron sintetizeaza 1-3 neuromediatori si are de la 1.000 la 10.000 de contacte cu ceilalti neuroni.

Unii cercetatori au incercat sa demonstreze ca aptitudinea pentru fericire are o componenta genetica, lucru firesc, de altfel. Daca n-am fi programati genetic pentru o astfel de stare, am fi cu totii reci, nefericiti, apatici etc. iar cursul umanitatii ar fi fost diferit. Exista o gena – 5HTT – care regleaza activitatea unui transportor de serotonina. Amintim faptul ca aceasta este un neuromediator implicat intr-o multime de functii cerebrale, printre care figureaza si reglarea (crearea) starii de buna dispozitie. Nivelul scazut al serotoninei duce la tulburari nervoase, stres accentuat, instabilitate emotionala, depresie. Terapia consta in antidepresive, care maresc artificial nivelul serotoninei din creier.

Evolutia a avantajat aptitudinea pentru fericire sau pentru nefericire? Iata o alta problema contextuala care ii preocupa pe cercetatori. E limpede faptul ca fericirea este asociata unui mare numar de beneficii pentru indivizi si pentru societate. Cu cat sunt mai fericiti, cu atat sunt mai creativi, productivi, mai sanatosi, cu o speranta de viata mai mare. Ceea ce contureaza ideea ca acestia au o tendinta mai mare in raport cu cei nefericiti, de a supravietui si de a se reproduce. Este valabila aceasta teorie de-a lungul evolutiei omului? Da, cu toate ca nu se poate evalua fericirea omului preistoric, al celui din Antichitate, Evul Mediu (in care oamenii erau in cea mai mare parte nefericiti).

Unii psihologi evolutionisti considera insa ca motorul umanitatii este nefericirea, care a marit sansele de supravietuire, oamenii fiind mai motivati sa caute ceea ce le lipsea. Subiecte interesante, desigur, greu sau imposibil de sistematizat riguros. Ceea ce e insa cu adevarat important si captivant, este sa gasesti fericirea si s-o traiesti din plin.

Evident, inainte de domesticirea animalelor, toti copiii erau alaptati la san. Pe peretii templelor egiptene apare adesea zeita Isis alaptandu-si fiul, pe Horus, cu lapte divin. Iar faraonul era alaptat la nastere si apoi, simbolic, la incoronare si inainte de a muri, la fiecare dintre aceste puncte cruciale laptele de san conferindu-i nemurire. Conceptul de lapte sacru s-a raspandit si in lumea greco-romana, unde adesea mormintele contineau si statuete ale zeitelor Demetra, Geea sau Hera, alaptandu-si pruncii. Primele imagini crestine de acest gen apar in catacombele Romei, pe ai caror pereti Fecioara Maria este infatisata hranindu-l pe pruncul Iisus. Inca din antichitate, oamenii bogati isi permiteau sa angajeze o doica, slujba care a fost, spune un istoric, „ca vechime, a doua profesie din lume”

La egipteni, doicile erau atat de pretuite incat copiii doicii faraonului erau considerati „frati de lapte” ai acestuia! Grecii apelau la duolos, sclave speciale, menite sa le alapteze copiii. Doicile erau angajate sa alapteze chiar si progeniturile sclavelor, pentru ca acestea din urma sa devina mai repede fertile si sa aduca pe lume alti copii, deci mai multe brate de munca. Plato propune, in Republica, infiintarea unor crese de stat unde copiii sa fie crescuti de doici, departe de parintii lor. S i in Roma, doicile alaptau copiii celor avuti si Tertullian afirma chiar despre un imparat ca „fusese crescut cu laptele unei crestine”. Desigur, snobi prin definitie, aristocratii romani preferau doicile grecesti, convinsi ca odata cu laptele, micutii vor sorbi si pasiunea grecilor pentru cultura...

Profetul Muhammad, orfan de la nastere, a supravietuit fiindca a fost alaptat de o doica si Coranul subliniaza adesea importanta alaptatului, in primii doi ani de viata. Islamul a interzis, de altfel, nu doar casatoria rudelor de sange, ci si a celor care fusesera hraniti de aceeasi doica! Aviccena si Maimonides sustineau ca tot doi ani ar fi perioada ideala de alaptat si odata cu aparitia invatamantului universitar in Europa crestina, ideile lor s-au raspandit aici. Incepand cu secolul XIII, imaginea Sfintei Maria alaptand Pruncul – Maria lactans – si avand un san expus, a devenit tot mai populara in pictura. Substratul propagandistic era clar, subliniind importanta alaptatului, dar nobilii nu s-au lasat convinsi si au apelat tot la doici.

