COREEA[V=]

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lumea-lui-orwell-momente-controversate-istoria-coreei-nord

http://cultural.bzi.ro/secretele-dictatorului-kim-jong-un-16504

http://www.capital.ro/foto-cele-mai-ciudate-lucruri-din-coreea-de-sud.html

http://istoriesicultura.ro/coreea-de-nord-o-tara-mereu-in-stare-de-razboi.html

http://turism.bzi.ro/fotografii-facute-pe-ascuns-in-coreea-de-nord-galerie-foto-24012

La 60 de ani de la armistițiu, în Coreea de Nord încă se află...

Coreea de Nord, ţara lui Kim Jong Il
Coreea de Nord este, înainte de orice, un tărâm unde ideologia îţi este picurată prin toţi porii, unde izolarea netă îţi asanează instinctul de libertate, unde ziua de mâine este la fel de lipsită de orizont ca ziua de ieri. Însă peste tot şi toate, dominantă este FRICA. Frica de a greşi, groaza de a vorbi, teama de a gândi. Un sentiment paralizant, care transpare din gesturile şi privirile coreenilor, pentru care orice străin e un motiv să dispară din preajmă-i pentru a nu da naştere la interpretări.

E greu de spus ce e mai rău. Parcă merită pusă pe primul loc, totuşi, anularea oricărei forme de exprimare individuală. Nu contează omul, nici măcar nu există noţiunea de „om nou“ cu care la noi, pe vremuri, se încerca aburirea vulgului rupt în fund. Ţara e împărţită între el, liderul absolut, şi restul.

Spiritele tuturor sunt blocate, la cei mai mulţi poate şi schilodite, în cutiile craniene. Nimic nu e al tău, totul îţi este oferit cu generozitate de Kim Jong Il. Uniformele ponosite în care se umblă pe stradă, bicicletele care în Phenian au numere de înmatriculare şi pot fi folosite doar de bărbaţi, intrarea la metrou, patul de la spital - toate au etichete cu dedicaţie de la Kim. Pardon, hainele nu au, era prea de tot, aşa că s-a inventat insigna cu chipul tatălui naţiunii, pe care toată lumea este obligată să o poarte la piept. Ca străin, ai nimerit pe tărâmul deplinei siguranţe, iar ca român eşti bine văzut datorită lui „Ceacescu, Comisar Moldovan, Dacia, Aro“.

Nicăieri nu poţi merge fără supraveghetori, dintre care măcar unul stă permanent pe lângă tine. Toate traseele sunt prestabilite, nu te poţi plimba de capul tău şi orice idee îţi este refuzată din start, politicos. Orice poză trebuie aprobată, iar la finalul zilei se verifică toate. Dacă insişti să o iei pe de lături, afli că „poţi crea probleme ghizilor“. Taxi-urile, la care însă nu ai acces, sunt Dacii hârbuite. În parcuri sau pe lângă muzee, dacă te aşezi pe o bancă unde stă vreun localnic, acesta se ridică imediat şi pleacă speriat. Doar copiii, în inocenţa lor, fac bezele sau se mai apropie sfios când le faci semn că pot primi dulciuri. Cardurile internaţionale de plată nu funcţionează, internetul e lipsă, telefonul mobil ţi se pune la păstrare încă de la sosire, la fel ca şi paşaportul. Bani autohtoni nu poţi folosi, dar ţi se acceptă ca bacşiş valuta, pentru că de vreo patru ani localnicii pot merge la magazinele pentru străini să cumpere bunuri fără să fie cercetaţi.

Te simţi liber cu gândurile tale, dar eşti în cea mai mare închisoare din lume. Hotelul Yangkakdo, unde am stat, e complet securizat, înconjurat de garduri înalte, pe o insulă de pe fluviul Taedong, care taie Phenianul în două. Singurul mod de a fi informat e TV-ul din camera unde am fost cazat, unde există canale ruseşti, chineze şi BBC World. Curios, cele două posturi ale televiziunii locale transmit multe filme, toate coreene şi cu tematică patriotică. Unul dintre canale emite non-stop, celălalt vreo 8 ore zilnic. Poporul habar n-are că omul a ajuns pe Lună de 40 de ani sau că a murit Michael Jackson. Ştirile externe nu există decât în măsura în care „imperialiştii americani“, „agresorii japonezi“ şi „marionetele sud-coreene“ fac ceva demn de criticat. Din cauza lor, chipurile, nord-coreenii nu pot circula în propria lor ţară decât cu permise speciale, verificate atent de numeroasele patrule de pe şoselele desfundate ale patriei.

