Philby[v=]

http://cultural.bzi.ro/kim-philby-povestea-spionului-care-a-tradat-marea-britanie-pentru-urss-1062

Kim Philby, agentul dublu al secolului XX



La 12 mai 1988, un cotidian britanic anunta moartea tradatorului Philby, nr. 3 dintr-o retea de spionaj, celebra înainte de razboi, iar agentia rusa Tass îi aducea un omagiu cunoscutului spion, prezentându-l ca pe un om “care si-a îndeplinit în anii ‘30 misiunea sa internationala contra fascismului”. Philby se convertise la comunism din cauza urii pe care o nutrea fata de englezii bogati si aroganti, desi se nascuse într-o astfel de familie. El a devenit o figura exceptionala a lumii serviciilor secrete si poate agentul cel mai talentat din toata istoria KGB.



Nascut la 1 ianuarie 1912 la Penjab, localitate în care tatal sau era inspector pentru coloniile imperiului, Harold Adrian Russel Philby - numit Kim, dupa eroul lui Rudgard Kipling - a studiat istoria si a fost fascinat de profesorul sau de economie marxista, Maurice Dobb. In 1933, tânarul a devenit comunist cu carnet de partid. La absolvire Harold a plecat pe continent, iar mentorul sau Dobb, l-a recomandat lui Willy Müzenberg, care l-a trimis la Viena. A locuit la familia Kholmann, cu relatii printre comunisti, de altfel fiica lor Alice Friedman, Litzi, fiind membra activa a unei organizatii de tineret comunist. Ea va deveni sotia lui Harold.
Putin înainte de reîntoarcerea la Londra, în 1934, Philby a fost recrutat de NKVD. Era clar ca Litzi îl convinsese sa devina agent sovietic. Ea însasi era în contact strâns cu retele clandestine ale Kominternului si cunoscându-l pe Theodore Maly, unul dintre sefi, îl prezentase pe Kim. Devenit suspect în anii ‘30 când erau vânati trotkistii, Maly este rechemat în 1937 la Moscova; înainte de a pleca, i-a marturisit sotiei sale, Ignace Reiss: “Ma vor ucide si daca merg la Moscova si daca ramân aici. Mai bine mor acolo”. Si chiar a fost asasinat în octombrie 1937. În 1980, portretul sau era pus la loc de cinste în “sala de amintiri” a Primei Directii Principale (PDP), însarcinata cu spionajul extern. Unul din meritele sale era recrutarea lui Philby.
Revenit în Anglia, Harold Philby îsi convinge trei fosti colegi de facultate: Guy Burgess, Donald Maclean si Anthony Blunt si pun bazele unui club marxist. Li se adauga John Cairncross, alias Carélien, Liszt sau Moliere. Acesta va deveni agent sovietic datorita unui alt student apartinând aristocratiei britanice, James Klugmann, care - vorbind perfect sârbo-croata - activa în organizatia responsabila cu actiunile din Iugoslavia, ceea ce-i permitea sa ofere Moscovei informatii foarte utile despre zona Balcanilor. NKVD a fost multumit de el si dupa razboi a devenit membru al biroului politic al Partidului Comunist Britanic. Numai ca el voia sa fie si aristocrat si comunist! Ultimul recrutat a fost Carncross, care a fost demascat în 1980 de Oleg Gordiewsky. Numai ca specialistul britanic în servicii secrete, Roland Perry, afirma într-o carte serios documentata ca cel despre care vorbea Gordiewsky nu era Cairneross, ci lordul Victor Rothschild, si el membru al acelei retele constituita din fostii studenti de la Cambridge. De curând însa, a aparut o lucrare a ex-colonelului KGB, Vladimir Tchikov, care sustine ca John Cairncross a activat multi ani în spionajul atomic.



