Carmel[v=]

CARMEL

„Mi-e dat să mor
cântând cum am cântat; / cu lanţul limbii ăsteia de rob, / când alte vânturi ieri m-au adunat / să mă sădească-aicea, bob cu bob.”
S-a vindecat a moarte prin iubire… e sunetul shofarului de vis. Un vaiet, un bocet, suspine… Suav… violent… pătimaş… tânguios, ne-nvăluie cântul, ne poartă în aer, Poetul, cum spune, e hoţ de frumos… Din târgul lui cu braţele în Prut / Şi trupul în ogoare însetate, / Furtuna de nisip l-a încăput spre arderea de tot, spre libertate…
Clocotitor ca Moise, tunând asupra lumii profeţii grozave… cu lacrimi ascunse în psalmii sufletului, implorând mereu un Dumnezeu ascuns şi căutând umbra iubitei din vis. „Ce-i moartea?! / Mă-ntrebi ce-i moartea, iubito?! / Clipa aceea când zâmbetul / Ți se șterge de pe obraz, / Alungat de mânie, / În cutele brăzdate de ani, / Cum vântul fierbinte, / Din pustiu, / Ștergea și ducea / Nisipul din dune.” Doar întrebându-l ce-i moartea, Poetul ne-ar spune, de-acolo, din nouri, la ora aceasta din noapte, şi, totuşi, vibrant de frumoasă, povestea iubirii şi-a morţii, amar transformată în cântec… „Da. Ce mi-e scris în veacuri o să fie: / să mor cum am trăit, în poezie.”

Shaul Carmel, poetul-macabeu și psalmist( 6 iulie 1937, Ștefănești-Botoșani – 31 martie 2011, Israel)

Ultimul volum de poeme, publicat la Ed. Alfa-Iași, „ Viața din moartea” mi-a sosit la redacție când poetul mai era în viață. L-am recenzat, ca pe multe alte volume, pe care Carmel le-a scris cu o forță neobișnuită, de expresie, cu o lacrimă în pleoapă, cu o dragoste nețărmurită pentru limba și literatura română, pentru patria strămoșilor care l-a adopta în anii 60, Israel.
L-am văzut de două ori, în redacția revistei REALITATEA EVREIASCĂ, avea o înfățișare leonină, o voce de stentor, degaja energie și iubire de confrați. Îmi amintesc că la una dintre întâlnirile scriitorilor de la neptun, a refuzat să dea mâna cu bardul nostalgic- xenofob- zurbagiu, cunoscut de toată lumea. Bine a făcut. La fel , cum în 2008 a retransmis medalia trmisă de șeful statului român, după ce acesta a afirmat într-o clipă de „neatenție” că Siria se învecinează cu … Palestina. Era un macabeu, un luptător, nu era comod pentru toată lumea , dar avea și prieteni de nădejde, regretatul Ștefan Augustin Doinaș i-a apreciat la superlativ Psalmii, poetul ieșean Adi Cuzin îl admira, în Israel , Andrei Strihan, Andrei Fischof, Hary Bar Shalom, Madeleine Davidsohn, Francisca Stoleru, Mirel Brateș, ș.a. Roni Căciularu i-a luat un interviu în care Carmel a fost cât se poate de sincer Cineva l-a numit poetul-buldozer.
Avea mai mult suflet, decât oțel, dar nu s-a lăsat învins nici de boli ( a suportat o operație de transplant de rinichi, avea probleme cardiace), nici de antipatia sau ura unor neprieteni. A condus Asociația Scriitorilor Israelieni de Limba Română din 1997 până la încetarea din viață. Era criticat, era reales. O fire contradictorie, dar cu o puternică fibră morală. A apărat memoria marelui Mihai Eminescu în fața detractorilor, explicând și condițiile în care jurnalistul de la TIMPUL a scris articole cu caracter antievreiesc.
Și-a făcut studiile la Liceul„ August Treboniu Laurian” din Botoșani, apoi Școala de Literatură Mihai Eminescu, unde au învățat și Labiș și Nichita Stănescu. A debutat cu versuri în „Iașiul literar” în 1956, s-a făcut cunoscut cu „ Jurnal de front”, apărut în 1967. „Sunt fericit că exist”, era credo-ul său. Mirodan, în „Dicționarul” său i-a atribuit „zgomotul și furia” faulkneriană. Care sunt coordonatele poetului, ale poeziei sale? Israelul meu, cum scria mereu, dragostea de oameni, de femeia frumoasă spiritual și fizic, tema neuitată a Holocaustului, Psalmii, adică un dialog permanent cu Dumnezeu, țara de origine, România, preocuparea pentru ARS POETICA, era un perfecționist.
În „Dor de dor” ( dor în ebraică înseamnă generație) scrie despre Moise – „ M-am dus să-l văd, când dalta se-odihnește/era acolo-n jilț, ședea tăcut/și-atrunci, ca Mihelangelo, am vrut/ să-i strig, să-cer – Ridică-te, vorbește”. Poetul Radu Cârneci i-a acordat în antologia „ Arborele memoriei” (Ed. Orion- 1997) douăzeci de pagini. Bibliografia lui Carmel este impresionantă nu numai prin număr de volume, dar și prin varietate – de la „Jurnal de front”, la „Flori”, „ Răspântii”, „Războiul sărmanilor”, „ Fuga din Rai”, traduceri în ivrit, rusă, arabă, etc. , apoi”Ești”, evocarea lui Yitzhak Rabin, căruia i-a fost prieten apropiat, apoi„ Între El și mine” ( dialog cu Dumnezeu), „Vânzătorul de zăpadă”, „ Hoțul de lună”, „ Fericitul care pleacă”, „Îngerul târziu”, „Eu, Abel, eu, Cain”, „ cerul de sub pământ”, ș.a. – o paletă de toate culorile lumii vii. A pierdut pe prima soție, i-a rămas o fiică, s-a recăsătorit cu cea care i-a stat alături până în ultima clipă. A fost în Germania, dar, oricare evreu nu au uitat de unde a pornit marea tragedie din anii Holocaustului. România i-a fost primul „leagăn” , mereu pro mitea, „voi reveni”. El revine mereu. BORIS MARIAN

ROMANIA, MON AMOUR!

