Ghica[v=]

http://accesliber.wordpress.com/2012/02/28/ce-prozator-a-fost-a-fost-in-decursul-vietii-sale-de-om-politic-si-prim-ministru-si-guvernator-turc/

http://cultural.bzi.ro/scrisoarea-lui-ion-ghica-catre-vasile-alecsandri-o-calatorie-de-la-bucuresti-la-iasi-inainte-de-1848-18568

Ion Ghica, omul care a zugravit pagini impresionante din istoria Romaniei

Ion Ghica, un european al secolului al XIX-lea

Români celebri din Diaspora. DORA D ISTRIA
09 Iun 2014
Dora d'Istria este pseudonimul Elenei Ghica. Familia Ghica s-a stabilit în spațiul românesc la mijlocul secolului XVII. Originea familiei este...
Citeste articolul

Alexandru Ghica, primul domn regulamentar in Tara

Grigore I Ghica, domn al Tarii Romanesti

Marele matematician si diplomat roman - Ion Ghica

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/ion-ghica-ilustrul-diplomat-uitat-al-romaniei

http://cultural.bzi.ro/ion-ghica-ori-de-cate-ori-viitorul-a-suras-romaniei-fiii-ei-nu-au-lipsit-de-a-aspira-catre-unire-7483

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=59713

In perioada 16 noiembrie 1868 – 27 ianuarie 1870, Guvernul Romaniei a fost condus de Dimitrie Ghica, cu un cabinet format din conservatori si liberali moderati, care a cautat temperarea tensiunilor clasei politice si a relatiilor externe. Kogalniceanu, ministru de externe, provoaca tensiuni in cabinet. Situatia intra in criza si primul ministru isi depune mandatul. Urmeaza ca Alexandru G. Golescu sa tempereze situatia crizei politice. El a preluat mandatul din 2 februarie 1870 pana in 18 aprilie 1870, reprezentand o grupare politica a partidelor de centru. Este perioada in care se emit primele monede de aur cu regele Carol I, cu inscriptia "Print al Romaniei”. Situatia politica se destabilizeaza si determina demisia primului ministru. Il urmeaza la guvernare Emanoil Costache Epureanu. Primul sau mandat a fost in intervalul 20 aprilie 1870 – 14 decembrie 1870, fiind reprezentantul junilor de dreapta al conservatorilor. Se produc puternice miscari republicane si antidinastice care culmineaza cu "Insurectia de la Ploiesti”. Se porneste un scandal politic legat de "concesiunea Strousberg”. Cabinetul primeste vot de blam in Camera si-si depune mandatul. La carma Guvernului revine a treia oara Ion Ghica, in perioada 18 decembrie 1870 – 11 martie 1871, din partea liberalilor moderati. Sarbatorirea cu fast a zilei de nastere a imparatului Wilhelm I, de colonia germana din Bucuresti, se termina cu o ciocnire sangeroasa intre fortele de ordine si manifestantii republicani. Carol I isi anunta intentia de a abdica, apoi se razgandeste si promite ca va alcatui un guvern puternic pentru tara. La conducerea guvernului revine a doua oara Lascar Catargiu, pentru perioada 11 martie 1871 – 31 martie 1876. Observam ca este guvernarea cea mai lunga in timp, pana la acel moment, de 5 ani si trei saptamani. El a fost din partea conservatorilor. A luat unele masuri de crestere a fiscalitatii in scopul ameliorarii finantelor publice. Este emisa Legea pentru organizarea armatei, din anul 1872 si Legea invoielilor agricole din acelasi an. Este anulata "Concesiunea Strousberg”, se face o conventie comerciala cu Austro-Ungaria. In cele din urma, cabinetul primeste vot de blam in Senat. Urmeaza un alt reprezentant al conservatorilor, Ion Emanoil Florescu, care guverneaza pentru o prima perioada intre 4 aprilie 1876 – 26 aprilie 1876. In perioada de trei saptamani s-a dus o lupta intre conservatori si liberali pentru desemnarea biroului Senatului. Iese victorioasa coalitia liberala. La carma Guvernului revine pentru a doua oara liberalul Emanoil Costache Epureanu, in perioada 27 aprilie 1876 – 23 iulie 1876. Noua Camera, dominata de liberali, trimite in judecata 11 ministri din fostul cabinet, cu acuzatiile de incalcare a Constitutiei si abuz in serviciu. Acuzatiile au fost retrase in anul urmator. Fiind un conservator disident, primul ministru demisioneaza. La Guvern urmeaza o perioada de 12 ani de dominare continua a Bratienilor.


VIOREL CONTIU

Grigore Ghica III, ucis pentru că s-a împotrivit cedării Bucovinei
Despre domnitorul-martir Grigore Ghica III se cunosc destul de puţine lucruri, comparativ cu domnul Constantin Brâncoveanu, care a şi fost canonizat ca sfânt local de Biserica Ortodoxă Română. Poate pentru simplu fapt că Vodă Ghica III a fost inclus în categoria fanarioţilor, atenţia asupra realizărilor şi a morţii sale sale s-a diminuat încă de la început.

