Rusu[v=]

MIRCEA RUSU - "Trăim cu toţii într-un soi de penumbră a vieţii"

 
De di­mineaţă şi până seara, românii sunt obli­gaţi să as­culte, prin mall-uri, pe terase ori în ma­şini, non­va­lo­rile industriei muzicale actuale, cu o faună bizară, ce vine de nicăieri, pentru nimeni. Şi când spun ni­meni, mă gândesc la majoritatea tine­rilor de astăzi, din România, tot mai confuzi, lipsiţi de identitate şi cu un sec în judecată năucitor. Ţintă şi victimă, o­biec­tiv atins al industriei muzicale de pe la noi.

Citeste tot articolul

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/cantaretul-mircea-rusu-vrea-scape-baga-altii-inaintare-546733.html

MIRCEA RUSU - "Forfota lumii nu înseamnă pentru mine nimic"
 
 
A "pune la cale" în muzică, în arte, în general, a devenit, în vremurile de-acum, o întreprindere pe cât de lăudabilă, pe atât de anevoioasă. Veacul în care trăim îşi pierde emoţia, exact miza pe care am pariat în urmă cu un deceniu eu şi colegii mei. Emoţia, ca obiectiv muzical principal.

Citeste tot articolul

http://jurnalul.ro/calendar/astazi-e-ziua-ta-mircea-rusu-646553.html

"... N-am visat de mic sa devin actor, cum li se in­tam­­pla multora. Ado­lescent fiind, am luat premiul pe tara la "Can­tarea Romaniei" - jucam rolul principal din piesa "Ex­cursia", de Theodor Manescu, iar in juriu erau Valen­tin Silvestru si Paul Everac. De ase­menea, pe cand eram in clasa a XI-a, la Li­ceul teoretic din Sacele, am luat Premiul pentru cel mai bun actor, la categoria "amatori", pentru rolul "Adolescentul" din piesa cu acelasi nume de Horia Lovinescu. Aveam 17 ani. Pie­sa s-a jucat la Casa de cultura din orasul Sacele. Imi placea mult sa merg la teatru. Luam auto­buzul si mer­geam foarte des la Brasov sa vad spec­tacole, unele chiar foarte bune, la Teatrul de Stat, cum se chema pe-atunci. Si totusi, nu visam sa dau la tea­tru. Nici parintii mei nu doreau asta. Oricum, eu nu eram atat de rebel ca sa ma arunc, dintr-odata, spre un astfel de drum. ..."

Citeste tot articolul

Citeste tot articolul

Cand tocmai incepuse sa rupa gura lumii cu muzica lui, s-a apucat de politica si concureaza la categoria primar. A treia oara. In Band, un sat ardelenesc de pe Mures *



- In urma cu o luna, cand v-am sunat la telefon, erati la campionatul comunal de fotbal. In Ardeal n-a fost prapad de zapada, ca peste tot?

- A fost, dar gospodarul bun se cunoaste mai ales la vreme de iarna. E o chestie atat de fireasca, e ca respiratia. Ninge, deci deszapezim. Iar despre fotbal, ce sa spun?! Intai am facut in comuna sala de sport, si-acum ne-apucam sa jucam si fotbal in sala. Avem douasprezece echipe in campionat. Se umple Bandul de voiosia lor, ca-s o suta si ceva de tineri pe teren, plus suporteri, forfota... Apoi, la sfarsitul celor douasprezece etape, facem balul campionatului si-i aducem pe cei mai

fideli suporteri. Sunt oameni mai in varsta care, duminica de duminica, se duc la meciuri. Fidelitatea lor nu trebuie sa treaca neobservata.

- Ca sef de obste, va ingrijiti de consatenii dumneavoastra din Band? Au bucate-n camari? Mai mananca pita cu slana, mai trag la palinci?

- Ba bine ca nu! Ati mai vazut ardelean fara pita si slanina, care fac palinca sa alunece mai usor? La noi, criza economica nu e asa de prezenta, fiindca oamenii, gospodari fiind, nu prea au probleme. Nu se simte asa de tare, nu e apasare si o sursa de stres. Tin porc, cresc pasari, si sunt multumiti de rostul vietii lor. Daca luni e de muncit, duminica mergem la biserica. Familia, Dumnezeu si munca. Asta e lozinca de baza, temeiul vietii lor. Satul se mai tine in vechile radacini. Moral, Romania e tinuta astazi de batrani. Ei sunt reperele sanatoase.

