Everac[v=]

A murit un dramaturg controversat

Dramaturgul Paul Everac, internat la ...

A fi sau a nu fi… Popescu
Acum cincisprezece ani, filosoful H. R. Patapievici semna o carte contestată, în care, folosind un limbaj extrem de crud, făcea nişte afirmaţii jenante la adresa poporului din care face parte. Sunt convins că aceleaşi idei, exprimate însă cu alte cuvinte, nu ar fi deranjat tot atât de mult.
„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” („Politice“, ediţia 1996, pag. 63)
„Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.“ („Politice“, Humanitas, ediţia 1996, pag. 49)
^[1]Folosind un limbaj mai elegant, dramaturgul Paul Everac (foto) recidivează în primăvara acestui an, cu un amuzant articol despre Popescul nostru naţional, adică despre cum suntem noi, românii, în viziunea Domniei sale, românul : ,,Se pare că Popescu al nostru nu e bun să iniţieze nici să gestioneze afa­ceri esenţiale, n-a fost bun niciodată. N-a dat case mari, de export, n-a pus la punct vreo companie reputată în Europa, n-a făcut vreo afacere răsunătoare, vreo construcţie să rămâi hăbăuc. A fost mic politician, om de zurbă şi de mişcare, ţârcovnic de idei, gestionar mărunt şi nu foarte sigur, cântăreţ la lună dar cu voce potolită, actor în toate chipurile, în felul său mulţumit de sine, oricâte bice şi palme a încasat. … A fost şi niţel moşier, dar şi crâşmar şi arendaş. Mai mult a fost rob. A inventat, dar n-a întreprins. L-a dus de nas cine a vrut… Popescu n-are talent să conducă, să dezvolte, să administreze şi să cucerească. El e lălâu, pizmaş, chichiriţos, şmecher, tâmpit, face pe politicul căci nu ştie altceva, vrea pricopseală şi imagine, se lasă mituit, cumpărat, ca ultima jigodie, sau ia măsuri dubioase…’’ (,,Popescu nu e bun, decât…’’, editorialul Cronica română, 30 mai 2011)
Critica dramaturgului-ziarist este superficială din start, prin generalizare : toţi românii sunt sau nu sunt aşa şi pe dincolo… Este ca şi cum aş afirma că toţi dramaturgii români sunt geniali, deci inclusiv Domnia sa, sau sunt lipsiţi de talent literar, precum îl consideră criticul Alex Stefănescu : ,,Inteligent, responsabil, lipsit însă de talent literar, Paul Everac a încercat toată viaţa să zboare cu un avion imaginar. Nu a reuşit, dar măcar a încercat.’’ (,,Paul Everac, omul care a scos din minţi o ţară întreagă’’, de Mihnea-Petru Pârvu şi Magda Spiridon, stiriROL.ro, 13 noiembrie 2010).
Fără a fi total nejustificate, afirmaţiile dramaturgului Paul Everac, pe adevăratul său nume Petre Constantinescu, deci tot un ,,escu’’ naţional, ,,Everac’’ fiind inspirata anagramă a pseudonimului ,,Careva’’, sunt superficiale prin ocultarea voită a perioadei comuniste, de care acesta a profitat din plin şi pe care o vede în cele mai roze nuanţe, negăsindu-i nimic de criticat.
Cu toate că pretinde a nu fi fost membru de partid, ceea ce nu înseamnă că ar fi fost şi anticomunist, Everac şi-a făcut cariera la adăpostul căldicel al mai marilor zilei : Gheorghiu-Dej, Petre Groza, Avram Bunaciu, Ceauşescu, Popescu-Dumnezeu, Iliescu, care l-au protejat întreaga viaţă.
