Orwell[v=]

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/george-orwell-scriitor-spirit-revolutionar

George Orwell

http://cultural.bzi.ro/nineteen-eighty-four-de-george-orwell-una-din-cele-mai-controversate-carti-11435

George Orwell

• Fiction
  
  
  
  • 1984
    
  • Animal Farm
    
  
  


• Essays
  
  
  
  • Shooting An Elephant
    
  • A Hanging
    
  • Bookshop Memories
    
  • Spilling The Spanish Beans
    
  • Mark Twain The Licensed Jester
    
  • Can Socialists Be Happy?
    
  • Future Of A Ruined Germany
    
  • Why I Write
    
  • Reflections On Gandhi
    
  
  


• Poetry
  
  
  
  • A Little Poem
    
  • Awake! Young Men of England
    
  • Ironic Poem About Prostitution
    
  • Kitchener
    
  • Our Minds Are Married
    
  • Poem From Burma
    
  • The Lesser Evil
    
  • The Pagan
    
  
  

http://www.george-damian.ro/george-orwell-in-dosarele-serviciilor-secrete-britanice-4437.html

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/o-mie-noua-sute-optzeci-si-patru-de-george-orwell--24693.html

George Orwell în dosarele serviciilor secrete britanice

Dosarul de urmărire informativă al lui George Orwell declasificat de MI-5 la sfârşitul anului 2007 este unul mai degrabă atipic. De altfel şi ofiţerii de informaţii britanici nu conteneau să-şi exprime nedumerirea asupra a ceea ce credea cu adevărat George Orwell. Pe numele său real Eric Arthur Blair, scriitorul şi jurnalistul George Orwell a făcut [...]

George Orwell: Cărţi sau ţigări

Volumul Cărţi sau ţigări ( traducere: Ciprian Şiulea; colecţia „Biblioteca Polirom“) include o serie de eseuri şi texte publicistice în care autorul britanic abordează, cu bine-cunoscuta sa incisivitate şi umorul lui subtil, teme mai mult sau mai puţin grave. Interesul redus pentru lectură al oamenilor obişnuiţi (comentat în textul cu titlul explicit Cărţi sau ţigări), atmosfera mizeră dintr-un spital franţuzesc interbelic, zbaterile ridicole ale unui cronicar de carte sau slaba reacţie a scriitorilor occidentali faţă de starea literaturii din Uniunea Sovietică sînt doar cîteva din subiectele abordate de Orwell într-un demers în care dimensiunea etică e dublată de talentul jurnalistic şi literar al acestui mare prozator din secolul XX.

În Observator cultural publicăm – ca avanpremieră editorială –un articol intitulat Confesiunile unui cronicar de carte.

„Adevăratul motiv pentru care îl citim pe Orwell este acela că natura lui hibridă l-a făcut să devină extraordinar de sensibil la ruptura – ce se vede pretutindeni – între cum ar trebui să stea lucrurile şi cum stau ele de fapt. El rosteşte ceea ce e de nerostit.“



„Nu există nici un înlocuitor pentru George Orwell, aşa cum nu există nici un înlocuitor pentru Bernard Shaw sau Mark Twain... El a zgîndărit, a provocat şi a iritat minţile leneşe, dar i-a şi încîntat pe cei cărora le făcea plăcere să urmărească spectacolul unei gîndiri originale.“

„Dacă Orwell şi-ar fi trăit viaţa pînă la capăt, ar fi devenit cel mai mare critic literar modern al limbajului. El a trăit totuşi mai mult decît suficient pentru a transforma domeniul textelor politice într-o ramură a ştiinţelor umaniste, impunînd un standard de reacţie civilizată la complexa textură a vieţii.“