Shaul Carmel

Nu de mult, elvetianul de origine romana dr. Wagner, dupa succesul rasunator avut cu o recenta carte despre dreptii popoarelor din Elvetia ?i tarile vecine, ne-a vorbit insistent despre o carte asemanatoare dedicata dreptilor din Romania. Ideea a fost salutata de catre cei convocati in acest scop de ambasadorul Romaniei, doamna Dr. Mariana Stoica, la Universitatea Ebraica din Ierusalim.
Intrebarea mea, pusa la aceasta reuniune, nu si-a gasit raspuns nici atunci, cum nu-si va gasi raspuns nici acum cind o repet: Cum poate Romania, oficialitatea romana sa doreasca, sa sustina aparitia unei asemenea lucrari fara sa recunoasca Holocaustul? Au fost romani care au salvat evrei intr-o Romanie in care nu s-a intimplat nimic rau evreilor? Au fost si sint drepti ai popoarelor intr-o tara in care nu a fost Holocaust?
Romania, guvernul roman, ar trebui sa hotarasca; au fost ucisi evrei acolo? Au fost in primejdie de moarte evreii romani, sau nu? Nu poti populariza si omagia numele doamnei Agarici, care a dat apa evreilor muribunzi din Trenul Mortii si in acelasi timp sa negi ca a existat un asemenea tren!
*
Cercetatorul Joaquin Gerrigos, traducatorul in limba spaniola a cincisprezece carti ale lui Mircea Eliade, a pus la dispozitie eliadeologului roman Mircea Handoca manuscrisul Jurnalului portughez tinut de scriitor ca atasat de presa al Ambasadei Romane din Lisabona, in perioada domniei legionare din Romania.
Cu acest prilej, domnul Handoca a scris despre Jurnal care, dupa parerea sa “E regretabil ca inca nu a aparut originalul in limba romana”. Personal, n-am nici o indoiala ca el va aparea in curind. Domnul Handoca va face tot ce e posibil sa apara, desi Jurnalul portughez ne dezvaluie un Mircea Eliade megaloman si complexat.
Iata ce-i scrie Mircea Eliade lui Dinu Noica rugindu-l sa-l stilizeze: “De aceea, te rog pe tine, ca un bun prieten si un scriitor cu simt al limbii, sa revizuiesti manuscrisul, pieptanind frazele prea bolovanoase, suprimind repetarile de cuvinte, inlocuind pe unde crezi de cuviinta cu sinonime sau perifraze.”
In acelasi timp, in Jurnal Eliade noteaza, fara sa roseasca (banuiesc!): “Niciodata n-am avut mai net sentimental ca sint un mare scriitor (…). Asa de puternic ma stapineste sentimental asta, asa de total sint acum convins de geniul meu literar (…)”. Si culmineaza, citeva luni mai tirziu, notind memorabila ineptie: “Nu cred ca s-a mai intilnit un geniu de o asemenea complexitate. In orice caz, orizonturile mele intelectuale sint mult mai vaste (tineti-va bine!) ca ale lui Goethe.” Comparatia cu titanul de la Weimar atinge apogeul megalomaniei.
Dar marea mea intrebare este: de ce domnul Mircea Handoca, in articolul pe care l-a scris in Romania Literara despre Jurnal, incearca sa-l salveze pe Mircea Eliade, diminuindu-i legionarismul si intrebind: “Eliade a fost antisemit?” Faptul ca in 1945 a vrut sa scrie in Glossarium despre apologia iudaismului e un semn ca a iubit evreii, intreb eu? Sau vroia sa scrie despre aceasta religie ca despre altele?
Ce vrea domnul Handoca? Sa-l umanizeze pe cel care nu a regretat pina la sfirsitul vietii atitudinea sa antisemita, contributia sa hotaritoare la miscarea legionara?
Si afirmatiile lui Mihail Sebastian in ceea ce il priveste pe legionarul Mircea Eliade sint puse la indoiala de domnul Handoca. Da! Jurnalul lui Sebastian, adevarat si inatacabil, e atacat de catre cei care stiu bine ca nu pot scapa de el. Apare in toata lumea, va fi editat de toate tarile democrate!
De mirat insa, nu ma mai mira ce se intimpla, ceea ce se intimpla in tara pe care o iubesc, in tara in limba careia scriu.
Acolo unde sionistii, judecati si condamnati pe nedrept la ani grei de inchisoare, dupa 11 ani de democratie romaneasca inca nu au fost reabilitati; acolo unde se ridica statui criminalului de razboi Ion Antonescu, condamnat la moarte; in tara in care victimele Holocaustului inca nu-si gasesc linistea de dincolo, pentru ca nimeni nu-i recunoaste, de ce n-ar fi reabilitat Mircea Eliade? De ce n-ar vedea lumina tiparului o carte despre eroii unui genocid, nerecunoscut de catre urmasii faptasilor lui?

http://www.alpas.net/uli/Shaul.Carmel/Shaul.Monamour.html

Ioan HOLBAN – Shaul Carmel în cãutarea Templului pierdut

Limba în care trăim cu toţii va continua să trăiască în mine pînă la capăt
dialog cu poetul Shaul Carmel, laureatul Premiului pentru Poezie, Festivalul "Convorbiri literare", Iaşi, 2007

