Vacarescu[v=]

Iubirea interzisă dintre principele Ferdinand şi Elena Văcărescu, care a dat naştere celebrei replici: „Majestate, aiasta nu se poate!”

 1797: A murit poetul român Ienăchiță Văcărescu ; (n. 1740).

Aparținea vechii familii boierești a Văcărestilor si a fost un  precursor al folosirii limbii române culte, atât în scrierile sale filologice și istorice, cât și în poeziile pe care le-a scris,un erudit și poliglot care cunostea  slava veche, greaca veche și modernă, turca, araba, persana, franceza, germana și italiana.

 

 A fost mare dregător domnesc și a îndeplinit misiuni diplomatice peste hotare.  Lucrarea sa,” Istorie a prea puternicilor împărați otomani”, este tipărită abia în 1863 de Alexandru Papiu Ilarian . 

A fost al doilea român după Dimitrie Cantemir care scrie o istorie a Imperiului Otoman.

 

Ienăchiță Văcărescu a adunat la un loc versuri ocazionale (în cinstea domnitorului, la inaugurarea unei cisterne publice etc.) cu versurile de dragoste caracterizate prin „limba alintată” (Nicolae Manolescu), abundând de diminutive, procedeu la modă în întreaga poezie a epocii: inimioară, lănțișor etc.  

Ienăchiță Văcărescu a deschis și seria artelor poetice românești, printr-un celebru „testament”:

Urmașilor mei Văcărești

Las vouă moștenire

Creșterea limbii românești

Ș-a patriei cinstire.

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/page/20/

Aprecieri critice la adresa Elenei Vacarescu

http://www.stelian-tanase.ro/iubire-interzisa/

http://cultural.bzi.ro/ienachita-vacarescu-precursorul-iluminismului-romanesc-din-secolul-al-xix-lea-16844

Captivanta poveste a lui Iancu Vacarescu

Alecu VACARESCU - biografie - (opera si scrierile)

Astazi se implinesc 142 de ani de la nasterea scriitoarei Elena Vacarescu. S-a nascut la Bucuresti, intr-o foarte veche si vestita familie de boieri. A fost poeta, prozatoare, autoare de piese de teatru de expresie franceza. A fost fiica diplomatului Ioan Vacarescu si a Eufrosinei Falcoianu, nepoata pe linie directa a lui Iancu Vacarescu ("Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a Romaniei de odinioara"; "Mama mea apartinea si ea unei vechi familii de boieri – Falcoianii – prezenti in toate cronicele de altadata ale Valahiei"). Isi petrece copilaria si adolescenta la vatra Vacarestilor de langa Targoviste. Primeste o educatie aleasa. Literatura engleza o va cunoaste prin intermediul guvernantei engleze sosite la noi ca atatea altele, iar datorita studiilor la Paris se va familiariza cu cea franceza. Prin 1891 se afla in Italia in exil, pentru ca, dupa un scurt popas in tara, in 1895 sa se stabileasca definitiv in Franta, unde se distinge in viata literara pe mai multe planuri. Debuteaza in anul 1886, publicand la Paris volumul "Chants d’Aurore" ("Cantecele zorilor"). A fost numita de Nicolae Iorga "ambasadoarea sufletului romanesc" si a fost laureata in doua randuri a Premiului Academiei Franceze. Moare la Paris, in 1947, si este inhumata in cripta familiei Vacarestilor din Cimitirul Bellu.
http://www.jurnalul.ro/sectiunea_15/calendar.html

