Re: MORO[v=]

Scris de Admin 22.09.15 12:40

Asasinarea lui Aldo Moro (II)

Scris de Admin 22.09.15 12:36

Asasinarea lui Aldo Moro

Scris de Admin 24.09.14 9:55

Tragicul destin al lui Aldo Moro

Scris de Admin 09.08.14 12:19

Adevarul despre asasinarea lui Aldo Moro

Scris de Admin 19.01.14 15:02

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10595/8/
Opinia publica din intreaga lume a fost zguduita de vestea ca, la 9 mai 1978, trupul neinsufletit al prim-ministrului italian Aldo Moro a fost gasit in portbagajul unei masini, pe o strada din Roma. Democrat-crestinul, fost sef al guvernului, fusese rapit cu 55 de zile mai inainte, timp in care ministrul de interne Francesco Cossiga (liderul "Comitetului de criza") refuzase sa negocieze cu teroristii. Se stia ca autorii acestui act criminal sunt membri ai organizatiei paramilitare Brigazile Rosii (fondata in 1970, cu scopul principal de a scoate Italia din NATO).

Ipoteze si alte victime

Aldo Moro (1916-1978) s-a nascut in provincia Lecce si a fost profesor de filosofie si licentiat in drept penal. A intrat in miscarea Democratia Crestina (DC) inca din 1945, a contribuit la redactarea Constitutiei si a devenit parlamentar in 1948. A fost casatorit cu Eleonora Chiavarelli, cu care a avut patru copii.

In 1963 este ales prim-ministru si a rezistat pana in 1968, apoi a fost reales in 1974 si a functionat pana in 1976, an in care a devenit presedintele Democratiei Crestine. A avut cei mai multi ani de mandat ai unui prim-ministru italian postbelic... Cum a putut supara Aldo Moro vreo forta adversa de s-a ajuns la uciderea sa? Se cunostea faptul ca Moro avea o intelepciune extraordinara atunci cand era vorba despre negocieri politice.

In ziua de 16 martie 1978, masini ale Brigazilor Rosii (BR) blocheaza convoiul care-l ducea pe Moro la Parlament si este rapit (cinci garzi de corp au fost ucise pe loc). A urmat un prizonierat de 55 de zile, timp in care s-a facut o adevarata "vanatoare de oameni" la Roma, Torino, Milano si in alte orase. Cum liderii fondatori ai Brigazilor erau in inchisoare, noul sef era Mario Moretti. Teroristii au cerut guvernului eliberarea a 16 membri ai BR, dar cererea a fost respinsa. Pentru Moro a intervenit si Papa Ioan al VI-lea, care s-a oferit la schimb. Atitudinea guvernului de atunci a contrastat foarte mult cu cazul lui Ciro Cirillo (din 1981), cand s-a negociat pentru o suma de rascumparare. De ce?

Aldo Moro suparase mai multe forte politice din Italia si nu numai. Lui i se atribuie un surprinzator "compromis istoric", prin care Democratia-Crestina pactiza cu Partidul Socialist Italian si chiar cu comunistii lui Enrico Berlinguer! Dar alte doua crime vin sa sustina ca au existat forte ascunse care se opuneau puternic acestui compromis. Ziaristul Mino Pecorelli este ucis in 1979; el dezvaluise ca generalul Alberto Dalla Chiesa stiuse locul detentiei (apartament din Roma), dar nu actionase pentru a nu supara o "forta superioara". Iar generalul Chiesa a fost ucis in 1982! Tot Pecorelli spunea ca exista o legatura intre lichidarea lui Moro si "Gladio", organizatie anticomunista din umbra a NATO, confirmata public de prim-ministrul Giulio Andreotti in 1990. Din cauza acestor "speculatii", ziaristul Mino Pecorelli a fost asasinat si el in 1979. El pe cine suparase? Pe liderul unei loje pseudo-masonice numite Propaganda Due, legala pana in 1976.

Ipoteza lui Carlos Sacalul

In 2008, la inchisoarea din Poissy, teroristul Carlos Sacalul a facut unele afirmatii cu privire la cazul Moro. El a spus ca a existat o intelegere pentru ca Aldo Moro sa fie eliberat pentru mai multi membri ai Brigazilor Rosii. Chiar se organizasera escorta si zborul catre o tara araba, dar operatiunea a fost abandonata pentru ca a aflat NATO. Ipoteza nu a fost confirmata.

Scris de Admin 22.06.11 23:45

Ziua de 22 aprilie 1978 s-a scurs într-o aşteptare chinuitoare în timp ce Brigăzile Roşii nu au dat niciun semn de viaţă. Totodată, Papa Paul al VI-lea a făcut publică scrisoarea pe care a adresat-o BR şi prin care a cerut eliberarea lui Aldo Moro. Scrisoarea Papei avea să-l convingă definitiv pe Aldo Moro că este condamnat irevocabil la moarte şi a înţeles, totodată, făcând raţionamente cu caracter politic, că se consolidase un bloc politic foarte puternic împotriva lui.

Scrisorile lui Aldo Moro din 22, 25 şi 29 aprilie 1978, adresate liderilor democrat-creştini, sunt dramatice şi relevă uriaşa însingurare în care se afla omul politic italian. În scrisoarea din 25 aprilie 1978, Aldo Moro subliniază: „Să nu creadă DC că problema sa se va termina cu lichidarea lui Moro. Eu voi continua să exist ca un punct ireductibil de contestaţie şi de alternativă pentru a împiedica DC să fie ceea ce este astăzi“.

Brigăzile Roşii comit o serie de noi atentate în perioada 26-27 aprilie 1978, ceea ce îl determină pe premierul Giulio Andreotti să reitereze, la 28 aprilie, refuzul unui dialog cu teroriştii. Partidul Socialist italian îşi oferă serviciile pentru realizarea unei medieri, între guvern şi BR, prin intermediul lui Giovanni Guiso, avocatul lui Renato Curcio. Pe scena politică italiană izbucneşte, astfel, polemica. „Mergând împotriva curentului, speram şi să cucerim un anume spaţiu politic. Decizia noastră a fost în acelaşi timp instinctivă şi gândită (...) nu numai că înfăptuiam o acţiune sacrosanctă, dar puteam să construim într-un timp foarte scurt o imagine independentă a partidului“, va declara Claudio Signorile, vice-secretar al PSI, într-un interviu acordat în iulie 1979 săptămânalului „L’Europeo“.