- Se apropie alegerile. Mai candidati inca o data la scaunul de primar? Ce motive au oamenii sa va realeaga?

- Da, mai candidez. Pentru a treia oara. Pentru ca am facut treaba multa si cred ca si buna. Si mai cred si ca oamenii imi simt inima, dincolo de "soparlele" inerente campaniilor electorale. Oamenii discern, nu-s asa de fraieri. Judeca dupa fapte, nu dupa vorbe. Am castigat doua proiecte europene, asfaltam toate strazile laterale din centrul de comuna, facem crese, camine culturale, scolile toate trebuie sa arate bec. Sunt 11 sate in comuna. Chiar e de pus osul la treaba si lucrurile astea se vad, nu se vorbesc. E un parcurs pe care oamenii il vad. Vrem sa facem vreo patru, cinci, sase fabrici. Am vazut in Satu-Mare o fabrica de intrerupatoare, prize..., cu 1000 de locuri de munca. La astfel de fabrici ma gandesc si eu, pentru cei peste 7000 de oameni din comuna Band. Prima fabrica va fi de prelucrare a laptelui. Suntem pe primul loc in judet la numarul de animale crescute si la productia de lapte pe cap de locuitor. Si n-am uitat nici de suflet. Am facut un cenaclu. Mai facem seri de muzica si poezie, au fost pe aici Zoia Alecu, Dinu Olarasu, Horia Stoicanu, Ion Caramitru. Ne-am propus sa facem si un club... In orice caz, suntem consecventi acestei politici pragmatice si oamenii vad. Mai mult decat atat, daca la inceput, dupa 14 ani cat nu s-a facut nimic, erau suspiciosi si neincrezatori, acum au prins incredere, au la indemana si instrumente de informare, avem un ziar local, ajunge la fiecare cetatean, vine un nene cu tv cablu si ne lasa si un canal de televiziune pentru primarie, prin intermediul caruia oamenii sa afle bugete, hotarari de consiliu etc. Astfel incat omul sa aiba acces la absolut tot ce il intereseaza. O politica transparenta. Eu nu sunt un primar clasic, eu vin din muzica si nu mi-e foarte dificil sa fac din oamenii din Band publicul meu. E ca un concert. Tot timpul am de invatat de la ei. Imi place sa lucrez cu ei.

- Cum vi se par vestile politice de la Bucuresti, rele sau bune? Pe consatenii dumneavoastra ii mai intereseaza politica?

- Mai chibiteaza, dar e un efect mult diminuat. Atat eu, cat si consilierii locali, am incercat sa-i obisnuim pe oameni sa faca distinctie intre politica noastra, cea care, de fapt, se simte, se vede si se traieste aici, si restul, vorbele, politica de la centru. Desi in sat sunt mai multe etnii, romani, maghiari, tigani, in proportii sensibil egale, noi n-am avut probleme interetnice de nici un fel. Oamenii si-au vazut de treaba lor. Incet, incet, inteleg ca aici e ceea ce se petrece important pentru noi, astfel incat nu prea sunt atenti la marea politica, la elementele si floricelele ei.

- De cantat mai cantati? Mai compuneti? "Iarba verde de acasa" va mai inspira?

- In februarie am vrut sa punem la cale o lansare. Din cate stiu eu, e un record faptul ca noi suntem pe cale sa lansam cinci albume, cu peste 70 de cantece. E rezultatul unei munci sustinute de peste doi ani de zile, care apare cu titlul "Va veni si va fi". Vom merge sa promovam albumele noi. Vrem sa continuam concertele prin sali de teatru. Anul asta vrem sa mergem cu trupa (Mircea Rusu Band), in mai toate capitalele de judet. Speram sa vina cu noi si Alexandra Ungureanu si cei doi actori, Ion Caramitru si Maia Morgenstern, care au fost prezenti la mai toate serile de muzica si poezie pe care le-am organizat anii trecuti. E o munca destul de grea, eu cred ca publicul e putin obosit. Resimt o restriste sufleteasca. E un pic diferit acum, fata de cum era mai demult. Entuziasmul s-a mai pierdut.

- Si atunci, de ce editati cinci albume deodata?

