Ardant[V]

A lesinat pe scena
Incident. Actrita franceza Fanny Ardant a lesinat pe scena Teatrului Petruzzelli, unde a fost invitata sa vorbeasca despre pelicula "Cendres et Sang", in cadrul Festivalului de Film de la Bari. Imediat ce a urcat pe scena, vedeta si-a pierdut cunostinta, cazand pe podea. Din fericire, angajatii de

VIDEO Fanny Ardant: "Am fost uluită de actorii români, m-au fascinat ochii lor“

Fanny
Ardant debutează cu stîngul în regia de film





Premieră cinematografică “Cenuşă şi sînge” (“Cendres et sang”,
România-Franţa, 2009) Scenariul şi regia: Fanny Ardant Imaginea: Gerard de
Battista ... citeşte
mai mult

Iulia POPOVICI - TEATRU. Fanny Ardant live
Cînd Fanny Ardant intră în scenă, unii spectatori au tentaţia să aplaude. Cam ca la o prezentare de modă. Sau la un concert. Music-Hall e un spectacol făcut pentru Fanny Ardant, pentru că ea e Fanny Ardant.
Teoretic, textul nu e scris pentru o mare actriţă – împreună cu Noi, eroii şi Călătorie la Haga, piesa face parte dintr-o serie dedicată de Jean-Luc Lagarce vieţii artiştilor de turneu, aceşti circari ai universului contemporan, şi e la fel de încărcată de atmosfera tragic-demitizantă tipică autorului francez ca şi E doar sfîrşitul lumii (singurul text al său montat în România). E o poveste despre mizeria reală din spatele strălucirii artei, despre rutină şi decădere.


E o divă şi o ştie


Adus la Bucureşti de Institutul Francez şi Ambasada Franţei, Music-Hall a fost pus în scenă la celebrul teatru parizian al lui Peter Brook, în regia unei celebrităţi (Lambert Wilson, interpretul Merovingianului în Matrix) şi cu o actriţă celebră în distribuţie (care, pe deasupra, tocmai a făcut un film, debutul ei ca regizoare, turnat în România). Dintru bun început, atîta faimă poate copleşi o creaţie artistică – şi asta s-a şi întîmplat. Deşi nominalizată de două ori la Premiile Molière, Fanny Ardant e fundamental actriţă de film, nu de teatru. Nu are experienţă – motiv pentru care, de pildă, nu poate juca lateral sau cu spatele, caută privirile spectatorilor ca pe un substitut al camerei de filmat. E o divă şi o ştie. Textul e despre o actriţă care schimbă teatru după teatru, în turnee obositoare şi frustrante, iar cu un asemenea rol oricine în situaţia ei s-ar putea identifica imediat, accentuînd nu condiţia mizerabilă a artistului şi degradarea lui constantă, ci supravieţuirea, glamour-ul ce dăinuie, indiferent de condiţii. Fanny Ardant n-are exerciţiul umilinţei şi nici n-are de ce-l avea – e radioasă în rochia ei galben-lămîie, de music-hall, într-adevăr, care-i dezgoleşte la un moment dat picioarele impecabile, cu peruca blondă şi capa din imitaţie de blană. Merge cu (auto)deriziunea pînă la alint şi fandoseală, dar atîta tot, are o voce puternică şi percutantă, cu care se joacă lejer – şi ce dacă? Eric Guerin şi Francis Leplay, care-o secondează în rol de „intermitenţi de spectacol“, tovarăşi de suferinţă pe drumurile din hală în hală, din săliţă în săliţă şi din cămin cultural în cămin cultural, sînt asistenţii unei maestre a iluzionismului, clovni serioşi asigurînd fundalul unui show de concert-hall. Care culminează cu o foarte strălucitoare evadare în poetica unui leagăn (de cîte ori l-aţi văzut coborînd din podul scenei?) luminat cu leduri, pe fundal roşu-intens.