Aldo Moro urma să fie asasinat încă din 1964 ca urmare a orientării lui spre o politică de centru-stânga
Conform unor dezvăluiri ale ziaristului Mino Pecorelli, făcute în ziarul „Il Nuovo Mondo d’Oggi“ la 19 noiembrie 1967, liderul democrat-creştin trebuia să moară încă din 1964, când acceptase ideea unui guvern de centru-stânga. Executorul sentinţei trebuia să fie locotenentcolonelul Roberto Podesta. Dezvăluirile lui Mino Pecorelli se refereau la cele 204 zile (5 decembrie 1963-25 iunie 1964) când Italia a fost condusă, pentru prima dată, de un cabinet din care făceau parte şi miniştrii socialişti: Pietro Neni (vicepremier) şi Giuseppe Saragat (ministru de externe). Naţionalizarea sectorului energetic avea să îngrijoreze nu numai opinia publică italiană şi clasa politică, ci şi Vaticanul. Suveranul Pontif îi va cere lui Aldo Moro să nu exagereze, atenţionâ ndu-l asupra unor eventuale cataclisme sociale.

În mai 1964, ministrul Trezoreriei, Emilio Colombo, a adresat o scrisoare deschisă, premierului Aldo Moro, în care zugrăvea viitorul în culori sumbre - sute de mii de şomeri şi economia la pământ - în cazul continuării reformelor economice de inspiraţie socialistă. Generalul Edigio Viggiani, şeful SIFAR (Serviciul Secret al Armatei italiene), întocmeşte un raport către preşedintele Republicii, Antonio Segni, în care semnalează ostilitatea mediilor industriale faţă de Moro, neliniştite de hegemonia social-comuniştilor asupra industriei hidrocarburilor. Generalul Giovanni De Lorenzo, comandant general al carabinierilor şi fost director al SIFAR (1955-1962), ordonă realizarea unui plan de măsuri excepţionale (planul „Solo“), care să fie aplicat de către carabinieri în cazul în care proiectul „guvernului de urgenţă“ va eşua (iulie 1964). În memoriul pe care l-a scris în captivitatea BR, Aldo Moro avea să mărturisească: „Preşedintele Segni a obţinut, cum dorea, frânarea cursului de centru-stânga. Preparativele militare, odată căzut obiectivul politic care era de fapt cel urmărit, au fost dezminţite de către însuşi şeful statului“.

Serviciile secrete italiene ştiau că Aldo Moro va fi împuşcat în zorii zilei de 9 mai 1978 Surse de informaţii americane confirmă faptul că, în iulie 1964, generalul De Lorenzo era pregătit să intervină în forţă asupra guvernului de centru-stânga al lui Aldo Moro. Generalul Giovanni Allavena, fost şef al Biroului D (securitate internă) din SIFAR, avea să mărturisească în faţa unui judecător: „Nu am participat niciodată la reuniunile planului „Solo“, dar remarcasem în acea perioadă un aflux considerabil, ca număr, de comandanţi de divizie de carabinieri (...) Ştiu că şeful serviciului (SIFAR - n.n.), Edigio Viggiani, l-a informat (...) pe şeful Statului Major al Armatei despre această situaţie neobişnuită, iar acesta i-a telefonat lui Andreotti (ministrul Apărării - n.n.) pentru a-i transmite ceea ce se întâmplă. Şi totul s-a potolit atunci“.

Locotenent-colonelul Roberto Podesta, fost membru al SIM (Serviciul de Informaţii Militare al Italiei fasciste) şi fost comandant al Şcolii Militare din Cesano, avea să mărturisească, în 1967, într-un interviu acordat periodicului „ABC“ că a fost solicitat, în 1964, de către un prieten al lui Randolfo Pacciardi, fost ministru al Apărării şi liderul formaţiunii „Noua Republică“, pentru îndeplinirea unor „sarcini grave care-i aşteptau pe toţi oamenii de onoare şi pe adevăraţii soldaţi“. Randolfo Pacciardi i-a vorbit despre o „acţiune dureroasă, dar necesară, pentru a restabili ordinea în Italia“, precum şi despre planul „Solo“.

„Sarcina lui Podesta - scria Mino Pecorelli - era să-l elimine pe Moro. El ştia toate traseele obişnuite, folosite de coloana oficială a preşedintelui Consiliului de Miniştri, numele persoanelor din escortă, numărul exact al agenţilor. În plus, ofiţerul era în posesia unor fotografii ale casei lui Moro şi a unei liste complete cu toţi cei care făceau de gardă în jurul locuinţei omului politic. Amănuntele mergeau până la specificarea datelor fizice şi morale ale agenţilor speciali: greutatea, capacitatea de rezistenţă fizică, spiritul de decizie şi de iniţiativă“. La câteva zile după apariţia interviului, locotenent-colonelul Roberto Podesta a fost trecut în rezervă şi închis pentru „nereguli administrative“. După câteva luni a fost eliberat şi a dispărut fără urmă. Salvat de „Zeiţa Fortuna“, în 1964, Aldo Moro va fi abandonat în mâinile rivalilor politici în acea nefastă primăvară a anului 1978.

Tergiversarea unei decizii pozitive, de către Cabinetul Andreotti, amplifică schimbul de scrisori dintre Aldo Moro, familia sa şi clasa politică italiană. Presa italiană lansează cuvântul de ordine „Moro nu este Moro“ sau „Cuvintele acelea nu-i aparţin“. Scrisorile lui Aldo Moro sunt contestate în ceea ce priveşte adevărul lor, precum şi posibilitatea de-a fi fost scrise în deplină libertate de conştiinţă. 50 de personalităţi catolice semnează un document prin care contestă autenticitatea scrisorilor lui Moro, ceea ce reprezintă o încercare de a distruge imaginea lui Moro, iar ziarul „Il Giornale“, din 6 mai 1978, avea să scrie: „Unicul omagiu pe care putem şi trebuie să i-l aducem (...) este acela de a fixa data dispariţiei sale la 16 martie. Iar restul să fie tăcere“.