- Presimt ca se va intampla o schimbare a energiilor si ca ceea ce se tot spune, ca vom asista la o trezire a constiintei, nu mai e departe. Personal, traiesc sentimentul clar ca sunetele din mine sunt tot mai luminoase. Chiar sunt nerabdator sa ma apuc de treaba. E ceva nou chiar si pentru mine. E foarte solicitant sa creezi spatii luminoase. Parca e altfel de bucurie, mai rafinata

. Inca nu am nimic palpabil, in afara de cateva sunete pe care le mai adun seara, in studio.

- Anul trecut, intr-un interviu, Alexandra Ungureanu isi punea mari sperante in colaborarea cu dumneavoastra...

- Ea a fost foarte ocupata cu activitatea concertistica, fapt care nu ne-a lasat timp pentru inregistrarea unui album intreg. Canta, insa, cateva piese pe care le-am inclus pe unul din cele cinci albume. Sunt piese pe care le canta impreuna cu un tip extrem de talentat, pe numele sau Lucian Darie. A fost eliminat la "Vocea Romaniei", desi era de departe cel mai bun de acolo. Si-atunci m-am enervat, l-am sunat si i-am zis sa lase concursurile, ca facem altfel: o sa cante cu noi. Ce a iesit se poate asculta pe blogul meu. (http://mircearusu.blogspot.com)

- Ce vise de primavara aveti?

- Fiindca vorbim despre muzica, astept de la cantaretul roman sa-si regaseasca mesajul. Demult, prin anii '70, cand au fost inundatiile alea mari, Mircea Florian mergea prin zonele afectate si canta "podul de piatra s-a daramat, a venit apa si l-a luat, vom face altul pe rau in jos, altul mai trainic si mai frumos...". Cu alte cuvinte, era in mijlocul oamenilor, alaturi de ei, la greu. Ii incuraja.

Acum, povestea e complet rasturnata. Noi traim cu totii o realitate, iar muzica usoara canta niste baliverne. Traim vremuri realmente interesante, din toate punctele de vedere. Mi se pare incredibil cum muzica folk sau rock nu gaseste de cantat decat "ai plecat si-am regretat"... Eu eram inciudat pe fenomenul hip-hop, dar astia macar au continut. Au furat locul folk-ului si al rock-ului, unde nu prea se mai compune nimic. Iti spun sincer ca ma inspaimanta lipsa de continut a muzicii actuale si ma indeparteaza de fenomen in sine. Nu ma mai regasesc... Ce astept, asadar, de la oameni, de la muzicieni, este mai multa solidaritate umana. Astept ca oamenii sa se ridice din amortire si sa actioneze.

http://www.curentul.ro/2012/index.php/2012022369026/Monden/Angela-Rusu-a-cantarit-100-de-kilograme.html

MIRCEA RUSU




E duminica si stau de vorba la telefon cu un roman fericit. Eu, in caldura betonata a capitalei, el, in iarba racoroasa din curtea casei. Am vrut sa aflu ce mai face si ce mai zice, atat de indragitul muzician de pe Mures si am aflat. Dar pentru asta a trebuit sa zbor peste tara, in Romania cea frumoasa si-adevarata, unde vara se masoara in soare, iar fericirea in randunele insirate pe sarme de telegraf.

Citeste tot articolul

O intrebare, un raspuns Mircea Rusu
"Jocul regilor" e o drama psihologica moderna. Relatiile dintre doi barbati care iubesc aceeasi femeie sunt neasteptate, intriga si captiveaza, te fac sa plangi si sa razi de absurdul lor. De aici si succesul la care ati asistat si dvs., care se datoreaza in mare masura lui Felix Alexa, autorul spectacolului. Un succes pe care speram sa il repetam si la Madrid, unde suntem invitati la inceput de april, cand e primavara in floare. Pana atunci, eu mai sunt antrenat la Teatrul National Bucuresti, in "Jocul ielelor", de Camil Petrescu, si tot cu o partitura ofertanta: cinicul Sinesti. Tot in aceasta stagiune il voi relua pe Jupan Dumitrache...