Timp de nouă zile, Shaul Carmel a fost în România. A participat la Zilele "Convorbiri literare", şi a lansat cea mai recentă carte a sa, Cavaler al Ordinului Veşniciei, la Tîrgul Naţional de Carte de la Iaşi şi la alte cîteva instituţii şcolare din judeţ, dar şi la Dorohoi şi Botoşani - oraşul în care şi-a petrecut adolescenţa şi tinereţea scriitorul care îşi are obîrşiile la Ştefăneşti. "Aceste nouă zile pe care le-am trăit în România îmi dau mie putere pentru încă un an de rezistenţă acolo. Am trăit nişte zile extraordinare în atmosfera după care tînjesc un an întreg. Eu mă consider poet moldovean şi ţin la aceste locuri în mod special. Vin des în România, dar acest eveniment m-a interesat în mod special. Revista Convorbiri literare mă publică de ani şi ani de zile, avem legături de prietenie", ne-a mărturisit poetul în ultima zi petrecută la Iaşi, înainte de a se întoarce în Israel.

- Domnule Shaul Carmel, v-aţi întors în România într-o perioadă tulbure din punct de vedere politic... Cum apreciaţi situaţia din unghiul celui venit din afara graniţelor ţării?

- Nu sînt satisfăcut şi am să-ţi spun de ce. Eu am debutat aici, în urmă cu 52 de ani. Sînt un fel de fiu spiritual adoptiv al Iaşului. La început, după "dezgheţ", după ce a căzut Ceauşescu, a fost o deschidere nemaipomenit de importantă. Scriitorii ne-au invitat, ne-am întîlnit, am început să colaborăm... Fenomenul literar s-a afirmat benefic pentru recuperarea scriitorilor din depărtări.

- Ce vă deranjează cel mai mult în lumea literară, cea în care trăiţi?

- Cu obiceiurile scriitoriceşti sînt învăţat. Le cunosc pe astea de aici, le cunosc pe cele de acolo, şi seamănă. Nu există distanţă din acest punct de vedere. Invidiile, rîca scriitoricească - nu astea sînt importante. Ceea ce mă deranjează cel mai mult este că scriitorii israelieni de limbă română sînt la încrucişare de drumuri. Fenomenul deschiderii literaturii române către noi şi către scriitorii din bejenie, creştini, plecaţi din România, fenomenul acesta de deschidere nu mai există, ci din contra. Maximalismul cotropeşte teritoriul şi reprezentanţii instituţiilor din România sînt mai puţin interesaţi în recuperarea unor scriitori din străinătate. Poate pentru că sînt nişte primejdii! Eu nu ştiu. Ţepeneag a devenit deodată scriitor francez! Un oniric inegalabil.

- Dar foarte mulţi artişti şi scriitori au fost adoptaţi de Franţa, şi nu numai români...

- Da, dar trebuie mereu făcute eforturi ca scriitorul să nu se îndepărteze de literatura lui natală. El s-a născut şi a crescut în limba română, dacă e să preiau minunata afirmaţie a lui Nichita Stănescu. Pentru că în definitiv

Citeste articolul


Timp de nouă zile, Shaul Carmel a fost în România. A participat la Zilele "Convorbiri literare", şi a lansat cea mai recentă carte a sa, Cavaler al Ordinului Veşniciei, la Tîrgul Naţional de Carte de la Iaşi şi la alte cîteva instituţii şcolare din judeţ, dar şi la Dorohoi şi Botoşani - oraşul în care şi-a petrecut adolescenţa şi tinereţea scriitorul care îşi are obîrşiile la Ştefăneşti. "Aceste nouă zile pe care le-am trăit în România îmi dau mie putere pentru încă un an de rezistenţă acolo. Am trăit nişte zile extraordinare în atmosfera după care tînjesc un an întreg. Eu mă consider poet moldovean şi ţin la aceste locuri în mod special. Vin des în România, dar acest eveniment m-a interesat în mod special. Revista Convorbiri literare mă publică de ani şi ani de zile, avem legături de prietenie", ne-a mărturisit poetul în ultima zi petrecută la Iaşi, înainte de a se întoarce în Israel.

- Domnule Shaul Carmel, v-aţi întors în România într-o perioadă tulbure din punct de vedere politic... Cum apreciaţi situaţia din unghiul celui venit din afara graniţelor ţării?

- Nu sînt satisfăcut şi am să-ţi spun de ce. Eu am debutat aici, în urmă cu 52 de ani. Sînt un fel de fiu spiritual adoptiv al Iaşului. La început, după "dezgheţ", după ce a căzut Ceauşescu, a fost o deschidere nemaipomenit de importantă. Scriitorii ne-au invitat, ne-am întîlnit, am început să colaborăm... Fenomenul literar s-a afirmat benefic pentru recuperarea scriitorilor din depărtări.

- Ce vă deranjează cel mai mult în lumea literară, cea în care trăiţi?

- Cu obiceiurile scriitoriceşti sînt învăţat. Le cunosc pe astea de aici, le cunosc pe cele de acolo, şi seamănă. Nu există distanţă din acest punct de vedere. Invidiile, rîca scriitoricească - nu astea sînt importante. Ceea ce mă deranjează cel mai mult este că scriitorii israelieni de limbă română sînt la încrucişare de drumuri. Fenomenul deschiderii literaturii române către noi şi către scriitorii din bejenie, creştini, plecaţi din România, fenomenul acesta de deschidere nu mai există, ci din contra. Maximalismul cotropeşte teritoriul şi reprezentanţii instituţiilor din România sînt mai puţin interesaţi în recuperarea unor scriitori din străinătate. Poate pentru că sînt nişte primejdii! Eu nu ştiu. Ţepeneag a devenit deodată scriitor francez! Un oniric inegalabil.