„Memoriul“ lui Moro din 1978 releva faptul că GLADIO a subminat puterea de stat a Republicii italiene
Cel mai compromiţător document scris de către liderul democrat-creştin a fost „memoriul“ redactat în apartamentul BR din strada Montenesovo. Memoriul lui Aldo Moro este un rechizitoriu împotriva puterii democrat-creştine, a lui Giulio Andreotti („regizor rece, impenetrabil, fără îndoială că a cucerit puterea pentru a face rău cum a făcut tot timpul vieţii sale“), a finanţărilor legale sau mai puţin legale etc. Aldo Moro notează că „puterea DC s-a bazat masiv pe dominaţia în sectorul bancar“ şi că DC „a ajuns să deţină o excesivă putere financiară“ care depăşeşte mult forţa sa electorală. La 1 octombrie 1978, în momentul în care carabinierii generalului Carlo Alberto dalla Chiesa pătrund în apartamentul din strada Montenesovo din Milano, membrii BR dactilografiau memoriul lui Moro, precum şi alte hârtii importante ale acestuia. La cinci zile după această captură, ziarul „La Repubblica“ avea să dezvăluie faptul că hârtiile lui Moro au fost examinate de personalităţi politice şi militare, înainte de a fi examinate de magistraţi. În timpul unor lucrări de reamenajare a apartamentului din strada Montenesovo, la 19 octombrie 1990, au fost descoperite, în spatele unui panou de ipsos, sub o fereastră, fotocopiile memoriului şi alte materiale. Descoperirea din 19 octombrie 1990 confirmă faptul că memoriul prezentat publicului în 1978 era cenzurat. Rămân o serie de întrebări nelămurite faţă de percheziţia („cărămidă cu cărămidă“) efectuată în 1978.

Memoriul lui Aldo Moro trebuia să rămână secret pentru opinia publică italiană şi nu numai, deoarece existau referiri indirecte la existenţa unei structuri clandestine paramilitare, intitulată GLADIO, ce s-a implicat din plin în aşanumita „strategie a tensiunii“, respectiv în subminarea puterii de stat a Republicii Italia. Înalţi responsabili ai Republicii, respectiv preşedintele Francesco Cossiga şi premierul Giulio Andreotti, vor recunoaşte existenţa reţelei secrete GLADIO abia în timpul anchetei desfăşurate de către magistraţii italieni asupra atentatelor teroriste din perioada octombrienoiembrie 1990. Informaţiile pe care le deţinea Aldo Moro, şi nu numai, referitor la constituirea, structura, puterea financiară şi logistică, misiunile şi interesele pe care la apăra GLADIO, aveau să-i fie fatale liderului democratcreş tin. La 4 mai 1978, liderii PCI şi ambasadorul sovietic la Roma, Rîjov, l-au informat pe ambasadorul cehoslovac, Vladimir Koucky, că este foarte posibil ca poliţia italiană să descopere, în curând, legătura de cooperare dintre Brigăzile Roşii şi STB (Securitatea cehoslovacă) ceea ce ar putea arunca un oprobiu asupra lagărului socialist. BR se vor decide pentru lichidarea lui Aldo Moro deoarece se contura, pe baza unor informaţii obţinute din interiorul centrului de decizie politică al DC, posibilitatea unei serii şi mai lungi de tratative cu guvernul în condiţiile posibilei victorii democratcreş tine în alegerile administrative din 14 mai 1978. Referindu-se la acest moment, Patrizio Peci avea să declare în faţa Comisiei parlamentare de anchetă asupra cazului Moro: „Cea mai mare înfrângere a lor (a DC - n.n.) ar fi fost să fie găsit Moro“.

Conform informaţiilor SISMI, la ora 07.45, în ziua de 8 mai 1978, pe frecvenţa de undă de 160 Mhz, a fost interceptată o conversaţie radiotelefonică între un ziarist şi redacţia postului de radio Gr 2. Conţinutul interceptării făcea referire la dialogul dintre BR şi un paroh din Val di Susa, în nordul Italiei. Prin intermediul acestui paroh vor fi trimise două mesaje. Ultimul mesaj era adresat doamnei Moro şi conţinea o singură frază: „Mandarinul e putred!“. Specialiştii SISMI au prezentat generalului Santovito traducerea acestei fraze, ce era o anagramă, respectiv: „Câinele va muri mâine!“. În ultima scrisoare adresată familiei, şi care a parvenit după moartea lui, Aldo Moro scria: „Aş vrea să văd, cu ochii mei de muritor de rând, cum arată lumea de dincolo. Ar fi foarte frumos, dacă ar fi lumină“. La 9 mai 1978, la Roma, în strada Michelangelo Caetani, la câţiva metri de sediul Democraţiei-Creştine şi de sediul Partidului Comunist Italian, va fi găsit, în portbagajul unui Renault roşu, cadavrul lui Aldo Moro.

Sfârşit

http://www.atac-online.ro/lumea-lui-007_16/cazul-aldo-moro-(3)_7412]http://www.atac-online.ro/lumea-lui-007_16/cazul-aldo-moro-(3)_7412][/url][/url]

Scris de Admin 22.06.11 23:44

Misterul răpirii lui Aldo Moro este întregit şi de faptul că, în strada Fani şi în toată zona din apropiere, au fost întrerupte, pe neaşteptate, imediat după schimbul de focuri şi răpire, toate liniile telefonice.