Ca să înţelegi Music-Hall, trebuie să ştii că teatrul francez e prin definiţie verbiastic. E un teatru în care se vorbeşte mult, în care accentul cade pe forţa actorului de a întrupa şi reprezenta scenic limba, cuvîntul. Music-Hall are tratamentul unui recital, al unei partituri monodramatice, aducînd în centru imaginea (sub toate definiţiile ei) unei actriţe-star, la fel ca şi în cazul spectacolului cu La Maladie de la mort, după Marguerite Duras, o altă producţie în care Fanny Ardant se punea în scenă, jucîndu-se, pe ea însăşi. Dacă textul lui Lagarce nu se potriveşte mănuşă pe această structură spectaculară, cu atît mai rău pentru el. Music-Hall e piesa unei zile mizerabile, dintr-o succesiune de zile penibile, care nu e niciodată o zi din viaţa de artistă a lui Fanny Ardant. „Lent şi dezinvolt“ (e un laitmotiv textual), Ardant face din povestea taburetului mereu tot mai mic (un taburet pentru muls vaca…) şi tot mai… scaun cu spătar un episod demn şi superior ironic. Cum altfel şi-ar putea-o cineva închipui pe actriţa lui Truffaut? Fanny Ardant a ales Music-Hall pentru că „mi se potriveşte“ – şi există, într-adevăr, o tradiţie a marilor actriţe care, la apogeul-spre-finalul carierei lor, oferă astfel de reprezentaţii-biografie trăită.

E un dar – pentru actorii care „şi-au meritat“ lumina reflectoarelor, aţintită asupra lor şi a nimănui altcuiva, şi pentru publicul dornic să împartă un moment de graţie, unic şi egoist, cu artiştii iubiţi. Pentru ca ceea ce se naşte pe scenă să fie, totuşi, mai mult decît un omagiu, e nevoie ca, încă o dată, actorul să se uite pe el însuşi în favoarea acelei emoţii a alterităţii numite personaj, teatru, ficţiune. Altminteri, să o vezi live pe Fanny Ardant, pe scena supraînălţată a Odeonului bucureştean, poate fi mult mai plicticos şi dezamăgitor decît a n-o fi văzut niciodată decît pe ecranul filmului. Din păcate.

Dileme cu Fanny Ardant : „Nu am sufletul unei gheişe“
Actriţa franceză Fanny Ardant a fost protagonista spectacolului „Music-Hall“, pus în scenă de Lambert Wilson, după un text de Jean-Luc Lagarce, spectacol jucat la Teatrul Odeon din Bucureşti.

Fanny Ardant, văzută ca o lumină în obscuritate
Actriţa Fanny Ardant poate fi văzută şi astăzi
la Teatrul Odeon din Bucureşti, în spectacolul "Music-Hall" de Jean-Luc
Lagarce, montat de Lambert Wilson la Théâtre des Bouffes du Nord din
Paris - prestigioasă instituţie condusă de Micheline Rozan şi Peter
Brook.




Numele
Fanny Ardant atrage publicul în orice ipostază, pentru că este
talentată, fermecătoare, lipsită de aroganţă. Şi-a lăsat amprenta
seducătoare în filme şi pe scenă. Este foarte selectivă, deşi teatrele
pariziene şi-o doresc în producţiile lor, aşa cum şi-a dorit-o şi
directoarea Micheline Rozan. Pentru că piesa "Music-Hall" a lui Lagarce
- unul dintre cei mai jucaţi autori francezi contemporani - a fost pe
placul celebrei actriţe, Fanny Ardant a acceptat rolul. Se identifică
chiar cu personajul central - o interpretă de teatru, care se hrăneşte
cu iluzia acestei arte, fără de care nu poate trăi.