Ca domnitor se arată duşman Austriei şi prieten Rusiei, iar intrigile îl ajută mult în politica dusă faţă de turci. Pe plan intern a regularizat strângerea birurilor şi a pus capăt abuzurilor. A înfiinţat o fabrică de postav la Chipireşti şi a zidit lângă Mitropolie o şcoală ca urmare a reorganizarii învăţământului, gândită de el. Prin măsurile luate, a reuşit să aducă ţara la o relativă bunăstare.
Ca orice alt domnitor fanariot, acesta a avut domnii atât în Moldova cât şi în Muntenia. Grigore al III-lea Alexandru Ghica, a fost domnitor al Moldovei de două ori: 18 martie 1764 - 23 ianuarie 1767 şi septembrie 1774 - 1 octombrie 1777 şi al Munteniei: 17 octombrie 1768 - 5 noiembrie 1769.
Tronul Moldovei îl recâştigă după Tratatul de la Kuciuk-Kainargi în 1774. Este înscăunat ca domnitor în septembrie 1774, dar firmanul de numire soseşte la Iaşi la 9 octombrie 1774. Imperiul Habsburgic s-a înţeles în secret cu Rusia şi în 1775 obţine de la Imperiul Otoman, Bucovina, cu toate că domnitorul şi boierii au protestat vehement. Acesta este şi motivul care i-a grăbit sfârşitul. Deoarece a protestat împotriva pierderii Bucovinei, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture. Aceştia au trimis un capugiu (agent executor) la curtea lui Grigore care l-a ucis la 1 septembrie 1777, spre indignarea opiniei publice europene.
Povestea asasinarii lui Vodă Ghica

Iată ce s-a petrecut în acea zi fatidică, după cum relatează Mihail Kogălniceanu.
Trimisul Porţii (Kapigibaşa) descinsese la Iaşi într-o casă din Beilic, zona unde erau găzduiţi turcii. Într-un tainic iatac a ţinut sfat cu doi boieri, care pregătiseră pierzania lui Ghica Vodă. Boierii stau într-o postură umilită în genunchi, pe un covor întins pe jos, departe de divan.
– Ei, boieri, zise el în sfârşit, tăind tăcerea, pica-va oare vulpea în cursa vînătorului? Va veni, oare, ghiaurul? – Va veni, slăvirea ta, îi răspunse unul din boieri… – Va veni, Effendi, adăugă celălalt boier.
Cei doi doctori (străinul Fotachi şi românul Gavrilachi) îl vizitează pe vizirul prefăcut bolnav pentru a-l atrage în cursă pe Ghica, aducându-l la sine în curtea Beilicului. Fotachi dădea expertiza lui Grigore Ghica: „Îi bolnav, Măria Ta, îi bolnav şi nu-i dau o zi de viaţă”. Gavrilachi, dimpotrivă: „Măria Ta…, era galben la faţă, pulsul lui era foarte slab. Dar tot te rog, Măria Ta, nu te duce, ochii lui m-au speriat”. Ghica, însă, n-a vrut să asculte de sfatul doctorului, nici de rugăminţile şi plânsul Doamnei şi al domniţelor, de aluziile ce i se făcură, de avertismentul prietenilor din Constantinopol, şi nici de sfatul domnului Munteniei, Ipsilanti, şi chiar nici de semnul lui Dumnezeu, care opri caii în poarta palatului din Belic (caii oprindu-se fără niciun motiv, încât „în zadar vizitiul le sfâşia coastele cu biciul, în zadar idicliii se scoborîră din coadă şi-i trăgea de zăbală, în zadar deliii îi împingeau cu săbiile, caii se lăţiseră la pământ şi stăteau nemişcaţi”). Ghica poate c-ar fi scăpat de moarte, dar fatalist – ca şi Caesar la 44 î. Chr. – „orbit de soartă, printr-o îndrăzneală nebunească, nu vru să vadă un semn înştiinţător în stătutul cailor; se scoborî şi-şi urmă drumul pe jos până la palat”. Acolo, după primirea de rigoare, 40 de bostangii înarmaţi tăbărâră asupra lui deodată. Lupta fu crîncenă şi onorifică pentru domnitor.
Tocmai în minutul acela Kapegibaşa scosese o năframă de mătase neagră şi o aruncă pe umerii lui Ghica, strigând “Mazil! Hain!”. Domnul sări în picioare. Haznetarul se apropie pe din dos şi găsi vreme de-l lovi drept între umeri, făcându-i o rană de moarte. Ghica răcni ca un leu rănit şi se smuci. Atunci o luptă amarnică se aţâţă; unul împotriva a 40, două braţe fără arme împotriva a 40 de hangiare. Dar mâinile nenorocitului Domn, întărite prin curajul deznădăjduirii, se făcuseră mai înfricoşate decât cuţitele acelor ticăloşi robi. De o mare putere fizică, el se luptă la început cu călăii săi, smulse din mâna unuia hangiarul, împinge pe ceilalţi, îi răstoarnă prin lovituri voiniceşti şi omoară opt din ei… Kapegibaşa, în toată vremea aceasta, şedea pe divan şi se uita liniştit la cruda privelişte, aţâţând numai cu gura pe mârşavii bostangii.
Sfârşitul: bostangiii se apropiară de el şi-i împlântară în trup toate cuţitele lor. Fapta nelegiuirii era sfârşită. Ghica pică mort lângă fereastră, şi turcii strigară; Allah! Atunci ceasornicul turnului de la Trei Ierarhi bătu trei ceasuri şi jumătate de noapte. Aşa muri Ghica Vodă, jertfă a patriotismului şi a bunătăţii sale. Dezbrăcat gol, fu aruncat în curtea Beilicului. Averea îi fu confiscată, Doamna şi domniţele duse roabe la Constantinopol, iar capul împodobi mai multe săptămîni poarta padişahului otoman. Trupul domnitorului se află şi astăzi înmormântat în Biserica Sf. Spiridon din Iaşi.