George Orwell (pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) s‑a născut în 1903 în India şi a murit de tuberculoză, la Londra, în 1950. Orwell a studiat la Eton între 1917 şi 1921, publicînd în diferitele reviste ale colegiului, iar între 1922 şi 1927 s‑a angajat în cadrul Poliţiei Imperiale Indiene din Birmania, experienţă pe care a reconstituit‑o mai tîrziu în romanul Zile birmaneze (1934; Editura Polirom, 2003). Prima sa carte, Fluierînd a pagubă prin Paris şi Londra (1933), este o relatare emoţionantă şi mai ales comică a celor cîţiva ani de sărăcie autoimpusă pe care i‑a trăit după ce s‑a întors în Europa. Printre roma­nele sale din anii 1930 se numără O fată de preot (1935; Editura Polirom, 2011), Aspidistra să trăiască! (1936; Editura Polirom, 2009) şi O gură de aer (1939; Editura Polirom, 2010), dar adevărata recu­noaştere i‑au adus‑o alte două proze-repor­­taj:Drumul către Wigan Pier (1937), despre viaţa la limita sărăciei a minerilor dintr‑un orăşel din Lancashire, şi Omagiu Cataloniei (1938; Editura Polirom, 2009), despre propria sa experienţă din timpul Războiului Civil din Spania. Între 1943 şi 1945, ca director literar la Tribune, a publicat numeroase articole literare şi politice, colaborînd în acelaşi timp la Observer şi la Manchester Evening News. Fabula politică Ferma Animalelor (1945; Editura Polirom, 2002) şi distopia O mie nouă sute optzeci şi patru (1949; Editura Polirom, 2002) sînt cele mai populare romane ale lui Orwell şi au fost traduse în întreaga lume. În anul 2010 Editura Polirom a publicat în traducere o ediţie îngrijită de Peter Davison a Jurnalelor lui Orwell.


Confesiunile unui cronicar de carte/ fragment din volumul Cărţi sau ţigări


Într‑un dormitor rece, dar sufocant, presărat cu mucuri de ţigară şi ceşti de ceai băute pe jumătate, un bărbat într‑un halat ros de molii stă la o masă şubredă, încercînd să facă loc maşinii sale de scris printre mormanele de hîrtii prăfuite care o înconjoară. Nu poate arunca hîrtiile, căci coşul de gunoi e deja plin ochi şi, în plus, undeva printre facturile neplătite şi scrisorile la care nu a răspuns e posibil să fie un cec de două guinee, pe care el e aproape sigur că a uitat să îl depună la bancă. Există de asemenea scrisori cu adrese pe care ar trebui să le noteze în carneţelul lui. Şi‑a pierdut carneţelul de adrese, iar ideea de a‑l căuta – de fapt de a căuta orice – îi induce impulsuri suicidale acute.

E un bărbat de treizeci şi cinci de ani, dar arată de cincizeci. E chel, are vene varicoase şi poartă ochelari sau ar purta dacă singura lui pereche nu s‑ar rătăci sistematic. Dacă lucrurile îi merg normal, va suferi de malnutriţie, dar dacă a avut de curînd baftă, va suferi de mahmureală. În acest moment e unsprezece şi jumătate dimineaţa şi, conform programului său, ar fi trebuit să înceapă să lucreze cu două ore în urmă, dar chiar şi dacă ar fi încercat serios s‑o facă, ar fi fost enervat de ţîrîitul aproape continuu al telefonului, de ţipetele copilului, de huruitul unui pickhammer din stradă şi de cizmele grele ale creditorilor lui, ce tropăie în sus şi în jos pe scări. Cea mai recentă întrerupere a fost a doua sosire a poştei, care i‑a adus două prospecte şi o somaţie de plată a impozitelor tipărită cu roşu.

Nu mai e nevoie să spunem că această persoană e un scriitor. Ar putea fi poet, romancier sau scenarist de film ori radio, pentru că literaţii sînt foarte asemănători, dar haideţi să spunem că e cronicar de carte. El are acolo, pe jumătate ascuns sub mormanul de hîrtii, un pachet mare cu cinci volume pe care editorul lui i le‑a trimis împreună cu un bilet ce îi sugerează că „ar trebui să meargă bine împreună“. Au sosit cu patru zile în urmă, dar timp de patruzeci şi opt de ore cronicarul a fost împiedicat să deschidă pachetul de o paralizie morală. Ieri, într‑unmoment de hotărîre, a smuls sfoara de pe el şi a descoperit că acele cinci volume sînt Palestine at the Cross Roads, Scientific Dairy Farming, A Short History of European Democracy (care are 680 de pagini şi cîntăreşte două kilograme), Tribal Customs in Portuguese East Africa şi un roman, It’s Nicer Lying Down, probabil inclus din greşeală (1). Cronica lui – de opt sute de de cuvinte, să zicem – trebuie să „ajungă“ pînă mîine la prînz.

