MICKIEWICZ[v=]

Adam Mickiewicz si romanii

Creatia literara a lui Adam Mickiewicz

http://cultural.bzi.ro/juliusz-s-owacki-unul-dintre-cei-trei-barzi-ai-literaturii-poloneze-15312

Inca din timpul vieţii sale, Adam Mickiewicz devenise un simbol. Numele lui, asociat în permanenţă cu suferinţele şi idealurile poporului polonez, era pronunţat cu veneraţie de compatrioţi şi cu respect de străini. El reprezenta nădejdile într-un viitor fericit ale Poloniei împărţite, confirma încrederea nestrămutată a omenirii progresiste în valorile morale ale poporului polonez, se confunda cu aspiraţiile generoase ale neamului său.Spre sfârşitul vieţii, Mickiewicz îşi spune socialist, deşi semnificaţia acestei concepţii depăşea posibilitaţile sale de înţelegere. Anticipa, însă, astfel drumul pe care poporul polonez l-a ales cu hotărâre un secol mai târziu, cunoscând legile dezvoltării istorice, care, lui, poetului, i-au rămas tăinuite.
Critica burgheză polonă l-a urcat pe Mickiewicz pe un soclu, creând în jurul lui un gol artificial. Cuvintele de “profet” şi “mesianism” reveneau frecvent în gura acelora care-l glorificau, silindu-l să vieţuiască în zone cu aer rarefiat, bune doar pentru martiri şi asceţi.
E adevărat că din viaţa lui Mickiewicz n-au lipsit căderile şi înfrângerile, iar opera lui n-a fost cruţată de confuziile mitice, frecvente la romantici. Dar nu aceste întunecări parţiale caracterizează pe marele poet şi, oricum, ele nu i-au umbrit opera.
Pe Mickiewicz omul, pe marele patriot si cetăţean, pe făuritorul romantismului polonez şi al poeziei moderne polone, în general, critica marxistă l-a restituit poporului său şi întregii omeniri progresiste.