Grigore Ghica III, ucis pentru că s-a împotrivit...
Despre domnitorul-martir Grigore Ghica III se cunosc destul de puţine lucruri, comparativ cu domnul Constantin Brâncoveanu, care a şi fost canonizat ca sfânt local de Biserica Ortodoxă Română. Poate pentru simplu fapt că Vodă Ghica III a fost inclus în categoria fanarioţilor, atenţia asupra realizărilor şi a morţii sale sale s-a diminuat încă de la început.

Ca domnitor se arată duşman Austriei şi prieten Rusiei, iar intrigile îl ajută mult în politica dusă faţă de turci. Pe plan intern a regularizat strângerea birurilor şi a pus capăt abuzurilor. A înfiinţat o fabrică de postav la Chipireşti şi a zidit lângă Mitropolie o şcoală ca urmare a reorganizarii învăţământului, gândită de el. Prin măsurile luate, a reuşit să aducă ţara la o relativă bunăstare.
Ca orice alt domnitor fanariot, acesta a avut domnii atât în Moldova cât şi în Muntenia. Grigore al III-lea Alexandru Ghica, a fost domnitor al Moldovei de două ori: 18 martie 1764 - 23 ianuarie 1767 şi septembrie 1774 - 1 octombrie 1777 şi al Munteniei: 17 octombrie 1768 - 5 noiembrie 1769.
Tronul Moldovei îl recâştigă după Tratatul de la Kuciuk-Kainargi în 1774. Este înscăunat ca domnitor în septembrie 1774, dar firmanul de numire soseşte la Iaşi la 9 octombrie 1774. Imperiul Habsburgic s-a înţeles în secret cu Rusia şi în 1775 obţine de la Imperiul Otoman, Bucovina, cu toate că domnitorul şi boierii au protestat vehement. Acesta este şi motivul care i-a grăbit sfârşitul. Deoarece a protestat împotriva pierderii Bucovinei, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture. Aceştia au trimis un capugiu (agent executor) la curtea lui Grigore care l-a ucis la 1 septembrie 1777, spre indignarea opiniei publice europene.
Povestea asasinarii lui Vodă Ghica