Deşi fiu de deţinut politic, dramaturgul comuniştilor a trecut din oportunism de partea călăilor părintelui său, câştigându-le încrederea şi protecţia. Aceştia l-au răsfăţat şi l-au răsplătit destul de frumuşel pentru fidela sa slugărnicie, acordându-i privilegii precum şef de protocol la Marea Adunare Naţională sub Dej, promovat-ales în biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor sub Ceauşescu, ori director al TVR şi al Institutului de Cultură din Veneţia sub Iliescu.
Admirator necondiţionat al dictatorului Ceauşescu, călăul care şi-a înfometat şi terorizat poporul, asemeni profesorului Ion Coja, fost membru de vază al PCR, a cărui admiraţie se extinde şi asupra Căpitanului, care trebuie să se răsucească în mormânt datorită asocierii cu un comunist, Everac nu se sfieşte să afirme :
,,În 1989 i se lasă acestui nătărău Popescu o ţară bine investită, cu industrie, cu irigaţii, cu oraşe întemeiate, cu rezerve mineraliere şi energetice, şi cu aproape patru miliarde de dolari creanţe în cont. Plus cu o clasă muncitoare relativ calificată.’’
Glorificarea comunismului este ridicolă, întrucât toată lumea ştie că industria noastră era falimentară, fiind învechită şi necompetitivă, iar rezultatele planurilor cincinale erau cu bună ştiinţă falsificate pentru a fi pe placul Marelui Cârmaci.
Tara nu era o grădină rodnică, întrucât, cu toate irigaţiile, agricultura era neproductivă şi în penurie de braţe de muncă, iar rezultatele recoltelor se contabizilau după aceleaşi criterii.
România nu mai era o ţară respectată în lume, cu toate cele patru miliarde de dolari creanţe în cont, întrucât devenise campioana nerespectării Drepturilor omului, cu un conducător megaloman care-şi înfometa şi teroriza poporul cu ajutorul une sinistre Poliţii politice. Dictatorii sunt temuţi, dar nu şi respectaţi, întrucât nimeni nu-şi respectă călăul pe care îl urăşte.
Unde era atunci ochiul ager al dramaturgului, unde era privirea pătrunzătoare şi imparţială a celui care, prin misiunea sa culturală şi educativă cu care se simţea investit, aspira către o statură de apostol al Neamului, de ,,pedagog al Naţiunii’’, cum îl numeşte Alex Constantinescu ?
În 1972, vulturul dramaturgiei române, cel mai jucat dramaturg român, autor a peste 150 piese, scrutează în profunzime comportamentul uman, ridiculizând în piesa ,,Un fluture pe lampă’’ defectele unor români care au ales libertatea, fugind sau rămânând în Occident, mai precis la Paris. Ori, unii şmecheri şi învârtiţi, aidoma celor din piesă, nu reprezintă tot Exilul românesc anticomunist. Ei există, bineînţeles, sau pot exista, însă exilaţii respectabili nu îi acceptă şi îi marginalizează.
Critica sa este justă, dar crează şi întreţine confuzia românilor din Tară faţă de fraţii lor exilaţi, care ar fi cu toţii, conform piesei comanditate de Ceauşescu, nişte învârtiţi lipsiţi de orice moralitate. Să nu uităm că 1972 este anul când, la Paris, episcopul Teofil Ionescu trădează, solicitând revenirea Bisericii exilului în jurisdicţia Sovrom-Patriarhiei de la Bucureşti.