RITUALUL ACTRIŢEI
Scrierile
dramatice ale lui Jean-Luc Lagarce sunt foarte apreciate în Franţa şi
în lume, deşi nu tot publicul de teatru le gustă. Fin, profund, foarte
special, cu expresii laconice, textul "Music-Hall" este totuşi pus în
scenă mai rar în comparaţie cu alte piese ale regretatului Lagarce,
care a murit la 38 de ani. Fanny Ardant recunoaşte că aici este vorba
despre condiţia artistului. E un "ritual" al actriţei care se pune "în
lumină în faţa obscurului". Pe scena Odeonului bucureştean, Fanny
Ardant era chiar lumina din obscuritate (termeni caracteristici mai
degrabă cinematografiei). Un decor minimalist, care redă o scenă undeva
într-un teatru de provincie. Trei personaje în turneu: o actriţă şi doi
dansatori. E ca şi cum Ardant şi-ar juca propriul rol. Stă pe un
taburet înalt, taburetul având sens prioritar în partitura
"interpretei". Jocul este lipsit de dinamism. Se contează pe "luxul
periculos", care este Fanny Ardant, cu atât mai mult cu cât în piesele
lui Lagarce nu se întâmplă nimic, intriga lor constând în limbaj.

LAGARCE ŞI ÎN ROMĂNEŞTE
Jean-Luc
Lagarce este tradus şi în româneşte. În 2007, când a fost declarat Anul
Internaţional Lagarce, a apărut un volum cu trei piese traduse de
Eugenia Anca Rotescu, editat de Fundaţia Culturală "Camil Petrescu" -
Teatrul azi. Una dintre piese se află în repertoriul Teatrului Odeon
din Bucureşti - "E doar sfârşitul lumii", în regia lui Radu Afrim.
Spectacolul a fost prezentat cu succes şi în Franţa.

La
conferinţa de presă care a precedat cele trei reprezentaţii cu
"Music-Hall", regizorul Lambert Wilson a făcut impresie foarte bună
vorbind cu pasiune şi multă inteligenţă despre arta teatrală. El a
jucat mult în teatru şi în film. La începuturile carierei sale a fost
distribuit în spectacolul lui Lucian Pintilie "Cei din urmă" de Maxim
Gorki, realizat în Franţa în 1978.

În "Music-Hall"-ul semnat de
Wilson la Théâtre des Bouffes du Nord din Paris, actorul are prioritate
în faţa regizorului. Mai bine spus, regia cam lipseşte. Dar este
prezentă Fanny Ardant, actriţa care a urmat cursurile Institutului de
Studii Politice din Aix-en-Provence şi "furată" la propriu de magia
teatrului şi a filmului.

"«Music-Hall» este un cântec de
iubire pentru teatru, dar uneori nu-mi pasă de teatru. Văd o femeie
singură care, prin nebunia şi dorinţele ei, prin căutarea de absolut,
cheamă în ajutor; o femeie lipsită de dragoste, dar care are atâta
dragoste de dăruit" Fanny Ardant

Fanny Ardant trădează filmul cu teatrul

Fanny Ardant joacă pe scena Teatrului Odeon

Fanny Ardant: „Olga Tudorache este o Jeanne Moreau a României”
INTERVIU. Celebra actriţă, trecută de curând în spatele camerei, spune că, pe durata filmărilor ... [Citeste]