Iată ce s-a petrecut în acea zi fatidică, după cum relatează Mihail Kogălniceanu.
Trimisul Porţii (Kapigibaşa) descinsese la Iaşi într-o casă din Beilic, zona unde erau găzduiţi turcii. Într-un tainic iatac a ţinut sfat cu doi boieri, care pregătiseră pierzania lui Ghica Vodă. Boierii stau într-o postură umilită în genunchi, pe un covor întins pe jos, departe de divan.
– Ei, boieri, zise el în sfârşit, tăind tăcerea, pica-va oare vulpea în cursa vînătorului? Va veni, oare, ghiaurul? – Va veni, slăvirea ta, îi răspunse unul din boieri… – Va veni, Effendi, adăugă celălalt boier.
Cei doi doctori (străinul Fotachi şi românul Gavrilachi) îl vizitează pe vizirul prefăcut bolnav pentru a-l atrage în cursă pe Ghica, aducându-l la sine în curtea Beilicului. Fotachi dădea expertiza lui Grigore Ghica: „Îi bolnav, Măria Ta, îi bolnav şi nu-i dau o zi de viaţă”. Gavrilachi, dimpotrivă: „Măria Ta…, era galben la faţă, pulsul lui era foarte slab. Dar tot te rog, Măria Ta, nu te duce, ochii lui m-au speriat”. Ghica, însă, n-a vrut să asculte de sfatul doctorului, nici de rugăminţile şi plânsul Doamnei şi al domniţelor, de aluziile ce i se făcură, de avertismentul prietenilor din Constantinopol, şi nici de sfatul domnului Munteniei, Ipsilanti, şi chiar nici de semnul lui Dumnezeu, care opri caii în poarta palatului din Belic (caii oprindu-se fără niciun motiv, încât „în zadar vizitiul le sfâşia coastele cu biciul, în zadar idicliii se scoborîră din coadă şi-i trăgea de zăbală, în zadar deliii îi împingeau cu săbiile, caii se lăţiseră la pământ şi stăteau nemişcaţi”). Ghica poate c-ar fi scăpat de moarte, dar fatalist – ca şi Caesar la 44 î. Chr. – „orbit de soartă, printr-o îndrăzneală nebunească, nu vru să vadă un semn înştiinţător în stătutul cailor; se scoborî şi-şi urmă drumul pe jos până la palat”. Acolo, după primirea de rigoare, 40 de bostangii înarmaţi tăbărâră asupra lui deodată. Lupta fu crîncenă şi onorifică pentru domnitor.
Tocmai în minutul acela Kapegibaşa scosese o năframă de mătase neagră şi o aruncă pe umerii lui Ghica, strigând “Mazil! Hain!”. Domnul sări în picioare. Haznetarul se apropie pe din dos şi găsi vreme de-l lovi drept între umeri, făcându-i o rană de moarte. Ghica răcni ca un leu rănit şi se smuci. Atunci o luptă amarnică se aţâţă; unul împotriva a 40, două braţe fără arme împotriva a 40 de hangiare. Dar mâinile nenorocitului Domn, întărite prin curajul deznădăjduirii, se făcuseră mai înfricoşate decât cuţitele acelor ticăloşi robi. De o mare putere fizică, el se luptă la început cu călăii săi, smulse din mâna unuia hangiarul, împinge pe ceilalţi, îi răstoarnă prin lovituri voiniceşti şi omoară opt din ei… Kapegibaşa, în toată vremea aceasta, şedea pe divan şi se uita liniştit la cruda privelişte, aţâţând numai cu gura pe mârşavii bostangii.
Sfârşitul: bostangiii se apropiară de el şi-i împlântară în trup toate cuţitele lor. Fapta nelegiuirii era sfârşită. Ghica pică mort lângă fereastră, şi turcii strigară; Allah! Atunci ceasornicul turnului de la Trei Ierarhi bătu trei ceasuri şi jumătate de noapte. Aşa muri Ghica Vodă, jertfă a patriotismului şi a bunătăţii sale. Dezbrăcat gol, fu aruncat în curtea Beilicului. Averea îi fu confiscată, Doamna şi domniţele duse roabe la Constantinopol, iar capul împodobi mai multe săptămîni poarta padişahului otoman. Trupul domnitorului se află şi astăzi înmormântat în Biserica Sf. Spiridon din Iaşi.

Grigore Ghica Vodă III: domnitorul decapitat de turci Pasionaţii de istorie, şi nu numai, au auzit de domnitorul Moldovei, Grigore Ghica Vodă III, cel care a fost decapitat la 1 octombrie 1777 de către turci, într-o casă din Iaşi. Dar ce s-a întâmplat mai exact de s-a ajuns la acest moment tragic din istoria noastră? Vom extrage fragmente dintr-o...

