Sorban[v=]

„Chestiunea maghiară" de Raoul Sorban
Raoul Sorban este si rămîne un mare intelectual, care s-a afirmat,
plenar, în ramura umanisticii, reliefînd o vastă cultură, măiestrie
în ceea ce priveste interpretarea istoriei – mai ales cea a
Transilvaniei – si, nu în ultimul rînd, un profund patriotism. De
cîte ori îl revăd am impresia că în fata mea stă un patriarh, de o
grandoare austeră si hieratică, legat parcă de sute de licee din
însîngeratul Ardeal, ducîndu-mă cu gîndul la „cuvintele-simbol" ale
folclorului nostru: „Muntii nostri aur poartă/ Noi cersim din poartă-
n poartă"... Despre maestrul Raoul Sorban, Adrian Riza a consemnat
următoarele: „Descendent al unei vechi familii nobiliare transilvane,
Raoul Sorban era însă dintotdeauna un «om de stînga». După Diktatul
de la Viena, purtat din închisori unguresti într-o companie de
pedeapsă spre frontul din Răsărit, el era destinat disparitiei. Apoi,
în 1952, a fost arestat din nou, de această dată ca «dusman al
poporului». Peste toate avatarurile unei biografii frămîntate, Raoul
Sorban rămîne o mare constiintă, un reper de atitudine neabătută de
pe drumul drept al închinării la un ideal. Un ideal de înalt umanism
(Sorban a fost consacrat «Drept între Popoare» la Yad Vashem, în
Ierusalim, pentru actiunea de salvare a evreilor «cu riscul propriei
vieti»), cu rădăcini într-o neînfrîntă credintă în poporul căruia îi
apartine, în destinul lui istoric si în capacitatea lui de trăire
înaltă, europeană. Cartea de fată vine să confirme toate acestea si
să lămurească sensul major al unei existente, avertizîndu-ne,
încercînd să ne deslusească pericolele ce ne pîndesc dacă ne uităm
trecutul. Si, totusi, silit să spun în cîteva cuvinte cine e Raoul
Sorban, as putea, reducîndu-i la esente viata si zbuciumul, s-o fac:
Raoul Sorban este un Om si este un Român. Si, cum zicea Eminescu, cu
asta punctum". Volumul „Chestiunea maghiară", de Raoul Sorban, pune
într-un con de lumină multe, foarte multe documente în legătură cu
istoria Transilvaniei; totodată, volumul dă un răspuns, categoric,
neohorthystilor, care pledează pentru refacerea „Ungariei Mari". Fapt
utopic, care ar însemna că ungurii, în acest context, ar fi o
populatie în minoritate. Sfidînd realitatea că în Ardeal populatia
românească, urmasii dacilor si romanilor, constituie majoritatea,
unii pseudoistorici sustin următoarele: „Pretentiile Ungariei (asupra
Transilvaniei – n.n.) sînt justificate atît la nivelul mai ridicat,
cît si de superioritatea si semnificatia europeană a creatiilor sale.
Dacă se compară valorile produse de milenara cultură a maghiarimii
ardelene cu cele ale românilor – care, în marea lor majoritate, au
imigrat în Transilvania abia în secolele XVII-XVIII-XIX – vom
constata în sarcina românilor o înrădăcinată si umilitoare
inferioritate intelectuală, o asemenea diferentă penibilă (în
comparatie cu ungurii – n.n.) încît, în interiorul unei pasnice
viitoare convietuiri, politica ungară, pe cît posibil, n-ar avea voie
nici măcar să se refere la ea.... Pretentia românilor (asupra
Transilvaniei – n.n.) poate fi sustinută doar de un singur argument:
de numărul (mai mare – n.n.) al populatiei, mai exact de majoritatea
etniei române (în Transilvania – n.n.). În acest chip, mecanica
interpretare wilsoniană a principiului autodeterminării (popoarelor –
n.n.) a servit un singur scop, anume acela de a camufla ineptia
aplicării brutale si fără sens a principiului etnic". Maestrul Raoul
Sorban ne expune „Doctrina hungarismului" astfel: „Doctrina
hungarismului este o realitate a telurilor ungare de-a lungul vremii.
Indiferent de marile evenimente prin care a trecut poporul maghiar,
indiferent de prefacerile la care a fost supusă viata societătii si a
statului maghiar, hungarismul a rămas acelasi, în continut si în
expresie. Folosind termenul de «maghiaromanie» la 1849, în «Das Lied
von den Maghiaromanen», preotul sas J.Fr. Geltsch se oprea asupra
unui continut tipic al doctrinei hungarismului. Maghiaromania însemna
ridicarea maghiarimii peste toate celelalte natiuni, postularea
hegemoniei maghiare, fără a tine seama de realităti. Hungarismul are
ca reper central al doctrinei sale statul lui Stefan cel Sfînt.