Elena Văcărescu, exilată din iubire

Ienăchiţă Văcărescu






Stufosul arbore genealogic al Văcăreştilor cuprinde o sumedenie de vlăstare. Unele, mai sus-puse, s-au remarcat prin contribuţia lor la istoria, politica şi poezia naţională.
Altele, multe şi mărunte, au rămas cu mîndria că se înrudesc, fie şi pe departe, cu cei dintîi. Cu siguranţă, mulţi dintre locuitorii comunei Văcăreşti, din judeţul Dîmboviţa, amplasată pe fosta moşie a lui Ienăchiţă, sînt conştienţi că se trag dintr-un neam ales. Este exact situaţia Eminovicienilor de ieri şi de azi - păstori, plugari, meseriaşi şi intelectuali - risipiţi prin toată ţara, cu satisfacţia unei provenienţe nobile, care l-a dat pe Eminescu. După catagrafia întocmită de istoricul literar Constantin Popescu-Cadem în ultima sa lucrare - "Documente în replică", apărută la Editura "Biblioteca Bucureştilor", în anul 2007 - seria de nume ilustre ale clanului Văcărescu este inaugurată de poetul Ienăchiţă şi fiii săi, Alecu şi Nicolae. Vine la rînd Iancu, poet, traducător şi diplomat. Iluminist strălucit, el a jucat un rol hotărîtor în dezvoltarea culturii române moderne, prin contribuţia adusă, în special, la propăşirea teatrului naţional. A fost fiul lui Alecu. După Iancu, se mai disting şi alţi Văcăreşti: Eufrosina, despre care face vorbire şi G. Călinescu; Ioan, tatăl poetei Elena Văcărescu; Maria, căsătorită cu Scarlat Fălcoianu; Mihai, celebrul ziarist monden "Claymour", care a semnat cronica vieţii mondene, ani în şir, în revista "La vie ŕ Bucharest"; Ecaterina, căsătorită cu căpitanul Grigore Lahovary; Alexandrina, căsătorită cu Alex. Darvari; Constantin, ofiţer; şi Elena, scriitoare de limbă franceză şi ambasadoare a intereselor României în străinătate. Elena, nepoata lui Iancu, era gata-gata să se mărite cu prinţul Ferdinand şi să ajungă regina României. Dar o mînă de politicieni invidioşi s-au opus din răsputeri ("Majestate, aiasta nu se poate!", prim-ministrul Lascăr Catargiu). Încercînd să găsim obîrşia Văcăreştilor, trebuie coborît în istorie, pe urmele unui Dan, voievod al Ţării Făgăraşului. Acolo îi vom afla pe Făgăreşti, strămoşii lor, aşa cum li s-a zis la început şi cum trebuiau să se numească, de fapt. Acest Dan era nepotul lui Radu Negru, întemeietorul Ţării Româneşti. Dan a avut un fiu, Neagoe, care stăpînea numeroase sate de-a lungul Rîului Dîmboviţa. În continuare, prin Secolul XVI, încep Văcăreştii să se implice, cu adevărat, în istoria Ţării Româneşti. Astfel, pe la 1554, domnitorul Pătraşcu cel Bun, părintele lui Mihai Viteazul, botează un prunc de-al Văcăreştilor. Cu timpul, acesta ajunge Pătraşcu Văcărescu şi, ca mare Ban al Craiovei, se distinge în luptele duse de Mihai Viteazul împotriva turcilor. Tot cam pe atunci, după cum ne mai informează Popescu-Cadem în lucrarea menţionată, neamul Văcăreştilor nimereşte sub semnul unei nedrepte şi nefaste "fortuna labilis", avînd de îndurat vicisitudini nedrepte. Aşa se face că un Neagoe Văcărescu, altul decît moşierul de pe Dîmboviţa, ajunge Spătarul Domnitorului Şerban Cantacuzino, şi moare, la 1685, prin străini, nu se ştie de ce, pe cînd era într-o misiune diplomatică la Înalta Poartă. Neagoe era străbunicul poetului Ienăchiţă Văcărescu. Un fiu de-al lui, Ianache (bunicul poetului), sfetnic devotat al lui Constantin-Vodă Brâncoveanu, sfîrşeşte tragic de securea călăului, la Stambul, în 1714, împreună cu domnitorul creştin şi cei 4 fii ai acestuia. Dintre numeroşii urmaşi ai lui Ianache, Barbu şi Ştefan (tatăl poetului), mai întîi sînt exilaţi în Cipru şi apoi, asasinaţi, din porunca domnitorului Constantin Racoviţă. Alecu, întîiul fiu al lui Ienăchiţă Văcărescu, este asasinat, pe cînd avea doar 30 de ani, la ordinul domnitorului Alexandru Moruzi, iar cadavrul său, aruncat în Dunăre. Nicolae, fiul mai mic, era cocoşat.
Nu se ştie exact data naşterii lui Ienăchiţă Văcărescu, aşa că se ia drept bună aproximaţia susţinută chiar de poet, "în zilele sultanului Mahomed (1730-1754)", adică 1740, după cum înclină să creadă şi Al. Odobescu. Bogat, rafinat erudit, un perfect om de lume şi un libovnic fără de saţiu, s-ar crede că Ienăchiţă Văcărescu a dus o viaţă plină de plăceri. După ce că, ani la rînd, creditorii l-au urmărit pas cu pas, aflat într-un moment nefericit, poetul se îndrăgosti de o femeie periculoasă, nimeni alta decît Zoe Moruzi. Ea era soţia fanariotului Alexandru Moruzi, care, şi aşa, cum am văzut, la prima lui domnie, îi prigonise lui Ienăchiţă tatăl şi un unchi, iar, la a doua, îi ucisese fiul mai mare. Deşi cu 20 de ani mai în vîrstă, Ienăchiţă Văcărescu o cucerise pe frumoasa şi distinsa doamnă cu manierele, inteligenţa şi talentul său de stihuitor. Dovadă stau şi înflăcăratele versuri: "Zilele ce îi fi viu,/ Vrednic aş vrea ca să fiu,/ Oftînd ca să te slăvesc,/ Dar cum poci să îndrăznesc?..." ("Zoico, mor!"). Desigur, lui Moruzi nu i-a fost prea greu să prindă de veste secretul, cu atît mai mult cu cît începuse să circule şi un cîntecel popular (pe care Cezar Bolliac avea să-l publice în ziarul său, "Buciumul", prin 1863): "Ienăchiţă Văcărescu/ Şade-n poartă la Dudescu,/ Cu ciubuc de diamant,/ Capot roşu îmbrăcat./ Doamna trece în rădvan,/ Trece des şi mi-l priveşte,/ Căci cu foc îl mai iubeşte./ Ienăchiţă stih îi face,/ Că domniţa mult îl place,/ Stih ca liubov înfocat/ Şi-o dezmiardă lăudat". În atare situaţie intolerabilă, încornoratul domn, ros de gelozie, promite răzbunare: "Dacă nu voi avea ştreang, cînd îmi va cădea Ienăchiţă în mînă - zice el - voi lua pletele doamnei mele spre a-l sugruma!". Momentul se iveşte curînd şi, la ordinul domnitorului, medicul grec Hristodor îi administrează rivalului otravă, în loc de medicamente. Şi, astfel, afemeiatul Ienăchiţă muri pe 11 iulie 1797, fiind, mai întîi, înmormîntat la Biserica Sf. Ioan cel Mare. După demolarea bisericii, în 1895, osemintele i-au fost mutate la Cimitirul Bellu. Iar casa lui somptuoasă din Bucureşti, situată cam pe unde se află, acum, Palatul CEC, păzită straşnic de seimeni şi arnăuţi înarmaţi pînă-n dinţi, fu împărţită între creditori. Acolo petrecerile se ţineau lanţ, cu femei frumoase şi lăutari. Toată zona aceea, de la Bd. Elisabeta de azi, trecînd peste Dîmboviţa şi pînă în Cartierul Berceni, era proprietatea lui Ienăchiţă. "Ce boier, Ienăchiţă. Fie blagoslovit!" (Al. Odobescu).
Dintre poeziile rămase de la el, vreo 15 în total, cele mai cunoscute sînt: "Într-o grădină" ("Într-o grădină,/ Lîng-o tulpină,/ Zării o floare, ca o lumină./ S-o tai, se strică!/ S-o las, mi-e frică,/ Că vine altul şi mi-o rădică".); "Amărîtă turturea" ("Amărîtă turturea,/ Cînd rămîne singurea,/ Căci soţia şi-a răpus,/ Jalea ei nu e de spus..."); "Spune, inimioară, spune" ("Spune, inimioară, spune/ Ce durere te răpune?/ Arată ce te munceşte,/ Ce boală te chinuieşte..."). La fel de cunoscută rămîne şi poezia "Testament", primul din literatura noastră: "Urmaşilor mei Văcăreşti,/ Las vouă moştenire:/ Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire". (În 1927, Tudor Arghezi publică şi el un "Testament"). Aceste poezii sînt fie localizări ale unor motive din literatura universală, fie îşi au izvorul în literatura noastră populară. Deşi, astăzi, versurile lui Ienăchiţă Văcărescu doar amuză, să nu uităm de rolul lui, extrem de important, de pionier al poeziei şi de admirator al folclorului românesc. Pentru a întregi portretul acestui strălucit poet şi savant de factură renascentistă, care a jucat un rol important în epocă, să nu uităm nici de celebra lui Gramatică, prima lucrare de acest fel, tipărită în limba română, "Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orînduielilor gramaticii româneşti", apărută la Rîmnicu Vîlcea, în 1787. De asemenea, o mare importanţă trebuie dată şi lucrării "Istoria preaputernicilor împăraţi otomani", precum şi celor 4 dicţionare, româno-german, german-român şi româno-turc, turco-român, rămase în manuscris. Impresia generală este că poezia lui Ienăchiţă, Alecu, Nicolae şi Iancu Văcărescu păstrează ecouri puternice din creaţiile manieriste, specifice Secolelor XVIII şi XIX - acrostihuri, idile cu personaje alegorice, înscenări mitologizante etc., dar introduce, totodată, şi structuri lirice noi, care anunţă pastelul sau meditaţia pe ruinele trecutului, producţii specifice romantismului (vezi poemul "Primăvara amorului", de Iancu Văcărescu).
Citeste mai mult...