Anchetele efectuate de către jurnalişti au dezvăluit existenţa în interiorul Societăţii de Telefoane (SIP) a unei structuri speciale denumite: Personal organizare/secretariat secret pentru circuite speciale (Po/Srcs). Tehnicienii acestei structuri erau obligaţi să frecventeze anumite cursuri militare şi să depună un jurământ de păstrare a secretului. Responsabilul cu problemele de securitate din interiorul Po/Srcs era propus de către directorul SIP şi numit direct de către SISMI (Serviciul de Informaţii Externe). „Celula de răspuns“ care intră în funcţiune, în interiorul SIP, în situaţii de urgenţă este condusă tot de către un fost militar. Această „celulă de răspuns“ a fost pusă în stare de alarmă la ora 16.45, în ziua de 15 martie 1978, adică cu aproape 15 ore înainte de răpirea lui Aldo Moro.

„Ciudăţeniile“ sistemului telefonic au continuat şi în timpul primei faze a detenţiei lui Aldo Moro, când şase linii telefonice ale ziarului „Il Mesaggero“ sunt întrerupte, iar aparatura de interceptare este scoasă din funcţiune. În acest fel a fost blocată posibilitatea identificării locului din care proveneau apelurile telefonice ale Brigăzilor Roşii (BR). Anchetele poliţiei şi ale Comisiei parlamentare, instituită în acest scop, au relevat faptul că în fruntea societăţii tutelare a SIP se afla Michele Principe, un important membru al lojei P2.

Membrii comitetului tehnic-operativ de salvare erau membri ai lojei P2
În cursul aceleiaşi dimineţi de 16 martie 1978, un avion libian a aterizat şi a decolat de pe Aeroportul Fiumicino. Avionul libian se îndrepta, iniţial, spre Geneva, dar în ultimul moment a cerut drept de escală pe aeroportul din Roma. Generalul Santovito, directorul SISMI, a confirmat, în faţa Comisiei parlamentare de anchetă, faptul că avionul aparţinea Serviciului Secret al Libiei. Serviciul de Informaţii Externe francez (SDCE) semnalase, încă din 1976, folosirea acestui avion ca un punct de asistenţă pentru acţiuni teroriste. SISMI nu a putut oferi detalii pentru o posibilă conexiune între acest avion şi călătoria făcută, la începutul lui martie 1978, de către Tommaso Liverani, din Brigăzile Roşii, în Libia. Continuă să rămână fără răspuns, la atâţia ani după eveniment, întrebările legate de posibila legătură dintre avionul libian şi misteriosul trăgător profesionist din strada Fani.

În săptămânile ce au precedat tragedia din 16 martie 1978, şeful escortei lui Aldo Moro, căpitanul de carabinieri Oreste Leonardi, şi-a exprimat îngrijorarea în faţa superiorilor faţă de filajul exercitat, de mai bine de o lună, de către o maşină albă. Rapoartele poliţiei erau pline de informaţii privind prezenţa la Roma a unor membri ai BR din alte oraşe italiene. Căpitanul Leonardi a dorit să afle dacă trebuie „să-i oprească sau să-i urmărească“ pe suspecţi, dar superiorii i-au cerut „să-i lase în pace, să nu se preocupe de prezenţa acelor persoane la Roma“. SISMI a primit un avertisment, în ziua de 16 martie, de la un deţinut care stabilise un contact cu membrii BR, conform căruia „se va produce un atentat împotriva unei mari personalităţ i din Roma“. Informaţii asemă nătoare fuseseră obţinute, încă de la începutul lunii februarie 1978, de la un deţinut ce se afla în contact cu membrii organizaţiei Nucleele Armate Proletare. SISMI a comunicat SISDE (Serviciul de Informaţii Interne) că numele ce se vehicula era al lui Aldo Moro. Rapoartele celor două servicii au ajuns în mâna responsabililor poliţiei.

Serviciile secrete italiene răspândeau zvonuri şi false comunicate ale BR
Cercurile de extremă stânga erau convinse că BR vor înfăptui, foarte curând, una dintre cele mai spectaculoase acţiuni. Postul de radio Citta Futura a difuzat, în dimineaţa zilei de 16 martie 1978, ştirea răpirii lui Aldo Moro, cu 45 de minute înainte ca aceasta să se petreacă. Renzo Rossellini, directorul postului de radio, va justifica evenimentul mediatic în felul următor: „Explicam că BR aveau să execute, într-un timp foarte scurt, poate chiar în aceeaşi zi, o acţiune spectaculoasă şi, printre alte ipoteze, anunţam posibilitatea unui atentat împotriva lui Aldo Moro“. Chestura de poliţie din Roma nu a acordat nicio importanţă acestui fapt, deşi se ştia că Renzo Rossellini era un apropiat al BR, dar şi, în mod foarte ciudat, al şefilor Biroului Politic al Chesturii.

Vestea răpirii preşedintelui democrat- creştin, în clipele premergătoare votării noului guvern Andreotti, a generat uriaşe manifestaţii de stradă. Presa şi cercurile politice de la Roma vor aşeza în centrul comentariilor lor ideea unui atentat la politica de „solidaritate naţională“ promovată de Aldo Moro. PCI se va dovedi solidar, în timpul celor 55 de zile ale detenţiei lui Moro, cu cel Democrat-Creştin, reafirmâ nd dorinţa de apărare a ordinii şi a Republicii de atacurile teroriştilor. Titlurile ziarelor din dimineaţa de 17 martie 1978 vor sugera ceea ce a devenit „linia fermităţii“: „Ţara spune NU terorismului“ (La Stampa), „Ţara refuză şantajul BR“ (Il Corriere della Sera), „Italia a reacţionat. Grevă generală. Vot de încredere guvernului“ (La Repubblica), „Extraordinarul cutremur democratic. Italienii se unesc în apărarea Republicii. În Parlament s-a format noua majoritate“ (L’Unita).

Pe măsură ce guvernul lui Giulio Andreotti va persista în poziţia sa de a nu negocia cu teroriştii, Aldo Moro îi va cere printr-o scrisoare, la 29 martie 1978, lui Beningno Zaccagnini, secretarul general al Democraţiei-Creştine şi discipol al său, să se ducă „tratative umanitare şi echitabile, chiar influenţând cu hotărâre celelalte forţe politice“. Totodată, ministrul de Interne, Francesco Cossiga, este informat de către Moro, printr-una dintre scrisorile pe care BR îi permite să le difuzeze, că se află „într-o situaţie total necontrolată“ şi este foarte posibil să fie determinat să vorbească, ceea ce „ar putea fi neplăcut şi periculos“.