Aceasta ar fi Ungaria Mare, către care încearcă să năzuiască perpetuu
actiunea de stat ungară. Fantasma Imperiului ungar străbate si azi
toate proiectele de lucru ale politicii maghiare. Marea hartă a
Ungariei visate mobilizează energiile si determină actiuni, aceleasi
în fond si pe vremea lui J.Fr. Geltsch si pe vremea noastră. Culorile
politice pe care le-a schimbat statul ungar între timp n-au schimbat
în nici un fel continutul doctrinei hungarismului, care-si arată
esenta chiar si atunci cînd îmbracă hainele teoretice ale Casei
Europei".
În România zilelor noastre, aceste teze absurde nu au nici o
justificare; în această privintă ne stau mărturie realitătile din
tară: românii si maghiarii se bucură de aceleasi drepturi, iar
majoritatea strivitoare a populatiilor respective vietuieste sub
cerul senin al prieteniei între neamuri, conform principiului
crestin: „Pre pămînt pace si între oameni bună învoire"...
Doru Popovici
http://www.romare.ro/revro/curent/unguri.htm

Recviem pentru un ultim mare umanist: Raoul Sorban
Raoul Sorban (1912-2006), profesorul de istoria artelor si profesorul de nationalism, ne-a părăsit la 94 de ani, ducîndu-se la cele vesnice. Trupul respectabilului bărbat a fost îngropat în cimitirul din Dej, la 21 iulie 2006, zi însorită, cu multă lume, lîngă mormîntul tatălui său, Guilelm Sorban, fost prefect al Dejului si, mai ales, compozitor cunoscut. Raoul Sorban era un aristocrat cu o noblete atestată în documente latinesti, regale, din secolul al XIII-lea. Raoul Sorban era un cosmopolit. Vorbea, din copilărie, cu tovarăsii de joacă, româna, maghiara, germana. A studiat apoi muzica si istoria artelor în mari orase europene, la Viena si în Italia. Si-a petrecut vremea printre artistii si literatii Clujului, ca om al orizonturilor deschise, liber de orice determinări de neam, libertate sporită de conditia sa de fiu de mosier. Atelierul lui de pictor era un laborator în care se intersectau toate graiurile locului. Anii 1940-1944 au produs însă modificări imprevizibile în viata tînărului pictor, care se împărtea între propriul atelier si cenaclurile literare găzduite de profesorul Victor Papilian. În momentul în care fostii prieteni de colocvii literare, din poliglota cafenea clujeană, i-au dat de înteles că fiind „valah“ este fiintă de rang secund, ca orice valah si orice evreu, Raoul Sorban a descoperit lumea intolerantei si a opresiunii. Fiul de mosier a tinut însă să se confunde cu ai lui, cu „valahii“, si să facă din această alegere un resort de actiune. În initiativele culturale de ordin simbolic ale putinilor intelectuali si artisti români rămasi în Transilvania ocupată de trupele ungare, a avut, de aici înainte, un rol de seamă. Cît de atroce a fost această ocupatie asupra Ardealului de Nord, ne-a spus-o scriitorul Francisc Păcurariu în romanul „Labirintul“ (1974), în care multe situatii si personaje sînt luate din realitate. Raoul Sorban a luat, firesc, partea celor prigoniti, ajungînd pe această cale să participe la salvarea evreilor din Transilvania de Nord, meniti exterminării la Auschwitz. A ajuns, la fel de inevitabil, si în companiile de muncă, în care erau mobilizati prioritar români, trimisi să facă lucrări istovitoare, riscante, în spatele frontului, precum alti români. A avut parte de închisoare, unele condamnări fiind dictate de ocupantul ungur, dar si de statul român, ocupat de Armata Rosie si condus de un partid bolsevic. Paradoxal este că Raoul Sorban era un om cu vederi de stînga. După o detentie politică, de cîtiva ani, Raoul Sorban a putut să intre timid în activitatea culturală, ca redactor de editură, ca pictor, ulterior ca profesor de istorie a artei. Cu toate că mai tînărul său coleg de generatie a tinut să vorbească în romanul „Labirintul“ despre cumplita perioadă a ocupatiei ungare, Raoul Sorban a asteptat multă vreme pînă cînd s-a pronuntat ca martor al acelei sinistre perioade. A apărut, în public, ca participant la o dezbatere a revistei „Luceafărul” despre anii ‘40, ai ocupatiei armatei ungare în Transilvania, unde a adus un