Nu deţine nimeni cutie de scrisori, nu are nimeni maşină, nu sunt parcări lângă blocuri. Străzile sunt practic pustii, rar străbătute de automobile. Poluarea e zero. Am bătut capitala în lung şi-n lat şi, totuşi, am văzut două panouri publicitare auto, unul chiar la ceva ce semăna a 4 X 4. Nici la Nampo, nici la Kaesong şi nici la ţară n-am remarcat bărbaţi cu părul lung, cu mustaţă sau cu barbă. Orice formă de privatizare este prohibită. În marile oraşe masa este o adevărată ceremonie: nu se poate lua în casă, ci la parterul blocului, într-un fel de cantine care au geamurile mate, astfel încât să nu se vadă nimic din afară. E chiar mai rău decât cu Circurile Foamei, unde Ceauşescu avea de gând să livreze mâncare gătită la „împinge tava“ pentru bucureşteni.

De la distanţă, blocurile Capitalei arată bine, au cel puţin 15 etaje. Ele însă doar creează iluzia unei prosperităţi şi modernizări care sunt utopice, ascunzând cocioabe vizibile lejer de la înălţime, dar pe care ghizii nu te lasă să le fotografiezi. Apartamentele din clădirile mai bune par nelocuite: la geamuri nu există perdele sau jaluzele, seara sunt cuprinse de întuneric iar câteva sunt luminate foarte slab, fără să detectezi mişcări în interior.

Phenianul deţine câteva recorduri mondiale: are cel mai mare stadion, „1 Mai“, cu 150.000 locuri, cel mai mare bulevard, Pombok („Tineretului“), lat de 100 m şi lung de vreo 10 km, şi cele mai mari două fântâni arteziene, care pot ridica apa, din mijlocul Taedong-ului, până la 150 m.

În Phenian frapează dimensiunile, dar şi liniştea şi curăţenia. Noaptea e atât de adâncă încât auzi, de la etajul 24 de pe insula Yangkakdo, scâncetele copiilor de pe malurile fluviului. Când trece miezul ei, întunericul deplin este spart doar de lumina lunii, singura care pune în inferioritate statuile gigantice ale marelui Kim, mângâiate de proiectoare la fel ca şi Turnul Ideii Ciuce. Mai este totuşi ceva, cu care rămâi în minte pentru totdeauna: după ce vezi chipurile acelea răvăşite de nevoi şi de umilinţă ale oamenilor obişnuiţi care caută rădăcini să-şi potolească foamea, în ochii lor vii şi trişti citeşti speranţa. Aşa cum e ea, chircită în conştiinţa siluită de propaganda mincinoasă, totuşi există şi aşteaptă clipa când va umbla liberă printre ei.

Palatul Kyongbok

Orasul Seul, capitala a Republicii Coreea, a avut acest statut inca din 1394. Este anul când generalul Yi Songgye a smuls domnia din mâinile monarhului care conducea tara la vremea respectiva, si-a schimbat numele in Yi T’ae-Jo, s-a autointitulat regele Coreei unite, a intemeiat dinastia Yi si a fixat capitala tarii la Seul. In ciuda faptului ca orasul in care traieste aproape un sfert din populatia tarii, o importanta metropola, un stralucitor centru cultural si economic, este o capitala moderna, cu evidente influente europene si americane, numeroasele palate ridicate de dinastia Yi, care au supravietuit razboaielor, ocupatiei japoneze si furturilor sunt de departe locurile cele mai vizitate de turistii din tara si din alte colturi ale lumii. Toti acestia vor sa cunoasca un autentic stil coreean folosit in constructii monumentale.

Seul – orasul renascut din cenusa

Capitala a Coreei de Sud, orasul Seul are ca multe dintre orasele Asiei, o indelungata traditie politica si religioasa. Ridicat intre dealuri, care o protejeza de vanturile reci din zona, este asezat pe raul Han, care ii faciliteaza traficul pe apa spre Marea Galbena. Fondat in 1096 sub numele Hanjang, orasul a fost distrus de invazia mongola in 1231. In 1392 a devenit resedinta dinastiei Yi si capitala intregii tari. In aceasta perioada a fost ridicat Palatul Kyongbokkung (Palatul Fericirii Depline) care in 1592 a fost distrus de un incendiu, dar a fost reconstruit conform originalului. Astazi el este deschis publicului gazduind Muzeul National.