Modiano[v=]

Dana PÎRVAN-JENARU - Patrick Modiano şi sensul urmelor căutate

Un nou roman scris de Patrick Modiano, câştigător al premiului Nobel pe 2014, publicat în România

http://adevarul.ro/cultura/carti/patrick-modiano-disparut-urma-reprezentantii-nobel-nu-l-gasesc-a-i-inmana-premiul-1_5437e1b40d133766a8d38194/index.html

Lumea fără Dora Bruder
Născut imediat după război, în 1945, Patrick Modiano este un romancier al Memoriei oricât de patetică ar fi majuscula. Tatăl, italian evreu, mama belgiană îi oferă o ascendenţă ce va justifica permanenta sa preocupare pentru tema identităţii.
Cu o bibliografie numărând peste 30 de titluri, autor de scenarii, laureat în 1972 cu Marele premiu pentru roman al Academiei franceze pentru Les boulevards de ceinture şi al Premiului Goncourt în 1978 pentru Rue de boutiques obscures, este unul dintre promotorii francezi ai unei autoficţiuni înţelese ca asumarea istoriei. Cea "mare", dar şi cea personală. Deşi nu a cunoscut ocupaţia, ea este una dintre temele sale favorite. Ceea ce duce, s-a spus, la o poetică a penumbrei, a absenţei, precum în romanul recent tradus în româneşte: Dora Bruder1. Este vorba despre un mic "roman anchetă" cu un epic minimal. Naratorul citeşte prin 1988 într-un ziar vechi din 31 decembrie 1941 un anunţ privind dispariţia unei adolescente. Este începutul unei minuţioase anchete, un travaliu al memoriei, o călătorie în trecut care este "cartografiat", dacă mi se îngăduie barbarismul: fiecare stradă, fiecare cvartal, fiecare clădire legate de biografia necunoscutei sunt reconstituite cu minuţiozitate. Pentru că este o coborâre şi în propria copilărie. Să observ în paranteză că fie şi numai titlurile cărţilor lui Modiano trimit la această sferă semantică a "hărţii interioare": stradă, cartier, bulevard etc. Devine limpede, la capătul unor îndelungi cercetări şi lupte cu birocraţii "paznici ai uitării", că Dora, fiica unor evrei refugiaţi din Austro-Ungaria, adăpostită o vreme într-un aşezământ monahal-şcolar, Saint-Coeur-de-Marie din strada Picpus, a fugit (nu se va şti de ce), a picat într-una din numeroasele razii germane, a trecut prin mai multe lagăre pentru a se pierde la Auschwitz. Odată cu tatăl său. Atât. Ar fi greşit să vedem în Dora doar personajul absent din poeticile romanului clasic. În fond, însăşi absenţa ei este personajul principal. Împreună cu travaliul obsesional al lui Modiano de a umple această absenţă cu detalii. Şi cu misterioase "coincidenţe" biografice între narator şi personajul său.
Stră- şi răs-bătând străzile cartierului Clignancourt, răsfoind arhive ale administraţiei sau ziare vechi, amintiri personale (cum arăta o dubă de poliţie?) sau poze de familie, discutând cu bătrânii martori ai epocii, privind, privind, privind, pe măsură ce străbate spaţii lui însuşi familiare din copilărie, Modiano lasă în suspensie marea întrebare despre această fată anonimă: cum a fost posibil? "Când era mică, trebuie să se fi jucat în scuarul Clignancourt. Uneori, cartierul semăna cu un sat. Pe seară, vecinii îşi instalau scaunele pe trotuar şi stăteau la taclale. Mergeau să bea o limonadă pe terasa unei cafenele. Uneori, treceau pe acolo nişte bărbaţi însoţiţi de câteva capre, despre care nu se ştia dacă sunt circari sau căprari şi care, pentru zece bănuţi, vindeau un pahar mare de lapte. Făceai mustăţi albe de spumă". Imagine idilică, contrapunct mereu păstrat, intervenţia necesară a imaginaţiei care umple golurile documentare, împletirea discretă şi dureroasă dintre cele două biografii, toate sunt în acest citat în aparenţă atât de simplu. Forma fiind uneori a jurnalului: "Am scris paginile acestea în noiembrie 1996. () Iar în mijlocul acestor lumini şi al agitaţiei îmi vine greu să cred că mă aflu în acelaşi oraş în care au trăit Dora Brauer, părinţii ei şi tatăl meu pe când avea cu douăzeci de ani mai puţin decât mine. Mi se pare că sunt singurul care face legătura între Parisul de atunci şi cel de azi, singurul care îşi aminteşte toate aceste amănunte. Când şi când, legătura se subţiază şi riscă să se rupă: în alte seri, sub masca oraşului de azi îmi apar imagini fugare ale celui de atunci". Această răbdurie ("Dar am răbdare. Pot să aştept în ploaie ore în şir") acumulare de amănunte creează un specific efect de apropiere. Este ca şi cum ai privi de foarte aproape un tablou. Fără ca prin aceasta efectul de i-realitate să scadă, dimpotrivă.
Aş îndrăzni să spun că devine aproape balzacian prin precizia descrierii mediului. "Mediul" având, fireşte, o cu totul altă funcţie narativă. Drama Dorei, a unei umanităţi condamnate să fie hăituită, să se ascundă, să fie lichidată, este redată metonimic prin drama celui ce încearcă să-i ofere din praful puzzle-ului de amintiri un chip. În această tonalitate se încheie romanul: "Oraşul era pustiu, ca şi cînd ar fi vrut să marcheze absenţa Dorei. De atunci, Parisul în care am încercat să-i dau de urmă a rămas la fel de tăcut şi de abandonat ca în acea zi () Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la ea şi, în anumite cartiere, să simt ecoul prezenţei sale () N-am să ştiu niciodată ce făcea, unde se ascundea, cu cine se întâlnea în lunile de iarnă ale primei sale fugi şi în cele câteva săptămâni de primăvară când a reuşit iar să scape. Acesta este secretul ei. Un secret umil şi preţios pe care ordinele, călăii, aşa-zisele autorităţi din timpul ocupaţiei, închisoarea de la prefectura poliţiei, cazărmile, lagărele, Istoria, timpul tot ceea ce pângăreşte şi distruge nu vor putea să i-l afle". Romanul se închide asupra acestui secret al unei lumi din care Dora Bruder lipseşte pentru totdeauna.
http://www.adevarulonline.ro/2006-12-13/Adevarul%20literar%20si%20artistic/lumea-fara-dora-bruder_210327.html