- Dar foarte mulţi artişti şi scriitori au fost adoptaţi de Franţa, şi nu numai români...

- Da, dar trebuie mereu făcute eforturi ca scriitorul să nu se îndepărteze de literatura lui natală. El s-a născut şi a crescut în limba română, dacă e să preiau minunata afirmaţie a lui Nichita Stănescu. Pentru că în definitiv şi la urma urmei, dacă mă întreabă cineva care ţi-e identitatea: sînt scriitor! N-are importanţă că sînt în Israel sau aici.

- Dar are importanţă în ce limbă scrieţi?

- Are importanţă

Shaul Carmel - ÎN NOAPTEA [ŞI ZORII] SPERANŢEI , de Nedeea Burcă: Ce este un contemporan? Poate fi un maestru, un prieten care te trădează sau un duşman care nu te părăseşte niciodată. Poate fi oricare dintre toţi ceilalţi a căror simplă prezenţă îţi este de folos pentru a intui exact locul ce ţi se cuvine. Dincolo şi mai presus de aceştia, există însă una sau mai multe persoane de care te simţi legat printr-o afinitate specială, decurgând nu neapărat din similaritatea absolută a ideilor şi convingerilor, ci din intuiţia inexplicabilă că le-ai putea înţelege şi fără cuvinte, doar din gesturi sau simple priviri.

Un asemenea contemporan a fost şi continuă să fie, pentru mine, Shaul Carmel, despre care am mai scris şi în alte rânduri, o dată răspunzând chiar generoasei invitaţii de a însoţi unul din volumele sale de versuri cu acele idei, gânduri şi sentimente pe care le iscase în cugetul meu cartea respectivă...

Aşa stând lucrurile, probabil că nu aş fi "recidivat" , dacă n-aş fi observat cum, în ultima vreme, acest poet care face parte din inefabila lume a celor pe care i-am simţit şi continui să-i simt aproape, chiar fără să ne fi văzut vreodată la faţă (dat fiind că nu ne "cunoaştem" decât din scrieri şi conversaţii telefonice), se află în ultima vreme supus unui "tir" concentric de atacuri nemeritate şi meschine. Cauza lor nu-mi este necunoscută aşa cum nu-mi sunt străine nici "delictele de opinie" de care "s-a făcut vinovat". Şi, chiar dacă nu suntem întotdeauna de acord, cel puţin într-o situaţie pe care o cunosc nemijlocit şi aş putea-o face cunoscută dar (deocamdată) ma abţin, ştiu cât se poate de bine că rostind un adevăr deranjant, Shaul Carmel

a izbutit să declanşeze ura unui trist personaj de operetă care, de la înălţimea imposturii sale, îşi permite să batjocorească un om care, spre deosebire de mulţi alţii, chiar are în spate o Operă adevărată. Fie ea inegală, cu "suişuri " şi "coborâşuri"... altminteri inevitabile oricărui mânuitor al condeiului!

Voi încheia acest "moment introductiv", încercând să scriu, în continuare, despre versurile lui Shaul Carmel, în nădejdea de a-l face mai cunoscut cititorilor, întrucât acestea sunt singurele "arme" de care poate dispune, pentru a se apăra, un poet... şi , totodată, singurele în măsură să-i asigure dăinuirea.


I-am citit cărţile, încercând să-l înţeleg cât mai bine pe omul acesta excesiv, capabil de mari nebunii, comiţând-o, până la urmă, pe cea mai sublimă: după ce a învins vitejeşte o boală cumplită, a continuat să ne dăruiască mereu alte şi alte volume, împărtăşind ceea ce, pentru un condei mai puţin înzestrat, ar fi fost imposibil de prins în cuvinte, propria sa luptă cu Îngerul.

Pentru Shaul Carmel a trăi înseamnă a trăi mai mult, o năzuinţă de a spori propriile zvâcniri, un amestec de curiozitate şi arzătoare dorinţă, care nu se poate întâlni decât la sufletele poroase, prin care aerul cosmic, încărcat cu pulbere de stele, poate circula liber, neîngrădit de ziduri limitative... Împingerea exuberanţei până la limitele extreme se face, însă, nu fără o uşoară dar vizibilă detaşare, uneori amară, alteori ironică: "Dansez pe masa morţii mele/Divinul stă şi mă aşteaptă/[...] A vrut să fiu? Să mă aştepte/O viaţă-ntreagă n-am dansat./De câte ori vroiam s-o fac,/Pleca orchestra-n altă parte." (Dansez). Sau: "Bătrânul teatru de pe Balfour,/Ruina strălucitoare/În care au primit aseară/Coroană coclită cărţile mele,/[...] Ruina aceea a-nflorit/Sub mlădierea unei dansatoare./[...] Acolo,/[...]Ea, neruşinat de frumoasă,/Sfida umbrele trecutului cultural,/Iar eu/Aş fi dat tinicheaua recunoştinţei/Pentr-un dans/În care talia ei să se zbată/În braţele mele." (Dansatoarea)

"Abia după ce a căzut, omul se poate ridica mai bine" - spun hasidimii, intuind cu exactitate că viaţa întreagă îşi are temeliile nu în repaos, ci în mişcare. Numai dintr-o asemenea convingere putea izvorî ideea că "îngerul e un stătător pe loc şi omul pur un drumeţ. De aceea, omul poate fi deasupra îngerilor".