Trei dintre aceste cărţi tratează subiecte asupra cărora el este atît de ignorant, încît va trebui să citească cel puţin cincizeci de pagini dacă vrea să evite o boacănă care să‑l dea de gol nu doar faţă de autor (care, desigur, ştie totul despre obiceiurile cronicarilor de carte), dar şi faţă de publicul larg. La ora patru după­amiază va fi scos cărţile din învelitoarele lor de hîrtie, dar va suferi încă de acea incapacitate nervoasă de a le deschide. Ideea că va fi nevoit să le citească şi chiar mirosul hîrtiei are asupra lui acelaşi efect ca ideea de a mînca budincă rece din făină de orez condimentată cu ulei de castor. Şi totuşi, în mod curios, textul lui va ajunge în redacţie la timp. Cumva, ajunge întotdeauna acolo la timp. Pe la nouă seara mintea lui va deveni relativ limpede, iar el va sta pînă în zori într‑o cameră din ce în ce mai rece, în timp ce fumul de ţigară devine tot mai gros, va răsfoi cu profesionalism cărţile una după alta şi le va lăsa din mînă cu un comentariu final: „Dumnezeule, ce maculatură!“ Dimineaţa, cu ochii împăienjeniţi, morocănos şi neras, va privi timp de o oră sau două coala albă de hîrtie, pînă cînd limba ameninţătoare a ceasului îl pune în mişcare, înspăimîntîndu‑l. Apoi se porneşte dintr‑odată. Toate expresiile vechi şi mucegăite – „o carte ce nu trebuie ratată“, „ceva memorabil pe fiecare pagină“, „deosebit de valoroase sînt capitolele ce abordează etc., etc.“ – sar la locurile lor ca pilitura de fier sub atracţia magnetului, iar cronica va ajunge exact la dimensiunea potrivită şi exact cu trei minute înainte de termen. Între timp, un alt teanc de cărţi prost asortate şi neapetisante va fi sosit prin poştă. Deci totul merge înainte. Şi totuşi, cu ce speranţe măreţe îşi începuse cariera această fiinţă asuprită şi angoasată cu doar cîţiva ani în urmă!

Par să exagerez? Îl întreb pe orice cronicar cu rubrică – oricine scrie, să zicem, despre minimum o sută de cărţi pe an – dacă poate nega în mod sincer că obiceiurile şi caracterul lui sînt aşa cum le‑am descris. De altfel fiecare scriitor e cam genul acesta de persoană, dar a face cronică de carte mult timp şi nediscriminat este o slujbă deosebit de ingrată, iritantă şi obositoare. Implică nu doar lăudarea maculaturii – deşi implică şi asta, după cum voi arăta imediat –, ci şi inventarea constantă de reacţii faţă de cărţi care nu îţi inspiră nici un fel de sentimente spontane. Oricît de suprasaturat ar fi, cronicarul e interesat profesional de cărţi şi, din miile de volume care apar anual, probabil că există cincizeci sau o sută despre care i‑ar plăcea să scrie. Dacă e un as în domeniu, poate să ajungă la zece sau douăzeci dintre ele; dar cel mai probabil va ajunge la două sau trei. Restul muncii sale, oricît de conştiincios ar fi cu laudele şi criticile, este în esenţă vorbărie. Îşi varsă la canal spiritul nemuritor – un sfert de litru odată.

Marea majoritate a cronicilor oferă o descriere nepotrivită sau înşelătoare a cărţii despre care vorbesc. După război editorii au fost mai puţin în măsură decît înainte să îi strîngă cu uşa pe redactorii rubricilor literare şi să obţină panegirice pentru fiecare carte produsă de ei, dar, pe de altă parte, nivelul cronicilor a coborît din cauza lipsei de spaţiu şi a altor probleme. Văzînd rezultatele, oamenii sugerează uneori că soluţia constă în a lua cronica de carte din mîinile scribilor. De cărţile pe teme de specialitate ar trebui să se ocupe experţii, iar o mare parte din cronici, mai ales cele de roman, ar putea fi făcute foarte bine de amatori. Aproape orice carte e capabilă să‑i stîrnească sentimente aprinse – fie doar şi o neplăcere aprinsă – unuia dintre cititori, ale cărui idei despre ea ar valora cu siguranţă mai mult decît cele ale unui profesionist plictisit. Dar, din nefericire, după cum ştie fiecare redactor, genul acesta de muncă e foarte greu de organizat. În practică, redactorul se trezeşte că apelează de fiecare dată la echipa lui de scribi – „obişnuiţii“ lui, cum le spune.