Personajele piesei, deşi trăiesc la Paris, se comportă exact cum s’ar fi comportat şi acasă, în România, deoarece acesta este caracterul lor. Aceşti oameni nu au plecat din Tară cinstiţi şi au devenit hoţi la Paris, ci au fost necinstiţi dintotdeauna.
Pentru autorul piesei, ei sunt, în totalitate, mincinoşi, falşi, superficiali, laşi, bicisnici, ridicoli, renegaţi, slugarnici, grandomani, mitomani, rataţi, lipsiţi de idealuri, de talent, de demnitate, materialişti, vanitoşi, venali, desfrânaţi, necinstiţi, beţivi, atei, intriganţi, excroci, vânduţi, delatori şi colaboraţionişti.
Toţi exilaţii peregrinează printr’un relief necunoscut, unde nu mai au reperele lor de-acasă şi astfel se pot rătăci, ba prin ,,valea plângerii’’, ba pe ,,muntele suferinţei’’, ba prin ,,mlaştina deznădejdii’’, de unde dacă ies, ajung în ,,pădurea cu fiare’’. Acestea, cu dinţi de fier şi măsele de oţel, sunt gata să-i sfâşie, acum că nu mai au puterea de a se apăra. Si atunci fug, cu laşitate, fug de teama semenilor lor, şi-n fuga lor disperată pot greşi drumul cel fără repere şi, ajungând la ,,marea uitării’’ cea cu apa atât de lină, se cufundă grabnic în unda sa spre a-şi obloji rănile.
Cei care întârzie prea mult se îneacă pe nesimţite, dar ceilalţi pot ieşi la liman, în toamna sau în iarna vieţii, după cum fi-va voia Domnului, ajungând astfel în sfârşit în ,,câmpiile seninătăţii’’. În acest răstimp, fraţii lor rămaşi acasă, în ţara pe vremea aceea încătuşată, înfăptuiau aceeaşi călătorie initiaţică pe drumul sinuos al vieşii şi, în consecinţă, piesa Dlui Everac devine perfect inutilă.
Cunosc Exilul românesc de peste trei decenii. Viesparul său, infiltrat de agenţi, este descris cu minuţie de Dl Everac, mult prea bine pentru cineva care nu a trăit decât la Bucureşti. În fine, acestea au fost indicaţiile care i s’au dat, dar greşeala sa este că a omis să creeze măcar un singur personaj pozitiv, ceea ce este impardonabil pentru un autor care s’a pretins liber şi neangajat şi care, peste patru decenii, recidivează în articolul din ,,Cronica română’’, negăsindu-i Popescului decât defecte.
Vajnic patriot într’o Europă în care de-abia am intrat şi care combate ideile ultra-naţionaliste, dăunătoare intereselor sale politice unitare, Paul Everac îşi varsă năduful incapacităţii şi neseriozităţii românilor, numindu-i cu abilitate pe cei care, în optica Domniei sale, nu erau adevăraţi români : Herdan, Assan, Malaxà, Auschnitt, Carol Davillà, Spiru Haret, Eugen Caradà, regele Carol I, Caragiale, Xenopol, Nicolae Iorga, Haşdeu, Eminescu, Andrei Saguna sau Goga.
Bineînţeles că unii erau români mai recenţi, dar amestecul enumerat este foarte savant şi parşiv, insinuând îndoiala în mintea cititorului, care-şi va spune : Bine, bine, dar chiar şi Eminescu ? Dar Cuza de ce nu figurează pe listă, dar Ciprian Porumbescu, dar Zelea-Codreanu, dar regele Mihai ? Dar totuşi, Eminescu…