"Cine mă va crede/C-am urcat din valea morţilor/Ca să pribegesc/Din nou,/Printre monştri?[...] Cu unghiile/Mi-am ajutat urcuşul./Sus mă aştepta Cuvântul./ Poezia,/Hrana mea,/Şi a monştrilor mei.//Ajuns,/M-am trezit ţopăind/În faţa caprelor/Ca un ieşit din minţi./Apoi,/Am plâns de bucurie/Că voi fi,/Iar,/Nomadul care am fost,/Pribeagul printre iluzii." (Nomadul)

Conform tradiţiei iudaice, omul este asemenea copacului, numai că rădăcinile sale se află în cer. Obsesia arborelui este prezentă în poezia lui Shaul Carmel, o poezie a esenţelor foarte tari în care versul se decupează cu o simplitate extremă, imaginile fiind, de asemenea, simple şi percutante: "Copacul din stânga mea,/Copac bătrân ca mine,/Aducător de umbre şi linişti". (Poema erotica). Timpul îi însemnează la fel: Anii,/Inele parşive/Adunate/În miezul trunchiului meu." (Mugurul visat), dar numai omului îi stă în putere să-şi ajungă din urmă părintele: "Încă puţin, tată,/Şi ne asemuim vârstele./[...] M-am uscat,/Ca tine,/Când ţi-a secat seva." (Încă puţin, tată). Conştiinţa faptului că face parte, totuşi, dintr-o altă specie, efemeră, îi smulge accente sfâşietoare: "Între puţinii copaci/Ai pădurilor fragede,/[...] M-am plimbat resemnat./Neputinţa lor/De-a mă primi într-o zi,/Sau noapte/Să-mi spun ultima rugăciune,/Să-mi fie ei,/Copacii,/Minian la plecare,/M-a îndurerat.//Ne-am cunoscut în Zodia Efemerului/Si răgazul nostru e scurt." (In zodia efemerului)

Cei ce, cu diverse prilejuri, ne-au înfăţişat poezia iubirii, au alăturat-o în atâtea feluri morţii, încât e anevoie să mai adaugi ceva la spusele lor. Poemele de dragoste ale lui Shaul Carmel sunt pasionale, de o corporalitate violentă, vindicative sau melancolice, dar ele fac parte, fără excepţie, din arsenalul celui ce nu vrea să se lase învins. Se vede bine că poetul a găsit în cele două iubiri ale sale - aceea pentru "femeia ultimului prag" şi aceea pentru Cuvânt - cele mai teribile arme împotriva neantului: "Iubito,/Nici nu ştii că Dumnezeu/Îţi sălăşluieşte în palmă,/Că Dumnezeu/Cuibărit acolo,/Mă mângâie./[...]Iubito,/Mâna ta dumnezeiască/Dă viaţă şi putere."(Mâna ta) Moartea "are spaimă de înălţimi", "de aceea nu urcă/de aceea nu iubeşte înaltul" (Spaimă de înălţimi), numai "vulturul cu aripă de înger", încumetându-se a zbura desupra ei, o poate înfrânge, prelungind astfel lunga noapte a speranţei, în care poetul-psalmist are orgoliul de a se asemui, întru creaţie, lui Dumnezeu: "Recunoaşte, Doamne!/Nici Tu n-ai dormit/În noaptea speranţei!/Recunoaşte!/În noaptea aceea de nesomn şi nelinişte,/Ai creat Cuvântul/Primul Cuvânt al Poeziei Tale./El, Cuvântul, Ţi-a dat tăria/Să străbaţi interminabila noapte,/Ca mie, poemul acesta." (În noaptea speranţei).

Născut în România şi continuând să scrie româneşte, dar evreu până şi prin nostalgia de nevindecat pentru pământul natal: "O, sora mea, Ana,/Din ţara de-acolo,/Spune-mi unde fugim/Să-mbătrânim bătrâni,/Să murim fără moarte" (Oracolul nostru), Shaul Carmel, autorul a peste 20 de volume, este acum preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română.

Neputincioasă în a-i oferi ceva mai valoros decât toate premiile şi distincţiile ce i-au răsplătit zbuciumul şi truda de-o viaţă, îi mulţumesc că a rămas printre noi, încărcat cu poeme ca un copac roditor, dovedind, o dată în plus , că n-a uitat nici o clipă limba pământului care i-a dat viaţă.


Şi, dacă va fi să citească aceste rânduri, îi doresc să fie sănătos şi să-şi vadă de scris mai departe. Fiindca, dragă Shaul, aşteptăm viitoarele tale poeme, convinşi fiind, aşa cum spune vechiul dicton, că "nu mor caii când vor câinii".
citeste[...]

Da Holocaust?! Nu Holocaust?!

Nu
de mult, elvetianul de origine romana dr. Wagner, dupa succesul rasunator
avut cu o recenta carte despre dreptii popoarelor din Elvetia ?i tarile
vecine, ne-a vorbit insistent despre o carte asemanatoare dedicata dreptilor
din Romania. Ideea a fost salutata de catre cei convocati in acest scop
de ambasadorul Romaniei, doamna Dr. Mariana Stoica, la Universitatea Ebraica
din Ierusalim.


Intrebarea mea, pusa la aceasta reuniune, nu si-a gasit raspuns nici atunci,
cum nu-si va gasi raspuns nici acum cind o repet: Cum poate Romania, oficialitatea
romana sa doreasca, sa sustina aparitia unei asemenea lucrari fara sa recunoasca
Holocaustul? Au fost romani care au salvat evrei intr-o Romanie in care
nu s-a intimplat nimic rau evreilor? Au fost si sint drepti ai popoarelor
intr-o tara in care nu a fost Holocaust?