Nimic din toate astea nu e remediabil atîta timp cît se consideră de la sine înţeles că fiecare carte merită o cronică. E aproape imposibil să vorbeşti despre cărţi la grămadă fără să lauzi grosolan şi exagerat marea lor majoritate. Pînă cînd nu ai o relaţie profesională de un fel sau altul cu cărţile, nu descoperi cît de proaste sînt cele mai multe dintre ele. În mult mai mult de nouă cazuri din zece singura critică cu adevărat obiectivă ar fi „Cartea asta nu are nici o valoare“, în timp ce adevărata reacţie a cronicarului ar fi, probabil, „Această carte nu mă interesează deloc şi nu aş scrie despre ea dacă nu aş fi plătit pentru asta“. Dar oamenii nu ar plăti ca să citească genul acesta de lucruri. De ce ar face‑o? Ei vor un fel de ghid al cărţilor despre care li se spune că ar trebui să le citească, vor un fel de evaluare. Numai că imediat ce sînt pomenite valori, standardele se prăbuşesc. Căci atunci cînd cineva spune – şi aproape fiecare cronicar spune aşa ceva cel puţin o dată pe săptămînă – că Regele Lear e o piesă bună şi The Four Just Men (2) e un roman de acţiune bun, ce sens mai are cuvîntul „bun“?

Mie mi s‑a părut întotdeauna că procedura cea mai bună e să ignori pur şi simplu marea majoritate a cărţilor şi să oferi cronici foarte lungi – o mie de cuvinte e un minimum absolut – acelora puţine care par să conteze. Notele scurte, de un rînd sau două, despre cărţi în curs de apariţie pot fi utile, dar cronica obişnuită de lungime medie, de vreo şase sute de cuvinte, nu are cum să fie altfel decît lipsită de valoare, chiar şi atunci cînd cronicarul vrea într‑adevăr s‑o scrie. Dar în mod normal nu vrea s‑o scrie, iar producţia de bucăţele, săptămînă de săptămînă, îl reduce curînd la silueta obosită, în halat de casă, pe care am descris‑o la începutul articolului. Oricum, fiecare om din lumea asta are pe cineva la care să se uite de sus, iar eu trebuie să spun, avînd experienţa ambelor profesii, că un cronicar de carte o duce mai bine decît un critic de film, care nici măcar nu poate să‑şi facă munca acasă, ci trebuie să meargă la vizionări de la ora unsprezece dimineaţa, şi căruia, cu una sau două excepţii notabile, i se cere să‑şi vîndă onoarea pe un pahar de sherry prost.

Orwell
Orwell- vizionarul ( 1903- 1950)