Recitindu-l pe Ion Ghica...
Nu e nimic mai confortabil decit sa recitesti periodic ,,Scrisorile,, lui Ion Ghica expediate lui Vasile Alecsandri. Dupa parerea unanima a criticilor, aceste scrisori de factura clasica sint documente de autenticitate si de arhive, dar si mostre de rafinament beletristic. Opera este redactata intr-un limbaj fermecator, in care oralitatea stilului, in descendenta lui Ion Neculce si anticipindu-l pe Ion Creanga, se imbina cu savoarea expresiilor arhaice. Ion Ghica nu inventeaza, el spune, povesteste despre lumea de altadata. Unii l-au considerat pe prozatorul valah un memorialist de factura contemporanilor C. Balaceanu sau colonelul Lacusteanu. incadrare falsa, caci Ghica nu se bazeaza pe amintire, el elaboreaza o cronica vie apelind la amintiri. in plus, ii lipseste inflacararea romantica a lui Balcescu sau Bolintineanu, avintul luptatorului pentru cauza revolutiei de la 1848. Placerea lui este sa cutreiere, sa observe si sa divagheze, nu sa noteze in timp. in aceste ,,Scrisori catre V. Alecsandri,, el deapana povestea secolului sau, in care crepusculul orientalismului este voalat de parfumul lumii burgheze in plin avint. Asa cum Creanga se dedulcea la eruditia folclorului, Ghica absoarbe farmecul lumii sale si ni-l reda cu o inalta maiestrie artistica. Puse in lumina, acestea ar cam fi virtutile artistului I. Ghica. insa, ca simplu om, parerile sint impartite. Criticul Marin Mincu, de exemplu, afirma ca Ion Ghica era un minunat aparator, in strainatate, al cauzei pasoptiste. La temelia institutiilor moderne ale Romaniei de dupa 1848 se afla si faptele lui. G. Calinescu, in schimb, ii face un necrutator portret: ,,Era o persoana prudenta, care punea la cale revolutiile si se eclipsa la vreme, cind apareau zbirii. Ghica era bestia neagra a lui Eliade, care vedea in el un tradator patentat.,, Si I. Valentineanu are ceva de spus: ,,Om instruit, dar fara principii si intrigant in gradul cel mai inalt,,. Desi s-a apucat tirziu de scris, dupa 1880, cind trecuse de 60 de ani, si n-a lasat decit putine scrieri, Ion Ghica a fost, totusi, un mare scriitor de factura balcanica, in linia lui Anton Pann, Mateiu Caragiale, Panait Istrati sau Ion Barbu. De asemenea, el a fost un mare scriitor ocazional. Nimeni, ca dinsul, nici N. Filimon si nici Al. Odobescu n-au reusit sa invie trecutul cu atita indeminare. Geneza ,,Scrisorilor,, a fost hazardul. Zice-se ca I. Ghica ii trimisese lui V. Alecsandri o epistola. Iar Alecsandri, gasind-o interesanta sub aspect literar, i-a dat-o lui I. Negruzzi s-o publice in revista ,,Convorbiri literare.,, Mai departe, tot ce i-a mai expediat Ghica lui Alecsandri a aparut in ,,Convorbiri,,. Dorinta lui Ghica era sa lase posteritatii imaginea omului politic, nicidecum sa fie crezut un mare scriitor. Altfel spus, el a fost inginerul si economistul care a facut literatura. De la el ne-a mai ramas un roman, ,,Don Juanii din Bucuresti,,, din care au aparut fragmente in ziarul ,,Independenta,, din 1861, roman de moravuri, pe care G. Calinescu il atribuise, eronat, lui Pantazi Ghica, fratele impricinatului. Revenind la cele lumesti, sa mai consemnam ca Ion Ghica s-a nascut la Bucuresti in anul 1816, ca unul dintre cei 15 copii ai banului Dimitrie Ghica si ai Mariei Cimpineanu. Prin diverse filiatii, el se inrudea cu Vacarestii, Dudestii, Cimpinenii si alte familii glorioase din perioada pasoptista. Pe cind isi facea studiile la Paris, l-a cunoscut pe Alecsandri (1835). Iese inginer de mine (1840). in 1843, impreuna cu Cr. Tell si N. Balcescu, pune bazele societatii secrete ,,Fratia,,. in 1884, Ion Ghica aduna intr-un volum scrisorile adresate lui V. Alecsandri. Acestea formeaza partea cea mai valoroasa a scrierilor sale. incercind o clasificare, unele scrisori sint adevarate pagini de istorie nationala: ,,Din vremea lui Caragea,,, ,,Scoala acum 50 de ani,,, ,,Din timpul zaverei,,, ,,O calatorie de la Bucuresti la Iasi inainte de 1848,,. Altele sint pretioase amintiri personale: ,,Tunsu si Jianu,,, ,,Capitanul Laurent,,. in sfirsit, sa mai mentionam ,,Liberalii de altadata,, sau ,,Dascali greci si dascali romani,,, expuneri ale opiniilor sale politice si economice. Iubit sau constestat de contemporani, Ion Ghica a adus in literatura romana peisajul muntenesc si forfota fara astimpar a epocii sale. Fara demersul sau, acea lume ar fi ramas pierduta pe veci in oceanul timpului. Lume unde giubeaua si imineii, insemnele Orientului, luptau sa supravietuiasca in ciocnirea inegala cu palaria si jacheta, insemnele bonjurismului, adica modernismul biruitor. Dintre toate genurile practicate in secolul XIX, cel mai reusit a fost cel epistolar. Aici chiar si cei mediocri au reusit.
Paul Suditu
http://www.romare.ro/

Memoriile unui ministru al Afacerilor Externe
http://www.revistaflacara.ro/index.php?an=2006&luna=iulie&nr=7&articol=Memoriile
Volumul din care am selectat un fragment se numeste In anticamera razboiului (1931 - 1932) Traducerea cartii apartine lui Vasile Savin. Volumul a aparut la Editura Institutul European, 2004


Memoriile lui Dimitrie Ghyka sunt un document spectaculos, prin care FLACARA isi propune sa dezgroape realitatile nestiute ale diplomatiei romanesti din perioada tumultuoasa care a precedat al doilea razboi mondial. IN EXCLUSIVITATE, puteti citi in FLACARA care au fost manevrele diplomatiei germane - si ale Micii Aliante - fata de Romania.


