Piaf[v=]

1963: A murit   cantareata franceza Édith Piaf; ( n.19 decembrie 1915).

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/page/23/

Numele său adevărat era Édith Giovanna Gassion. Și-a luat pseudonimul “Piaf” (în argot-ul parizian = vrabie), cu ocazia debutului, în anul 1935.

De origine socială modestă, a avut o copilărie grea, fiind crescută de bunica ei, patroană a unui bordel.

După sfârșitul primului război mondial, tatăl său este angajat de un circ ambulant și o ia cu el pe Édith, cu care împarte rulota ce-i servea de locuință. Pentru a-și ajuta tatăl, Édith începe să cânte la colțuri de stradă, câștigând astfel câțiva bani.

În anul 1935, Édith îl cunoaște pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului “Le Gerny’s” de pe “Champs-Élysées”, care o invită să cânte în localul său câteva melodii, printre care și compoziții ale lui Vincent Scotto.

Această apariție în public pe scena unui local marchează debutul carierei sale artistice.  Maurice Chevalier, în plină glorie, și Jacques Canetti, impresar la radio, sunt subjugați de interpretările lui Édith Piaf.

Canetti îi asigură o emisiune la radio și, la sfârșitul anului 1935, îi înregistrează un disc cu melodia “La foule”.

Primul său mare succes datează din ianuarie 1937, când obține un angajament la teatrul “ABC” din Paris cu numele artistic de Édith Piaf, iar impresarul Raymond Asso îi înregistrează discul cu “Mon légionnaire”.

http://istoriesicultura.ro/edith-piaf.html

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/muzicianul-philippe-gerard-a-murit-493348.html

Cantarete celebre - Edith Piaf

Edith Piaf. Simbolul cântecului francez
 Edith Giovanna Gassion s-a nascut la 19 decembrie 1915. Cunoscuta sub numele de Edith Piaf, ea a devenit simbolul cantecului francez. Numeroasele legende care s-au nascut despre viata ei au fost alimentate chiar de ea. Oricum, a avut o viata atat de tumultoasa incat materia prima, faptele strict reale, au depasit in pitoresc ceea ce lumea de abia tolera la vremea respectiva in actiunea unui roman.

http://cultural.bzi.ro/edith-piaf-muzica-alcool-si-amanti-152

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/edith-piaf-moarte-466925.html

Edith Piaf – Muzică, alcool şi amanţi


Trupul unei femei mărunte, de un metru patruzeci şi şapte, îmbrăcat cu o rochie neagră de o absolută sobrietate, ar fi ascuns bine temperamentul vulcanic, de n-ar fi fost vocea care-i trăda firea, la antipodul aparenţelor. Piaf i-a vrăjit pe toţi bărbaţii ,,ei“, adeseori i-a dat cu împrumut altor femei, toţi cei care prin ziare au fost botezaţi pe urmă “Domnul Piaf”, sau chiar şi atunci, pe loc! Pentru a-i cuceri, nu folosea vreun artificiu, doar emoţia vocii, care declanşa mereu acelaşi scenariu: îi chema la ea să bea un pahar, lângă pian, iar ei rămâneau până în zorii zilei; şi nu plecau niciodată înainte ca ea să-i părăsească.

În viaţa lui Edith Piaf şi-au făcut loc numeroase legende, pe care ea le-a întreţinut din plin, alegând variantele biografice care i se păreau mai “prezentabile“. Edith Piaf a contribuit la apariţia a două cărţi, Au bal de la chance (La sărbătoarea norocului) în 1958, prefaţată de marele admirator şi prieten Jean Cocteau, şi Ma vie (Viaţa mea), o antologie de interviuri acordate lui Jean Noli pentru France-Dimanche, apărută după moartea ei, în 1964: găsim acolo repetate aceleaşi anecdote…, dar cu poante diferite!

La fel ca Marlene Dietrich – cele două femei se adorau -, Edith Piaf şi-a construit mitul de-a lungul existenţei. Materia primă, faptele strict reale, depăşeau în pitoresc ceea ce lumea de-abia tolera într-un roman. Piaf nu inventa, ea aranja, ca un compozitor, grijulie să finiseze mica melodie a vieţii sale. Într-un singur aspect n-a trişat şi n-a negociat vreodată, pasiunea pentru iubire: “În viaţă e-o singură morală: că eşti bogat sau falit, fără iubire eşti halit.“


O placă oficială aşezată pe Rue de Belleville, la numărul 72, afirmă că Edith Piaf s-a născut în plină stradă, în timp ce un spital din apropiere i-a înregistrat naşterea la 19 decembrie 1915. Ce contează, din moment ce e clar esenţialul: viaţa ei se va desfăşura pe stradă, până la vârsta de 20 de ani. Mama ei, Anita Maillard, e artistă ambulantă, mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa. Fată de oameni sărmani, a dat peste un alt sărăntoc, Louis Gassion, un chipeş contorsionist de trotuar, mobilizat în 1914 şi trimis pe front. Pe fetiţa lor nou-născută, Anita o lasă în grija maică-sii, Aişa, de origine kabilă, o beţivană patentă. Într-o permisie, Louis Gassion o găseşte pe micuţa Edith într-o cocioabă greţoasă, plină de păduchi şi râie, sugând din biberon laptele amestecat cu vin roşu. O ia imediat şi-o duce la Bernay, în departamentul Eure, la propria lui mamă, care conduce cu mână de fier un bordel. Între 2 şi 7 ani, Edith se însănătoşeşte, apoi înfloreşte printre cele zece angajate ale stabilimentului. Va păstra o mare tandreţe pentru prostituate, fără a fi fost ea însăşi una, după cele mai multe mărturii.

În 1923, Louis Gassion, fără o para chioară, vine s-o ia cu el la drum pe micuţa Edith. Vor dormi prin hambare sau pe la amantele lui Louis, vor mânca pe sponci, nişte pâine, uneori înmuiată în vin. Edith îşi aminteşte că n-a zărit-o pe maică-sa decât o singură dată, într-un bar din Paris, cu acest comentariu al tatălui: „Aia de-acolo, poţi să-i dai un pupic, e mamă-ta… pe bune!“

Louis nu e nici lăudăros, nici demonstrativ, dar e în stare să renunţe la un pahar de lichior pentru a-i cumpăra o păpuşă fiică-sii, chiar dacă “scatoalcele“ sunt frecvente. Ceea ce o va face pe Edith să spună despre singurul bărbat care a protejat-o cât de cât: “Dintr-o mardeală ca lumea n-a murit nimeni.“ Va explica astfel păruielile ei de mai târziu cu amanţii: “Când ai încasat-o mereu, nu te obişnuieşti prea repede să nu mai fii caftită“, ceea ce înseamnă, printre rânduri, că, dacă nu mori de pe urma unor bătăi, ele nu trec totuşi fără a lăsa consecinţe durabile.

Într-o zi de colectare a mărunţişului, pe când are 10 ani, Edith cântă, iar tatăl ei vede asta ca pe-un bonus: vor face echipă, până când se aventurează de una singură, la 15 ani, prin cazărmi, pe unde îşi rătăceşte repede himenul. La 17 ani, Edith întâlneşte un mărunt agent comercial, cu care se mută într-o cameră de pe strada Belleville. Dar fetiţa care se naşte din această relaţie moare la un an şi jumătate, în iulie 1935, dintr-o meningită fulgerătoare. Edith, care o lăsa ba pe la unii, ba pe la alţii, nu prea va vorbi despre asta, dar pe ascuns îşi va reproşa moartea ei. Iar la decesul celebrului boxer Marcel Cerdan, paisprezece ani mai târziu, nu va găsi decât imaginea iubirii materne pentru a-şi exprima durerea: “Nu era iubitul meu,
era pruncul meu, copilaşul meu.“

Încă din primele câştiguri, îşi întreţine financiar tatăl şi mama – atunci când o localizează -, cu senzaţia că întoarce roata destinului. Louis Gassion moare de alcoolism în 1944, Line Marsa dintr-o supradoză, în 1945, dar Edith a apucat să facă pentru ei mai multe decât au făcut ei pentru ea. Totuşi va cânta despre taţi şi despre bărbaţi cu un zel neobişnuit; niciodată despre mame şi femei, decât dacă sunt prostituate, ca omagiu indirect, prin cântecele ei, pentru acel strop de căldură pe care l-a primit din partea lor.