Chiar încă din timpul vieţii, poetul naţional a fost desemnat de denigratorii săi drept bulgar, sârb, rutean, polonez, rus, armean, turc, albanez, persan sau suedez. Acesta le răspundea cu umor calomniatorilor, că nu se poate supăra pentru modul în care persoana sa se reflectă în ochii lor, întrucât de la aşa o oglindă, nici nu se putea aştepta la alt reflex !
Dacă pentru Everac numele lui Eminescu ,,nu sună prea popeşte’’, pentru Patapievici „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intram în Uniunea Europeană” (Revista ROST, nr. 24/2005)
Poporul nostru este din start o alianţă între două naţii, dacii şi romanii, peste care s’au altoit de-a lungul veacurilor multe altele, aşa că nu văd cine ar mai putea fi astăzi român sută la sută. Mai toţi avem un ascendent străin, împământenit la noi, ai cărui urmaşi i-au pierdut astăzi limba şi poate şi numele.
Dacă aceşti venetici, deveniţi buni români, sunt mai întreprinzători, acest lucru nu poate fi decât benefic poporului nostru.
Este drept că am dat puţine personalităţi de talie internaţională, ceea ce este normal, fiind o ţară mică, care nu a avut, precum francezii, englezii sau spaniolii un imperiu, care să ne permită încurajarea artelor şi a culturii. Toate ţările mici, cu puţine excepţii, de navigatori cuceritori, au cunoscut aceeaşi soartă.
În vreme ce apusenii ridicau catedrale semeţe, noi ne apăram de leşi, otomani, muscali, austrieci şi-i apăram indirect şi pe aceştia. De altfel, însuşi profesorul Stiopul, personajul piesei lui Everac, spune : ,,El (românul) nu poate fi crud, excesiv, dar nu poate înălţa nici acele grandioase catedrale făcute din tenacitate, dispreţ de sine şi asceză’’ În fine, cel puţin aşa a văzut dramaturgul secretul catedralelor… (Paul Everac, Teatru, Ed. Eminescu, ediţia 1984, pag. 158)
Am dat puţine personalităţi de talie mondială şi, în plus, acestea au apărut tardiv. Brâncuşi, Martha Bibescu, Brauner, Celibidache, Cioran, Coandă, Eliade, Vintilă Horia, Panait Istrati, Eugen Ionescu, Radu Lupu, Anna de Noailles, Emil Palade, Elvira Popescu sau Tzara, ca să nu-i numesc decât pe aceştia, sunt puţini şi în plus nu sunt toţi ,,Popeşti’’ sută la sută. Toţi aceştia s’au afirmat în străinătate, altfel, dacă rămâneau în Tară, ar fi înfundat puşcăriile comuniste sau, datorită cenzurii, nu s’ar fi putut impune pe plan mondial, aşa cum nici românul obedient Constantinescu-Careva-Everac nu s’a impus, cu toate favorurile unui regim criminal pe care l-a slugărit.
Concluzia ludică a amuzantului articol din ,,Cronica română’’ ar fi că ne aflăm în faţa unei dileme : ori Constantinescu-Careva-Everac este un român, un Popescu şi el, un escu adevărat, şi atunci este ţârcovnic de idei, cântăreţ la lună, rob şi slugă, lacheu pizmaş, tâmpit, jigodie, nesincer, necinstit şi fără talent, ori este un om onest şi inteligent, un dramaturg serios şi talentat, responsabil, cu coloană vertebrală şi idei măreţe, însă atunci nu poate fi român şi numele său patronimic nu este adevăratul său nume. În orice caz, după acest articol nedemn, Maestrul a ratat ocazia de a deveni Cineva, ràmânând un Careva !