Citeste tot articolul

În montarea "Dansând pentru zeul păgân", regia Lynne Parker, Mircea Rusu îl înlocuieşte pe Gheorghe Dinică în rolul Jack. Reprezentaţia va avea loc vineri, 11 aprilie, la Sala Mare a Naţionalului bucureştean.
Actuala stagiune i-a oferit lui Mircea Rusu nu mai puţin decât şase roluri, pe care a reuşit să le impună în memoria spectatorilor şi în atenţia criticilor. Şi m-aş referi la Kerjenţev din Gândirea, Sineşti din Jocul ielelor, Bormenthal din Inimă de câine, Jupân Dumitrache din O noapte furtunoasă şi Dekanozov din Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal. Iată că acum, el îl înlocuieşte pe Gheorghe Dinică în montarea tinerei regizoare irlandeze Lynne Parker, Dansând pentru zeul păgân. El îl interpretează pe Jack, un bărbat depăşit de realitatea pe care-o regăseşte la revenirea acasă, după o îndelungată absenţă. Rolul i se potriveşte, pentru că el se află la graniţa dintre comic şi dramatic, într-o piesă de o poezie specială. Dansând pentru zeul păgân este una dintre cele mai cunoscute piese ale dramaturgului Brian Friel. Cu ea Brian Friel a câştigat trei premii Tony în 1992, inclusiv pentru cea mai bună piesă. Şase ani mai târziu, ea a fost ecranizată, cu Meryl Streep într-unul dintre rolurile principale. Cu celelalte personaje, regizoarea irlandeză Lynne Parker a păstrat distribuţia de la data premierei, din 2006. Astfel că alături de Mircea Rusu se află Vivian Alivizache, Carmen Ionescu, Carmen Ungureanu, Tania Popa, Rodica Ionescu, Gavril Pătru şi Liviu Lucaci. Dar de ce acest text a avut succes? Pentru că el ne istoriseşte povestea unei familii irlandeze sărace care se zbate să-şi asigure traiul zilnic, bucurându-se în acelaşi timp de puţinul pe care îl are. Naratorul Michael, interpretat de Liviu Lucaci îşi aminteşte cu nostalgie vara anului 1936 (în preajma sărbătorii de Lughnasa, dedicată zeului celtic al culesului, sărbătorită în jurul datei de 1 august), pe când avea şapte ani. Mama şi mătuşile lui trăiesc undeva lângă satul Ballybeg din ţinutul Donegal. Kate (Vivian Alivizache), care îşi asumă rolul de stăpână a casei în virtutea vârstei, este singura dintre surori cu o slujbă, la şcoala din sat. Piesa surprinde destinul a cinci femei încercând să supravieţuiască într-o lume aspră. Jack este cel care le face să viseze şi să se bucure în ziua când zeul Lugh este sărbătorit.

Mircea Rusu îşi cere din nou drepturile pentru imnul PD-L "Verde înrourat"

Este foarte important pentru un actor relaţia pe care reuşeşte s-o stabilească în timp cu ceilalţi parteneri de scenă. De obicei, când doi actori joacă de mai multe ori împreună comunicarea dintre ei devine aproape perfectă. Deşi, Mircea Rusu nu s-a întâlnit de foarte multe ori cu Maia Morgenstern pe scenă, atunci când s-a întâmplat a fost o revelaţie. Să ne amintim memorabilul spectacol Ghetto, în regia lui Victor Ioan Frunză de la Naţionalul bucureştean. Atunci descopeream un cuplu ideal de actori. Cred că pe această idee a mers şi Felix Alexa când i-a ales în distribuţia premierei Jocul regilor, de Pavel Kohout. Un autor de mare forţă şi expresivitate dramatică, pe care românii îl descoperă acum. Mai mult decât atât Kohout a fost şi dizident, alături de Vaclav Havel. În 1968, el era unul din purtătorii de cuvânt ai "Primăverii de la Praga". Câţiva ani mai târziu a redactat împreună cu Havel, colegul său de breaslă, istoricul document de întemeiere al Chartei '77. În 1979, după ce i se decernează Premiul Austriac de Stat pentru literatură europeană, şi după ce devine consilier literar al faimosului Burgtheater din Viena, autorităţile cehoslovace l-au ostracizat, refuzându-i reîntoarcerea în ţară. Din 1980 este cetăţean austriac. Aşa cum rolul Elsei, despre care am scris ieri, ridică multe probleme de compoziţie, rolul Doctorului Franz este la fel de dificil. Pentru că, Franz este iniţiatorul maleficului joc al minciunii şi trădării. Mircea Rusu este un actor care are toate datele unui personaj tragic având în vedere experienţa lui destul de îndelungată în astfel de partituri. Şi mă gândesc la spectacolele Ghetto ,Jocul ielelor, Gândirea, Inimă de câine sau Darul Gorgonei. Cu toate că a înţeles foarte bine natura personajului - duală, schizoidă, care reuşeşte să camufleze răul absolut sub aparenţa unui savant distrat şi absent din lumea cotidiană - ceva îi lipseşte personajului căruia îi dă viaţă. La un moment dat, când te aştepţi ca tensiunea emoţională să fie maximă şi reacţiile pe măsură, se întâmplă o ruptură în redarea stărilor. Poate că şi stresul premierei, când şti că ochii criticii sunt aţintiţi asupra ta, şi-a spus cuvântul.