În octombrie 1935, Edith îşi duce viaţa pe trotuare şi-l întâlneşte, în cartierul şic Etoile, pe Louis Leplée, patron la Gerny’s, un cabaret de lângă Champs-Elysées. Fascinat de vocea ei, o cheamă la audiţie. Edith e obişnuită să-şi înece bucuriile şi necazurile în alcool la Belleville, cu amica ei „Curviştina“ (“Momone“), nenorocita care-i va sta alături toată viaţa, şi e cât pe ce să rateze audiţia. Louis ăsta, al treilea bărbat din existenţa sa, încarnează tot ceea ce ea nu cunoaşte: e homosexual, discret, rafinat, bogat, puternic şi… de încredere! Ea îi va spune mereu „Tăticu“ (“Papa“). El o angajează imediat.

Din ziua următoare, Edith cucereşte tot Parisul intelectual, politic şi artistic, uluit de vocea ei şi de extrema sărăcie a ornamentelor sale. Cocteau o proslăveşte de la bun început, iar admiraţia lui nu va păli niciodată. Tăticu îşi botează cântăreaţa, mică şi fragilă, “Fetişcana Vrăbiuţă“ (“Mome Piaf“), întrucât “Fetişcana Vrabie“ (“Mome Moineau“) exista deja, era altcineva. Îmbrăcată sărăcăcios, Piaf se dovedeşte din start foarte conştiincioasă în privinţa repertoriului, intratabilă şi sigură de sine. Va cânta despre mediul său natural: vagabonzii, cartierele deochiate, alcoolul, caftelile, relaţiile sexuale de-o noapte, uitarea înainte de toate, iubirea.

Spectacolele de gală şi reluarea primelor sale discuri la radio reuşesc să umple de invidie lumea din Place Pigalle, unde s-a stabilit de-acum. La fel ca-n Belleville, peştii dau târcoale şi, multă vreme, Piaf şi Momone le-au plătit taxă de protecţie. Dar atunci când, la 6 aprilie 1936, Tăticu cel bogat e găsit asasinat la domiciliu, privirile se îndreaptă fireşte spre Edith. Cine, din anturajul patronului de la Gerny’s sau din cel al lui Piaf, l-a omorât pe Leplée? Şi de ce? Nu se va şti niciodată. Fetişcana Vrăbiuţă, şicanată şi terfelită de presă, trebuie să se refugieze pe Coasta de Azur, unde trăieşte de pe urma unor spectacole aranjate de Jacques Canetti, impresar debutant şi producător al primului ei disc. Un an mai târziu, revenită la Paris, îşi cheamă în ajutor o veche cunoştinţă, textierul Raymond Asso, care i-a oferit deja Mon legionnaire (Iubitul meu din Legiunea Străină). El o iubeşte. În noiembrie 1937, o relansează pe scenă cu adevăratul prenume, Edith, făcînd uitată Vrăbiuţa din paginile ziarelor de scandal. Va fi un al doilea tată: o pune să citească, să studieze, mai ales cu compozitoarea Marguerite Monnot, care o va însoţi pe cântăreaţă în întreaga ei carieră şi-i va scrie muzica pentru cele mai mari succese.

Devenită cap de afiş, Edith Piaf evoluează pe o mulţime de scene pariziene, precum şi în diverse turnee până la război, când Raymond Asso e mobilizat pe front: asta o va scuti de neplăcerea de-a se despărţi din proprie iniţiativă! Căci Paul Meurisse, tânăr dandy încă necunoscut, care cântă la cabaretul de peste drum, îi place prea mult ca să nu-l ducă în camera ei de hotel din Pigalle. Va face din el un actor, ajutându-l să joace într-o piesă pe care Cocteau a scris-o pentru ei, povestea unei iubiri agitate. Asso descoperă că a trecut pe lista de rezerve, atunci când vine să-i bată la uşa camerei, într-o permisie, scenă de vodevil pe care curând Meurisse o va interpreta la rândul său…, dar în rolul încornoratului! Nici unul dintre bărbaţii lui Piaf nu se va supăra, fiindcă ea e cu totul altfel, artistă mai presus de toate, desprinsă de principiile burgheze.


Yves Montand


Scenariul se repetă: ei îi aduc o melodie, ea cântă pentru ei, beau amândoi în jurul pianului, iar ea le şopteşte: “Rămâi peste noapte.“

Lui Piaf nu-i pasă de durere: o transformă în emoţie, pe măsură ce un amant îl înlocuieşte pe celălalt. La începutul războiului, se refugiază în zona liberă şi participă la Rezistenţă în felul ei, ascunzându-l pe Emer, care e evreu, apoi pe Norbert Glanzberg, un iubit tot evreu şi compozitor. Îi ia locul ziaristul Henri Contet, care se instalează cu ea la Paris, deşi e însurat. Edith Piaf declara cu umor: „Totdeauna m-am înţeles bine cu nevestele amanţilor.” Şi, într-adevăr, îi “restituie“, nu fără a-i fi transformat în textieri pentru cântece, ca pe Henri Contet, inginer ca formaţie, care i-a rămas un preţios colaborator. Edith Piaf nu era lipsită de moralitate, dar o avea pe a sa proprie, aceea a unei femei experimentate sau dezabuzate: e mai bine să fii amantă decât nevastă. “Totdeauna îmi iau catrafusele, asta e revanşa mea asupra femeilor frumoase“, glumea.

La întoarcerea în 1942, la Paris, Edith Piaf urcă din nou pe scena cabaretelor. S-a instalat la ultimul etaj al unui bordel ocupat de germani, dar unii biografi îi atribuie diverse acte de rezistenţă, departe de orice compromis. Imediat după sfârşitul războiului, paşii i se încrucişează cu ai frumosului Yves Montand, pe când încă e împreună cu Henri Contet: le impune un turneu în trei. Montand se lăfăie pe afiş alături de Piaf; cât despre patul în care s-ar fi lăfăit împreună, subiectul şi astăzi se mai dezbate.

De dragul lui Montand, Piaf mută şi munţii din loc. Îi găseşte primul rol important în Les Portes de la nuit [Uşile nopţii] de Marcel Carne (1946) şi îl obligă pe Contet să compună melodii pentru el. După ce Montand se lansează, ea îl părăseşte, la fel ca şi pe Contet, pentru Jean-Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei „Compagnons de la chanson“, unde are un cuvânt greu de spus. La sfârşitul fiecărei iubiri, Edith se mută mai departe, un obicei la care nu va renunţa niciodată. Neavând nici o mobilă, puţin legată de anumite locuri, ea nu ţine decât la oameni, dar şi la ei doar o vreme: nu lasă iubirea să lâncezească.


Pe vremea aceea, adevăratul succes se măsura la New York. În 1946, Piaf se duce acolo, împreună cu cei trei colaboratori talentaţi care n-o vor mai părăsi: Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, şi Louis Barrier, impresarul ei. Compozitoarea cea mai devotată rămâne Marguerite Monnot, antiteza lui Piaf: veselă, fără griji, bine crescută, fostă speranţă a muzicii clasice. Textierii însă se schimbă în ritmul noilor întâlniri, al noilor iubiri. Reţeta Piaf funcţionează.