La 83 de ani, Paul Everac risca sa ajunga in strada

Scriitorul Paul Everac risca sa ajunga în strada. Potrivit site-ului Antena 3, scriitorul si sotia sa, batrâni si bolnavi, trebu ..

„Sabia lui Damocles s-a deplasat putin”
http://www.ultima-ora.ro/articles.php?action=toArticle&article_id=1191

Scriitorul Paul Everac si sotia sa au obtinut pasuirea cu doua luni a executarii ordinului de predare silita a locuintei in care stau de 25 de ani. Juristii sunt de parere ca institutiile statului român implicate in acest caz poarta cea mai mare parte din responsabilitatea pentru situatia in care au ajuns maestrul Everac si miile de persoane evacuate din locuintele nationalizate.

Cotidianul „Ultima ora” a relatat, in numerele trecute, cazuri ale unora dintre miile de persoane care si-au achizitionat de la stat locuinta in care stateau cu chirie, dupa care s-au trezit date afara din casa, cu acoperirea unei hotarâri judecatoresti. Unul dintre aceste cazuri, care fac mai mult obiectul statisticii cinice, este si cel al cunoscutului scriitor Paul Everac, suferind de cancer, si al sotiei acestuia, care, ieri, au fost aproape sa fie dati afara din apartamentul din stada Batistei, in care locuiesc de 25 de ani. Avocata creditorului (proprietarul care si-a recâstigat in instanta drepturile asupra locuintei respective) a venit insotita de un executor judecatoresc si doi agenti de politie, pentru a pune in executare hotarârea de predare silita a apartamentului in care stau sotii Constantinescu. Reprezentanta legala a proprietarului apartamentului a mai adus si un lacatus, cu trusa de scule la el, pentru eventuala sigilare a casei. In cele din urma, cele doua parti au ajuns la o intelegere, astfel incât Paul Everac sa predea proprietarului cheia casei, pâna la data de 1 iunie, dupa care ar exista posibilitatea ca scriitorul sa poata inchiria pe o anumita perioada locuinta. Scriitorul se pregatise chiar si pentru un protest, in situatia in care era dat afara din casa, impreuna cu sotia sa cardiaca. Paul Everac sustine ca era pregatit sa iasa in fata blocului, purtând de gât un carton pe care era inscriptionat: „Sunt scriitorul Paul Everac, evacuat ilegal de un stat necinstit”.
„Am fost cu sabia lui Damocles deasupra capului. Sabia s-a deplasat, dar capul meu ramâne vulnerabil pâna când statul român va intelege ca a facut o mare porcarie pe care trebuie sa o repare. Voi da administratia de sector (n.r. sectorul 2) in judecata”, a explicat, plastic, Paul Everac. In 1996, in baza Legii 112/1995, scriitorul a cumparat de la ICRAL casa in care locuieste, un apartament situat intr-un imobil construit in perioada interbelica si nationalizat de regimul comunist. Scriitorul sustine ca, in prealabil, autoritatile locale au confirmat ca apartamentul este liber de orice sarcini. Inainte de cumparare, ICRAL-ul l-a mai incredintat o data pe Paul Everac de faptul ca locuinta sa poate fi achitata, pentru ca nu este grevata de obligatii, sustine scriitorul. Dupa câtiva ani, insa, apartamentul a fost revendicat si, in cele din urma, câstigat de vechii proprietari, stabiliti in prezent in Italia. „Eu trebuie sa execut hotarârea judecatoreasca. Personal, cred ca statul i-a vândut domnului Everac ceva ce nu i-a apartinut de fapt”, ne-a explicat executorul judecatoresc Georgeta Raportoru.
Daca scriitorul Paul Everac si sotia acestuia au doi copii, care le pot oferi un adapost, mii de alte cazuri asemanatoare sunt si mai disperate, fiind scosi in strada batrâni care nu mai au pe nimeni.

Pe scriitorul Paul Everac nu-l mai citeste azi “nici un pisoi”

Maestrul Paul Everac, aruncat in strada fara mila
http://www.ultima-ora.ro/articles.php?action=toArticle&article_id=1065
Nu este pentru prima data când statul român isi bate joc de cetatenii sai, foarte multi dintre ei oameni de buna credinta. Mai tragic este atunci când in situatii limita de existenta sunt pusi oameni de cultura, artisti renumiti, cântareti, actori, scriitori, o intreaga pleiada de valori care au facut si fac in continuare cinste României.
Unul dintre aceste cazuri tragice este cel al cunoscutului dramaturg Paul Everac, un scriitor si om de cultura ce are in bagajul scriitoricesc numeroase volume de proza, teatru, poezie, scenarii de film. Dupa 20 de ani de trai in casa, pe care fostul ICRAL i-a dat posibilitatea sa o cumpere in anul 1996, maestrul Paul Everac, impreuna cu sotia Domniei sale, se vede pus in situatia de a trai in strada, si asta prin „grija” netarmurita a statului român. Asa cum reiese din textul alaturat, semnat de cunoscutul dramaturg român, fosta institutie operatoare de tranzactii imobiliare nu a catadicsit sa anunte cumparatorul despre faptul ca o locuinta era revendicata de ani buni, de alte persoane. Tragismul cazului maestrului Paul Everac completeaza o lista de aproape 4.000 de situatii-limita in care regasim nume la fel de importante ale scenei românesti, precum solistul Mihai Constantinescu sau actrita Aimee Iacobescu.
Indolenta si bataia de joc a autoritatilor in ceea ce priveste spatiile locative a facut, din pacate si victime: maestrul George Constantin a plecat dintre noi, macinat de cosmarul prin care a trebuit sa treaca, si care se incheia cu evacuarea silita din casa achizitionata legal.