Reteaua de la Cambridge a functionat nu numai pentru bani, ci si din convingerea ideologica a membrilor ei. În 1937, Kim Philby a fost trimis în Spania pe post de corespondent al ziarului Times,urmând sa scrie despre razboiul civil. Decorat de Franco, el ajunge cu usurinta în cercul noii puteri de la Madrid. În 1942, intra în serviciul de spionaj britanic, M16, fiind apreciat pentru inteligenta, sarmul si talentul de a vorbi limbi straine. În 4 ani, a devenit director al sectiunii “IX”, care supraveghea activitatile sovieticilor si ale partidelor comuniste din lumea întreaga. Philby, alias Stanley, alias Soenchen, alias Tom, primeste sarcina de a lupta de fapt contra spionilor sovietici! O lovitura de maestru a lui, nu-i asa? În 1949 este numit agent de legatura cu CIA si FBI, la Washington. Un an mai târziu, englezii si americanii stabilesc în secret o operatie în sudul Albaniei, pentru rasturnarea guvernului Enver Hodja. Un comando de albanezi anticomunisti, antrenati în clandestinitate este parasutat în zona. Toti, împreuna cu agentii CIA si M16, infiltrati în Albania sunt executati. Era clar ca cineva avizat anuntase Moscova. În autobiografia sa, Philby scria: “Stiau ce risca. Eu mi-am facut doar profesia mea”. Omologii sai americani înca nu-l banuiau, ba îl apreciau pentru eleganta, inteligenta si umorul sau. Numai ca la numirea col. KGB Constantin Volkov la ambasada sovietica de la Ankara, acesta “ofera” britanicilor numele a trei agenti sovietici infiltrati la înalte nivele: doi lucrau la Foreign Office si al treilea în fruntea unei sectii de contra-spionaj din Londra. Numele lor erau: Donald Maclean, Guy Burgess si Philby. Sir Maurice Peterson, ambasadorul Angliei în Turcia, refuza sa-l primeasca pe Volkov, dar avertizeaza Londra ca valiza diplomatica ce continea dezvaluirile colonelului KGB urma sa ajunga, firesc, în mâna lui Philby. Rusii afla, si Volkov e chemat în URSS si ucis. În 1951, când americanii descopera ca Maclean este agent sovietic, acesta fuge la Moscova. Burgess este imediat dezactivat si devine un alcoolic notoriu.



Kim Philby este obligat sa se întoarca la Londra, dar nu se gasesc probe care sa-l implice în cazul disparitiei lui Maclean. Peter Wright, ofiter M15, are alta explicatie: ca sa stopeze orice scandal cu americanii, englezii l-au acoperit pe Kim, banuind totusi ca ar putea fi agent sovietic. Simtindu-se permanent supravegheat, ameninta întruna cu demisia. Nemaiavând acces la sursele de informatii, nemaiputând copia sau sustrage documente, Philby devenea tot mai putin util stapânilor lui de la Moscova.În 1955 a fost trimis în Liban, pe post de corespondent pentru The Observer si The Economist. Se pare ca de atunci n-a mai avut nicio relatie cu M16, dar Directia de contraspionaj M15 l-a convocat deseori la interviuri de rutina. Timp de 8 ani a facut o stralucita cariera jurnalistica, continuând sa trimita rusilor informatii si sinteze despre problemele politice din Orientul Mijlociu.
Dupa decesul celei de a doua sotii, Aileen, se stabileste la Londra si se recasatoreste cu Eleonor. Dar în 1963, un vechi prieten, Nicholas Elliot, rezident al M15 în Liban, îi marturiseste la o receptie ca stie ca este agent sovietic. A fost prima oara când Kim a clacat, facând o cumplita depresie, cautând refugiu în alcool. Pleaca la Moscova si cere azil politic, lasându-si sotia în Anglia. În URSS refuza sa-l vada pe Burgess pe care-l considera tradator, fiindca-si dorea sa se reîntoarca în Marea Britanie. Va muri însa foarte curând, ucis de alcool si de SIDA, el fiind iubitul lui Anthony Blunt, coleg la Cambridge si comunist convins. Dupa moartea lui Burgess, Blunt, ajuns directorul colectiilor personale ale reginei Elisabeta si istoric de renume international, face marturisiri complete dupa 12 ani de interogatorii la M15. Dar regina intervine si-l salveaza.