O iubire interzisa. Suspinatorul amor dintre Printul Ferdinand si Elena Vacarescu . La aproape un deceniu dupa Razboiul de Independenta, "Romania Mica" era un regat prosper si linistit. In centrul vietii politice si mondene a tarii se afla Casa Regala de Hohenzollern, condusa cu o mana de fier de tana...

Citeste tot articolul

O juvenilă plachetă de versuri, Chants d’Aurore (Cîntece aurorale) îi aducea (în 1886) premiul „Archon-Despérouses“ al Academiei franceze; debut în linie declarativ-sentimentală. Alte aparitii favorizează, cu anii, rostirea confesiv-meditativă. Poeta e un centru de interferente, sintetizînd si particularizînd voci ale naturii, reverii în lumină, simbolisme, erudite si pulsiuni folclorice; interludii senzuale si reminiscente din descîntece; abundă freamăte erotice si premonitii de moarte, cadente clasice, tentatii romantice si modernităti în spiritul epocii. Toate se leagă si se recombină liber, spumos, sub semnul pasionalitătii organice. La intervale semnificative, uneori de cîte un deceniu, se succed alte mostre lirice: L’Ame sereine (Suflet împăcat, 1896), Lucurs et flammes (Luciri si flăcări, 1903), Le Jardin passionné (Grădina pasionată, 1908), La Dormeuse éveillée (Adormita trezită din somn, 1914), Dans l’or du soir (În aurul serii, 1927, înglobînd poezii începînd din 1917). Mentiune aparte pentru Le Rhapsode de la Dambovitsa (si acesta premiat de Academia Franceză), axat pe specimene populare românesti (1889); totul în stilizare personală. Versiunii în limba germană (semnată Carmen Sylva) i-au urmat transpuneri în italiană (1891), în franceză (1892) si engleză (1899).
Savoare poetică au si unele texte narative, bunăoară Văcăresti, tinut al poeziei (din Memorial în mod minor. Copilă, însotită de guvernanta englezoaică miss Allan, privea cu încîntare hora. De observat aici coincidente de substrat între spatiul de la Văcăresti (Dîmbovita) si cel de la Tescani, de care fusese definitiv legată Maria (Rosetti) Cantacuzino: „Văcărestiul i-a îngăduit tinerei să iubească, căci un vechi cîntec al neamului nostru spune: «Iubeste, am nevoie de iubire în cîntecele mele». Dar n-a lăsat-o să-si piardă numele prin căsătorie (…). Văcărestiul n-a trădat-o pe ultima fiică a neamului ei. O, glorioasă ceată a strămosilor poeti (…) Neamul se stinge. Si atunci tin sfat cu Văcărestiul“… Poematice sînt, la rîndul lor, referintele despre Anii copilăriei (în vol. Din amintirile Elencutei Văcărescu, 2000), în traducerea duoului Mariuca Vulcănescu si Ioana Fălcoianu.
Nu au avut audientă romanele Amor vincit (Iubirea învinge, 1909), Le Sortilčge (Vraja, 1911) – acesta cu insertii magice –, nici piesele Stana! (904) si Pe urma dragostei), „dramă tărănească“ (1905). Un libret de operă, Le Cobzar (muzică de Gabrielle Ferrari) a fost valorificat scenic la Monte Carlo (1909) si la Opera din Paris (1912).