NOSTALGIA TV: Mircea Rusu
Actorul născut pe 28 iunie 1956 la Săcele, în judeţul Braşov, a interpretat, în peste 20 de ani de carieră, numeroase personaje de teatru şi film.
[citeste]

Sâmbătă şi duminică seara, la Sala Atelier a Naţionalului bucureştean, a avut loc cea de-a doua premieră a stagiunii 2007-2008. Este vorba despre Istoria comunismului povestită pentru bolnavi mintal, piesă scrisă de renumitul dramaturg francez de origine română, Matei Vişniec. El a fost prezent la premieră, fiind încântat de montarea regizorului Forin Fătulescu, de care îl leagă o mai veche prietenie. Amândoi au ales calea exilului, în 1987. Florin Fătulescu a ales America, unde are o carieră strălucită pe scenele din Los Angeles. După 20 de ani, pune din nou o piesă pe o scenă românească. Istoria comunismului povestită pentru bolnavi mintal a regizat-o mai întâi la Los Angeles, în 2000, unde s-a bucurat de un succes deosebit. Apoi, a prezentat spectacolul la New York, în cadrul simpozionului "Utopia", organizat de "New York Public Library", iar anul trecut, la Festivalul de Teatru din Edinburgh. Nu întâmplător, s-au întâlnit doi creatori care au trăit din plin ororile comunismului, ca să ne spună povestea totalitarismului. Într-un spital de boli mintale, în vremea lui Stalin, medicul instituţiei, interpretat de Mircea Rusu, îl cheamă de la centru pe un obscur scriitoraş - Iuri Petrovski, interpretat de Claudiu Bleonţ - ca să le explice pacienţilor prin câteva istorisiri exemplare, rolul "luminos" al partidului şi al conducătorului suprem. Regizorul Florin Fătuilescu a avut o idee foarte bună, când l-a distribuit pe Mircea Rusu în rolul doctorului Grigori Dekanozov. De altfel, ultimele roluri ale lui Mircea Rusu - mă refer la Kerjenţev în Gândirea, Sineşti în Jocul ielelor şi Eduard Damson în Darul Gorgonei- au confirmat complexitatea şi talentul acestui actor.
El a înţeles foarte bine fanatismul, idolatria tâmpă, frica monstruoasă, laşitatea totală a acestui doctor de suflete, care devenise în timpul stalinismului, un călău fără conştiinţă. Cine era de fapt nebun în acest spital psihiatric? Medicul şef sau pacienţii lui? Comunismul a reuşit performanţa de a ne transforma pe toţi în victime.

Sunt primar in sat si imi place de mor
http://www.formula-as.ro/reviste_772__177__mircea-rusu.html