Meritam oare asta?
In primavara anului 1996 ni s-a dat prin lege posibilitatea de a ne cumpara apartamentul in care locuiam. Au venit de la ICRAL si au facut masuratori. La intrebarea noastra ni s-a spus ca procedura e simpla si n-are obstacole. In luna mai plecam la Venetia sa-mi iau in primire postul de Director al Institutului Român de Cultura. Am revenit pentru câteva zile in iulie, am fost cu fiul meu la ICRAL si am aflat de la directorul Vladuta ca apartamentul poate fi cumparat, fiind liber de orice complicatie. Am facut mandat fiului meu, mi-am luat sotia si am plecat la Venetia, dupa ce am facut o cerere de cumparare, cu mentiunea expresa „in conditiile legii”.
La 11 noiembrie 1996, fiul meu a semnat, ca mandatar, contractul, intrebând si el daca exista vreo complicatie si primind raspunsul ferm ca nu.
Ne-am intors peste o vreme, am inceput sa platim ratele si am aflat curând ca Primaria e data in judecata, impreuna cu ICRAL-ul, pentru anularea preluarii respectivului apartament de catre stat, la care ea, Primaria, nu reactioneaza; dar ca si noi suntem dati in judecata pentru eliberarea apartamentului achizitionat.
Ne-am judecat mai multi ani, cu hotarâri contradictorii, unele date de un magistrat care a fost silit apoi sa paraseasca magistratura. S-a contestat calitatea procesuala a reclamantei, s-a alegat falsitatea unei procuri emise de ea, s-a insistat pe buna noastra credinta, ceea ce e adevarul adevarat, caci nici un om normal nu e nebun sa ia un lucru de care stie ca e in litigiu, sa se lege la cap fara sa-l doara!
In proces a intrat, ca intervenient, si fiul nostru, cel care a semnat contractul si a facut, ca si noi, „diligentele minime” de a afla daca totul e in ordine. Nici el, nici noi n-am fost niciodata instiintati in prealabil de existenta unei revendicari, sau macar a unei notificari. Vestea ne-a venit din senin.
Chemati la interogatoriu, am spus, sub juramânt, ca noi doi, sotia mea si cu mine, n-am avut stiinta de niciun fel de revendicare prealabila si ca in câteva rânduri ne-am interesat daca totul e clar. Dar sa-l intrebe pe mandatorul nostru care a semnat contractul, adica pe fiul meu.
Instanta care a dat ultima hotarâre, definitiva, nu l-a intrebat. N-a luat de bune nici afirmatiile noastre, ci ne-a socotit de rea-credinta, cu o usurinta stupefianta! La sedinta, aparator n-am avut, caci avocatul nostru ceruse, cu motivatie certa, amânarea, fiind obligat de boala sa plece la control in strainatate, dar instanta a trecut si peste aceasta cerere si nu mi-a dat termen sa angajez alt aparator. La dosar era o hârtie a ICRAL-ului prin care se recunoaste ca la data incheierii contractului nu se produsese nici o modificare juridica oficiala in statutul imobilului. Semnase acelasi domn Vladuta.
Am pierdut pe toata linia, inclusiv la contestatia in anulare. Executorul a venit la noi cu o somatie ca in cinci zile sa evacuam apartamentul. Altfel avem de-a face cu politia.
Am aflat, acum in urma, ca reclamanta intentase proces pentru imobil in mai 1996. Deci ICRAL-ul ne vânduse, cu buna stiinta, un lucru vicios, atacat, fara sa ne spuna o vorba! Cu alte cuvinte, Statul ne-a impins sa cumparam ceva ce nu putea sa vânda, pentru ca acum sa ne vedem zvârliti din casa, dupa 25 de ani, fara cea mai mica vina din partea noastra, care suntem pe deasupra batrâni (83 de ani) si bolnavi! Am devenit complici de rea-credinta, desi neavertizati, nenotificati, nestiutori, nedovediti! Administratia Statului ne vinde un lucru dubios, Justitia Statului ne da un picior in fund! Bravo Stat! Cine ne mai salveaza? Probabil cianura!
P.S. In spatele meu sta, totusi, o opera, din care se pot reproduce câteva titluri notorii. In fata mea nu prea mai sta nimic. Salutari, ilustre mare actor George Constantin: acum te intelegem!

Paul