La aproape un secol de la versiunea engleză (1904) si după cea franceză (1908), grupajul Regi si regine pe care i-am cunoscut avea să fie tradus din franceză (1997) de Maria Platon. Fie împreună cu Carmen Sylva, fie de una singură, Elena Văcărescu circulă Printre cei mai mari ai unei lumi dispărute. La Carmen Sylva – văzută lîngă „descendentul asprilor Hohenzollerni“ – sesizează „dragoste de viată si de creatie“, inclusiv „tristete si singurătate“. Refugiindu-se în artă, „regina si artista“ se reculege pictînd (miniaturistic) scene din Noul Testament. „Ce regină din trecut îti seamănă tie, Regină fără seamăn!“… În drum pe la curtile Europei, convorbind cu regi si regine, evocatoarea tine să selecteze „cît mai exact trăirile lor caracteristice, chiar si structura lor sufletească“; retine clipe în care „aceste auguste personaje îsi dădeau în vileag sentimentele înaintea unei scriitoare, crezînd că o fac doar înaintea unei femei de lume“. Impresionat de rafinamentul Renasterii ca si de pictura lui Dürer, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei nu crede în creativitatea feminină: „Poate să rămînă frumoasă o femeie care scrie? Gesturile, atitudinea unei femei care zgîrie hîrtia sînt potrivnice oricărui efort estetic (…) Ca si poetii, femeile nu sînt deloc întelepte, ele s-au născut doar pentru a mări si pune în valoare bucuria de a trăi“.
Ochiul Elenei Văcărescu, netentat de cromatică, înregistrează un gest, o reactie sufletească, o miscare particularizată. Enigmatic, Franz-Iosif, împăratul Austriei si rege al Ungariei, marcat de „nenorocire si suferintă“, e neconsolat după asasinarea fiului său, arhiducele Rudolf. „Regii si împăratii, zice el, trebuie să sufere pentru că sînt fiinte omenesti“. La curtea britanică a reginei Victoria, un „ceai“ – la care participă regina Elisabeta, delicata ei domnisoară de onoare dă curs reflectiei: „Asa numita «hof dame» nu există decît în Germania. În Anglia, doamnele, care au onoarea de a o sluji pe Regina lor, îsi păstrează propriile lor sentimente si opinii, în timp ce doamnele germane de la Curte devin simple masini, dedicîndu-se, orbeste, obligatiilor si păstrînd asa de putin din personalitatea lor, încît este imposibil să le distingi una de alta. Nu sînt fiinte umane, sînt simple copii mecanice, făcute să salveze aparentele si bunele maniere, convinse, cu umilintă, că o distantă enormă desparte un rege de supusii săi”.

Cîteva evocări din Mémorial sur le mode mineur (Paris, 1946, Editura La Jeune Parque) se situează categoric deasupra „modului minor“. În traducere (de Anca-Maria Christodorescu), eterogenul Memorial în mod minor e din 2001. Mai mult decît trimiterile la Chateaubriand, Lamartine, Vigny, Keats si ceilalti interesează confesiunile despre prieteni si apropiati: Forain, Anna de Noailles, Henri Bergson, Paul Valéry. Un tablou de epocă se intitulează Hugo, Parnasul si cei din jur. Secventele despre Nietzsche si „La Duse“ (legendara soprană Eleonora Duse) sînt două splendide momente narative.