Romania, guvernul roman, ar trebui sa hotarasca; au fost ucisi evrei acolo?
Au fost in primejdie de moarte evreii romani, sau nu? Nu poti populariza
si omagia numele doamnei Agarici, care a dat apa evreilor muribunzi din
Trenul Mortii si in acelasi timp sa negi ca a existat un asemenea tren!




http://www.alpas.net/uli/Shaul.Carmel/Holocaust.dasaunu.html

Liana SAXONE-HORODI - În aşteptarea unui nou volum de Shaul Carmel
La apariţia primei ediţii a cărţii de Memorii a tatălui meu, av. Valentin Saxone, „Speranţe în întuneric”, la Editura „Viitorul Românesc” –Bucureşti - 2004, scriitorul Shaul Carmel mărturisea în Prefaţă:

„Domnul Saxone, amantul Zeiţei Poezia, rătăcitorul printre semenii flămânzi de bunătatea şi dreptatea lui! Acolo, în casa lui, la masa lui plină de peştii preparaţi de mâinile harnice ale femeii de-o viaţă, cu care a împărţit binele şi răul tuturor anilor, am cunoscut-o pe Liana...”.
Astăzi, aflu de la Shaul, că, în curând, cu ajutorul şi colaborarea publicistului Liviu Moscovici, vom avea prilejul să citim Memoriile lui.
Nu mă îndoiesc că va fi o lectură incendiară pentru că Shaul este un „vulcan”, însetat de dreptate, de a ne face părtaş la frumuseţea poeziilor lui, de a promova „colegii de condei” de aici şi de acolo - din ţara de origine - făcându-ne să ne bucurăm şi noi de slova scrisă.
Rămăsesem cu poezia la „Peneş Curcanul” (aşa cum declar mereu prietenilor) dar, Shaul, la fel ca şi alţi poeţi talentaţi din aliaua noastră, m-au făcut să iubesc poezia modernă.
Shaul, să ne fi sănătos şi aşteptăm cu nerăbdare „confesiunile tale” despre bine şi rău; nimeni nu-i perfect!

Shaul Carmel: “Ce fac cu decoraţia, domnule preşedinte?”
http://www.jurnalul.ro/articole/138158/shaul-carmel:-ce-fac-cu-decoratia-domnule-presedinte
Limbă Română, a dat publicităţii o scrisoare cu titlul “Ce fac cu decoraţia, domnule preşedinte?” al cărei mesaj este returnarea decoraţiei primite. Un gest care a coincis cu ziua de naştere a preşedintelui Băsescu.
Shaul Carmel i-a trimis această scrisoarea lui Mihai Gâdea, realizatorul emisiunii Sinteza zilei de la Antena 3, emisiune în cadrul căreia a fost citită marţi seară. “Domnule preşedinte, excelenţă, mă adresez dvs. într-o problemă care ne priveşte pe amândoi în egală măsură. Adică suntem implicaţi în ea. Deci, iat-o. În luna martie a acestui an, ilustra dvs. persoană a semnat un decret prezidenţial prin care îmi acorda înalta distincţie naţională, decoraţia Ordinul Meritul Cultural în grad de ofiţer pentru categoria literatură. Ceea ce nu au întreprins predecesorii la Preşedinţia ţării,

Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, profesori universitari, aceea de a depăşi autonomia literaturii române şi a răsplăti prin recunoaştere valorile de peste hotare, aţi făcut-o dvs. În scurtul meu speech din sinagoga mare a Capitalei v-am mulţumit şi am salutat acest act de pionierat pe care l-aţi înfăptuit. Dar citesc în presa electronică, domnule preşedinte, declaraţia publică pe care aţi dat-o la Aeroportul Coandă din Otopeni la întoarcerea dvs. din vizita pe care aţi efectuat-o în Siria şi rămân stupefiat. Nu îmi vine a crede. Reiau cuvintele o dată şi încă o dată. Nu, nu mă înşel. Când distinsa dvs. persoană explică celor de faţă care sunt statele din vecinătatea Siriei nu amintiţi statul meu, Israelul, care vă aşteaptă cu braţele deschise vizita prezidenţială peste două luni, în schimb, pe harta dvs. apare un stat care nu există, Palestina. Mai citesc o dată, da, nu greşesc. Mai citesc, domnule Băsescu, domnule preşedinte, că Siria, o ţară a stabilităţii în regiune, declaraţie potrivnică celei din urmă cu trei ani, când cereaţi la ONU sancţiuni împotriva Siriei, pentru că este focarul instabilităţii din Orientul Apropiat. Ciudat şi întristător, domnule preşedinte. Să mă fi înşelat ridicând politica pe care o duceţi, a unei corectitudini fără cusur la apogeul la care politicul lumii nu vă ajunge, din păcate? Mai am înaintea ochilor imaginea comemorării Holocaustului de la Auschwitz-Birkenau, unde duceaţi lumânarea României pe lapoviţa acelei seri de neuitat şi întrebam în scrisul meu dacă obrazul dvs. este ud de lacrimile pe care le vărsaţi sau de fulgii topiţi. Am optat pentru varianta umană”, se arată în scrisoare. Preşedinţia nu a făcut nici un comentariu pe marginea scrisorii, dar surse prezidenţiale susţin că documentul nu a ajuns la Cotroceni.

ÎNGRIJORARE PENTRU O GAFĂ
Shlomo Leibovici-Laiş, preşedintele ACMEOR şi fost funcţionar superior la Ministerul de Externe de la Ierusalim, a comentat la rândul său pentru Vocea Israelului declaraţia făcută de preşedintele Băsescu la întoarcerea de la Damasc prin care, enumerând statele vecine Siriei, a omis Israelul. “Într-adevăr, este un semn de îngrijorare ca un preşedinte de stat, preşedintele unui stat care declară în orice ocazie posibilă că este prieten al Israelului, care este interesat în relaţii din ce în ce mai largi şi mai profunde, să facă o asemenea gafă! Dar cine a văzut televiziunea în România îşi dă seama că nu este singura gafă”, a spus Leibovici-Laiş, citat de Rador. În opinia sa, chiar dacă a fost un lapsus al şefului statului, “cineva dintre consilierii lui trebuia să-i atragă atenţia, ca după aceea să facă o declaraţie reparatoare. Nu se poate trece cu vederea o asemenea situaţie. În definitiv, este preşedinte de stat”.

