Mazilu[v=]

Dance Generator – Dansul ca pledoarie pentru normalitate
Pe 5 martie, la Opera Nationala din Bucuresti a avut loc al doilea spectacol din cadrul proiectului de responsabilitate sociala lansat anul trecut de Razvan Mazilu, cu scopul de a sprijini invatamintul coregrafic preuniversitar din Romania.
Anul acesta, spectacolul s-a numit Dance Generator si, in spiritul dorintei lui Razvan Mazilu de a oferi o abordare interdisciplinara a artelor, a reunit artisti precum Virpi Pahkinen (Suedia), Monica Petrica, Valeria Seciu, Vlaicu Golcea, Florin Fieroiu, Dan Puric, Ada Milea si Aura Urziceanu.
Un spectacol de acest gen, ca orice alta manifestare culturala, poate fi privit din diverse unghiuri, filtrat prin multiple perspective si analizat in functie de un subiect-cheie cit mai relevant.

Cu un an in urma, analizam spectacolul Dance Energy prin prisma dimensiunii sociale a dansului si din perspectiva conexiunii pe care Razvan Mazilu o realizase intre poezie si dans. O schimbare de abordare a demersului critic mi se pare necesara, prin urmare voi alege ceea ce a fost nou in cadrul galei din punct de vedere al limbajului coregrafic (sau al intentionalitatii coregrafice), aspectele inedite cu care a venit spre publicul de la noi. Voi trata deliberat doar ceea ce inseamna noutate coregrafica pentru peisajul nostru artistic, fara a urmari prin aceasta o punere sub tacere a altor aspecte ale galei. Este o optiune de analiza prin prisma a ceea ma intereseaza in calitate de critic al artei coregrafice.
Avind in vedere ca momentele extrase din spectacole precum Sell Me! sau Block Bach au constituit obiectul unor ample analize realizate cu alte ocazii si ca soloul lui Florin Fieroiu, For all My Friends, creat impreuna cu Vlaicu Golcea, este cunoscut, ma voi concentra asupra creatiilor care servesc demersul acestui articol, a carui perspectiva de abordare am precizat-o mai sus: e vorba despre fragmentul din spectacolul Urban Kiss, prezentat in avanpremiera (premiera a avut loc pe 9 martie, la Teatrul National de Opereta), si de cele doua creatii ale dansatoarei scandinave Virpi Pahkinen, solourile Sepia Longa, Aspectus Brevis si Morpho Z.

Fragmentul din Urban Kiss are meritul de a ne „confrunta“, pe de o parte, cu o optiune estetica prin care Razvan Mazilu isi imbogateste modalitatile discursive, pe de alta parte, cu o tentativa regizorala de a uni, printr-o optiune coregrafica, diverse tipologii urbane, de a prezenta aproape toate categoriile sociale care populeaza metropola. Toate aceste tipologii, pe care ni le putem imagina de cele mai multe ori in situatii conflictuale, sint armonizate in acest fragment prin bucuria transmisa de hitul Into my soul al lui Dee Dee Bridgewater. Desigur, in economia spectacolului, fragmentul se configureaza, intr-o ordine logica, in functie de un scenariu care conduce cu necesitate spre bucuria dominanta a acestui moment. Dar in cadrul acestui articol, fragmentul trebuie analizat decontextualizat, ca si cum nu ar exista povestea de ansamblu, ca si cum el ar avea o individualitate proprie si ar fi o lume in sine. Si ce intelegem din aceasta taietura intr-un univers virtual la acel moment, avind in vedere ca Urban Kiss nu avusese, inca, premiera? Ne e clar, pe de o parte, ca Razvan Mazilu propune o varianta discursiva prin care pastreaza tendinta de abstractizare specifica dansului contemporan, iar pe de alta parte, ca incearca sa „muleze“ aceasta conditie de posibilitate a existentei artei coregrafice contemporane cu nevoia de concretete, de mesaj care sa conecteze semnificatiile specifice sferei private a individului cu imperativele sferei publice.
Fragmentul prezentat in gala despre asta ne vorbeste si are o morala incurajatoare pentru noi: exista posibilitatea crearii unei insule fericite in sfera publica, realizata prin intersectarea si armonizarea unor aspecte fundamentale ale sferei private.