Numirea mea in fruntea diplomatiei romane marca indeplinirea tuturor ambit iilor de cariera, intrucat deveneam ministru al departamentului in care debutasem in martie 1894, urcand mai apoi toate treptele. In acest guvern Iorga, botezat "Minister de tehnicieni", eu eram, in fond, un fenomen anormal: cu exceptia ministerului Take Ionescu de 30 de zile, unde figurase ca titular al departamentului nostru un diplomat de cariera, iar in cabinetul Averescu un scurt interimat al lui Duiliu Zamfirescu, deja trecut in tabara oamenilor politici, niciodata portofoliul Afacerilor Externe nu fusese incredintat unui functionar din cariera diplomatica. Noua formatiune politica, prezidata de domnul Iorga, dorea sa instaureze o inovatie.
De data aceasta Justitia era in mainile unui consilier de la Curtea de Casatie, Lucrarile Publice erau detinute de un profesor de la Scoala Politehnica din Timisoara, Sanatatea Publica era incredintata doctorului Cantacuzino, biologul de reputatie mondiala, iar profesorul Iorga insusi era Rectorul Universitatilor. Inovatie cu caracter logic dar care ne expunea pe toti in bloc, si pe fiecare in parte, coalitiei ambitiilor dezamagite ale politicienilor de profesie gata de atacuri convergente impotriva uzurpatorilor care eram in ochii lor. In ceea ce ma priveste, veneam in noul post cu multa teama.
Perspectiva de a figura pe o banca ministeriala, la Senat sau la Camera, pentru a raspunde la interpelari, sa tin alocutiuni si sa fac fata incidentelor din timpul sesiunilor ma facea sa ma treaca fiorii unor presimtiri. In plus, situatia bugetara se anunta amenintatoare. Pentru a continua sa onoram semnatura statului roman si sa platim ratele datoriilor in strainatate, se impuneau economii deosebite in care bugetul Afacerilor Externe era menit a fi prima victima a taierilor masive, paralizand actiunea utila a departamentului. Nu-mi faceam iluzii asupra valorii activitatii mele ministeriale in asemenea conditii financiare.
Plecarea mea de la Roma, dupa dejunul de adio ritual, prezidat de Dino Grandi, era insotit de semne de stima cordiala, prelungite pana la un vagon-salon special, atasat la coada rapidului de Triest, ale carui leganari la curbe puneau la incercare echilibrul calatorilor si provocau ameteli. O stupefianta "confidenta" a sefului de protocol de la palatul Chigi, coroborata cu cea a ministrului Grandi insusi, imi insotea plecarea. Acesti domni imi spusesera personal ca ministrul italian de la Bucuresti, la anuntul numirii mele ca ministru al Afacerilor Externe, telegrafiase pentru a propune Italiei sa-si exprime veto-ul!
L-am intrebat pe Mussolini, la audienta de plecare, dar Ducele se limita sa spuna doar ca nu stia nimic despre asemenea actiuni ale reprezentantului italian in Romania si mi-a reinnoit expresia sentimentelor sale calduroase. Cat priveste birourile de la palatul Chigi, era limpede ca "jubilau" in perspectiva incurcaturilor pe care ministrul italian la Bucuresti urma sa le aiba si sperand ca il voi "lichida" imediat... Intr-adevar, eram foarte hotarat sa fac acest lucru, dar nu pusesem la socoteala anumite trasaturi josnice de caracter, rezistente la orice tratament.
Cel dintai care a intrat in biroul meu, in ziua primirii sefilor de misiune, a fost chiar italianul care aproape ca mi s-a aruncat in brate debitand fraze laudative cu privire la numirea mea. Taind scurt acest elan nesincer, i-am prezentat parerea mea, cu referinte zdrobitoare. Realmente strivit, personajul balbai: "Nu-mi ramane decat sa cer sa fiu rechemat". "Veti face ceea ce veti crede de cuviinta. In ceea ce ma priveste, dialogul italo-roman se va face la Roma, prin intermediul colaboratorului meu sigur si devotat, consilierul Legatiei, Zanescu, care va ramane insarcinatul cu afaceri, intrucat mi-am pastrat postul liber".
Pentru oricare altul, acest raspuns grav ar fi fost hotarator. Dar interlocutorul meu nu mai avea pic de rusine, a inghitit si asta, cramponandu-se de post, iar in timpul celor 14 luni cat am lucrat in minister, venea sa ma tamaieze cu laudele sale de fiecare data cand luam cuvantul la tribuna parlamentara... La palatul Chigi, colegii diplomatului in chestiune au fost cu siguranta foarte deziluzionati ca talentele sale de acrobat l-au salvat dintr-o pozitie ce parea disperata si le justificau sperantele de a-l vedea rupandu-si gatul.[/b]