În timp ce Aldo Moro insistă pentru legitimitatea unui schimb de „prizonieri politici“, poliţia arestează o serie de presupuşi terorişti, la 6 şi 7 aprilie, la Roma, Florenţa şi Bolzano. La 7 aprilie, BR deschid focul şi-l rănesc la picioare pe Felice Schiavetti, preşedintele Asociaţiei Industriaşilor din provincia Genova. Pe 11 aprilie, Aldo Moro îi acuză pe liderii DC de tergiversare a eliberării sale şi vrea să afle cine este în spatele „poziţiei ostile“ adoptate faţă de el. Comunicatul nr. 6 al BR, din 15 aprilie, menţionează faptul că Aldo Moro „a dezvăluit complicităţile mârşave ale regimului, i-a indicat, cu fapte şi cu nume, pe adevăraţii responsabili de cele mai sângeroase pagini din istoria ultimilor ani“ şi a dat la iveală, totodată, intrigile puterii democrat-creştine.

Liderii DC doreau izolarea lui Aldo Moro, după eliberare, de contactul cu presa şi opinia publică italiană
La Roma soseşte Steve Pieczenick, psihiatru şi expert în crisis management, pentru a se alătura comitetului tehnicoperativ care îl sfătuia pe ministrul de Interne în probleme de antiterorism. Prezenţa acestui specialist american este ţinută secretă faţă de presă şi de ambasada SUA de la Roma. Acţiunea BR crease „premisele unui război civil - după părerea lui Steve Pieczenick - prin provocarea de măsuri represive“, ceea ce obliga guvernul italian să demonstreze că „niciun om politic nu este indispensabil pentru viaţa naţiunii-stat“. Tulburător este faptul că membrii acestui Comitet tehnic-operativ apar- ţineau lojei P2: generalii Giuseppe Santovito (SISMI), Giulio Grasini (SISDE), Giudice şi Lo Prete (Garda Financiară), generalul de carabinieri Giuseppe Siracusano, prefecţii Walter Pelosi şi Semprini, colonelul Cornacchia, psihiatrul Franco Ferracuti etc. Prospero Gallinari, membru al BR, avea să declare într-un interviu acordat ziarului L’Unita, în decembrie 1980, că „pe atunci (1978 - n.n.) erau persoane care trebuiau să ne caute, dar nu o făceau pentru că făceau parte din P2, şi pentru că celor din P2 le convenea ca Moro să moară“.

Cu prilejul aniversării, la 18 aprilie 1978, a victoriei democrat-creştine în alegerile din 1948, BR difuzează comunicatul nr. 7 prin care este anunţată execuţia lui Aldo Moro, iar corpul zace pe fundul lacului Duchessa, la graniţa dintre Lazio şi Abruzzo. Poliţia italiană se îndoieşte de autenticitatea comunicatului, deoarece nu era stilul de acţiune al BR, dar acţionează totuşi pentru a sparge gheaţa lacului. Scafandrii poliţiei nu au găsit nimic. Investigaţiile efectuate după 1978 au concluzionat că autorul comunicatului privind lacul Duchessa este Toni Chicchiarelli, cunoscut falsificator din Roma, aflat în legătură cu banda Magliana, cea care va fi implicată în asasinarea jurnalistului Mino Pecorelli, prieten al neofasciştilor şi informator al serviciilor secrete italiene, dar şi adversar al lui Licio Gelli. Toni Chicchiarelli a susţinut că falsul comunicat i-a fost înmânat de către ofiţeri ai serviciilor secrete italiene „cu scopul de a verifica efectul pe care l-ar avea asupra opiniei publice şi asupra ţării, în general, ştirea asasinării lui Aldo Moro“.

Depoziţiile unor persoane implicate în culisele „afacerii Moro“, în faţa Comisiei parlamentare de anchetă, vor acredita ideea că povestea „comunicatului nr. 7“ făcea parte dintr-un proiect sugerat de procurorul-adjunct Claudio Vitalone, care prevedea difuzarea de false comunicate „pentru a controla reacţia BR“. Publicarea comunicatului BR readuce în atenţie două planuri secrete ce urmau să devină operative în cazul eliberării lui Moro (planul „Victor“) sau al morţii sale („Mike“). Planul „Victor“ prevedea internarea lui Moro într-o clinică şi izolarea lui, chiar şi pentru câteva luni, după cum indica Franco Ferracuti. Doar premierul Andreotti, ministrul de Interne Cossiga şi şefii poliţiei, implicaţi în anchetă, ar fi avut acces, conform planului, în intimitatea lui Moro. Membrii familiei ar fi fost admişi doar în cazul unei cereri extrem de clare a liderului democrat-creştin. În depoziţiile pe care le va face magistraţilor italieni, în decembrie 1993, fostul ministru de Interne Francesco Cossiga va confirma existenţa acestor planuri iniţiate în „culisele“ puterii de la Roma.

În cursul zilei de 19 aprilie se publică apelul unui numeros grup de persoane, de diferite provenienţe politice, laice şi catolice, care cer să se facă tot posibilul pentru a se salva viaţa lui Aldo Moro. PCI se dezice de acest gest, iar liderii DC se remarcă prin absenţă. Pe scena tragicelor evenimente care bulversau Italia se năştea astfel „partidul tratativei“. BR reacţionează, la 20 aprilie, prin asasinarea lui Francesco De Cataldo, şeful paznicilor din închisori, la Milano, şi difuzează „adevăratul“ comunicat nr. 7 în care acuză serviciile secrete italiene şi pe premierul Giulio Andreotti de farsa din 18 aprilie, acel „Andreotti care a atins maxima strălucire o dată cu comploturile începute (împotriva Republicii - n.n.), cu atentatul din piaţa Fontana (din 12 decembrie 1969 - n.n.)“, unde a folosit „prudent şi în scopuri personale serviciile secrete“, şi care „are deja din plin mâinile mânjite cu sânge“. Teroriş- tii cer, prin „adevăratul“ comunicat nr. 7, un răspuns „clar şi definitiv“ privind eliberarea prizonierilor comunişti în schimbul lui Aldo Moro. Termen limită: 22 aprilie 1978, ora 15.00.