ATAC LA CONSILIERI
La rândul său, vicepreşedintele PNL, Crin Antonescu, consideră că o mare parte din vină în cazul gafei preşedintelui o au consilierii acestuia. “Eu pun problema consilierilor, deci dânsul (preşedintele Traian Băsescu – n.r.) are o armată de consilieri, între care unii sunt mari doctori în politică internă şi internaţională”, a spus Crin Antonescu, citat de Agerpres.

El i-a nominalizat în mod expres pe doi dintre consilierii prezidenţiali şi a arătat că aceştia nu îşi îndeplinesc atribuţiunile pentru care sunt plătiţi. “Mă gândesc la domnul Cătălin Avramescu, de exemplu, care, pe vremea când era comentator al vieţii politice româneşti, scotea ţipete ascuţite. Ţipa că parlamentarii îşi iau banii degeaba. Dânsul îşi ia banii degeaba acum sau nu? E chiar o întrebare pe care aş vrea să i-o adresez. Domnul Cristian Preda, care, pe vremea când fusese luat de Tăriceanu la Guvern şi era secretarul francofoniei, se îmbujora de plăcere numai când trecea pe acelaşi culoar Tăriceanu şi care acum e nervos, e mai nervos ca preşedintele, uneori. Nimic nu îmi place mai mult decât să văd intelectuali nervoşi, care se îmbujorează când de plăcere, când de mânie”, a afirmat ironic Crin Antonescu. Cum i s-a amintit că în apropierea şefului statului se mai află şi purtătorul de cuvânt Valeriu Turcan, Antonescu a avut o nouă replică ironică: “Eu am vorbit despre cei pe care ţin minte cum îi cheamă”. Crin Antonescu a admis că Traian Băsescu acuză “pe bună dreptate” clientelismul politic şi faptul că anumite personaje sunt introduse în diferite consilii de administraţie şi agenţii guvernamentale, dar a arătat că acelaşi lucru se întâmplă şi la Preşedinţie. “Hai să ne uităm cum e făcut aparatul intim al Preşedinţiei, purtătorul de cuvânt al Preşedinţiei, consilierii. (...) Mai departe, consilierii aceştia de ce sunt puşi? Pentru că au scris nişte articole în presă, în care l-au lăudat pe Băsescu sau mai ales i-au înjurat duşmanii. Nu se poate să faci o asemenea gafă şi în momentul ăla măcar nişte consilieri trebuie să zboare”, a spus Antonescu.


Liga Pro Europa aşteaptă scuze



Preşedintele Ligii Pro Europa, Smaranda Enache, a afirmat ieri că Traian Băsescu ar trebui să ceară personal scuze statului Israel, făcând referire la confuzia pe care preşedintele ţării ar fi făcut-o între acest stat şi Palestina. Enache a declarat că afirmaţiile “nepotrivite şi insultătoare făcute de preşedintele Traian Băsescu” au generat “un val de critici în presa din Israel şi în societatea civilă din România”, informează Mediafax. Ea a susţinut că astfel au fost prejudiciate relaţiile dintre cele două state, iar incidentul a avut loc la puţin timp după ce “s-a consumat, prin vandalizarea monumentelor funerare din Cimitirul Evreiesc din Bucureşti, un atac antisemit deosebit de grav”. “Considerăm că este absolut necesar ca preşedintele Traian Băsescu să prezinte personal scuze statului Israel”, a afirmat Smaranda Enache.

Ioan HOLBAN – În cautarea Templului Pierdut

Kadiş (III)

Reîntoarcerea acasă, chiar dacă mereu pîndită de ispita Diavolului (Mai binele), este a regăsirii Ţării, ca în acest antologic poem pe care l-ar fi putut scrie oricare din poporul lui Moise, ajuns la capătul promis al rătăcirii sale în pustiu: "Spune-mi, Doamne,/Cînd ai semănat/În deşertul nostru/Sămînţă de floare? Înaintea sclaviei Tale/În păgînime,/Sau după dezrobire?/Pustiul era pustiit/De culorile Tale,/De păşnicia lor./Doar între cocoaşele/Cămilelor,/Care îl străbăteau,/Odihnea hărnicia/Penelului Tău./Doamne,/Cînd ai semănat/În deşertul nostru/Sămînţă de floare,/Că astăzi e grădină,/E Ţară?!" (Floare de pustiu. Israelului). Şi de la superbia regăsirii grădinii de acasă pînă la imaginea derizorie a aceleiaşi flori de pustiu, azi, nu e decît o clipă: cele şapte vaci grase ale liniştii şi belşugului au dispărut, lăsînd pajiştea arsă vacilor slabe ale ruinei cotidianului din noul Babilon: "Oraşul stafiilor, Sderot,/şapte ani de rachete Kassam,/bătrîni bătuţi de hoţi,/să-şi dea pensia şi bijuteriile,/răspuns Iranului:/satelitul nostru Tacsar,/cocaină,/premiul Nobel pentru chimie,/dobînzi bancare,/premiul Goethe/scriitorului Amos Oz,/regina frumuseţii violată,/transplant de inimă şi de ficat/în spitale israeliene,/medic, maior în rezervă,/spion pentru Iran,/Annapolis – şampanie fără speranţe,/Europa sionistă/îngropată în cimitirele noastre,/maşini furate,/alte două premii Nobel,/peşte alterat pus în vînzare,/încălcarea jurămîntului/de către Primul-Ministru,/oligarh în drum spre Parlament,/meciuri vîndute,/şosele/în cartiere noi de locuinţe/ucigaşul lui Rabin,/erou al tineretului, ex-preşedintele ţării/pe banca acuzaţilor (...)" acestea şi atît sînt viaţa/traiul/destinul în grădina de altădată: în Israel pentru Shaul Carmel, dar nu e aşa pretutindeni?