Ion Ghica, distins cărturar şi precursor al unificării monedei europene (III)

Şi-a expus ideile economice în calitate de profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, unde a ţinut prelegerea inaugurală "Importanţa economiei politice". A fost un propagator al ideii liberului schimb şi al unificării vamale ("Unirea vămilor între Moldova şi Valahia"), precum şi al unificării monetare ("Măsuri şi greutăţi româneşti şi moldoveneşti"). Ca un adevărat vizionar, Ion Ghica susţinea, acum 150 de ani, "unificarea monetară mondială". El considera creditul un factor de progres şi prosperitate economică. În 1861 realizează chiar proiectul unei Bănci Române, cu capital de un milion de galbeni, iar în 1873 conduce instituţia Creditului Funciar Rural. Retras în 1891 din activitatea politică şi socială a ţării, Ion Ghica îşi trăieşte ultimii ani la moşia sa din Ghergani, judeţul Dîmboviţa, unde se stinge din viaţă la 22 aprilie 1897. Opera şi activitatea sa neobosită au contribuit la crearea instituţiilor statului naţional modern, iar abnegaţia şi spiritul său puse în slujba propăşirii neamului românesc au fost recunoscute de mari personalităţi. Astfel, Bogdan Petriceicu Hasdeu, în răspunsul la discursul de recepţie din Academie al lui Ion Ghica, i se adresa: "Fie ca bărbat de ştiinţă, fie ca om de stat, ai fost totdeauna model de împarţialitate, de toleranţă, de acel liberalism în adevăr liberal, căruia nu-i e teamă de a înfrunta prejudiciile chiar cu riscul impopularităţii". Dimitrie A. Sturza îl caracteriza şi el pe Ion Ghica: "În tinereţe el a apucat o ţară necunoscută şi călcată în picioare de cei puternici. Ajuns în vîrsta bărbăţiei, el, cu cei mai aleşi ai neamului, a rupt lanţurile care ţineau naţiunea încătuşată şi cu înţelepciune şi pricepere a lucrat să le dea românilor o patrie - care multora se părea pierdută". Doctorul Constantin Istrati scria: "Ion Ghica este o figură măreaţă din mănunchiul acelor uriaşi cărora cată să ne închinăm cu cea mai adîncă recunoştinţă şi care alcătuiesc galeria fondatorilor României. El e dintre acei oameni fără care istoria renaşterii noastre nu se poate studia nici înţelege. Studiind omul sau epoca se face acelaşi lucru, căci ei sînt legaţi pe vecie. El e parte din un tot măreţ".

Ion Ghica, distins cărturar şi precursor al unificării monedei europene (II)

Printre funcţiile importante pe care le-a avut Ion Ghica amintim cîteva: vicepreşedinte al Adunării legislative, director la Departamentul lucrărilor publice (1861), membru al Comisiei superioare a instrucţiunii publice (1862), preşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru de Interne (1866), trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra (1881-1890), preşedinte al Societăţii Academice Române (1876-1879) şi de cinci ori preşedinte al Academiei Române. Om de cultură enciclopedică, militant al idealurilor vremii sale, Ion Ghica a considerat ştiinţa şi cultura principali factori de progres şi civilizaţie, aşa cum o dovedesc lucrările sale: "Ochire asupra ştiinţelor", "Omul fizic şi intelectul", "Pămîntul şi omul". A luptat pentru restructurarea învăţămîntului public şi pentru înfiinţarea unor publicaţii economice şi literare în toate limbile vorbite în Imperiul Otoman. A sprijinit viaţa teatrală românescă şi repertoriul naţional, în calitate de director general al teatrelor (1877-1881) şi a scris literatură memorialistică de mare valoare documentară, precum "Scrisorile" către Vasile Alecsandri şi "Amintiri din pribegia după 1848". Din capitala britanică trimite numeroase colete de cărţi pentru Biblioteca Academiei, îmbogăţind tezaurul de carte al bibliotecii celui mai înalt for de cultură, pe care Ion Ghica l-a condus cu multă competenţă şi prestigiu. Mare cărturar şi om politic, Ion Ghica a fost şi unul dintre pionierii ştiinţelor economice la noi în ţară, opera sa în acest domeniu fiind reprezentată de cele trei volume de "Convorbiri economice", publicate în mai multe ediţii încă din timpul vieţii sale. Atracţia pentru studiul economiei s-a manifestat la Ion Ghica încă din timpul studiilor la Paris, unde a participat la cursurile lui J.B. Say, la Sorbona, şi a citit cu interes opera unor economişti de seamă precum Blanqui, Adam Smith, David Ricardo şi J.S. Mill.