Trupa “Compagnons de la chanson“ o urmează în turneul american, iar Edith Piaf devine răsfăţata Statelor Unite, după câteva debuturi grele, în faţa unui public pentru care “Pariziană“ echivalează cu “Chanel“ sau “Moulin Rouge“. Până în 1948, turneele din străinătate se ţin lanţ, fără pauză: dincolo de Atlantic, dar şi în ţările nordice, mereu alături de preferatul trupei ,,Compagnons“, Jean-Louis Jaubert, în ciuda vreunei năzbâtii, îndată ce el nu-i pe fază. Incapabilă să rămână singură, Edith înşală fără a trăda: ea nu-l reneagă pe partenerul titular, doar se “consolează“ lângă altul, chestiune de nuanţă! Lumea ştie precis dacă e bine dispusă, ori prost dispusă, după cuvintele cântecelor de dragoste pe care le compune, dar şi mulţumită unei ample corespondenţe, zeci de pagini în fiecare zi, adresate iubiţilor ei sau lui Jacques Bourgeat, un literat întâlnit la Gerny’s şi care a rămas confidentul ei.

La New York apare Marcel Cerdan, în primăvara anului 1948. E fascinat de aureola lui Piaf, descrisă de toţi, îndată ce începe să cânte, cu mâinile puse-n şolduri şi privirea rătăcită în depărtări. Ea ştie să facă tot ceea ce el nu ştie, să scrie şi să şlefuiască vorbele, în timp ce el încarnează tot ce iubeşte ea: nu e prea înalt (un metru şaptezeci), dar e vânjos, campionul Europei la box, categoria mijlocie. Se va purta cu el ca şi cu nimeni altul, şi nu va avea timp să-l părăsească ea mai întâi, ceea ce-l va împinge pe un prieten să spună: “Singurul bărbat care a părăsit-o a fost Cerdan, dar numai fiindcă a murit.“


Magică pentru noi, magică şi pentru Piaf însăşi, care nu va avea niciodată prilejul să trăiască până la capăt gustul fericirii, într-o viaţă banală şi sedentară, iubirea dintre Cerdan şi Piaf e marcată de absenţă, lipsuri, durere. Meciurile boxerului îl obligă să meargă în toate colţurile lumii, soţia lui şi cei trei copii mici trăiesc la Casablanca. Edith îşi organizează turneele în funcţie de programul lui – un recital la Casablanca de Crăciun, de pildă, pentru ca el să se poată desprinde de familie de sărbători. Ea îi scrie, plânge, dar adevărata noutate e că ei nu se bat deloc. Toţi ceilalţi bărbaţi, chiar şi cei mai placizi, povestesc despre un proces de violenţă iniţiat de Edith, care-i împingea să-şi iasă din fire, ba chiar lovea prima, încât să-i determine s-o ia la bătaie, după care părea mulţumită şi îşi regăsea calmul. Crize de gelozie, pahare sparte, evadări şi episoade de alcoolism cu Momone, înşelătorii ostentative, a făcut de toate, însă alături de Cerdan apare o altă Piaf, blândă şi fidelă, care se uimeşte pe ea însăşi.

La întoarcerea lor împreună în Franţa, în septembrie 1948, după ce Cerdan tocmai a fost proclamat campion mondial în Statele Unite, noul cuplu e asaltat de presă la aterizare (bietul Jaubert, aflat în acelaşi avion, face feţe-feţe). Însă Piaf refuză să recunoască public idila lor, din respect pentru soţia lui, dar şi pentru că Cerdan nu intră în obişnuita categorie a “domnului“ Piaf. El e deja cineva!

Societatea vremii vibrează la unison, în faţa acestei iubiri evidente, dar adultere, de parcă Edith Piaf ar ocoli moralitatea cotidiană. Singurul ziar care a îndrăznit să pună titlul “Hoaţa de soţi“ şi-a atras furia publicului, la fel ca şi cel care a anunţat, după 0 înfrângere a lui Cerdan, “Piaf îi poartă ghinion”. Istoria cea mare, unde Piaf va avea o statură magică, o înghite pe cea măruntă: cine îşi mai aminteşte, cine a ştiut vreodată, cu excepţia specialiştilor, că Marcel Cerdan era însurat pe-atunci?

Piaf călătoreşte, munceşte, o evită pe Momone, îşi aşteaptă bărbatul, cântă pentru el de la distanţă, îi scrie kilometri de scrisori minunate, cărora el le răspunde cu tonuri la fel de pătimaşe. Ea nu-i cere să divorţeze. El îi propune această variantă, dar…

La 27 octombrie 1949, după un an şi jumătate de iubire nebună, avionul care îl aduce înapoi pe Marcel Cerdan, de la Paris la New York, spre Edith, se prăbuşeşte în arhipelagul Azore. Piaf, înnebunită de durere, hotărăşte că va cânta cu orice preţ în seara aceea: acolo, sus, el o va auzi. Intonează Imnul iubirii, cu propriile cuvinte premonitorii: “Dacă într-o zi te smulge viaţa din braţele mele, dacă mori, departe de mine…“ şi leşină pe scenă la pasajul “Dumnezeu îi reuneşte pe cei ce se iubesc“.

E prima dată când Edith Piaf cade în timpul spectacolului, prima dintr-o lungă serie. Cei paisprezece ani care îi rămân de trăit vor fi devastaţi de grave probleme de sănătate şi mai multe accidente de maşină. De la 20 de ani, Piaf luptă împotriva demonului alcoolului, dorinţa de-a uita, însă viaţa a trădat-o: soarta, în povestea cu Cerdan, iar apoi trupul ei, care începe să pretindă anestezice.


Edith Piaf şi Jacques Pills


Timp de un an, Edith Piaf e în degringoladă, la marginea nebuniei: cade în misticism, participă la şedinţe de spiritism, e înşelată de şarlatani, care îi promit că va vorbi cu Marcel Cerdan pe lumea cealaltă, în schimbul unor sume colosale. Îi goneşte pe prietenii sinceri, care încearcă s-o prevină, Michel Emer, Henri Contet sau tânărul Charles Aznavour, secretarul ei (căruia i-a descoperit talentul bine cunoscut). Marinette, soţia legitimă a lui Cerdan, o invită până la urmă pe Piaf la Casablanca, pentru a-şi împărţi durerea. Piaf, la rândul ei, o invită la Paris, plătindu-i drumul şi cazarea, atât ei, cât şi copiilor, copleşind-o cu daruri, după bunul obicei.

Scena artistică o ajută să supravieţuiască şi să-şi menţină nivelul de trai, mai luxos ca niciodată, presărat de petreceri cu prieteni şi intervale de sărăcie lucie. Slăbită şi deprimată, încearcă o poveste de iubire cu Eddie Constantine, tânăr american chefliu pe care îl lansează în teatru, apoi în lumea spectacolului muzical, şi care-i va fi total nerecunoscător. Impresarul Louis Barrier i se înclină în faţa dorinţelor şi îi adoptă îndată pe toţi bărbaţii pe care ea îi reperează, adică pe amanţii ei.

Degeaba: Piaf nu mai face faţă. Atunci când îl întâlneşte pe Jacques Pills, un bărbat atent, îndrăgostit şi divorţat (de cântăreaţa Lucienne Boyer), altminteri textier talentat şi cântăreţ recunoscut (are vreo câteva admiratoare), ea speră într-0 iubire senină şi dezinteresată. El o iubeşte – dar ea? Îi scrie lui Jacques Bourgeat: “Cu cât îl cunosc mai mult pe Jacques, cu atât îl apreciez mai mult“. “A aprecia“: un verb foarte departe de registrul său năvalnic!

Piaf nu se mai încrede în iubirea nebună, funestă, şi se mărită pentru prima dată în viaţa ei, la New York, în septembrie 1952, având-o ca martor pe Marlene Dietrich, întâlnită în lumea cabaretului din New York, îndată după război. Cele două femei împărtăşesc aceleaşi pasiuni: hipnoza revărsată asupra mulţimilor şi vraja asupra bărbaţilor, mai mult din nevoie decât din dorinţă. Piaf, spre deosebire de Marlene, nu manifestă nici un fel de reţinere pentru poveştile de iubire, dar caută mai degrabă un braţ de încredere, decât sex. Nu se ascunde de amanţi, sub straie monahale, ci se îndreaptă spre ei ca o mamă sau ca Pygmalion, şi o priveşte pe necruţătoarea Marlene cu admiraţia pentru cineva cu care nu seamănă.