http://www.azi.ro/daca.htm
Recenta premieră de la Sala Atelier a Naţionalului bucureştean, "Jocul ielelor", de Camil Petrescu, în regia lui Claudiu Goga, ne propune întâlnirea cu actorul Mircea Rusu. El interpretează rolul Şerban Saru Sineşti.
Un actor puternic, capabil să creeze roluri de mare forţă dramatică, cu suişuri şi coborâşuri, dar întotdeauna pasionat de ceea ce face. Este vorba despre Mircea Rusu, actorul Naţionalului bucureştean. Când l-am văzut pe scena TNB, în memorabilul spectacol Ghetto, în regia lui Victor Ioan Frunză, interpretând rolul ofiţerului nazist Kittell, mi-am zis că acesta este actorul de care are nevoie teatrul românesc. Tânăr, expresiv, impetuos, cu o disponibilitate de joc foarte specială. Sigur că a contribuit la destinul său artistic întâlnirea, înainte de momentul Ghetto, cu Andrei Şerban în Trilogia antică, Noaptea regilor, Livada de vişini şi Cine are nevoie de teatru. A confirmat, din nou, în Pescăruşul, montat de Cătălina Buzoianu, la Teatrul Levant. Dar a avut şi perioade în care suflul său creator parcă se diminuase. Aşa s-a întâmplat în Cadavrul viu sau Azilul de noapte. Însă a revenit, aşa cum mă aşteptam, în montările O noapte furtunoasă, Gândirea, Inimă de câine (toate la Naţionalul bucureştean), dar mai ales în Darul Gorgonei, spectacol regizat de Victor Ioan Frunză la Teatrul "Tonny Bulandra", din Târgovişte. Acum, Claudiu Goga i-a încredinţat unul dintre cele mai interesante roluri din dramaturgia interbelică, cel al ministrului de Justiţie, Şerban Saru Sineşti. Din prima clipă, când a apărut pe scenă, mi-am dat seama că Mircea Rusu este perfect pentru rolul camilpetrescian. Toată neliniştea unui bărbat, care nu ştie să fie decât învingător, şi află că femeia pe care o iubeşte - Maria Sineşti - îl înşeală, este foarte bine exprimată de Mircea Rusu. Dar pentru că este un bărbat politic, el pune la bătaie întregul său arsenal - viclenie, abilitate şi inteligenţă -, în vederea îndepărtării probei care i-ar distruge cariera. Este vorba despre scrisoarea, pe care Maria Sineşti i-a adresat-o amantului ei, Gelu Ruscanu, directorul ziarului "Dreptatea socială", din care reieşea că Sineşti a ucis-o pe mătuşă ca să-i ia averea. În Şerban Saru Sineşti, Mircea Rusu reuşeşte un rol remarcabil.

Marcela Rusu, ultimul rol
http://www.adevarulonline.ro/2002-02-21/Cultura/marcela-rusu-ultimul-rol_7299.html
Cu cateva zile in urma, actrita Marcela Rusu a plecat dintre noi, intr-o liniste deplina, asa cum si-a dorit. La cererea expresa a actritei, apropiatii ei n-au facut public tristul eveniment decat la o zi dupa ce inmormantarea avusese loc. Cunoscuta iubitorilor de teatru din Romania pentru marile roluri pe care le-a interpretat, dar si pentru ca a stat o viata alaturi de la fel de cunoscutul ei sot, dramaturgul Aurel Baranga, Marcela Rusu ramasese unul dintre putinii supravietuitori ai timpurilor de glorie ale scenei romanesti. Se spune ca atunci cand un actor ne paraseste, lumea devine mai saraca... In urma lui raman doar amintiri in memoria spectatorilor, a prietenilor, a colegilor... Memorie perisabila si ea... Mai raman uneori pelicule cinematografice, benzi radiofonice, imagini de televiziune si, desigur, fotografii... In dimineata zilei de 19 februarie ne-a parasit, pe neasteptate, Marcela Rusu... Marcela Rusu a fost una dintre marile doamne ale primei scene, pe care a dominat-o cu farmecul si prestanta tinutei sale impecabile. Ea refuza in ultima vreme sa vorbeasca despre trecut, cheltuind prezentul cu o premonitorie avaritie. Remarcata de critici, de la debut, ca un talent exceptional, a stiut sa-si croiasca un drum numai al ei, uneori trufas, dar intotdeauna demn, impunandu-si propriul sistem valoric fara nici o abdicare. A fost si Sura din "Egor Buliciov si altii" si Nina din "Pescarusul" si Desdemona din "Othello" si Irina din "Trei surori", dar si femeia-comisar din "Tragedia optimista". In peste trei decenii la National s-a bucurat de mari succese de casa, succese pe care le-au facut piesele lui Baranga "Fii cuminte, Cristofor!", "Interesul general", "Opinia publica", "Sfantul Mitica blajinul", "Travesti" dar si "Cui e frica de Virginia Woolf" sau "Mutter Courage", mari titluri din dramaturgia universala. Speram s-o revedem pe scena. Ne vom obisnui greu cu gandul acesta. Ne place sa credem ca undeva, dincolo de ziua de maine, MARCELA RUSU a fost chemata de sotul ei, Aurel Baranga, sa-i mai citeasca o piesa scrisa anume pentru ea, o piesa abia terminata. Inmarmuriti, colegii din Teatrul National ii aduc un ultim omagiu. Ei stiu ca prin disparitia Marcelei Rusu, lumea Teatrului devine mai saraca. Trupa Teatrului National "I.L. Caragiale"