Inca din secolul XII, in familia regala franceza copiii erau luati de la sanul mamei lor inca de la nastere – abia Maria Antoaneta va sfida aceasta traditie. De vina pentru acest lucru a fost in primul rand dorinta regilor de a avea cat mai multi copii – iar lactatia avea, dupa cum se stie, calitati contraceptive, dar si conceptia ca intretinerea de relatii sexuale pe timpul alaptatului ar „pangari” laptele matern. Nici macar amantele regale nu alaptau, de teama ca acest lucru le-ar diminua farmecul fizic. Conceptia se va schimba insa, pe masura apropierii de epoca moderna. Erasmus lauda mamele care alaptau iar pe piatra funerara a contesei de Manchester, decedata in 1658, se scria ca aceasta isi hranise personal toti cei sapte prunci la sani. Locul unde alaptatul a devenit prima data cunoscut drept „o responsabilitate civica” a fost Olanda secolului XVII. Mamele care alaptau erau privite aici ca aducandu-si o importanta contributie la bunastarea familiei si a comunitatii.

Dar restului Europei ii va mai trebui un secol pentru a adopta o asemenea abordare. Benjamin Franklin va sustine ca „nu exista nici o doica mai buna decat mama” si pentru a sublinia importanta glandelor mamare, taxonomistul Carl Linne a decis ca oamenii sa fie considerati „mamifere” – nu intamplator pe coperta lucrarii sale, Faune Suecia, din 1761, apare imaginea zeitei Artemis Efesia, care avea patru sani! La mijlocul secolului XVIII, in Marea Britanie prosperitatea doicilor avea sa fie amenintata de o lucrare extrem de influenta, scrisa de medicul William Cadogan, care evidentia avantajele alaptatului pruncului la san de catre mama, intuind, in mod vizionar, ca bebelusii devin astfel mai bine pregatiti psihic si imunologic pentru viata.

In a doua jumatate a aceluiasi veac, moda alaptatului la san de catre mame fusese adoptata si de doamnele din inalta societate franceza, ce o aveau drept exemplu pe insasi regina Maria Antoaneta.O influenta deosebita au avut-o si scrierile lui Jean Jacques Rousseau care, desi pleda pentru parintii model, nu s-a dovedit nici pe departe asa ceva, dandu-si copiii la orfelinat. Reprezentantii Revolutiei de la 1789 au fost ferm convinsi de noile valori – guvernarea reprezentativa, egalitatea in fata legii si... alaptatul de catre mame! O gravura din 1790 intitulata „Natura, mama egala”, prezinta natiunea franceza ca pe o mama ce hraneste la san doi copii, unul alb si unul negru.

Radicalismul politic al secolului XIX a pledat cu tarie, printre altele, si pentru alaptatul matern. In Anglia, excentricul Shelley a incercat chiar sa-si alapteze singur copiii! Firesc, n-a reusit si i-a abandonat, alaturi de mama lor, spre a se casatori cu Mary Wollstonecraft, nimeni alta decat „mama” literara a lui Frankenstein. Dar, in acelasi secol apare un competitor redutabil, mult mai mai redutabil decat toate doicile la un loc, al alaptatului matern: laptele praf. Initial, formula acestuia a fost inventata pentru a-i ajuta pe copiii ce nu puteau fi hraniti la san sa supravietuiasca. Inventarea tetinei de cauciuc si a sticlelor de plastic, alaturi de dezvoltarea altor procedee de realizare a laptelui praf, in 1885, a reprezentat o grea lovitura pentru adeptii alaptatului natural. In 1905, compania elvetiana Nestle a produs primul lapte praf artificial, care a cucerit curand piata. In primele decenii ale secolului XX deja in maternitatile din SUA si Marea Britanie mamelor li se administrau medicamente anti-lactatie si erau trimise acasa cu bebelusul si cateva mostre gratuie de lapte praf.

Dintr-o data, optiunea de a nu alapta, a devenit accesibila, dupa multe secole, nu doar celor foarte bogati. In mod paradoxal, tocmai nazistii au incercat sa stopeze aceasta tendinta, propaganda lor pledand pentru mamele eroine, care-si alapteaza la san copiii cu lapte „rasial pur”, pentru a face din ei adevarati arieni! Din fericire, dupa un declin in deceniile postbelice, alaptatul la san a inceput din nou sa fie practicat si recomandat ca atare de medici si programe sanitare, in majoritatea tarilor lumii. La mii de ani dupa ce au parasit pesterile, oamenii au ajuns la concluzia stramosilor lor trogloditi: nimic nu e mai bun decat laptele mamei...