Măritată patru ani cu Jacques Pills, Piaf se străduieşte să-i fie fidelă, dar nu-i e uşor, mai ales că trupul 0 părăseşte, îndemnând-o la excese. Atinsă de reumatism articular deformant, are dureri atât de mari, încât i se prescrie un tratament cu morfină, de care devine dependentă şi pe care 0 combină cu alcool, analgezic temeinic şi vechi complice de zile negre. Jacques Pills încearcă s-o ţină la distanţă pe celebra Momone, s-o scape de ispita pierzaniei, 0 încurajează să urmeze tratamente de dezintoxicare, dar rezultatele sunt mereu provizorii. Deşi foarte slăbită, Piaf îşi continuă activitatea pe scenă, emisiunile, înregistrează discuri, obţine un triumf american în 1956, la Carnegie Hall – trei mii de spectatori, un record pentru o franţuzoaică -, fără a mai pune la socoteală cele câteva roluri cinematografice. Cedează atunci câtorva amanţi, printre care Jean Dréjac, unul dintre cei mai buni textieri pe care i-a avut.

Jacques Pills, om cumsecade, dispare la fiecare escapadă a ei şi revine mai târziu, până la divorţul din 1958. Edith Piaf se mută atunci singură, pe Bulevardul Lannes, ultimul ei domiciliu, cel mai constant. Vechea frenezie a iubirilor reîncepe: tânărul Georges Moustaki devine răsfăţatul ei, înainte de pictorul american Douglas Davis şi alţi câţiva. Concerte, amanţi şi nopţi scurte, Piaf rezistă doar cu ajutorul stimulentului preferat al epocii, Maxiton, şi al antidotului său calmant, Gardenal. În 1960, îşi adaugă în repertoriu “şlagărele“ lui Charles Dumont, care n-are rolul de amant, ci, fireşte, de sclav: “Eram obiectul ei. După trei luni, eram stors.“ Nimeni nu poate ţine ritmul cu ea. Dar se epuizează: între 1959 şi 1962, petrece opt luni din treizeci la spital.


Într-o seară de februarie din 1962, la cabaretul Patachou, Edith Piaf se blochează cu ochii pe fiul unui frizer de suburbie, frumosul Théo Lamboukas, pe care-l botează “Sarapo“, sarapo însemnând în greacă “te iubesc”. Ca de obicei, îl duce la ea acasă – cântatul, pianul, paharele ciocnite, oboseala -, îi spune „Rămâi peste noapte”. El nu va mai pleca niciodată. Are 26 de ani, ea are 47 şi e bolnăvicioasă ca o babă, cu mâinile şi corpul deformate, abia mai ţinându-se pe picioare de-a lungul concertelor. Lumea o persiflează din greu, atunci când îl pune să cânte şi pe Théo, considerat un gigolo. Toţi îşi fac griji pentru banii lui Edith, mai ales când cei doi se căsătoresc, la 9 octombrie 1962. Dar lumea habar n-are cum stau lucrurile. Theo o va iubi, va avea grijă de ea până la sfârşit şi îi va cinsti memoria, chiar la mult timp după moarte. Piaf are ochi buni!

Împreună organizează un concert la Olympia, Theo în deschidere, apoi un turneu francez, în timpul căruia Piaf nu se ridică din patul de boală decât pentru a urca pe scenă, unde se menţine doar prin transfuzii de sânge, făcute cu o oră mai devreme. În 1963, epuizată, cu ficatul ciuruit de “viaţă“, droguri şi analgezice, face o comă hepatică periculoasă. Începe atunci stagiunea de adio, plină de cântece interpretate pentru prietenii care defilează prin vila închiriată cu acest prilej pe Coasta de Azur. Acolo se stinge din viaţă, la 9 octombrie. E adusă în taină la Paris, potrivit ultimei sale dorinţe, şi moartea e anunţată oficial în data de 11, în aceeaşi zi cu a lui Cocteau. Mii de oameni se perindă pe Bulevardul Lannes, prin faţa trupului îmbălsămat, patruzeci de mii de parizieni o însoţesc la cimitirul Pere-Lachaise. Theo se pierde în uitare, înainte de-a muri şi el, neconsolat, într-un accident de maşină în 1970.

Această iubire de ultimă oră a mângâiat sfârşitul vieţii lui Edith Piaf, astfel încât ea poate şopti, într-unul dintre cele din urmă interviuri la radio, cuvintele cu care voia să rămână în amintirea noastră: “Ce-am aşteptat eu de la iubire? Păi, ceea ce mi-a şi oferit… Minunea, tristeţea, tragicul, extraordinarul.“

http://www.romare.ro/lecturi-la-lumina-ceaiului/talent-putere-personalitate-edith-piaf.html

Talent, putere, personalitate: Edith Piaf


O florăreasă şi un acrobat de circ alcoolic au avut o fiică, pe nume Edith, o fată urîtă, cu o sănătate precară, dar dăruită de Dumnezeu cu o voce care avea să fie recunoscută, mai tîrziu, ca genială. Ea a avut o copilărie zbuciumată, pe care şi-a petrecut-o pe străzile din Belleville, un cartier mărginaş din Paris. A trăit, însă, cu convingerea că există ,,viaţa în roz”, crez pe care l-a transpus în celebra sa melodie de mai tîrziu, ,,La vie en rose”. Deşi a trecut prin multe necazuri, la sfîrşitul vieţii, ne-a mărturisit, tot prin cîntec: ,,Non, je ne regrette rien” (Nu, nu regret nimic). Ea şi-a dedicat existenţa muzicii şi dragostei. Marea ei iubire a fost boxerul Marcel Cerdan. După ce acesta a pierit într-un accident aviatic, pentru ea a urmat o perioadă plină de lacrimi şi suferinţă, în care nimic n-a mai contat. Edith Piaf reprezintă imaginea unei vieţi patetice, întunecate, plină de dezamăgiri, de clipe de dezechilibru, de momente de epuizare, de singurătate, foame, mizerie, dar şi de dragoste - un fel de sinucidere publică. Pe parcursul existenţei ei tumultuoase, a căutat mereu ca, prin nobleţe, să învingă vulgaritatea, oferind omenirii o adevărată lecţie de smerenie, de răbdare şi încăpăţînare, dar şi de orgoliu. Deşi a dispărut dintre noi, imaginea cîntăreţei Edith Piaf este încă vie în sufletele oamenilor, unde ocupă un loc aparte. Ea şi-a lăsat amprenta în Istoria şansonetei, expresie a sensibilităţii franceze, numele său stîrnind, şi azi, o vie emoţie printre iubitorii de muzică autentică.