Trecind la al doilea element de noutate pentru publicul romanesc – prezenta in gala a coregrafei si dansatoarei scandinave Virpi Pahkinen –, trebuie intii sa lamurim un aspect esential legat de modul in care este perceputa arta in spatiul nostru cultural. Fara indoiala, pentru noi, principalul element prin prisma caruia analizam reusita unui moment artistic este capacitatea lui de a transmite un mesaj prin emotie. Daca actul artistic respectiv ne emotioneaza, atunci inferam ca el a fost o reusita. Trebuie sa acceptam, totusi, ca aceasta abordare, oricit de logica a ajuns sa ni se para, tine strict de configuratia noastra interioara si de un profil axiologic influentat de parametrii culturali. Cele doua solouri prezentate de Virpi Pahkinen aduc o cu totul alta abordare a eficientei unui mesaj decit cea cu care sintem noi obisnuiti.
Initial, limbajul ei coregrafic mi-a sugerat o lume de dinaintea aparitiei omului pe pamint, o solidaritate congenitala cu o natura straina de universul umanului. Stilul sau poate trece drept cerebral, dar mi-am dat curind seama ca, daca privesc asa lucrurile, e pentru ca sint tributara tendintei de a analiza actul artistic prin „eficienta emotiei“. Stilul lui Virpi Pahkinen poarta marca unei forme de viata la care accesul nostru este destul de limitat, nu pentru ca ar exista anumite probleme de intelegere a discursului coregrafic, ci pentru ca limbajul este extras din paradigme culturale la care efectiv nu putem participa. Ambele solouri se adreseaza unei unitati a instantelor domeniului spiritual si se impun ca transumane, atit prin optiunea pentru anumite universuri de discurs, cit si prin singuratatea nontragica pe care o transmit.

Tot la nivel coregrafic, spectacolul Dance Generator are virtutea de a-l fi adus pe scena Operei Nationale pe Florin Fieroiu, unul dintre cei mai importanti creatori din perimetrul nostru coregrafic si, probabil, cel mai bun pedagog pe care il are coregrafia romaneasca, si de a ne fi revelat, inca o data, prin duetul din spectacolul Block Bach (coregrafia Amir Kolben si Razvan Mazilu), ca Monica Petrica este una dintre putinele prezente feminine din dansul romanesc care pot asimila orice tip de discurs. Un alt punct-cheie al serii a fost reprezentat de interpretarea, de catre elevi ai Liceului de Coregrafie „Floria Capsali“, alaturi de Ada Milea, a fragmentului din Apolodor (muzica si interpretarea, Ada Milea).
Spectacolul are, desigur, un merit fundamental, care se situeaza dincolo de orice intentionalitate artistica, iar acest merit ii apartine lui Razvan Mazilu: acela de a atrage inca o data atentia asupra situatiei in care se afla invatamintul coregrafic preuniversitar din Romania. Este, de fapt, o pledoarie entuziasta pentru o normalitate la care inca visam…

Urban kiss – Orasul ca labirint de iluzii
Urban Kiss e un spectacol despre posibilitatea accederii la autenticitate. Totul pare neproblematic, iubirea e cea menita sa ii configureze individului un traseu catre posibilitatile sale launtrice intime, care-l feresc sa fie gindit, trait, manifestat de un indistinct „celalalt“.
Exercitiul hermeneutic se va impune, insa, atunci cind vor fi luate in calcul elementele gravitind in jurul conceptului principal, care nu este iubirea, asa cum ar parea, ci autenticitatea. Iubirea este unul dintre multele exemple de situatii-limita prin care poate fi deblocata calea catre autenticitate. Razvan Mazilu a ales aceasta varianta si a modelat-o regizoral si coregrafic, in relatie cu proiectiile realizate de Daniel Gontz si cu scenografia purtind semnatura lui Dumitru Gorzo. Dar, in aceasta analiza a spectacolului, e preferabil sa pornim de la conceptul de polis, de la ceea ce a ajuns „cetatea“ zilelor noastre. Originar manifestata ca loc in care se instaureaza o armonie a spatiului public constituit pe baza nevoilor comune ale indivizilor, „cetatea“ se pare ca a ajuns un habitat in care spatiul public devine generator de iluzie; in polis-ul devenit metropola, comunicarea ia forma din versurile Parazitilor, constind in „prietenii bazate pe transfer de mega“…