Fanny Ardant, pasionată de Brigăzile Roşii

Fanny Ardant provoacă scandal la Veneţia

O recunoaşte chiar Marco Müller, directorul manifestării veneţiene din ultimii patru ani: ”Ca unul care am condus festivalurile de la Rotterdam şi Locarno, unde am pus în funcţiune noile lor structuri, sunt foarte bine plasat pentru a şti că Mostra suferă de întârziere cronică. Eu unul cred că, dincolo de argumentul bugetar, mereu adus în discuţie în legătură cu acest subiect, este vorba de ceva mai profund, şi anume de politica în domeniul culturii.”
Müller a pus din nou degetul pe rană, altfel spus a reamintit un adevăr dureros: cel mai vechi festival s-a înfăţişat, şi la acest ceas de sărbătoare, „cu echipamente vetuste, nedemne de un mare festival” cum scria, bunăoară, unul dintre corespondenţii ziarului Le Monde.
Infrastructurile sunt îmbătrânite, iar pentru a lansa cu vigoare ideea unui nou Palazzo del Cinema a fost nevoie de apariţia, anul trecut, a unui rival puternic, Festivalul de la Roma. Toată lumea speră că simbolul privirii spre viitor, cu care celebrul decorator Dante Feretti a împodobit faţada actualului sediu, va fi de bun augur.
Deocamdată, presa constată că selecţia operată de Marco Müller este „promiţătoare”, cu excepţia filmului inaugural, Atonement, al doilea lungmetraj al regizorului englez Joe Wright, după romanul lui Ian McEwan. Autorul, cunoscut pentru o altă ecranizare, din 2005, Mândrie şi prejudecată, a dezamăgit, notează comentatorii, punctele slabe fiind ”regia manieristă, dulcegăria imaginilor şi nesfârşitul sirop muzical”.
Se pare că directorul – al cărui contract expiră odată cu actuala ediţie – are de făcut faţă şi altor nemulţumiri. Fanny Ardant, protagonista filmului L’Ora di Punta al regizorului italian Vincenzo Marra, a aprins spiritele în momentul în care a declarat că fondatorul Brigăzilor Roşii, Renato Curcio, a fost „un erou”.
Scandalul s-a încins, familia uneia dintre victimele amintitei organizaţii a depus o plângere, iar un deputat al Alianţei Naţionale (de extremă dreaptă) a declarat-o pe actriţă persona non grata. Marco Müller şi-a exprimat şi el dezacordul faţă de cele spuse de Fanny Ardant, dar a ţinut să sublinieze că vedeta franceză, o colaboratoare statornică a cinematografului italian, „rămâne binevenită”.
Război în culise, după cum se poate constata, într-un festival în care, de altfel, războiul este o temă din plin abordată. Hollywood Reporter califică drept „senzaţional” noul film al lui Brian De Palma Redacted, inspirat de fapte reale, cu eroii săi, soldaţi americani care violează, omoară o adolescentă irakiană de 15 ani şi îi ucid familia.
„Iată un argument feroce – scrie Ray Bennett – împotriva angajării noastre în Irak”. Infernul irakian revine şi în The Valley of Elah, de Paul Haggis, în care un fost militar, interpretat de Tommy Lee Jones, îşi caută fiul dispărut după întoarcerea de pe front. Poate cei prezenţi la Veneţia vor uita, o clipă, ororile prezentului, odată cu proiectarea, peste două zile, în afara competiţiei, a celui de al 47-lea film al lui Manoel de Oliveira, Cristofor Columb, o enigmă. Autorul a ţinut să precizeze că povestea de pe ecran relansează teza controversată a naţionalităţii faimosului navigator, fără să fie nicidecum „un film biografic, romantic sau istoric”. Citeste

Actriţa franceză Fanny Ardant, cunoscută publicului român din filmele "Callas Forever" şi "8 femei", l-a calificat, săptămâna trecută, pe fondatorul Brigăzilor Roşii, Renato Curcio, drept "erou".
"Am considerat întotdeauna fenomenul Brigăzilor Roşii ca fiind pasionant şi captivant", a completat actriţa, într-o declaraţie dată pentru săptămânalul feminin italian "Anna".
Afirmaţiile starului francez au stârnit revolta familiei unei victime a grupului de extremă stânga, care a depus o plângere la Parchetul din Padova. La originea plângerii, se află avocatul Piero Mazzola, fiul unei victime a lui Renato Curcio. Tatăl său şi-a găsit sfârşitul pe 14 iunie 1974, la Padova. Curcio a fost condamnat la 16 ani de închisoare. Parchetul va fi cel care se va pronunţa dacă afirmaţiile actriţei reprezintă un delict, a precizat avocatul.
Fanny Ardant şi-a cerut scuze pentru afirmaţiile făcute. Transmise în direct de RAI, televiziunea italiană, acestea sosesc la momentul potrivit, întrucât actriţa este aşteptată la Veneţia, pentru Festivalul de film care se deschide astăzi.