Scris de Admin 22.06.11 23:43

În suita de evenimente sângeroase (12.690 de atentate şi alte acţiuni violente) care au bulversat Italia şi opinia publică internaţională, în perioada 1969 - 1980, faptul petrecut la 16 martie 1978, respectiv răpirea preşedintelui Partidului Creştin-Democrat, Aldo Moro, de către Brigăzile Roşii (BR) a evidenţiat duplicităţile unui regim politic şi faptul că statul părea să fie îngenuncheat definitiv.

Italia anilor ‘70 avea să cunoască o puternică recesiune economică, cu rate mari ale inflaţiei, cu greve şi revendicări salariale care au redat cuvântul stângii şi sindicatelor. Banca Italiei şi-a însuşit teza potrivit căreia pierderea competitivităţii industriei italiene s-ar datora creşterii costului muncii, cu mult superior creşterii productivităţ ii. Criza petrolului (1973-1974) şi decizia SUA de a suprima convertibilitatea dolarului au agravat situaţia economică şi politică a Italiei. În această perioadă începe transformarea capitalismului italian într-un capitalism „asistat“, ca urmare a ajutoarelor alocate de stat pentru industriile mai afectate, ceea ce avea să aibă drept consecinţe corupţia, îmbogăţirea ilicită şi finanţarea ilegală a partidelor politice. Toate acestea vor influenţa evoluţiile diferitelor coaliţii politice de centru-stânga, mai mult sau mai puţin puternice, de pe scena politică italiană.

Cu ocazia lucrărilor Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Italian (PCI), din martie 1975, Enrico Berlinguer, secretarul general al partidului, a reiterat faptul că PCI nu doreşte ieşirea Italiei din NATO, ceea ce a readus în dezbaterile politice problema participării comuniştilor la guvern. Alegerile generale politice din 20 iunie 1976 s-au soldat cu un succes răsunător pentru comuniştii italieni: 34,4% din voturi (de la 27,1% în alegerile din 1972) şi 48 de locuri în Cameră. Partidul Democrat-Creştin şi-a păstrat cele 38,7% din voturi, ca în 1972, în timp ce Partidul Socialist Italian a rămas la 9,6%. Începea astfel unul dintre cele mai frământate capitole din viaţa politică a Italiei: negocierea unui guvern de coaliţie între creştin-democraţi şi comunişti.

Guvernul monocolor al lui Giulio Andreotti, format după 20 iunie 1976, este socotit de către tineretul protestatar şi toate organizaţiile teroriste (Brigăzile Roşii, Nucleele Armate Populare, Lupta Continuă, Linia Întâi etc.) ca fiind unul al „non-neîncrederii“. PCI, care se îndrepta spre „compromisul istoric“ împreună cu Partidul Socialist, va deveni ţinta reproşurilor şi atacurilor liderilor organizaţ iilor teroriste în condiţiile în care comuniştii s-au abţinut de la vot pentru a permite formarea guvernului Andreotti. „Este o lovitură îngrozitoare. (...) Brigăzile Roşii erau considerate până acum ca o muscă pe o piele de elefant, dar prăbuşirea speranţelor în ziua de 20 iunie, abţinerea PCI, ca un dar făcut DC (...), perspectiva unei alianţe durabile între cele două partide importante şi deci falimentul ideii de revoluţie, mai îndepărtată decât astrele, imposibilă, contribuie la consolidarea ideii că lupta armată este inevitabilă (...) „Brigadierii“ devin astfel cei care au făcut alegerea justă, cei care nu s-au lăsat distruşi de înfrângerile electorale“, afirma un militant al Luptei Continue cu referire la climatul postelectoral italian.

SUA considerau că Aldo Moro dorea să scoată Italia din NATO
Operaţiunea de înlocuire a cabinetului „non-neîncrederii“ (Operaţiunea „Moro“), cu unul de coaliţie (DCPCI), se declanşează într-un climat extrem de tensionat: atentate ale Brigă zilor Roşii, proliferare a incidentelor violente în principalele pieţe ale ora- şelor, scandaluri de corupţie etc. După o serie de manevre politice, desfăşurate în perioada ianuarie-martie 1978, Aldo Moro reuşeşte să constituie un nou guvern Andreotti, fără comunişti, sprijinit însă de comunişti, socialişti, liberali, republicani şi social-democraţi. „Nonneî ncrederea“ pare să devină încredere.

Concesiile pe care Aldo Moro le face PCI sunt minime: revizuirea Legii Reale, care oferea puteri discreţionare poliţiei, precum şi crearea sindicatului poliţiei. Comuniştii ameninţă cu revenirea asupra deciziei de sprijinire a unui cabinet în care nu au intrat, aşa cum a fost iniţial prevăzut, personalităţi independente agreate de ei. Atmosfera de la Roma pare să devină explozivă. În acest climat de ostilitate politică la adresa liderului democraţiei-creştine, Aldo Moro, şi a partidului său explodează o bombă de presă: „Antelope Cobbler - titrează agenţiile internaţionale de presă - este Aldo Moro“.

Implicarea politicienilor italieni în scandalul de corupţie al firmei Lockheed-Martin a fost în atenţia Curţii Constituţionale de la Roma. O serie de depoziţii ale unui înalt funcţionar din Ministerul de Externe îl implică pe Aldo Moro. Informaţiile diplomatului italian au la bază destăinuirile unui colaborator apropiat al ambasadorului SUA la Roma, John Volpe, care i-ar fi mărturisit că într-un raport al Departamentului de Stat destinat lui Henry Kissinger „se comunica că Antelope Cobbler din afacerea Lockheed era Aldo Moro“.