Este important sa plecam de la conceptul de oras in analiza noastra, pentru ca el ne reveleaza cu claritate de ce este potrivit un discurs coregrafic pentru o astfel de intentionalitate artistica. Principial vorbind, forta care pune in miscare „cetatea“, de la aspectele legislative pina la comunicarea simpla dintre indivizi, este cuvintul. Suprimind aceasta cale, Razvan Mazilu acutizeaza peisajul alienant, transferind in trup ceea ce in mod normal se directioneaza, refulat, spre verbalizarea din spatiul public. El creeaza in scena, prin coregrafie, un spatiu public inversat, constituit din anomalii, tensiuni si dorinte ce se nasc in spatiul privat. Tocmai aceasta rasturnare face vizibila eliberarea finala, intrarea in autenticitate a personajului principal masculin.
Discursul coregrafic al lui Razvan Mazilu reconfigureaza teme si amprente stilistice pe care el le-a consacrat in peisajul coregrafic autohton, polarizindu-le diferit, in functie de materializarea pe care o cere conceptia regizorala, si aduce alte modalitati discursive la care nu a mai apelat pina acum (in acest sens, a se privi cu atentie soloul sau realizat pe melodia lui Björk, Declare independence), gasindu-le natural adecvarea cu ansamblul conceptual si coregrafic.

Sa ne intoarcem la semnificatia orasului. Ce este orasul azi? O comunitate abstracta, guvernata de forta simbolica a puterii politice si a atractiei glam a superstarurilor. Un context populat mai mult de tipologii decit de indivizi concreti, in care scrie pe toate zidurile ca toate produsele ti se adreseaza Tie, ca numai pentru Tine a fost creat trendul X, numai TU poti deveni cel mai important… Un TU generic, lipsit de substanta, un TU care se confunda cu „toata lumea“, un TU indistinct, fara chip, spre care se indreapta cu o seductie agresiv-subliminala zimbetele din reclame. Acesta e mesajul instalatiei-cimitir realizate de Dumitru Gorzo, in care sint sintetizate chipuri de staruri si nume de politicieni. in astfel de sinteze zace inmormintata posibilitatea noastra de a accede la noi insine.
Si totusi, exista o cale. intr-o tesatura de manifestari sadomasochiste, corelate cu o sexualitate in care iubirea e absenta, intr-un context narcotic, populat de tentatii halucinante, unde Thanatos e la el acasa, speranta se intrevede prin prisma simbolurilor copilariei (coarda, sotronul…). Iubirea se construieste treptat, personajul feminin interpretat de Monica Petrica este, de fapt, o calauza in labirintul in care personajul masculin se cauta pe sine. Proiectiile functioneaza, pe de o parte, ca reflectie a lumii launtrice a personajului principal si, pe de alta parte, ca un contrapunct la o realitate corect inteleasa doar prin corelativul sau.

Trebuie remarcat ca, desi personajul este numit generic EL, in spectacol isi marturiseste numele real (Razvan). Aceasta mi se pare o dovada in plus pentru coerenta logica a spectacolului: Razvan Mazilu impune prin personajul sau un gen proxim, El (pentru a evidentia, printr-o instanta generica, faptul ca oricine poate fi in locul personajului), si o diferenta specifica, prin asumarea in plan scenic a propriului nume (ceea ce fac, de altfel, toate celelalte personaje). Se aduce, astfel, o marturie, o dovada pentru posibilitatea iesirii din indistinctul inautenticitatii.
Exista in spectacol un moment care trebuie tratat cu o atentie speciala: cel interpretat de gimnastul Marius Urzica si de dansatoarea Monica Strat. El trebuie privit dincolo de performantele acrobatice si trebuie inteles in functie de ideea spectacolului. Calul cu minere functioneaza ca suport si limita fragila a iubirii, in el se concentreaza intreg ciclul unei relatii. E loc de intilnire si implinire, dar si margine de abis. (intocmai ca si in scenele de ansamblu, in care Razvan Mazilu lasa tot timpul un personaj pe marginea abisului, intentia fiind, probabil, aceea de a nu incuraja un optimism prin care sa asumam ca autenticitatea, odata atinsa, devine o realitate paradisiaca lipsita de amenintari.)

La finalul spectacolului, la iesirea in foaier, publicul constata ca au disparut crucile ce formau instalatia de la inceput. Una dintre posibilele semnificatii ar fi aceea ca, odata ce autenticitatea a fost atinsa, odata ce personajul a iesit din labirint, orasul nu mai este pentru el un loc in care iluzia populeaza amenintator orice compartiment al asa-zisei realitati. Elementele salvatoare fiind asimilate adecvat prin experienta iubirii, iluzia poate sa se spulbere.
Spectacolul Urban Kiss are meritul de a accentua noua directie estetica a Teatrului National de Opereta „Ion Dacian“, pe care directorul Razvan Dinca incearca s-o impuna: aceea de a aduce Opereta mai aproape de standardele estetice ale spectatorului contemporan, care cauta in actele artistice o modalitate de a-si raspunde la interogatii fundamentale, conditie necesara de existenta a artei contemporane.

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=19590&xrubrica=ARTE&return=arhiva&xnrrevista=415