Peretele lui Dumnezeu este şi – sau, poate, în primul rînd – o carte de mesaj: al trăiniciei (un cuvînt des folosit în poemele volumului), împotriva urii care dărîmă suflete şi ameninţă Zidul Plîngerilor, noua casă a Domnului; şi, mai cu seamă, regăsim în Peretele lui Dumnezeu sensul înalt al rugăciunii oamenilor prin care Dumnezeu "supravieţuieşte", asumat, devenit realitatea lor lăuntrică: "Ca să Te pot salva,/Ca să Te pot smulge/Din pragul morţii,/Doamne,/Rămîi în mine./Rătăcirile Tale,/Absenţa Ta îndelungată,/Cînd fiind/Te-ai fi putut salva,/E de neiertat./Furcile diavolului/Ţi-au străbătut/Cele şase milioane de inimi,/Pe care le-ai avut./Doar una singură mai bate,/Cea din pieptul meu./Ca să Te pot salva,/Ca să supravieţuieşti,/Rămîi în mine,/Doamne!" (Rămîi în mine).

Kadiş (II)
Ioan Holban
http://www.evenimentul.ro/articol/kadis-ii.html

Trei sînt temele importante ale poemelor din "rugăciunea-carte" a lui Shaul Carmel. Ma întîi, reîntoarcerea acasă (temă veche, venind din Vechiul Testament), a celor de dinainte în Ţara Făgăduinţei, a celor de ieri şi de azi în patria pierdută, în Ierusalim; şi, odată cu oamenii, revine acasă însuşi Dumnezeu, pentru a se împămînteni, pentru a se omeni, cum, inspirat, spune poetul în Omeneşte-Te!: "Readus/Din surghiunul Cerului,/Acasă,/De Oştirile Tale,/Împămînteneşte-Te!/Omeneşte-Te,/Doamne!/Umiliţi şi umilitori,/Ne alungăm/Unul pe altul,/Ne ferecăm sufletele/Unul în faţa altuia,/Ne urîm din ură,/Din dragoste pentru ea,/Ne ruinăm/Ruinele Templului/Din noi./Omeneşte-Te!/Împămînteneşte-Te,/Doamne!/Că numai Ţie/Cu îngăduinţă/Îţi vom ierta/Nevinovăţia./Amen!".

Surghiunit în cer de oameni, Dumnezeu este readus tot de ei acasă "să Te luăm în Templu", pentru a se "trăinici" în Zidul Plîngerilor – noua Sa casă de după dărîmarea Templului lui David şi Solomon; Zidul Plîngerilor e "lăcaşul de veci al lui Dumnezeu", singurul care poate pune capăt veşnicei rătăciri a omului în "bejania vînturilor". Asociat acestei teme este motivul (pe)trecerii generaţiilor – a vremii şi timpurilor, în fapt –, cu înşiruirea "neamurilor" ca un semn al rezistenţei, trăiniciei şi dăinuirii: ceea ce este explicit în dedicaţia cărţii (consacrată lui "Itzhak, coborîtor din casa Minei şi a lui Mordehai") se esenţializează într-un poem precum "Rugăciunea din piept: "În timp ce coboram panta/Spre peretele lui Dumnezeu,/Spre înălţimea zidului/Să mă înalţ,/Bunicul,/Înfăşurat în Talit,/Cînta un vaiet prelung,/Aplecîndu-se mereu/Înainte,/Gata să-mi spargă/Coşul pieptului./În mine,/Încă se ruga/Reb Iosală Şapira/Să ajungă clipele/Astea./... Şi coboram panta/Spre înălţimea/Domnului,/Să mă înalţ/Cu el cu tot". Iar acasă, pentru a se reîntregi neamul, e nevoie de linişte – un leit-motiv al înregistrării literaturii pe care o scriu poeţii şi prozatorii evrei; Shaul Carmel se roagă pentru (măcar) şapte ani de linişte ai "vacilor grase" din visul faraonului (Hotel "Parc") într-o realitate tragică, a camerelor de gazare din trecutul recent (în infernul Holocaustului, în secţiunea a doua a cărţii, Dumnezeu, marele absent), dar şi a "vestei antiglonţ", a "răcnetului trotilului" ori a "sunetului sfîşietor al rachetelor" de azi: astfel, într-un impresionant lamento: "Lîngă tronul Tău, Doamne,/Unde Ţi-am pus masca de gaze,/Atîrnă şi vesta antiglonţ./Îmbrac-o şi vino repede!/Ieşim în stradă./Ţii minte autobuzul copiilor,/Aşa cum l-ai numit?/Cel care trecea pe aici zilnic,/Pe lîngă peretele Templului?/Autobuzul cu şcolari,/Cu nepoţii lui Dumnezeu,/Cum le ziceam eu?!/A sărit în aer!/L-au aruncat în aer, Doamne!/Terorista,/Sinucigaşa era din Hevron,/De lîngă Cripta Patriarhilor,/De lîngă mormîntul lui Abraham,/ Părintele ei./Şapte copii/Avea ucigaşa de copii,/Şapte orfani a lăsat lumii./Ieşim în stradă, Doamne,/Să adunăm aşchiile/De carne abia înflorită,/Ochiurile de sînge/Pline de viaţă frîntă,/Spre înhumare/În pămîntul Tău,/Israel" (Mamă ucigaşă de copii).

Zoltan TERNER – Shaul Carmel si Cerul de sub pamînt