„Secretul“ din raportul diplomatic american s-a scurs, în mod ciudat, către presă şi mediile politice italiene şi internaţionale, la 15 martie 1978, în clipa în care proiectul politic al lui Aldo Moro era pe cale să se realizeze. Dificultăţile din relaţia Washington- Aldo Moro proveneau din orientarea filo-arabă a omului politic italian, nu numai din luările de poziţie ale acestuia în materie de politică externă. Problema PCI şi a manevrelor politice de la Roma părea să depăşească limita de înţelegere a Washingtonului.

Aldo Moro era considerat de către Henry Kissinger ca fiind un Salvador Allende al Europei Occidentale
Fostul secretar de Stat Henry Kissinger era profund ostil „vechii“ democraţii-creştine şi miza pe un Partid Democrat-Creştin alcătuit din politicieni mai tineri şi mai „moderni“, mai mult experţi decât ideologi şi, totodată, capabili să dialogheze cu interlocutorii străini în limba engleză. Atitudinea lui Henry Kissinger faţă de Aldo Moro a fost mai mereu extrem de răutăcioasă, iar în timpul celei de-a doua vizite în Italia a secretarului de Stat american, la 5 noiembrie 1974, răspunzând toastului lui Aldo Moro după prânzul oficial de la Palatul Madama, Kissinger avea să declare: „Când ne-am aşezat la masă, i-am cerut prietenului meu Moro să-mi explice situaţia politică italiană; lucru pe care el l-a făcut cu mare politeţe, ajungând însă doar până în 1947; trebuie deci să amân continuarea acestei informări pentru o întâlnire viitoare (...) Eu nu pot să nu mă ocup de situaţia politică italiană (...) pe care nimeni nu cred că o poate descrie cu optimism şi care mi se pare mult înrăutăţită de la ultima mea vizită (...) Sunt sigur că domnul Moro şi ceilalţi miniştri italieni care se află în această sală minunată sunt tot atât de convinşi ca şi mine şi nu mă îndoiesc că vor face toate eforturile pentru a îmbunătăţi situaţia (...) Sau va veni oare o zi în care voi fi nevoit să-l convoc pe ambasadorul Volpe şi să-i spun: „Dragă Volpe, a venit poate momentul să trimit un general în locul tău ?“ Nu cred, ba dimpotrivă sunt convins că aceasta nu se va întâmpla niciodată“.

Cabinetul de la Washington l-a considerat pe Aldo Moro ca fiind un posibil Salvador Allende al Europei Occidentale, respectiv „un periculos cal troian al comunismului din Italia“. Aflat în detenţie, Aldo Moro se va întreba în scrisorile sale, adresate clasei politice italiene şi opiniei publice, dacă atitudinea „fermă“ asumată de Partidul Democrat- Creştin nu a fost cumva rodul „sugestiilor“ americane. „Kissinger a cultivat o animozitate faţă de partea italiană şi faţă de mine personal, socotind că aceasta ar fi înclinată spre o înţelegere necondiţ ionată cu Partidul Comunist Italian“, mărturisea Aldo Moro. Referindu-se la unul dintre obiceiurile lui Aldo Moro care-l iritau pe secretarul de Stat Kissinger, ambasadorul Ducci mărturisea: „Afirmaţia că Moro adormea adesea este una din răutăţile americanului; am asistat la mare parte din întâlnirile lor şI, dacă ar fi aşa, aş spune-o (...). Moro îşi mijea uşor ochii pentru că era nevoit să asculte traducerea pentru a înţelege ceea ce i se spunea în engleză (...). După Kissinger, Moro tindea (şi dragul de Henry nu avea dreptate) să scoată efectiv Italia din cadrul Alianţei, prin intermediul unor proiecte politice complicate“.

Cu ocazia unui dejun cu Aldo Moro şi Giulio Andreotti, la 12 decembrie 1977, ambasadorul american la Roma, Richard Gardner, a fost extrem de categoric: „Daţi-mi voie să vă spun că guvernul american se opune participării PCI la guvernare şi că, dimpotrivă, ar vrea să vadă limitată la minimum influenţa acestuia. Dacă influenţa acestuia în guvern ar trebui însă să crească, datorită unei participări la majoritate sau la guvern sau în orice alt mod, faptul ar avea un impact diferit asupra raporturilor bilaterale, care nu ar putea rămâne neschimbate. Ar însemna o evoluţie neplăcută a evenimentelor“.

Analiştii de la CIA avertizau că un „guvern de compromis istoric ar crea multe speranţe (...), deoarece avem toate motivele să credem că el ar putea da soluţii pentru unele probleme urgente ale momentului“. Departamentul de Stat a reacţionat, la 12 ianuarie 1978, extrem de dur la manevrele politice în curs de desfăşurare la Roma: „Poziţia noastră este clară: suntem împotriva participării şi am dori să vedem o reducere a influenţei comuniştilor în toate ţările Europei Occidentale“.

Unul dintre colaboratorii omului politic italian îşi va aminti faptul că Aldo Moro „era convins că un guvern prezidat de Andreotti ar fi avut mult mai multe probabilităţi de succes cu americanii şi cu NATO. Era sigur că nu este agreat la Washington şi, fiind conştient că pentru o operaţiune de acest fel era nevoie ca aliaţilor occidentali să le fie oferite nişte garanţii, a spus că persoana cea mai potrivită i se părea Andreotti“. Trebuie subliniat faptul că Giulio Andreotti şi-a început cariera politică în 1945, ca secretar particular al părintelui Felix Andrew Morlion, liderul unei grupări secrete de la Vatican, respectiv PRO DEO, ce a întreţinut legături cu OSS şi mai apoi cu CIA, cu serviciile secrete italiene şi cu cele din alte ţări membre ale NATO. Temerile cabinetului american faţă de o posibilă scoatere a Italiei din NATO, ca urmare a complicatelor proiecte politice ale lui Aldo Moro, avea să genereze o anumită atitudine a oficialităţilor americane în timpul evenimentelor care au urmat răpirii din 16 martie 1978.