Cine era Edith Piaf? O femeie micuţă, firavă, cu un fizic urît, dar cu sufletul frumos, care şi-a strigat iubirile în auzul întregii lumi. Viaţa ei a fost tristă şi, totodată, aproape prea frumoasă ca să poată fi adevărată, spunea Sacha Guitry. Nu a trecut pe la şcoală, decît ca să înveţe să scrie şi să citească. Strada a fost Conservatorul pe care l-a frecventat, pînă cînd a fost descoperită de Papa Leplée, un domn din elita pariziană, care, auzindu-i glasul, a luat-o de pe stradă şi a dus-o să cînte la cabaretul lui, din Strada Pierre Chanon, ,,Le Gerny’s”. De aici, cu paşi mici, dar siguri a ajuns pe Everestul muzicii, graţie vocii ei de excepţie. Viaţa trăită pe străzi îşi va arăta, însă, curînd ,,colţii”: un reumatism generalizat avea s-o chinuiască pînă la sfîrşitul existenţei ei. A ajuns repede pe culmile gloriei, prezenţa ei fiind vînată de cele mai mari cabarete şi teatre de revistă. Dispariţia tragică a marii ei iubiri, Marcel Cerdan, a deturnat-o de pe drumul succesului, îndreptînd-o spre un drum al morţii. Toţi tinerii pe care i-a lansat i-au fost iubiţi, majoritatea dintre ei ajungînd să se numere printre cei mai celebri cîntăreţi ai Franţei: Raymond Asso, Georges Moustaky, Paul Maurisse, Yves Montand, Charles Aznavour ş.a. De asemenea, Edith Piaf a dat lecţii de canto unor figuri de primă mărime ale scenei, între care s-au numărat Marlene Dietrich, buna sa prietenă, şi Eddie Constantine, alături de care a jucat în filme ce au reuşit să cucerească America. Acolo a avut numeroşi prieteni, unii dintre aceştia făcînd parte din galeria de ,,copii minune” ai cinematografiei: Shirley Temple, June Haver, Sonja Henie, Judy Garland. Tot în America i-a cunoscut pe Ginger Rogers, Edward Harton şi, mai ales, pe grecul Theo Sarapo, cel care avea s-o iubească pînă la moarte şi care s-a ocupat de funeraliile ei. Despre iubirea lui pentru Edith, el spunea: ,,Amorul este bun, este aerul vieţii”. Ca un cîine credincios, Theo Sarapo a vegheat-o pe Edith, aflată pe patul de spital, pînă cînd aceasta şi-a dat sufletul, nu înainte de a-i spune: ,,Acum pot să mor, am trăit cît pentru două vieţi. Am cîntat cu sufletul, nu cu vocea. De aceea, nu, eu nu regret nimic”. Edith Piaf a murit la 11 octombrie 1963, în aceeaşi zi cu Jean Cocteau, prietenul şi colaboratorul ei, şi a fost înmormîntată cu onoruri militare. Timp de două zile, s-a perindat la mormîntul ei o mulţime imensă de admiratori. A plîns-o tot Parisul, prietenii ei, dintre care cea mai afectată a fost Marlene Dietrich, şi iubitorii de muzică din lumea întreagă. Cimitirul Pčre-Lachaise a devenit, atunci, neîncăpător pentru cei veniţi să-i aducă un ultim omagiu. Pentru admiratorii ei, Edith Piaf nu a murit, ea este doar plecată într-un mare turneu, însoţită de cîntecul scris de Michel Emer, care descrie destinul existenţei ei: ,,În ritmuri de vals şi-a trăit viaţa, cu tot ce-a îndurat/ Şi toate ce le-a suferit. Nu i-a fost greu, ni le-a cîntat./ Drumeţule, de unde vii, tu roagă-te pentru ea, acum./ Chiar om de vază dacă eşti, la fel te vei preface în praf şi scrum./ Ca un ecou ce-şi pierde puterea în abis,/ Povestea vieţii noastre se va uita curînd,/ Iar cîntecul în care ea durerea şi-a închis/ Îl fredonăm într-una, îl repetăm în gînd:/ Un vals în trei timpi, un cîntec de vis,/ Aşa o ţin minte toţi cei din Paris”.

Omenirea trebuie să înţeleagă şi să reţină că moartea nu iartă nici geniile, iar suferinţa este un loc geografic, în care ne regăsim cu toţii. ,,Uneori, chiar şi să trăieşti este un act de curaj”, spunea înţeleptul Seneca

http://www.romare.ro/lecturi-la-lumina-ceaiului/talent-putere-personalitate-edith-piaf.html

Talent, putere, personalitate: Edith Piaf


O florăreasă şi un acrobat de circ alcoolic au avut o fiică, pe nume Edith, o fată urîtă, cu o sănătate precară, dar dăruită de Dumnezeu cu o voce care avea să fie recunoscută, mai tîrziu, ca genială. Ea a avut o copilărie zbuciumată, pe care şi-a petrecut-o pe străzile din Belleville, un cartier mărginaş din Paris. A trăit, însă, cu convingerea că există ,,viaţa în roz”, crez pe care l-a transpus în celebra sa melodie de mai tîrziu, ,,La vie en rose”. Deşi a trecut prin multe necazuri, la sfîrşitul vieţii, ne-a mărturisit, tot prin cîntec: ,,Non, je ne regrette rien” (Nu, nu regret nimic). Ea şi-a dedicat existenţa muzicii şi dragostei. Marea ei iubire a fost boxerul Marcel Cerdan. După ce acesta a pierit într-un accident aviatic, pentru ea a urmat o perioadă plină de lacrimi şi suferinţă, în care nimic n-a mai contat. Edith Piaf reprezintă imaginea unei vieţi patetice, întunecate, plină de dezamăgiri, de clipe de dezechilibru, de momente de epuizare, de singurătate, foame, mizerie, dar şi de dragoste - un fel de sinucidere publică. Pe parcursul existenţei ei tumultuoase, a căutat mereu ca, prin nobleţe, să învingă vulgaritatea, oferind omenirii o adevărată lecţie de smerenie, de răbdare şi încăpăţînare, dar şi de orgoliu. Deşi a dispărut dintre noi, imaginea cîntăreţei Edith Piaf este încă vie în sufletele oamenilor, unde ocupă un loc aparte. Ea şi-a lăsat amprenta în Istoria şansonetei, expresie a sensibilităţii franceze, numele său stîrnind, şi azi, o vie emoţie printre iubitorii de muzică autentică.
Cine era Edith Piaf? O femeie micuţă, firavă, cu un fizic urît, dar cu sufletul frumos, care şi-a strigat iubirile în auzul întregii lumi. Viaţa ei a fost tristă şi, totodată, aproape prea frumoasă ca să poată fi adevărată, spunea Sacha Guitry. Nu a trecut pe la şcoală, decît ca să înveţe să scrie şi să citească. Strada a fost Conservatorul pe care l-a frecventat, pînă cînd a fost descoperită de Papa Leplée, un domn din elita pariziană, care, auzindu-i glasul, a luat-o de pe stradă şi a dus-o să cînte la cabaretul lui, din Strada Pierre Chanon, ,,Le Gerny’s”. De aici, cu paşi mici, dar siguri a ajuns pe Everestul muzicii, graţie vocii ei de excepţie. Viaţa trăită pe străzi îşi va arăta, însă, curînd ,,colţii”: un reumatism generalizat avea s-o chinuiască pînă la sfîrşitul existenţei ei. A ajuns repede pe culmile gloriei, prezenţa ei fiind vînată de cele mai mari cabarete şi teatre de revistă. Dispariţia tragică a marii ei iubiri, Marcel Cerdan, a deturnat-o de pe drumul succesului, îndreptînd-o spre un drum al morţii. Toţi tinerii pe care i-a lansat i-au fost iubiţi, majoritatea dintre ei ajungînd să se numere printre cei mai celebri cîntăreţi ai Franţei: Raymond Asso, Georges Moustaky, Paul Maurisse, Yves Montand, Charles Aznavour ş.a. De asemenea, Edith Piaf a dat lecţii de canto unor figuri de primă mărime ale scenei, între care s-au numărat Marlene Dietrich, buna sa prietenă, şi Eddie Constantine, alături de care a jucat în filme ce au reuşit să cucerească America. Acolo a avut numeroşi prieteni, unii dintre aceştia făcînd parte din galeria de ,,copii minune” ai cinematografiei: Shirley Temple, June Haver, Sonja Henie, Judy Garland. Tot în America i-a cunoscut pe Ginger Rogers, Edward Harton şi, mai ales, pe grecul Theo Sarapo, cel care avea s-o iubească pînă la moarte şi care s-a ocupat de funeraliile ei. Despre iubirea lui pentru Edith, el spunea: ,,Amorul este bun, este aerul vieţii”. Ca un cîine credincios, Theo Sarapo a vegheat-o pe Edith, aflată pe patul de spital, pînă cînd aceasta şi-a dat sufletul, nu înainte de a-i spune: ,,Acum pot să mor, am trăit cît pentru două vieţi. Am cîntat cu sufletul, nu cu vocea. De aceea, nu, eu nu regret nimic”. Edith Piaf a murit la 11 octombrie 1963, în aceeaşi zi cu Jean Cocteau, prietenul şi colaboratorul ei, şi a fost înmormîntată cu onoruri militare. Timp de două zile, s-a perindat la mormîntul ei o mulţime imensă de admiratori. A plîns-o tot Parisul, prietenii ei, dintre care cea mai afectată a fost Marlene Dietrich, şi iubitorii de muzică din lumea întreagă. Cimitirul Pčre-Lachaise a devenit, atunci, neîncăpător pentru cei veniţi să-i aducă un ultim omagiu. Pentru admiratorii ei, Edith Piaf nu a murit, ea este doar plecată într-un mare turneu, însoţită de cîntecul scris de Michel Emer, care descrie destinul existenţei ei: ,,În ritmuri de vals şi-a trăit viaţa, cu tot ce-a îndurat/ Şi toate ce le-a suferit. Nu i-a fost greu, ni le-a cîntat./ Drumeţule, de unde vii, tu roagă-te pentru ea, acum./ Chiar om de vază dacă eşti, la fel te vei preface în praf şi scrum./ Ca un ecou ce-şi pierde puterea în abis,/ Povestea vieţii noastre se va uita curînd,/ Iar cîntecul în care ea durerea şi-a închis/ Îl fredonăm într-una, îl repetăm în gînd:/ Un vals în trei timpi, un cîntec de vis,/ Aşa o ţin minte toţi cei din Paris”.
Omenirea trebuie să înţeleagă şi să reţină că moartea nu iartă nici geniile, iar suferinţa este un loc geografic, în care ne regăsim cu toţii. ,,Uneori, chiar şi să trăieşti este un act de curaj”, spunea înţeleptul Seneca.