Ion Ghica, distins carturar si precursor al unificarii monedei europene (I)
Anul acesta se implinesc 110 ani de cind s-a stins din viata Ion Ghica (1816-1897), vestit scriitor, om politic si economist care a contribuit cu inteligenta sa activa la propasirea tarii si crearea statului modern national. Nascut la 12 august 1816, la Bucuresti, in familia banului Dimitrie Ghica, viitorul scriitor are privilegiul formarii intr-un cadru elevat sub indrumarea unor personalitati ca Heliade Radulescu si profesorul de franceza Jean Vaillant. Urmeaza apoi Colegiul "Sf. Sava", unde ii cunoaste pe Nicolae Balcescu, Grigore Alexandrescu si C.A. Rosetti, cu care va colabora mai tirziu. Participa la activitatea "Societatii Filarmonice" (1833), pentru care traduce piesa "Pretioasele" de Moliére. Continua studiile la Paris, unde va publica lucrari privind situatia politica a Principatelor Române: "Coup d’œil sur l’état actuel de la Valachie et de la conduite de la Russie relativement á cette province" (1835); "Poids de la Moldo-Valachie dans les Question d’Orient" (1838); "Precis des droits de Moldaves et des Valaques fondé sur le droit des gens et les traites" (1839); "Derniére occupation des Principautés traités" (1839). Isi ia bacalaureatul in litere si in stiinte matematice la Sorbona si urmeaza cursurile Scolii centrale de arte si manufacturi, precum si Ecole Royale de Mines din Paris, pe care o absolveste in 1840, luindu-si diploma de inginer. A participat la cursurile de economie politica la Collége de France si la cursurile Conservatorului de Arte si Meserii din Paris. A vizitat apoi Anglia si a revenit in tara, unde a fost numit profesor de geometrie descriptiva, geologie si mineralogie la Academia Mihaileana din Iasi.
Exponent al unei generatii scolite in Franta, in spiritul ideilor de egalitate si fraternitate, Ion Ghica s-a implicat in actiuni avind ca scop sa redreseze societatea româneasca si sa desfiinteze protectoratul rusesc. In 1843, impreuna cu Nicolae Balcescu si Christian Tell, intemeiaza societatea secreta "Fratia", care va pregati revolutia de la 1848 si editeaza cu Mihail Kogalniceanu revista "Propasirea", unde isi publica articolele sale pe teme economice, activind si in "Societatea literara", condusa de Iancu Vacarescu. In 1845 pleaca intr-un voiaj in Europa (Anglia, Franta, Italia) si intemeiaza la Paris (cu C.A. Rosetti, M. Kogalniceanu si Iancu Balaceanu) "Societatea studentilor români", sub patronajul lui Lamartine. Devine presedintele Societatii si se imprieteneste cu poetul H. Heine. Se intoarce in tara, unde se casatoreste cu Alexandrina Mavros, apoi este trimis ca agent diplomatic al guvernului provizoriu la Constantinopol, unde, cu N. Balcescu si I. Balaceanu, incearca sa organizeze emigratia româna si sa colaboreze cu revolutionarii maghiari. Din cauza disensiunilor ivite, aceste planuri esueaza, dar Ion Ghica, dupa infringerea revolutiei din tara si invadarea de catre trupele ruso-turce, continua sa pledeze pentru interesele tarii sale. Primeste din partea guvernului turc oferta de a administra insula Samos, in schimbul promisiunii ca tara sa va fi ajutata. Devine guvernator si apoi bei (print) al insulei Samos. Revenit in tara in 1858, este numit de Al.I. Cuza prim-ministru al guvernului de la Iasi si ministru de Interne al Moldovei si Tarii Românesti. A reusit prin functiile inalte pe care le-a detinut sa depaseasca momentele de cumpana ale vremii si sa foloseasca toate oportunitatile diplomatice pentru rezolvarea crizei orientale si avantajele politice ale tarii sale in timpul Razboiului de Independenta.

VASILE  GHICA-
11]Imbecilitatea este o boală de care suferă mereu alţii.
10]Biologia - cea mai ordonată bibliotecă.
9]Adulterul nu este decât o dragoste ilicită.
8]Tineretul de astazi invata cum sa-si protejeze sexul, nu si sufletul.
7]In istoria oricarei iubiri exista un balcon ca al Julietei, pe care, mai tarziu, se intind rufe.
6]Cand ai aceeasi viteza cu el , nu observi cand trece timpul.
5]Batranetea potoleste aproape toate ramificatiile setei.
4]Cea mai teribila bogatie pe termen scurt ne-o ofera alcoolul.
3]Conştiinţa este o cetate aşezată "in calea tuturor răutăţilor".
2]Uitarea - un cancer de care se tem şi morţii.
1]Natura – acest Paradis regasit din care vrem neaparat sa ne autoalungam.
=====
Ion
Dimitrie
Grigore
Dore  d'Istria
Alexandru
PANTAZI