În 1979, Margareth Thatcher va dezvalui activitatea de agent sovietic a lui Blunt, dar lipsa dovezilor, care sa-l aduca în fata tribunalului, i-a permis acestuia sa-si continue activitatea de erudit, pâna la moartea sa din 1983. Nici pentru Cairneross n-au aparut probe care sa-l trimita în închisoare. Dupa escapde în SUA si Asia, s-a stabilit pe Coasta de Azur. La Moscova, Kim a primit numele de Mark Petrivici Frazer, dar a refuzat avantajele unui nomenclaturist. A lucrat la Institul de economie mondiala, dar studiile si le publica în Anglia. Locuia într-un apartament luxos din centrul Moscovei. La NDVD era considerat însa “un agent dublu, o cârtita engleza infiltrata în serviciile secrete sovietie”. Eleonor vine sa-l convinga sa se întoarca în Marea Britane, dar Kim îi spune ca între ea si partidul comunist îl alege pe acesta. Urmeaza divortul. Philby va avea o relatie cu Melinda, fosta sotie a lui Maclean, dar se va recasatori cu Reifa, o rusoaica foarte frumoasa. Decorat cu ordinul Lenin, Kim va da ultimul interviu pentru Sunday Times, putin înainte de moartea sa. La întrebarea “Aveti regrete?”, a raspuns: “Daca ar fi s-o iau de la început, as proceda la fel. Nu vreau sa traiesc în alta parte, ci în Uniunea Sovietica. E tara mea, am servit-o 50 de ani si aici vreau sa-mi dorm somnul de veci”. La 11 mai 1988, Harold Kim Philby, cel care pacalise timp de 30 de ani serviciile secrete britanice a primit gradul de general KGB. Putin timp dupa aceea a murit. Vaduva sa a vândut peste 120 de obiecte ale defunctului la Sotheby’s.
[url=http://www.independent-al.ro/content/view/1064/40/]http://www.independent-al.ro/content/view/1064/40/[/url]

Pentru premierul francez Guy Mollet, Gamal Abdel Nasser era „noul Hitler”

Israelienilor nu le-a venit greu, în contextul naţionalizării Suezului şi a derulării în secret a programului „Nazişti pentru Nasser”, să-l convingă pe premierul socialist francez, Guy Mollet, că singurul obiectiv al premierului egiptean era distrugerea poporului evreu.
După ce i-au plasat cartea lui Nasser, „Filosofia revoluţiei”, Guy Mollet – un om de stânga – i-a mărturisit conservatorului premier britanic, Anthony Eden: „Toată politica lui Nasser este conţinută în această carte, aşa cum a lui Hitler se afla concentrată în «Mein Kampf»”.
Or, faţă de Hitler, democraţiile cedaseră în 1937, la Munchen.
Pentru ca greşeala să nu se mai repete, trebuia acţionat în forţă.
Pe Anthony Eden nu-l prea preocupa ameninţarea care plutea – cum susţinea omologul său francez, Mollet – asupra Israelului.
O infecţie contactată la începutul lui 1956 îi provoca lui Eden dureri atroce. Până în vara lui 1956, premierul britanic Eden fusese spitalizat de mai multe ori.
Vântul războiului începuse să sufle atât la Londra, cât şi la Paris. (Cu toate că francezii păreau afectaţi de „chestiunea algeriană“.)
Presa din ambele ţări îl considera pe Nasser drept „Fuhrer-ul arab”.
În Franţa – cu excepţia comunităţilor finanţaţi şi manipulaţi de Moscova precum şi a lui Pierre Mendes-France – toată clasa politică se pronunţa în favoarea intervenţiei.
În Anglia, în schimb, clasa politică părea mult mai reticentă faţă de o astfel de intervenţie.
La 7 august 1956, laburiştii se declaraseră contra oricărei intervenţii la Suez.
În Guvern, oponenţii liniei dure, preconizate de Anthony Eden, erau numeroşi.
Commonwealth-ul se arătase, la rândul său, mai mult decât reticent.
Sesizând atmosfera defavorabilă de la Londra, Guy Mollet s-a adresat premierului israelian Ben Gurion, cu propunerea de a lansa o acţiune comună, franco-israeliană, la Suez.
Dar Anthony Eden decisese că Marea Britanie avea datoria să se alăture Franţei şi Israelului, dacă nu dorea să-şi piardă orice influenţă în Orientul Apropiat.
La 22 octombrie 1956, la Sevres, planul intervenţiei anglo-franco-israeliene a fost acceptat, după două zile de discuţii.
Nimeni nu bănuia că, de la Beirut, celebrul Kim Philby – „cârtiţa” sovietică racolată din cadrul lui MI-6 (Military Intelligence 6) – intrase deja în posesia planurilor de intervenţie militară şi le transmisese Moscovei.