Nu există alt memorialist român care să fi cunoscut de aproape atîtea mărimi: creatori de prim-plan, regi, oameni politici. Din Memorial si din celelalte texte îi vorbesc cititorului – în afară de cei amintiti – Mistral, Anatole France, Francis Jammes, Paul Morand, Jean Cocteau, Marcel Prévost, Sarah Bernhardt, Charles Maurras, Henri Bordeaux; ca si Ana de Noailles îl cunoscuse pe Ignacy Paderewski, tînăr pianist. „«Esti un «caz» - mi-a spus Barrès si mi-a mai spus un lucru care m-a cucerit: Domnisoara Văcărescu nu e o femeie, domnisoara Văcărescu e un neam întreg“. Se întretinuse cu Unamuno si Tagore. În circumstante felurite (bunăoară la „Liga natiunilor“) discută cu fosti presedinti ai Republicii, cu fosti premieri, cu alte somităti politice: Clemenceau, Poincaré, Lebrun, Barthou, maresalul Foch, Titulescu.
Nu o dată, făcîndu-si procese de constiintă, memorialista se culpabilizează, considerînd că n-a perseverat întru „cresterea limbii românesti“, că n-a insistat în modul înaintasilor săi – „strămosii cîntăreti“ (invocati în Casa Văcărestilor). A construit însă imens, în manieră proprie, la cunoasterea fenomenului românesc peste hotare, la expansionismul acestuia – termen sinonim, în gîndirea sa, cu cel de difuziune. Cînd la 17 februarie, doamna în negru din Rue Chaillot pornea în călătoria fără întoarcere, „romanul“ său autobiografic se oprea definitiv. Cine stie, vai, cîte episoade trăite de ea vor fi rămas neconsemnate!

Constantin CIOPRAGA – Românitate şi europenism: Elena Văcărescu
Venise pe lume la Bucuresti, la 14 octombrie 1864 – dată nesigură. Literatura Elenei Văcărescu, aproape în totalitate de expresie franceză – poezie, roman, memorialistică – reflectă doar o dimensiune a unei personalităti puternice. Implicată în probleme de diplomatie culturală pe fundal european, ultima reprezentantă a dinastiei Văcărestilor face figură de tribun modern, impunînd puncte de vedere, stimulînd si producînd revirimente; – directoarea de constiinte avea stil! Cu disponibilităti oratorice exceptionale, favorizate de o substantială cultură umanistă, inteligent-comunicativă, agreabilă si persuasivă, prima fiică a lui Ioan (Ienăchită) Văcărescu si a Eufrosinei (născută Fălcoianu) avea să devină, cum se afirma la legatia României de la Paris – omagiind-o pentru jumătate de veac de realizări – „ambasadoare permanentă a culturii române“. Pe mari întinderi, în centrul scrierilor sale memorialistice stă ea însăsi; la sfîrsit, si-a rezumat biografia într-o confesiune succintă, Destin: „La tot pasul cale închisă si totusi, undeva, o deschidere neasteptată spre largi orizonturi. Avantaje încă din leagăn: părinti admirabili, origine străveche, dar vai! Părinti zbuciumati de lipsuri! Prestigiul lăsat mostenire de străbuni ca si lipsurile în care ne zbăteam, în străinătate faptul că nu purtam unul din acele titluri care serveau drept treaptă ierarhică unui mare număr dintre compatriotii mei. Imposibil de spus ce eram cu adevărat, primii în tară, cei cu care toti boierii sau micii burghezi erau mîndri să se înrudească. Obscuritate deci, obscuritate totală la Paris – si deodată lumină venită de peste tot, răsturnare absolută a sortii – sederea mea oficială la curtea României, prietenia pe care mi-au arătat-o suveranii, apoi beznă brăzdată de fulgere amenintătoare, tara toată împotrivă-ne, ani de dezolare, apoi urcus în noapte“ (Memorii, Editura Dacia, 1989).

După 1888, acum acasă, e domnisoară de onoare a reginei Elisabeta (Carmen Sylva). O însoteste pretutindeni în tară dar si în străinătate, în Austria, Germania, Spania, Portugalia, în Marea Britanie, Rusia si Serbia. Agreată de către regină, cînta cu ea la două piane. Eveniment fulgurant: în luna mai 1891, logodnă, la Sinaia, cu principele Ferdinand; act dezavuat de regele Carol si, încă mai vehement – din ratiuni politice – de către kaizerul Wilhelm al II-lea, exponent al prioritătilor germane. Luna următoare, logodna e desfăcută. Profund lezată, tînăra Văcărescu va suporta, pe deasupra, un lung surghiun în Italia – cu etape la Venetia, Milano, Florenta, Roma. Exilată – urmare a dispozitiei regale – fusese si regina Elisabeta, care sprijinise relatia protejatei sale cu mostenitorul tronului. Între timp, tatăl Elenei, diplomat de carieră, era înscăunat ministru plenipotentiar la Roma. Împreună cu părintii si sora, ea se găsea, în 1893, la Vallombrosa, „tinut de o gratie fără seamăn, cocotat pe coastele unor dealuri suave“; citea atunci „în original“ Also sprach Zarathustra. Convorbirile cu Nietzsche, autorul faimoasei fabulatii, vor face obiectul unei mărturii alerte: „De ce scriu eu «Niezsche» fără «t»”. Cu mintea rătăcită, însă „indiscutabil sclipitor“, interlocutorul Elenei Văcărescu – „genial si sublim, dar nebun“ – o entuziasmează. „Îi văd ochii de culoarea florilor de tei, văd gesturile lui de tăietor de lemne, si fiindcă-i plăcea vocea mea, îi vorbesc încetisor umbrei lui…“ („De ce scriu eu «Niezsche» fără «t»”).
Acesta e, în genere, limbajul memorialistei. Liniile de profil, schitate în fugă, lasă loc anecdoticului sugestiv. În functie de resorturile cauzale, ori de cadrul psihic, Elena Văcărescu e o practicantă a oralitătii plasticizante, stiind să adauge realului cîte un pigment mnemonic, cîte un detaliu fantezist. Prin 1903, începea la Paris o „mare prietenie“ cu exaltatul Gabriele d’Annunzio, acesta „plin de vrajă“, un original: „Nu era nici Faust, nici Mefisto, nici Don Juan si totusi cineva foarte atrăgător si într-un anume chip, care-mi apărea ca un solo într-o simfonie, interpretată de o invizibilă orchestră. Fiinta insignifiantă de la prima vedere degaja armonie si întruchipa, în modul cel mai firesc din lume, stări de taină, idile abandonate, melancolia despărtirilor…“