Pactul secret al cîntăreţei Edith Piaf cu văduva boxerului Marcel Cerdan



Trei puşti mărunţei, pieptănaţi şi îmbrăcaţi ca de
duminică, cu pantofiorii lustruiţi. Paul, 2 anişori, îmbrăcat în
pantalonaşi bufanţi, îi dă mîna doamnei în negru. Renée, 4 anişori, îşi
ţine de mînă frăţiorul mai mic. Cel mai mare dintre ei, Marcel, 6 ani,
îmbrăcat într-un sacou de twed, închide plutonul. Nişte puştani de
Casablanca deghizaţi în mici parizieni, în această zi din anul 1950, o
zi de excepţie. Mama acestora le-a explicat: "O să vedeţi o doamnă,
care este una dintre «prietenele» tatei, mai precis era, pentru că tata
este acum în ceruri. Ea se numeşte Edith, va trebui să fiţi drăguţi cu
ea". Marcel, Renée şi Paul n-au de ce să se străduiască:
Edith
descinde cu o grămadă de jucării şi, deodată, pare a-i adora. Ei o vor
revedea pe "tata Edith" la Casablanca, sau la ea, la Paris. Şi, încet,
încet, ei vor ghici, vor admite ceea ce multora, 60 de ani mai tîrziu,
le va veni greu să creadă. Că această doamnă, această cîntăreaţă
celebră în toată lumea era amanta - dar, Dumnezeule mare! ce cuvînt
oribil - dragostea nebună a tatălui lor, campionul mondial de box
Marcel Cerdan. Şi că ea va deveni cea de-a doua mamă a lui Marcel
junior, cu binecuvîntarea adevăratei lor mame, Marinette.
"Marcel nu era numai amantul meu"
Nefericirea
poate uni. Cînd înfiorătoarea ştire le-a lovit, în dimineaţa zilei de
28 octombrie, pe cele două femei, aflate la o depărtare de mii de
kilometri, ele au crezut că vor muri. Una dintre ele a aflat vestea la
ea acasă, la Casablanca, iar cealaltă, în momentul trezirii sale, în
camera unui hotel american. Avionul pe care omul vieţii sale îl luase
pentru a ajunge la New York se zdrobise de un munte din Insulele Azore.
Marinette avea 24 de ani, o vîrstă deloc potrivită pentru a se trezi
văduvă, cu 3 copii. Edith Piaf, 33 de ani, o vîrstă la care, după ce
avusese numeroase experienţe amoroase, ce o lăsaseră cu inima zdrobită,
nu mai putea spera să-i iasă în cale o nouă dragoste. "Erau două Piaf,
ne confirmă prietena sa, Ginou Richer: cea de dinaintea morţii lui
Marcel, şi cea de după moartea lui, care nu şi-a mai revenit
niciodată". Piaf scria, la puţin timp după tragicul accident: "Nu pot
trăi fără el. Nu era numai amantul meu. Era micuţul meu, băieţaşul
meu... Sufăr. Pielea mea, sufletul meu, mi-e rău de-mi vine să urlu...".
De
cînd se îndrăgostiseră nebuneşte unul de celălalt, în martie 1947, în
casa unor prieteni din Chicago, aceste două personaje renumite, amîndoi
foşti copii ai străzii, plecaţi în acelaşi moment să cucerească
America, unul cu pumnii săi, celălalt cu vocea sa, nu se mai
despărţiseră. În ciuda obligaţiilor lor profesionale. În ciuda
Marinettei, soţia la care Edith nu dorea să renunţe. În 1949, divorţul
ar fi fost un scandal. Inadmisibil pentru public. Pentru Marcel şi
pentru Edith, care se ruga, în fiecare zi, la Sfînta Tereza de Lisieux.
Un artificiu pentru a se încerca salvarea cîntăreţeiCe se
ştie la ferma de la Casablanca, unde se retrăsese Marinette? Se ştie. O
mediteraneană devotată căminului ştie că bărbaţii îşi pot permite,
uneori, libertăţi asupra cărora este mai bine să închizi ochii. Ce mai
poate spune o femeie al cărei soţ este o vedetă ? Şi mai ales cînd se
îndrăgosteşte de o altă vedetă?
"Mama i-a scris o scrisoare tatălui
meu, ne povesteşte Marcel Cerdan junior, în care-i spunea: «Te
părăsesc!». El a răspuns: «Dacă faci asta, te pocnesc!» Ei n-ar fi
divorţat niciodată". Edith îi scria, şi ea, lui Marcel: "Sper, dragul
meu, că nu ai prea multe necazuri cu soţia ta. Adoratul meu, te iubesc
atît de mult şi aş vrea să n-ai niciodată nici cel mai mic necaz din
cauza mea".
Iată, deci, că această rivală îi cere Marinettei, la
cîteva luni după doliul său, să o întîlnească. Pentru că, la Paris,
Piaf nu se mai hrănea. Neliniştiţi, prietenii săi o împing să intre în
contact, prin intermediul mesei turnante, cu spiritul lui Marcel. Ei
aranjează - subterfugiu grosolan - ca spiritul lui Marcel să-i
vorbească. Piaf nu-şi dă seama că este trasă pe sfoară. "El" îi spune
să mănînce şi o sfătuieşte să se vadă cu Marinette şi să vegheze asupra
copiilor săi. Piaf, roasă de un cumplit sentiment de vinovăţie,
presupune Nicolas Cerdan, fiul lui Marcel junior, acceptă. Îi cere
Marinettei să o primească, o asigură că între Marcel şi ea nu era decît
o mare prietenie". Se lasă, oare, Marinette înşelată? Bineînţeles că
nu, dar, în loc să arunce gaz pe foc, ea se preface a crede, ne spune
Nicolas. Pentru ca lucrurile să progreseze, pentru copiii ei. Această
femeie, de 24 ani, a dat întotdeauna dovadă de o mare forţă de caracter
- chiar şi astăzi, la 84 de ani - şi decide să rămînă cu capul sus.
Anticipînd modernitatea, ea simpatizează cu rivala sa, impresionată,
probabil, de adevărata sa suferinţă şi de generozitatea sa.
Marinette
va veni s-o vadă pe Edith la Paris şi se va lăsa răsfăţată: croitori
celebri, cei mai buni coafori. Se va întoarce la Casablanca, dar Edith
va continua s-o ajute. Cînd fiul cel mare va dori să devină boxeur,
Edith îi propune să-l ia la ea, la Paris.Un patronim care inspiră întotdeauna dragosteDin
1952 pînă în 1962, Marcel junior va face parte din viaţa acestei femei,
care va veghea asupra lui ca asupra copilului pe care nu l-a avut. "În
ciuda vieţii sale de saltimbanc, ea îmi pregătea tartinele la micul
dejun înainte de a se culca din nou...Ea îmi vorbea de tatăl meu, pe
care-l cunoscusem atît de puţin. Cum aş fi putut să n-o iubesc?
La
60 de ani după moartea lui Marcel Cerdan, cel care a suportat
comparaţia infernală cu tatăl său, lasă uneori impresia că îi este la
fel de greu să se descurce atît cu filiaţia, cît şi cu afecţiunea celor
"două mame". Descoperind în corespondenţa Piaf-Cerdan că bunicul său,
cu puţin timp înainte de accidentul fatal, crease o linie de
îmbrăcăminte de box, Nicolas reeditează această afacere: Moştenirea
Marcel Cerdan. "Ţineam mult la asta, ne spune nepotul lui Marcel
Cerdan, care este şi patronul unei firme de informatică, dar ţineam la
ea, doream să-i aduc un omagiu celui care a fost un om de valoare, un
campion inegalabil şi...un mare îndrăgostit".
Explicaţie poza 1:
Campionul mondial la box, Marcel Cerdan, împreună cu soţia, Marinette,
şi cu doi dintre cei trei copii ai lor, în 1947
Explicaţie poza 2: Edith Piaf impreună cu familia lui Marcel Cerdan
Explicaţie poza 3: Edith Piaf, alături de Marcel jr.