Programul CIA: „Nazişti pentru Nasser”

La Washington, Nasser dispunea de un om excelent plasat în cadrul CIA: Kim Roosevelt, nepotul fostului preşedinte.
Acesta îl ţinuse în umbră, în momentul loviturii de stat a grupului „tinerilor ofiţeri”, care îl propulsa pe Nasser la putere.
Ideea era ca americanii să-i substituie pe britanici, ca influenţă, în zonă.
Imediat după ce a devenit premier, Gamal Abdel Nasser a făcut apel la Kim Roosevelt, ca acesta să-i trimită experţi pentru antrenarea forţelor egiptene.
Roosevelt avea un as în mânecă: după cel de-al doilea război mondial, prin intermediul lui Reinhard Gehlen, adjunctul lui Canaris în cadrul Awehr-ului, el şi Allen Dulles reuşiseră să-l „recupereze” pe colonelul german Otto Skorzeny, cel mai important expert în operaţiuni de comando, şeful unităţilor speciale germane „Zeppelin”.
Astfel încât Kim Roosevelt şi Allen Dulles au apelat la Skorzeny să expedieze, pe banii CIA, câţiva ofiţeri germani care să antreneze în Egipt armata lui Nasser.
Lucrurile nu se opriseră, însă, aici. Mossadul mai descoperise, în 1954, că Nasser îi solicitase lui Kim Roosevelt şi câţiva savanţi germani dintre cei care lucraseră în cadrul celui de-al Treilea Reich, la constituirea rachetelor V1 şi V2, pentru a pune la punct în Egipt o rachetă sol-sol, aptă să lovească Israelul.
Cel care s-a ocupat de recrutarea oamenilor de ştiinţă germani la solicitarea lui Kim Roosevelt – via Gehlen şi Skorzeny -, a fost Alois Brunner, unul dintre consilierii lui Adolf Eichmann, refugiat după război în Siria.
Operaţiunea „Nazişti pentru Nasser” a fost descoperită de Mossad cu ajutorul unui agent infiltrat în cadrul serviciului poştal est-german, care a reuşit să intercepteze scrisoarea profesorului german Wolfgang Pilz adresată unui egiptean, directorul unei fabrici de rachete al cărei cod secret era 333.
Conform scrisorii, savanţii germani urmau să construiască pentru socialistul Nasser 900 de rachete cu încărcătură gazoasă, chimică şi biologică.
Datele culese de Mossad nu puteau fi, însă, valorificate la Washington.
Preşedintele Eisenhower, care suferise un infarct, lăsase treburile de la Casa Albă pe mâna vicepreşedintelui Richard Nixon, un om lansat în politică de marile companii petrolifere americane, prin tradiţie pro-arabe, fiindcă petrolul nu curgea prin Israel, ci prin Arabia Saudită, Kuweit, Irak, Emirate etc.
Secretarul de stat american şi directorul CIA, deci fraţii Dulles, lucrau de-o viaţă pentru Bechtel, o companie cu mari interese în lumea arabă.În acelaşi timp, israelienii ştiau că, în cel de-al doilea război mondial, Allen Dulles, rezidentul OSS (“Office of Strategic Studies”) la Berna, avusese mai multe legături cu oameni-cheie ai celui de-al Treilea Reich, pe care apoi îi ajutase să se refugieze în America de Sud ori chiar în SUA.
Colonelul SS Otto Skorzeny, care devenise principalul consilier al lui Allen Dulles nu era altul decât nepotul bancherului Hjalmar Schacht, fostul preşedinte al „Reichbank” şi, după război, preşedintele comitetului de administraţie al cancelarului german Krupp.
Singura şansă, aşadar, pentru Israel rămânea o intervenţie anglo-franceză la Suez.
Momentul aşteptat se ivise: naţionalizând Canalul de Suez, Nasser lăsase Marea Britanie şi Franţa fără petrol. Reacţia preşedintelui Consiliului de Miniştri francez, socialistul Guy Mollet, ca şi a premierului britanic Anthony Eden, fuseseră favorabile unei intervenţii comune, alături de Israel, la Suez.