Sigur este că anii exilului i-au influentat multiplu întregul mod de a exista. Ulcerată, întoarsă spre sine, fermă – iat-o confesîndu-se. Spovedania bate spre patetic: „Decisă să nu mă căsătoresc, să nu ascult soaptele dulci, nestiute ale iubirii ivite în calea mea, am fost stăpînită de o pasiune care mă va urmări pînă la ultima suflare si, cine stie, poate si dincolo de mormînt. Vreau să spun că m-a locuit o vesnică obsesie, o sete de actiune, o rană nevindecată pe care as numi-o patriotism, dacă patriotismul, chiar exacerbat, ar fi putut sălăslui atîta vreme – dar acesta a fost cazul meu – într-o făptură omenească. Am început să iubesc România cu o patimă care mi-a umplut toate clipele fiecărei zile, mi-a chinuit toate noptile si, de-a lungul a mai mult de patruzeci de ani, a stiut să-mi dea toate nelinistile si bucuriile vietii. Începînd din 1895, n-am mai văzut, auzit, respirat decît prin si pentru tara mea, fără încetare…“ (Destin).

Două din cele patru anotimpuri (primăvara si vara) stă în tară. Colaborează la „Convorbiri literare”, „Rampa”, „Luceafărul”, dar si la periodice minore de la început de secol. Traduce în franceză din Eminescu, Cosbuc, Goga, Blaga, Topîrceanu, Minulescu, Vinea; comentarii ocazionale sînt consacrate lui Alecsandri si Caragiale (pe care îi cunoscuse),ca si lui Eminescu si Macedonski. Întoarsă în Franta, e prezentă în „Revue des Deux Mondes” si „Figaro”, în periodicul de limbă engleză „The Contemporary revue”. Cu N. Iorga si Octavian Goga înfiinta în 1912, la Bucuresti, „Cercul Analelor“ – model fiind fundatia pariziană „Université des Annales“ care edita si o revistă: Conferencia. Printre colaboratorii acesteia era si românca Elena Văcărescu.
După război, portretul marii europene îsi adaugă noi trăsături. În 1919 era membră a delegatiei României la „Conferinta de Pace“ de la Paris; concomitent, Anna de Noailles se găsea în aceeasi postură în delegatia Frantei. Trei ani ulterior va figura în comitetul de conducere al „Comisiei de Cooperare intelectuală“ de pe lîngă Liga Natiunilor. Premierul Frantei, Aristide Briand, îi înmîna în 1925 ordinul „Legiunea de Onoare“; în acelasi an – concomitent cu Anna de Noailles – Elena Văcărescu devenea „membră de onoare“ a Academiei Române. Peste aproape un deceniu, în discursul său de receptie – de la 2 februarie 1934 – ea făcea, încă o dată, elogiul Frantei care, „desi stiind în ce măsură“ rămăsese „româncă în mijlocul ei“, i-a acordat „un concurs constant si neprecupetit“. De amintit setul de cincisprezece conferinte publicate în 1928: – Projections colorées. În 1930, actiona în „Comitetul international pentru difuzarea Artelor prin Cinematograf“. Între anii 1932-1938, conferinte la Bruxelles, Paris, San Remo, Madrid, Venetia, Frankfurt, Budapesta, Varsovia, Buenos Aires. În plin război mondial al doilea (1943), în colaborare cu Eugen Ionescu, contribuie la înfiintarea „Catedrei M. Eminescu“ în cadrul „Centrului Mediteranean“ de la Nisa. În 1946 era sărbătorită la Paris pentru prestatiile sale – pe parcursul a cincizeci de ani – dintre care douăzeci la „Liga Natiunilor“.

Intentia autoarei fusese ca Le Roman de ma vie – scris la Aix-les-Bains în 1942, unde se refugiase din Parisul sub ocupatie germană – text nedus pînă la capăt, să apară postum. S-a publicat tîrziu, în 1997. Versiunea română, după originalul dactilografiat (existent în fondul Bibliotecii Academiei Române) se datorează Mariei Platon. Într-un concis avertisment, Elena Văcărescu invoca termenul de memorii, mai adecvat decît cel de „roman“: „Le-am scris cu toată sinceritatea unui suflet, pe care viata l-a tulburat în multe feluri, dar pe care n-a izbutit nici să-l înăsprească, nici să-l doboare. Si acest suflet a rămas profund crestin. Voi spune adevărul, voi povesti cu dragoste sau cu mînie evenimentele al căror suflu m-a clătinat sau m-a atins usor. Ca si sarea în valurile mării, am fost amestecată în multe existente, unele luminoase, altele întunecoase, fiecare din ele lăsîndu-mi mostenire lacrimile sau cîntecele sale. Am trăit în linistea satelor valahe, răzlete si frumoase, la umbra pomilor, în freamătul lanurilor de o adevărată boltă. Am trăit si în strălucirea plină de primejdii a tronurilor. Am înteles si am iertat multe lucruri. Pe toate le-am iubit, chiar si pe acelea care m-au îndurerat profund. Am trecut prin cercurile literare ale Parisului – societate, pe atunci, închisă – din cele mai mari capitale”.