Edith Piaf, cântăreaţa care scotea bărbaţii din minţi Cu mâinile larg desfăcute, Edith Piaf cânta despre triumful trecător al iubirii, abandonare şi duritatea destinului. Era versiunea franţuzească a hitului As the World Turns, însă fără hainele elegante. Cu chipul ei rotund şi palid, Piaf a fost eterna „fată a străzii”, chiar şi...

Edith Piaf
Edith Piaf, pe numele sau real Edith Giovanna Gassion, este "Regina cântecului francez", titulatură necontestată până în prezent. Cea care a fost "L'oiseau de Paris" sau "La Mome" ("Puiul de vrabie"), după cum o numeau jurnalistii şi publicul a consacrat genul "chanson". Şansoneta este echivalentul francez al şlagărului german sau al canţonetei italiene.

S-a născut la Paris, la 19 decembrie 1915. Aneta Maillard o cântăreaţă făra talent matern o abandonează la scurtă vreme de la naştere. Va fi crescută de bunica din partea tatălui, o matroană de bordel, care îşi va convinge în cele din urmă fiul să îşi asume responsabilitatea de părinte.

Alphonse Gassion, acrobat de circ, o ia cu el din oraş în oraş, unde îşi făcea numerele pe străzi. Edith avea 12 ani. Talentul şi l-a descoperit de nevoie. Tatăl său fiind bolnav micuţa începe să cânte "Marseilleza". Banii câştigaţi şi încurajările trecătorilor o vor face să îşi câştige astfel existenţa până la 20 de ani.

"Piaf", pseudonimul pe care l-a adoptat la debut, în argoul parizian înseamnă vrabie. "Vrăbiuţa" (la mPiaf) aşa este prezentată publicului în 1935, de către de Louis Leplee. Acesta o descoperă cântând pe străzile Parisului şi o angajează la cabaretul abia deschis,"Gerny's".

Pentru că nu-şi putea permite o rochie, îşi tricotează singură una. Atunci când urcă prima dată pe scenă îşi face apariţia într-o rochie neagră fără o mânecă. Faptul că nu a reuşit să îşi finalizeze vestimentaţia nu o împiedică să îşi farmece publicul. În această privinţă succesul său este deplin. Vor urma apoi înregistrările la casa de discuri Polydor şi debutul în cinema.

Un loc aparte în inima sa l-a ocupat Yves Montand, pentru care a jucat rolul lui Pygmalion. Ea a fost cea care îl va părăsi, pentru că a simţit că relaţia lor s-a răcit. Nu puţine au fost relaţiile care s-au terminat prost pentru Edith Piaf, viaţa sa amoroasă a fost una tumultoasă. Cu toate acestea a ştiut să transpună durerea în cântece, iar publicul nu simţea decât poate o tusă mai gravă în glasul său.

La 11 februarie 1933, va aduce pe lume o fetiţă căreia îi dă numele Marcelle. Tatăl micuţei, LouisDupont era un tânăr care o iubea, dar asta nu a fost de ajuns, Edith Piaf îl va părăsi, iar doi ani mai târziu fetiţa lor va muri de meningită.

Lou Barrier a fost primul său impresar, el nu o va părăsi niciodată. Pe tărâm american va înregistra primul eşec important din carieră, dar acest aspect nu o va face să renunţe. Învaţă limba engleză şi îşi perfecţionează stilul, iar publicul american o va adora în cel de-al doilea turneu al său.

În toamna anului 1946, îşi întâlneşte marea dragoste, boxerul Marcel Cerdan. Idila dintre campionul mondial la categoria mijlocie şi Piaf este curmată brusc de moartea pugilistului. "Eu l-am omorat", îşi va reproşa toată viaţa Edih Piaf, doarece îl chemase "cât mai repede!"

pe când se afla în Statele Unite, iar avionul lui se prăbuşeşte în insulele Azore, Pentru că nu poate face faţă durerii se refugiază în droguri şi alcool.

Muzica şi timpul vor atenua rănile, iar în anul 1952, cântăreaţa îşi dăruieşte inima lui Jacques Pills. Cei doi se căsătoresc în luna iunie a aceluiaşi an. Martori la cununie îi sunt Marlene Dietrich şi Lou Barrier. Căsnicia lor se va termina rapid cu un divorţ. Se refugiază în muncă şi acceptă să evolueze într-o comedie muzicala Londra. "Non, je ne regrette rien" este piesa care o readuce cu succes în lumina reflectoarelor.

Edith Piaf avea o pasiune pentru un actor grec

Cintareata franceza Edith Piaf a trait o mare pasiune, aparent neimpartasita, pentru un mare actor grec, in perioada imediat urmatoare celui de-Al Doilea Razboi Mondial, potrivit unei scrisori descoperite in arhivele actorului, a anuntat, vineri, o casa de licitatii din Grecia.

Piaf îl modelează pe Cerdan Marcel Cerdan a rămas pentru Edith Piaf marea dragoste a vieţii ei.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=16596&_nr=717
Totuşi. Ţinînd cont de popularitatea lor, de stilurile de viaţă diferite şi de faptul că Cerdan era căsătorit, legătura lor n-a fost una simplă. Pentru a-şi trăi din plin dragostea, Piaf hotărăşte să se implice cu toată finţa sa... Î n 1949, Piaf şi Cerdan sînt franceziii cei mai cunoscuţi ai momentului. Cerdan este căsătorit. De mai bine de un an, ei îşi trăiesc dragostea pe furiş, fugind de presa de scandal. Ca să înţele presa, Edith îl instalează pe Marcel în nou ei apartament, care avea două intrări. Campion mondial la categoria semiuşoară, Cerdan trebuie să-şi apere titlul. Luptă fie la Paris, fie la Londra. Discplina sportivă este o pasăre de noapte: vieţile lor sînt incompatibile. Cerdan se antrenează la Casablanca, iar Edith Piaf suportă greu despărţirea. De aceea, ei schimbă în fiecare săptămînă scrisori înflăcărate prin intermediul secretarei lui Piaf. Curînd, Edith Piaf se hotărăşte să-l modeleze pe sportiv după gustul său: „Cînd iubesc, înnoiesc totul, aşa înţeleg să fac şi cu omul pe care-l iubesc“... Şi merge prin magazine, cumpără duzine de cravate, cămăşi brodate, cu iniţialele sale, mănuşi, eşarfe, alege stofa costumelor. Schimbă garderoba boxerului! Lui nu-i place asta, se simte jenat, poate chiar dominat, dar Cerdan este îndrăgostit. Ea nu se rezumă numai la atît. Îcăpăţînată, doreşte să-i îmbunătăţească boxerului cultura generală. Sub influenţa ei şi poate amuzat, el scapă de inhibiţii, înterpretează rolul şi învaţă tirade întregi din Racine şoiMoliére. Îşi descoperă astfel talente ascunse... După un timp, Piaf îi invită la cină pe Tino Rossi şi soţia sa. Şi nu mică le-a fost surpriza cînd îl văd pe camionul mondial de box ridicîndu-se de la masă şi declamînd „Britannicus”.