cuvînt lucid, nuantat, neiertător si exact. Era în anii ’80. După care a vorbit despre salvarea evreilor din Transilvania de Nord, pe care ocupantul ungar îi livra, în loturi succesive, Auschwitz-ului. Făcuse parte din releele ascunse ale acestei operatii desfăsurate de evrei, cu sprijin românesc. Mărturiile au fost puse pe hîrtie de scriitorul Adrian Riza si tipărite în Almanahurile „Luceafărul“. Declaratiile lui Raoul Sorban erau o adevărată revelatie, care modifica optica mohorîtă cu care erau priviti – si cu care se priveau - românii. Din suta de mii de exemplare ale unui asemenea Almanah, unul a ajuns la fostul rabin al Clujului, Moshe Carmilly Weinberger, care s-a întors în România să-si regăsească colaboratorul din vremuri de restriste. A avut loc o întîlnire, au avut loc discutii (am fost martor la una din ele)! Acesta a fost începutul de drum prin care Raoul Sorban a ajuns „Drept între popoare“ la Tel Aviv, unde a primit faimoasa diplomă si a sădit un pom ca toti cei laureati pentru că au salvat evrei, fără ca ei însisi să fie evrei, actionînd în mod idealist. Desi invitat oficial, la Yad Vashem, Raoul Sorban n-a primit pasaportul cuvenit. A plecat la Tel Aviv cu pasaport turistic si cu recomandarea să nu facă declaratii de presă. Acestui eveniment, căruia presa străină i-a acordat atentie, presa română i-a întors spatele. Mîna lungă a războiului rece, impunea ca, despre români si România, să nu circule nici o opinie favorabilă. Mai mult, autori care scriseseră despre omenia românească fată de evrei, în epoca Holocaustului, au început să-si schimbe opiniile si chiar să conteste salvarea evreilor, pentru care Raoul Sorban devenise „Drept între popoare“. Explozia de adevăr a mărturisirilor lui Raoul Sorban, privind prigoana ocupantului în Transilvania de Nord si prigonirea si exterminarea evreilor aici, incomoda calcule diverse. După teribilele zile ale lui decembrie 1989, l-am văzut pe Raoul Sorban preocupat de sîngele vărsat în Transilvania de Nord, si încercînd să înfiinteze, cu ajutorul guvernului provizoriu de la Bucuresti, un ziar – „Ardealul”, care n-a putut lua fiintă. A tipărit în schimb o lucrare de avertisment, la care îl îndemna vechea sa experientă de „valah“ discriminat în Transilvania de Nord, „Fantasma imperiului ungar si Casa Europei“ (1990), care a fost un mesaj venit la timp si i-a asigurat recunostinta cititorilor. Profesorul de istoria artei, care se ocupase de Tonitza, de Vida Geza, nu-si uitase instrumentele. Raoul Sorban a tipărit singulara monografie „O viată de artist“, despre Simon Holossy - „Corbul, pictor din Scoala de la Baia Mare“, evidentiindu-i valoarea, fără a uita metodele prin care propaganda ungară i-a schimbat identitatea, din român în ungur. I-au urmat si alte cărti, precum „Chestiunea maghiară“ si, mai ales, „Invazia de stafii“, volum memorialistic, ce include fragmente din drama mai multor tări si popoare, si, nu în ultimul rînd, drama poporului român si aceea a autorului cărtii legate de ultimul război mondial. Sînt cărti adînc meditate si extrem de grăitoare pentru noua generatie, aflată fatalmente departe de aceste evenimente atît de pline de urmări. La căpătîiul prestigiosului dispărut, unde am tinut să fiu prezent, s-au aflat si au vorbit personalităti importante ale bisericii crestine, scriitori si fosti studenti, dar nimeni din partea celor pe care i-a salvat cu riscul propriei vieti în anul 1944. Din generatia lui Raoul Sorban sînt cunoscute figuri supradimensionate de rezonanta operei lor: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Edgar Papu, dar nici una cu altitudinea constiintei identitătii românesti din Transilvania, în timpul războiului si după aceea. Raoul Sorban a fost un artist veritabil, un literat cu o lucidă reactie la răul care ne-a asediat si ne asediază, un patriarh care n-a cedat nimic din ideile si pozitiile sale, nici atunci cînd a fost părăsit, nici atunci cînd a fost lovit. Pentru generatiile tinere, Raoul Sorban a fost o aparitie providentială, despre care se va mai vorbi.

Mihai Ungheanu
ROMARE