Din cele 97 de cartuşe trase în timpul răpirii, 39 proveneau din stocurile reţelei secrete paramilitare GLADIO
În dimineaţa zilei de 16 martie 1978, un comando al Brigăzilor Roşii deschide focul asupra escortei preşedintelui democrat-creştin Aldo Moro. Cei cinci poliţişti din escortă sunt masacraţi, iar liderul democrat-creştin este forţat să urce în maşina teroriştilor. Depoziţiile unor martori amplifică, după atâţia ani de la eveniment, misterul în ceea ce priveşte numărul atacatorilor: 9, 10 sau 12 ?

Anchetatorii poliţiei italiene nu au putut lămuri, nici până astăzi, identitatea trăgătorului de elită care, singur, „cu o precizie absolută“ a tras în cei doi oameni din maşina lui Aldo Moro, după care a făcut un salt înapoi, pentru a lărgi raza de tir şi a deschis foc asupra poliţiştilor din maşina de escortă. După arestarea membrilor BR, s-a constatat că nici unul dintre ei nu ştia să tragă la un asemenea nivel de profesionalism. Din cele 97 de cartuşe trase, au fost recuperate doar 67. Potrivit expertizei cerute de magistraţi, 39 de cartuşe din cele găsite proveneau dintr-un stoc aflat în dotarea „forţelor militare neconvenţionale“, iar stratul de vopsea protectoare care le acoperea era asemănător cu cel folosit pentru conservarea armelor din depozitele structurii secrete paramilitare GLADIO. În timpul răpirii, aveau să ajungă în mâinile BR şi două dintre cele cinci serviete ale lui Aldo Moro. Documentele la care au avut acces, astfel, membrii Brigăzilor Roşii vor amplifica misterul din jurul „afacerii Moro“.

Scris de Admin 13.03.08 18:32

SUA îşi recunosc rolul în uciderea ex-premierului italian Aldo Moro

Un emisar american a recunoscut că a avut un rol în cazul asasinării fostului premier italian Aldo Moro, în 1978, relatează "Daily Telegraph". Steve Pieczenik, specialist în crize
Un emisar american a recunoscut că a avut un rol în cazul asasinării fostului premier italian Aldo Moro, în 1978, relatează "Daily Telegraph". Steve Pieczenik, specialist în crize internaţionale în cadrul Departamentului de Stat, a recunoscut că Moro a fost "sacrificat" pentru "stabilitatea" Italiei. Pieczenik face o serie de dezvăluiri în noua sa carte intitulată "Noi l-am omorât pe Aldo Moro", în care povesteşte cum a fost trimis în Italia de preşedintele american Jimmy Carter chiar în ziua răpirii lui Moro de către Brigăzile Roşii, gruparea teroristă de extremă stânga.
Moro a fost răpit, în timp ce se îndrepta spre parlament pentru a participa la un vot important privind propunerea sa de alianţă între Partidul Creştin-Democrat şi Partidul Comunist din Italia. Atunci, alianţa provocase supărare atât la Moscova, cât şi la Washington. Pieczenik, care a făcut parte din "comitetul de criză", condus de ministrul de interne Francesco Cossiga, recunoaşte că acest organism l-a sacrificat pe Moro.
Deşi premierul a fost ţinut ostatic timp de 54 de zile, a fost vehiculată o informaţie falsă, atribuită Brigăzilor Roşii, potrivit căreia este deja mort. Pieczenick spune că minciuna a avut scopul de a informa Brigăzile Roşii că statul nu este dispus să negocieze pentru Moro. O lună mai târziu, Moro a fost împuşcat şi aruncat într-o maşină, în centrul Romei.

Scris de Admin 27.02.08 16:24

Aldo Moro: Culisele unui asasinat politic

Statul italian voia moartea lui Aldo Moro, liderul Partidului Democrat Creştin, ucis de Brigăzile Roşii în mai 1978, susţine văduva sa într-o carte din care cotidianul "La Stampa" a publicat,
Statul italian voia moartea lui Aldo Moro, liderul Partidului Democrat Creştin, ucis de Brigăzile Roşii în mai 1978, susţine văduva sa într-o carte din care cotidianul "La Stampa" a publicat, ieri, primele extrase, notează AFP.

"Cei aflaţi în diferite funcţii de conducere voiau să-l elimine", a acuzat Eleonora Moro în faţa judecătorului care a instrumentat ancheta cu privire la moartea soţului ei, după cum prezintă faptele cartea intitulată "Trebuia să moară".

Eleonora Moro consideră că puterea de la Roma dorea eliminarea unei personalităţi care "deranja". "Nu pot cita pe nimeni. Nu i-am văzut în acţiune", mai spune ea, "sunt creştină şi nu am probe concrete (...), nu acuz". "Nu le pot strânge mâna celor care au pus să fie ucis. Dacă îi întâlnesc, îi salut de departe", a mai spus soţia lui Aldo Moro, cu precizarea că a întâlnit recent aceste persoane la înmormântarea unei prietene.

Aldo Moro a fost răpit şi ucis după 55 de zile de captivitate, la 9 mai 1978, de un comando al grupării armate de extremă stânga Brigăzile Roşii. La vremea aceea, el negocia un acord istoric cu Partidul Comunist Italian, care ar fi prilejuit formarea unui guvern de coaliţie al principalelor forţe politice existente în ţară la acea vreme. O parte a democraţiei creştine italiene s-a manifestat împotriva acestui compromis istoric, aminteşte AFP.
Doi dintre principalii oameni politici implicaţi în Afacerea Moro sunt încă în viaţă.
Este vorba despre Giulio Andreotti, pe atunci preşedinte al Consiliului de Miniştri (guvernul), şi Francesco Cossiga, fost ministru de interne. De altfel, notează AFP, rolul controversat al serviciilor secrete şi al unora dintre politicienii creştin-democraţi de la vremea respectivă ridică în continuare semne de întrebare.

Scris de Admin 03.05.07 18:25

ALDO MORO-

Scris de Continut sponsorizat