Suezul geostrategic. Kim Philby la Beirut, 1956
Canalul de Suez a jucat un rol geostrategic crucial după încheierea celui de-al doilea război mondial, mai ales pentru marile puteri europene, Marea Britanie şi Franţa.
Canalul de Suez le asigură acestora legătura cea mai scurtă şi accesul către vestul continentului african şi Oceanul Indian.
Nu întâmplător una dintre cauzele declanşării războiului rece (1946) a constituit-o războiul civil declanşat de comuniştii din Grecia, cu sprijinul lui Stalin, şi perspectiva – sumbră pentru Churchill – ca Peloponezul să treacă în sfera de influenţă a Moscovei, care îşi putea apoi trimite flota de război în porturile greceşti, poziţionate în faţa Canalului de Suez, cu consecinţe uşor de bănuit pentru Occident.
La rândul lor, sovieticii încercaseră să se infiltreze în Orientul Apropiat, pentru a impune acolo socialismul şi influenţa sovietică în rândul maselor arabe.
Or, cine controla Suezul pune un “picior” solid în regiunea Orientului Apropiat.
Evenimentele de la Suez, care au precedat intervenţia anglo-franco-israeliană din 1956, au debutat încă din februarie 1954, când generalul Neghib, preşedinte şi premier al Egiptului, a fost destituit de un aşa-zis „Consiliu al Revoluţiei”, care grupa tineri ofiţeri egipteni cu vederi de stânga, şi înlocuit în funcţia de prim-ministru de Gamal Abdel Nasser, un mason cu vederi socialiste.
În noiembrie 1955, Nasser a luat o decizie istorică, cu ample consecinţe în planul politicii internaţionale, decizie care va fi ulterior scânteia declanşatoare a conflictului şi crizei de la Suez: constituirea marelui baraj de la Assuan, de pe Nilul superior, un proiect gigantic, pentru care Nasser a solicitat sprijinul financiar şi tehnic al SUA şi al Băncii Mondiale.
Dar, în secret, Nasser a comis eroarea de a solicita acelaşi lucru şi Moscovei, lui Nikita Hrusciov personal, artizanul unei întregi strategii de implantare a influenţei sovietice în Lumea a Treia, deci şi în Orientul Apropiat.
Mossadul (serviciul secret israelian) a informat prompt Washingtonul asupra contactelor lui Nasser cu sovieticii, ceea ce a alimentat suspiciunile americanilor privind orientarea politică reală a lui Nasser, în plin război rece, în zona „fierbinte” a Orientului Apropiat.





Nasser a încheiat în 1955 un acord
secret cu URSS, care urma să-i
livreze avioane MIG-15, fără rival în zonă


Îngrijorarea Israelului faţă de evoluţia politică a socialistului Nasser era perfect justificată.
În iulie 1955, Nasser semnase un acord militar secret cu Moscova, în timp ce, oficial, cerea sprijin financiar Washingtonului pentru ridicarea Barajului de la Assuan.
Acordul i-a pus serios pe gânduri atât pe israelieni, cât şi pe americani.
Nasser urma să primească de la sovietici – via Cehoslovacia comunistă - tancuri, piese de artilerie, dar mai ales avioane de vânătoare de tip MIG-15, aparate performante, de care nicio altă ţară din regiune nu dispunea.
În consecinţă, americanii şi Banca Mondială au refuzat, pe 19 iulie 1956, solicitarea liderului egiptean de a finanţa construcţia barajului de la Assuan.
La 26 iulie 1956, Nasser dă lovitura de graţie şi anunţă, subit, „naţionalizarea” Canalului de Suez, construit din iniţiativa francezului Ferdinand De Lesseps, a cărui „Companie a Canalului” avea concesiunea de exploatare pentru nouăzeci de ani.
Practic, funcţionarii egipteni au ocupat birourile companiei şi au preluat toate deciziile privind circulaţia pe canal.
Lovitură grea pentru Marea Britanie şi Franţa, mai ales deoarece cele două puteri se vedeau lipsite – printre altele – de aprovizionarea cu petrol.
În schimb, Gamal Abdel Nasser devenea, peste noapte, în întreaga lume arabă, idolul politic, omul care pusese capăt hegemoniei marilor puteri occidentale în zonă.
La rândul lor, Moscova şi Hrusciov jubilau.
În schimb, la Washington lucrurile erau privite mai nuanţat.
Perspectiva ca Franţa şi Marea Britanie să intre într-o “criză petrolieră“ şi să fie îndepărtate ca influenţă politică din regiunea Suez nu-i îngrijora câtuşi de puţin nici pe John Foster Dulles, secretarul de stat american, nici pe fratele său, Allen Dulles, directorul CIA.
Ambii fraţi Dulles aveau vechi şi importante interese în lumea petrolului arab, care gravitau în jurul companiei Bechtel, pe care o slujiseră ca intermediari şi avocaţi încă din anii -20 alături de englezul Jack Philby, tatăl celebrului Kim Philby, unul dintre artizanii Arabiei Saudite şi consilier al Regelui Ibn-Saud.
Evoluţia situaţiei de la Suez, reacţia americană inspirată de fraţii Dulles (pro-arabi) i-au determinat pe israelieni să intre în acţiune, cu atât mai mult cu cât Mossadul era la curent şi cu o altă „ispravă“ a socialistului Nasser: programul pentru construirea sistemului de rachete sol-sol, cu încărcătură chimică, gazoasă şi bacteriologică.
Program derulat, în mare secret, cu ajutorul unor savanţi germani care slujiseră cel de-al Treilea Reich.