Spectacolul "Je Ne Regrette Rien" o reinvie pe Edith Piaf

Patimile lui Edith Piaf

http://www.ziarultricolorul.ro/monden.html?aid=9611

Ultimul film despre Edith Piaf, o icoana a Frantei, La Môme, difuzat la noi cu un titlu total nepotrivit, La vie en rose, pe care l-a avut si primul film inspirat de viata artistei, cel din 1947 al lui Jean Faurez, este o realizare cu adevarat superioara, demna de un destin singular în marea lume a muzicii. De data aceasta avem o replica la filmele biografice romantioase, regizorul Oliver Dahan marsînd pe cruzime, pe epidermicul dureros, fiind comparabil din acest punct de vedere cu Patimile lui Isus Christos al lui Mel Gibson. Si patimile lui Edith Piaf (1915 - 1963) sînt cumplite si pot fi explicate si prin urmatoarea scena: batrîna, bolnava, aratînd ca de o suta de ani, desi avea doar 48, ea vede în curte o broasca si îl întreaba pe cel care o ajuta sa se deplaseze si îi tinea de urît (desigur, un lautar): "Oare cît o fi traind o broasca?". Lautarul da din umeri si batrîna ofteaza: "Eu n-am citit niciodata o poveste". Si nici nu i s-a citit vreuna, din care ar fi putut poate afla cît traieste o broasca. Într-adevar, Edith a fost nascuta pe strada, dintr-o mama cîntareata alcoolica, si-a trait copilaria într-un bordel, a cîntat apoi pe strada si în cîrciumi mizere, ca mama ei, a cunoscut viata de circ, unde tatal ei era acrobat contorsionist, pîna a fost descoperita de Louis Leplée (Gérard Depardieu), patronul unui club de noapte, care o va boteza La Môme Piaf , adica Vrabiuta, apoi va fi slefuita de Raymond Asso (Marc Barbé), un compozitor-poet, ca sa devina apoi un star, depasind toate recordurile de audienta si încasari din acea vreme. Deci a fost o fiinta fara copilarie, asa cum nici Isus Christos nu a avut copilarie, cel putin în Biblie, ba abia a putut fi salvata de la orbire, datorita conditiilor sordide, deloc "en rose", în care traia, ca tot parcursul carierei sa fie presarat cu ghinioane, la care se adauga spre final drogul si autodescompunerea, masca ei finala amintind de alt personaj autodistrus, lordul Rochester din Libertinul, jucat de Johnny Depp. Desi a avut o viata de martir, în ea a lucrat divinitatea, fiindca de mica a fost învatata de o prostituata, Titine, sa se roage Sfintei Tereza, care a devenit protectoarea ei si îi aparea si în rotocoalele de foc ale circarilor care scoteau foc pe gura. Puterea ei era data de aceasta latura profund mistica a vietii ei. Regizorul a avut ideea s-o prezinte asa cum se spune ca a trait, ca o mica salbatica. Portretul unui mic monstru, unei fiare în mijlocul Parisului decazut, care deodata se emancipeaza. În acest punct, filmul seamana cu Pigmalyon al lui Bernard Shaw, rolul lui Higgins jucîndu-l aici Raymond Asso, iar La Mome Piaf nu e departe de Eliza Doolittle, si prin sensul numelui, ca apoi, prin iubirea ei pentru boxerul Marcel Cerdan (Jean-Pierre Martins) sa ni se reveleze drept un înger al iubirii, al devotamentului absolut. De altfel, ea s-a bucurat, la rîndu-i, de dragostea unor mari personalitati ca Maurice Chevalier, Jacques Borgeat, Yves Montand, cu care a si avut o relatie intima, Charles Aznavour sau Jean Cocteau, care în 1940 i-a dedicat piesa de succes Le Bel Indifférent. Tot ce a trait Piaf a trait cu patima, cu o credinta si daruire iesite din comun. Diferenta o crea prin reactiile ei insolite, printr-un noncomformism la limita nebuniei, prin puterea de a-i magnetiza si înrobi pe cei din jurul ei. Oliver Dahan insista pe episoade inedite din viata Edithei Piaf, în special pe atmosfera din culisele showbiz-ului, surprinsa cu mare expresivitate de operatorul Tetsuo Nagata, care realizeaza o imagine vie, dura, deloc exotica.
Structura filmului respecta modelul lui Proust, e un remember al eroinei, are forma încrucisata, momente ale copilariei si batrînetii împletindu-se constant, într-un montaj paralel, trecut-viitor, care se înnoada în prezentul împlinirii vocatiei. Si tot acest drum cu dus-întors este privit ca o golgota sui-generis, încît Piaf devine una cu suferinta, cu îndurarea, cu calvarul. Dar si cu iubirea. Si cu speranta, ca în exceptionalul interviu pe care îl da pe plaja unei reportere, care o surprinde tricotînd, acesta fiind singurul ei hobby. Dar Piaf se identifica si cu Franta, ca în momentul cînd, la zece ani, cînta Marseieza ca sa cîstige un ban pentru tatal ei, care o va exploata toata viata, tatal ei fiind ca un fel de Thénardier pentru micuta Cosette, sau ca în scena cînd, dupa un concert american, este felicitata de Marlene Dietrich. Desigur, în film auzim faimoasele melodii ale lui Piaf: La vie en rose (1946), Padam, padam (1951), Milord (1959), Non, je ne regrette rien (1960), cu care se încheie apoteotic filmul.
Actrita Marion Cotillard, dublata vocal de Jil Aigrot, face un rol antologic, o compozitie colosala, datorita si departamentului de machiaj, care reuseste sa faca trecerea de la frumusete la monstruos, de la tandrete la forme faciale scoase parca din bestiarele Hadesului. În fond, e povestea unui om chinuit, dar si imposibil, incomod, rautacios, încapatînat, la limita umanului, din familia lui Nosferatu, dar mai ales a Omuletului lui Gopo, care se identifica cu Omul. Si Gopo i-a gasit Omuletului o pereche, Omuleata, obraznica, a dracului, violenta, rea, ca o fiara nedresata, greu de crezut ca ar fi putut trai în inima Parisului, în Pigalle. Era o fiinta firava, o vrabiuta, avea doar 40 de kg si 1, 50 m înaltime, dar a carei putere venea din credinta ca Sfînta Tereza o ocroteste si ca nu poate trai fara muzica. Atunci cînd n-o sa pot sa mai cînt, zicea ea, am murit.

Edith Piaf, vocea Parisului Mignona, vulnerabila si adorata de fani, Edith Piaf a stiut sa cante intotdeauna cu intensitate.

Actrita Marion Cotillard, posedata de spiritul lui Edith Piaf.

Lansat in februarie, anul acesta, filmul lui Olivier Dahan a avut un imens succes de casa in Franta (1.200.000 spectatori doar in prima saptamina!). "La vie en rose" nu este o biografie romantata a irepetabilei Edith Piaf, ci o prezentare necosmetizata a unei vieti mistuite de drame si pasiuni. Aproape necunoscuta la noi, actrita Marion Cotillard (31 de ani) se substituie perfect personalitatii complicate a lui Piaf, interpretind-o la fel de credibil pe cind avea 20 de ani si cinta pe strazi, si la 47 de ani, cind a murit doborita de ...