Elena Vacarescu (I)
Elena Vacarescu a trait numai o mica, o foarte mica parte din lunga ei viata de 81 ani pe meleagurile noastre. Dar aceasta parte, atat de scurta, a impresionat-o atat, incat nu avea sa mai uite niciodata Sinaia si imprejurimile ei.Se nascuse in 1866 la Bucuresti, intr-un neam cu mare faima in viata politica si culturala a Tarii Romanesti. Tatal ei, Ioan Vacarescu, era fiul vestitului poet Enachita Vacarescu, socotit parintele poeziei romanesti; mama sa, Ecaterina Falcoianu, facea parte din familia Rosetti.Plecand sa-si desavarseasca formatia si personalitatea in Franta, Elena facuse studii solide in pensioanele bucurestene, reusise sa castige pretuirea unor fruntasi ai scrisului romanesc printre care Vasile Alecsandri si Titu Maiorescu si capatase o dragoste nestramutata pentru ceea ce e romanesc. La Paris, unde a stat cinci ani, s-a intalnit in cercurile literare cu scriitori reprezentativi ai celor mai diverse orientari: Sully Prudhome si Leconte de Lisle, Paul Bourget si Anatole France. Peste tot impresioneaza cu talentul ei tanar si spontan si desteapta o curiozitate binevoitoare pentru tara ei putin cunoscuta. Primul ei volum de versuri “Chants d’aurora" (1886) obtine premiul Academiei Franceze. De la aceasta prima si stralucita consacrare, poeta noastra paseste din succes in succes, atingand apogeul cu “Le Rapsode de la Dambovitza".In 1887, traduce din germana in versuri fanceze poemul Carmen – Sylvei “Jehovah", care starneste atata admiratie, incat Pierre Loti, ii scria, fara a o cunoaste: << Qui donc est cette Carmen Sylva, et vous, madame, qui etes vous ?>>.In anul urmator s-a intors in Romania, cu hotararea de a nu mai parasi niciodata aceasta minunata tara. Auzind ca este la Bucuresti, Carmen Sylva si-a exprimat dorinta sa o cunoasca. I-a multumit pentru traducerea excelenta si s-au placut atat de mult incat i-a propus sa fie domnisoara de onoare si ea a acceptat imediat, fiind aproape permanent impreuna.Cei patru ani care au urmat au fost poate cei mai plini, mai bogati si mai frumosi din viata ei. La curte, la Bucuresti, a cunoscut cele mai de seama personalitati politice si culturale ale Romaniei cu care s-a intretinut, a schimbat idei.Dar, mai ales, alaturi de Carmen Sylva, a descoperit Sinaia. Natura ei a impresionat-o profund, cu salbaticia ei, cu iernile lungi si grele, cu brazii si molizii verzi sub zapada, cu formele de relief dure si prapastioase sub abruptul Bucegilor. Mai era si aerul acela neasemuit de curat si de bun.In sfarsit, mai era aici si Castelul Peles. Cu cativa ani inainte, el fusese inaugurat si perechea regala se mutase in el. Desigur, mesterii mai continuau sa lucreze ici si colo, dar o faceau cu discretie, fara sa tulbure viata de curte. Castelul era un monument de arta care impresiona puternic, dar devenea tot mai mult si un muzeu, prin obiectele cu care se imbogatea mereu. Aici atmsfera era mai intima si ceva mai putin protocolara decat cea de la Bucuresti, de aceea, atat ea cat si Carmen Sylva cautau sa stea cat mai mult la Sinaia, mai ales ca si anturajul de aici era de mare calitate. Acum scrie o opera care avea sa o faca celebra, “Le Rapsode de la Dambovitza". Paginile acestei opera, scrise in versuri albe, in metru divers, pline de lirism si originalitate au cunoscut un succes fulgerator . Premiata de Academia Franceza, tradusa in limba germana de Carmen Sylva, tradusa in romaneste chiar de ea, in italieneste (in doua randuri), in daneza, japoneza si chineza, ea a avut un larg ecou