Enciclopedia Britanică acordă un spațiu destul de limitat scriitorului George Orwell ( Eric Arthur Blair), deși influența sa, în special după anul morții ( 1950) în literatură și politică, a fost enormă. „1984” a sunat ca un dangăt de clopot de alarmă. Big-Brother a intrat în limbajul curent al politicienilor din Vest. Cei din Est l-au ignorat și s-au temut de ceea ce prevedea Orwell. El nici nu era un clar-văzător, știa, fără să fi văzut, ce înseamnă transformarea omului într-un mecanism din angrenajul sistemului care aduce fericirea cu forța – dictatura comunistă de tip stalinist. De fapt, altă dictatură comunistă nu cunoaștem și probabil că nici comunismul nu va reveni ca dictatură, poate ca idee, ca un vis-coșmar. Eu nu sunt un iubitor de inegalitate socială, de capitalism bazat pe corupție, furt, dar Gulagul, ca și Holocaustul nazist m-au convins că orice violare a libertăților elementare ale omului nu pot aduce nici un bine, se transformă, ca în „Colonia penitenciară” a lui Kafka, în instrument de tortură. Eu nu sunt un clar-văzător. Nu știu nici ce va fi în secolul XXI până la urmă, nici după acest secol. Orwell a fost un mare satiric, unul dintre cei mai mari, părinte, cred că i-a fost Jonathan Swift, el a știut să se împotrivească prin scris inumanului, încă de când era în India, în anii 1922-1927, apoi în anii războiului civil din Spania ( 1936-1939). Știa despre procesele staliniste din anii 30, fusese scurt timp comunist, apoi a devenit un adversar convins, iar moartea prematură, la numai 47 de ani a lipsit literatura universală de unul din marile ei talente. ”Ferma animalelor” ( 1945) este una dintre cele mai savuroase satire din literatura lumii. Animalitatea din om( de ce să ascundem?), prostia cu caracter majoritar, interesul meschin, cruzimea fără margini, aceste trăsături pe care ni le-a dat o istorie pe care singuri am făurit-o, ne pot duce la o involuție catastrofală. Anul 1984 a trecut. Orwell era în cimitir de 34 de ani, dar războaiele, politica de acaparare și de confruntare, dictaturile care s-au succedat au confirmat nefericirea pe care sensibilul scriitor o prevedea. Orwell era un om religios prin instinct, nu era un predicator, el suferea alături de noi.
Portretul fizic – înalt, zvelt, cu părul tuns scurt, cu o ,mustață tăiată sever, avea un aspect de englez onorabil, liniștit, dar era un rebel. Propaganda comunistă l-a numit „fascist”. Pe cine? Pe dușmanul oricărui totalitarism. A studiat la colegii de renume, a fost un om citit, era admirat de prieteni, dar a murit sărac, bolnav de tuberculoză. Nu a beneficiat nici de darurile societății de consum, nici de fostele simpatii pro-comuniste. Un răzvrătit, tot un don Quijote, ca mulți alți martiri ai propriilor iluzii. Credea că schimbă lumea. A scris două eseuri excelente, „ O spânzurătoare”, ”Împușcând un elefant”, văzuse multe în India colonială, dar nu cu ochiul idilizant al lui Kipling. În Spania au fost executați mii de „anarhiști”, troțkiști, la ordinele lui Stalin, care , exact ca un Big-Brother controla de la Moscova ce discutau voluntarii comuniști, socialiști, ș.a. în taberele lor, pe stradă. În loc de unitate, Stalin urmărea, ca și Inchiziția pe „eretici”. Scopul era teroarea și nu victoria împotriva unui alt dictator, Franco. Din două rele, Spania a ales răul mai mic, dictatura lui Franco. Astfel comuniștii au pierdut și s-au compromis. Se pare, definitiv.
Cred că mulți au citit cărțile lui Orwell, ele se pot reciti cu plăcere. Lumea s-a schimbat, au apărut alte pericole, extremismul terorist de grup, de mase fanatizate religios, goana după resurse energetice au schimbat fața lumii. Dar oricând și oriunde, se va găsi un „nebun” să se dorească un Big-Brother. Orwell ne spune – fiți atenți!
Boris Marian.

CE CITIM - George Orwell


Magazinieri, 20:49 0 “Jurnalele” lui George Orwell, care au stârnit atât interesul iubitorilor de literatură, cât şi pe cel al pasionaţilor de subiectele de istorie recentă, urmează să ajungă pe piaţa din România până la sfârşitul acestei luni.

Casa lui Orwell, atracţie în India



Bungalovul în care s-a născut George Orwell va fi reamenajat. Ţinta este atragerea turiştilor într-unul dintre cele mai sărace state din India, scrie The Telegraph. [Citeste]

Jurnalul unui scriitor decedat
George Orwell este cu siguranţă cel mai faimos scriitor care ţine un jurnal online. Faptul că a încetat din viaţă acum aproape 60 de ani nu îl împiedică să fie citit cu sufletul la gură de zeci de mii de internauţi, care aşteaptă în fiecare zi să vadă ce mai are de spus Orwell.
Blogul (orwelldiaries.wordpress.com) nu este scris de vreun imitator, ci chiar de Orwell. Autorul “Fermei animalelor” a ţinut vreme de 3 ani un jurnal personal, inedit până acum, pe care fundaţia ce se ocupă de posteritatea scrierilor sale a decis să-l publice sub formă de blog, fiecare însemnare apărând pe net la exact 70 de ani după ce a fost scrisă iniţial.Nu trebuie să vă aşteptaţi însă la ceva de talia lui “1984” sau a “Omagiului Cataloniei”. Primul an de jurnal, cel puţin, este dedicat în cea mai mare parte îngrijirii grădinii şi găinilor, devenite o resursă rară în vreme de război.
Trebuie să cauţi cu multă răbdare pentru a-l descoperi pe Orwell jurnalistul - de obicei, e mai interesat de cât de mult au ouat găinile sale decât de desfăşurarea războiului în Polonia. Probabil că acesta e şi principalul motiv de interes al jurnalului: el ne prezintă lumea în mijlocul celei mai dramatice confruntări din istorie, aşa cum a văzut-o unul dintre cei mai “politici” scriitori. În realitate, e o lume normală, în care Orwell, ca milioane de contemporani ai săi, e mai preocupat să-şi facă rezerve de bezină din timp, îşi imaginează că Japonia va trece de partea britanicilor şi consideră ştirea zilei faptul că lordul Mosley, şeful fasciştilor britanici, ar fi sado-masochist. Şi probabil că acesta a fost şi scopul publicării pe Internet a acestui jurnal, altminteri foarte neinteresant: să arate că un scriitor este un om obişnuit, cu nimic mai bun sau mai rău decât un blogger contemporan, prea puţin preocupat de marile probleme ale umanităţii şi cu care e mult mai uşor să empatizezi decât s-ar crede.