Elena Vacarescu, personalitate a culturii si diplomatiei romanesti.
În aceasta declaratie politica nu voi vorbi despre brutalitatea si lipsa de demnitate si atitudine civilizata a unor personaje de pe scena politica actuala, ci le voi opune exemplul unei mari personalitati cultural-politice a României, recunoscuta pe plan european, cu care ne putem mîndri. Anul acesta se împlinesc 60 de ani de la trecerea în eternitate a scriitoarei Elena Vacarescu (1864-1947), ultima descendenta a familiei de carturari patrioti ai Vacarestilor. "Ambasadoarea sufletului românesc", dupa cum o caracteriza Nicolae Iorga, Elena Vacarescu nu a dezmintit faima stramosilor, al caror nume a intrat demult în cartile de istorie.Nepoata a poetului Iancu (fiul lui Alecu Vacarescu), Elena Vacarescu si-a petrecut copilaria în pitorescul tinut al Vacarestilor din judetul Dîmbovita, în atmosfera sacra a familiei, care i-a influentat sensibilitatea si vocatia precoce pentru poezie. Continua studiile particulare în Bucuresti, frecventînd saloanele unei elite intelectuale emancipate, dupa victoria din Razboiul pentru Independenta, apoi urmeaza studiile la Paris, audiind cursurile Universitatii Sorbona. A debutat stralucit cu un volum de poezii în limba franceza "Chants d'Aurore" (1880), pentru care primeste o distinctie din partea Academiei Franceze. A scris apoi, tot în limba franceza, volumele de versuri: "L'Ame serinne" (1896); "Leurs et Flammes" (1903); "Le Jardin passionne" (1908); "La dormeuse eveillee" (1914); "Amor vincit" (1908); "Le sortilege" (1911). În domeniul teatrului, scrie în 1904 piesa "Stana" si drama "Pe urmele dragostei" în 1905. Editeaza în 1907 volumul folcloric "Nuits d'Orient" si scrie tot în franceza libretul operei "Cobzarul", pe muzica lui Gabrielle Ferrari, reprezentata cu succes la Monte Carlo, în anul 1909, si la Opera din Paris, 1912. Elena Vacarescu a avut privilegiul de a cunoaste direct personalitati ale vremii, consemnate apoi în amintirile sale. Printre acestia au fost scriitorii: Victor Hugo, Leconte de Lisle, Anna de Noailles (nascuta Brâncoveanu), Vasile Alecsandri (fost ministru si ambasador la Paris), Ion Luca Caragiale, Paul Valery, Marcel Proust, D'Annunzio, Unamuno, Tagore, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Octavian Goga. Frecventînd saloanele literare, unde se întîlneau personalitatile artistice, politice si diplomatice, Elena Vacarescu i-a cunoscut pe Fr. Nietzsche, Aristide Briand, Nicolae Titulescu, Sarah Bernardt, Eleonora Duse. În anul 1909, Elena Vacarescu publica volumul "Regi si Regine pe care i-am cunoscut" si reuseste la rîndul ei sa faca în lume o excelenta imagine tarii sale. În anii primului razboi mondial, distinsa scriitoare a sustinut activ interesele nationale în Occident. Este apreciata în tara si strainatate, precum si în anturajul reginei-poete Elisabeta (Carmen Sylva), care a ocrotit la un moment dat idila pura înfiripata între principele Ferdinand si Elena Vacarescu. În aceasta perioada, Elena Vacarescu a primit misiunea de a activa în Societatea Natiunilor si de a sustine pe plan cultural si diplomatic interesele României. La 4 iunie 1920, în Palatul Trianon de la Versailles, unde s-a semnat Tratatul de Pace, care consfintea granitele României reîntregite, Elena Vacarescu a participat ca membra a delegatiei române la Conferinta de Pace, asistînd la semnarea acestui important document istoric. A conferentiat în Belgia, Franta, Elvetia, Italia, Olanda, Cehia despre realitatile politice si valorile culturale ale tarii sale, dovedind simt politic, eruditie si talent oratoric. În anul 1925, este primita ca membra de onoare a Academiei Române, prilej cu care rosteste un memorabil discurs. În timpul celui de-al II-lea razboi mondial, Elena Vacarescu s-a retras în sudul Frantei, revenind la Paris în anul 1945, cînd a fost numita consilier cultural la Legatia Româna din Paris, continuînd sa sustina cauza României. În amintirile sale, Elena Vacarescu se considera o mesagera a sufletului românesc, ca si contesa Ana de Noailles, pe care o cunoscuse în Franta, patria sa adoptiva. Ambasadoarea-poeta considera tara lui Voltaire ca un model de cultura si civilizatie (care ajutase România în primul razboi mondial), dar pe care nu dorea sa-l imite, convinsa fiind de valentele si geniul inconfundabil al poporului din care se nascuse. Iata ce marturisea Elena Vacarescu în amintirile sale: "Modul de viata francez este un admirabil ideal omenesc si un mijloc de perfectionare a civilizatiei... În zilele noastre înnourate de tot felul de idei si de acte excesive echilibrul francez e plin de învataminte. Nu e vorba, desigur, sa luam Franta drept model al dezvoltarii sociale si spirituale. Am depasit de mult stadiul imitatiei servile. Nici o tara din lume nu poate servi altei tari drept pilda permanenta. Numai istoria rau conceputa pretinde ca un fenomen omenesc se poate reproduce identic sub alta latitudine. Nu dorim un model, ci exemple de meditat, exemple ce trebuiesc gîndite personal, în lumina împrejurarilor specifice de la noi". Astfel, Elena Vacarescu intuia rezolvarea problemelor de conjunctura politica ale vremii sale, în mod creator, cu scopul apararii intereselor tarii sale. Folosind armele rafinate ale intelectualului si omului politic, Elena Vacarescu a fost nu doar o remarcabila presonalitate a trecutului nostru, dar si un mare caracter, reper valabil al constiintei contemporanilor, confruntati azi cu marile probleme ale globalizarii.