http://www.cotidianul.ro/jurnalul_unui_scriitor_decedat-105668.html

George Orwell, plagiator?
Romanul „1984" al lui 
George Orwell, care a implinit 60 de ani de la editare, este considerat drept o mare opera literara a secolului XX. Putini stiu, insa, ca marele scriitor a „imprumutat" intriga si personajele cartii dintr-o opera rusa din anul 1920, intitulata „Noi, ceilalti", al carei autor se numeste Evgheni Zamiatin.
[size=9]Ceea ce este amuzant este faptul ca, in 1946, Orwell, intr-o cronica critica aparuta in Tribune, remarca influenta pe care cartea rusului a avut-o asupra unei alte mari opere, „Minunata lume noua", a lui Aldous Huxley. Intr-un numar recent din tabloidul The Guardian, Paul Owen trece in revista asemanarile dintre cartile lui Zamiatin si Orwell, ele nefiind deloc putine. In ambele cazuri, intriga se deruleaza undeva, in viitor, punand in scena un personaj care traieste intr-o epoca totalitara, impotriva careia se revolta, fiind incurajat in demersul sau de catre o femeie care simbolizeaza libertatea politica si sexuala care exista intr-o noua ordine mondiala. Acestia sunt descoperiti si supusi torturilor fizice si psihice. La final, eroul isi da seama ca iubeste statul si isi neaga angajamentul revolutionar.
Owen se intreaba daca prin acest plagiat romanul lui Orwell si-ar altera respectul pe care il detine, ajungand la concluzia ca daca „1984" nu ar fi existat, atunci locul lui ar fi fost luat cu siguranta de cartea lui Zamiatin. Ce e propriu lui Orwell sunt stilul si atmosfera sumbra si pesimista a romanului si punerea in scena a totalitarismului. Cum nimeni nu-l acuza pe Orwell de plagiat, criticul de la The Guardian ureaza cartii... la multi ani!

Jurnalele lui Orwell se deschid pe 9 august
Un site dedicat scriitorului George Orwell va publica zilnic, începând din 9 august, fragmente din jurnalele acestuia. Seria extraselor va dura patru ani.

GEORGE  ORWELL-
10]Omul este singura creatură care consumă fără să producă. Nu dă lapte, nu face ouă, este prea firav pentru a trage plugul, nu poate alerga suficient de repede pentru a prinde iepuri. Totuşi este stăpânul tuturor animalelor.
9]În lini mari toţi oameni vor să fie buni. Dar nu prea buni şi nu tot timpul.
8]Fara indoiala ca alcolul, tutunul, si multe altele, sunt lucruri pe care un sfant trebuie sa le evite, dar sfintenia este un lucru pe care oamenii trebuie sa-l evite.
7]Libertatea este dreptul de a le spune, oamenilor, ceea ce nu vor să audă.
6]Miturile in care credem au tendinta de adevenii adevarate.
5]Maselor li se poate acorda libertatea gîndirii. Pentru că masele nu gîndesc.
4]Fiecare generaţie îşi imaginează că este mai inteligentă decît cele de dinainte şi mai înţeleaptă decît cele ce vor urma.
3]Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decat altele.
2]Scopul unei glume nu este de a degrada fiinta umana, ci doar sa-i reaminteasca ca este deja degradata.
1]Intr-o epoca in care minciuna e la putere, a spune adevarul a devenit un act revolutionar.