*

S-a născut la 24 decembrie 1798, în satul Zaosie de lângă Nowogrodek, pe meleagurile îndepărtate ale pământurilor lituane, cum li se spunea pe atunci.
Tatăl poetului, avocat la Nowogrodek, făcuse parte dintre soldaţii lui Kosciuszko şi trecutul glorios revenea adeseori în istorisirile din casa părintească. Mama sa, Barbara Majewski, s-a ocupat îndeaproape de educaţia copiilor săi, contribuind în mare măsură la “ copilăria câmpenească, îngerească”, cum avea să o numească poetul peste ani.
După absolvirea şcolii din Nowogrodek, Mickiewicz urmează cursurile universităţii din Wilno, la secţiile de literatură şi artă. Oraşul Wilno, în vremea aceea un centru cultural de seamă, polarizase în jurul universităţii reprezentanţi de frunte ai intelectualităţii polone de pe teritoriile lituane.Mickiewicz găseşte aici o atmosferă stimulantă. E un mediu în care se dezbat idei în spirit voltaireian, raţionalist şi ateu- în acelaşi timp un mediu receptiv la tendinţele înnoitoare ce-şi fac drum în arta şi literatura de peste hotare. Evident, problemele politice sunt în permanenţă la ordinea zilei. În anul 1817, Mickiewicz înfiinţează cu alţi câţiva colegi aşa- numita societate a Filomaţilor (Iubitori ai virtuţii), care îşi ia drept deviză cuvintele: Patrie, învăţătură şi virtute. Pentru a-şi lărgi activitatea în rândurile maselor de studenţi şi a eluda totodată rigorile supravegherii ţariste, gruparea secretă a Filomaţilor organizează un al doilea cerc, numit al Filareţilor, de astă dată cu asentimentul forurilor universitare superioare.
Tinerii “ iubitori de virtute “ nu aspiră numai la perfecţiune morală, ci mai mult la răsturnarea ţarismului şi eliberarea poporului. În maturizarea acestor cercuri conspirative a jucat un rol deosebit contactul cu “decembristii”.
Mickiewicz este animatorul cercurilor, e pe rând autor al statutelor, orator, ţine prelegeri în şedinţe secrete sau organizează seri literare, unde- şi afirmă, încă de pe atunci, nu numai calitaţile poetice, dar şi talentul de a improviza.
Tot în anii studenţiei, Mickiewicz cunoaşte o tânără descendentă a unei familii de nobili Maryla Wereszczak, care-i insipiră o puternică dragoste romantică însoţită de suferinţă şi dezamăgire, dar- lucru esenţial- îi trezeşte geniul poetic. Fără să exagerăm rolul episodului dragostei pentru Maryla, trebuie să recunoaştem că el a fost un prim stimulent, pe care evenimentele ulterioare- mult mai grave- aveau să-l estompeze.
In micul orăşel Kowno, unde e silit să accepte un post de profesor, acestea fiind condiţiile impuse de universitatea al cărei bursier fusese, Mikiewicz străbate primele etape ale experienţei literare şi în 1822-1823, la Wilno, din grija foştilor prieteni Filomaţi, apar primele sale două volume de versuri, cuprinzând: Balade şi Romanţe, Grázyna şi Străbunii partea a II-a si a IV-a.
Răsunetul lor este larg. Stârnesc entuziasmul nestăvilit al celor dispuşi să recunoască în Mickiewicz pe înnoitorul poeziei poloneze şi protestele indignate ale spiritelor rigide şi conservatoare. Dar poetul are prea puţin răgaz să se bucure de prima lui victorie. Un an mai târziu, un incident, în aparenţă fără importanţă, la un liceu din Wilno, atrage după sine mânia autorităţilor ţariste, un proces, arestări, în care sunt implicaţi şi Filomaţii. Arestat, Mickiewicz porneşte laolaltă cu ceilalţi, aşa cum se hotărâse prin sentinţă, spre “guberniile îndepărtate de Polonia, până când vor obţine autorizaţia de întoarcere în ţinuturile natale”.
O asemenea autorizaţie poetul n-avea să mai obţină niciodată.
Anii petrecuţi la Petersburg, Moscova, Odesa, au o însemnătate covârşitoare pentru evoluţia ulterioară a lui Mickiewicz.
La Petersburg, Mickiewicz se împrieteneşte cu cei mai de seamă dintre “decembrişti”, care-i primesc cu braţele deschise pe intelectualii polonezi, admiţându-i la şedinţele lor secrete şi împărtăşindu-le proiectele revoluţionare. Mickiewicz nu-şi va uita niciodată “prietenii ru;i”, cărora le va închina, cu pioasă aducere aminte, versuri rămase celebre.
La Odesa, Mickiewicz îşi permite câteva clipe de destindere, după atâtea evenimente foarte grave.Poetul frecventează înaltele saloane atât de ospitaliere faţă de proscrişii polonezi, încercând să se amuze şi să uite.
Experienţa poetică, esenţială însă, o reprezintă călătoria în Crimeea, călătorie căreia îi datorăm celebrele Sonete din Crimeea, apărute împreună cu sonetele închinate Laurei în 1826, la Moscova.
Aici, la Moscova, ca pretutindeni în Rusia, Mickiewicz şi tovarăşii săi, se bucură de prietenia intelectualităţii cu aspiraţii revoluţionare. Dintre întâlnirile cele mai importante trebuie menţionată cea cu marele poet A.S.Puşkin, al cărui “Boris Godunov” stârneşte entuziasmul lui Mickiewicz. Scurtă vreme după aceea, Puşkin, la rândul său, îşi arată intenţia de a traduce în limba rusă poemul lui Mickiewicz : “Konrad Wallenrod”, apărut la Petersburg.
Prietenii ruşi îşi dovedesc din nou prezenţa ocrotitoare, mijlocind poetului polonez în 1829 autorizaţia de a părăsi Rusia, unde supravegherea poliţiei ţariste era mai mult decât stânjenitoare.
Mickiewitcz pleacă spre Apus.se opreşte la Weimar spre a aduce omagiul său unuia dintre marii poeţi ai lumii, care l-a influenţat hotărâtor în anii de formare, lui Goethe. Trecând Alpii, scrie ultima poezie dedicată Marylei, versuri de o mare intensitate emoţională. Se stabileşte apoi, pentru scurtă vreme, la Roma, unde îl ajunge vestea războiului din 1830. Poetul pleacă precipitat la Paris, de aici la Dresda, unde îl întâmpină valul refugiaţilor, care părăsise Polonia după înfrângerea răscoalei.La Dresda, zguduit de tragica desfăşurare a evenimentelor din ţara sa, pradă remuşcărilor pentru faptul că n-a participat şi el la răscoală, Mickiewicz e cuprins de un fel de fervoare poetică pe care o caracterizează, glumind: “Mi s-a spart în cap un vas cu poezie”.
Astfel, literatura polonă se îmbogăţeşte cu partea a III- a din Străbunii, operă remarcabilă prin originalitatea ei.
In 1832, poetul pribeag, împresurat de griji şi măcinat de dorul patriei, se stabileşte definitiv la Paris. Îşi caută refugiu în muncă. Desfăşoară o bogată activitate publicistică, traduce, scrie un fel de îndreptar moral- politic pentru emigranţii polonezi, intitulat: Cărţile poporului şi pelerinajului polon, preia conducerea ziarului “ Pelerinul polon “, dar mai ales cutreieră cu imaginaţia meleagurile dragi ale patriei.
Incetul cu încetul, îl cucereşte ideea “ unui poem câmpenesc, … pe care scriindu-l îmi închipui că mă aflu în Lituania ”. În 1834, Mickiewicz sfârşeşte monumentalul sau “ Pan Tadeusz ”. Proiectatul poem câmpenesc devenise epopeea naţională a poporului polonez.
După 1834, Mickiewicz- poetul tace aproape cu desăvârşire. Proiectează şi începe o serie de lucrări ce rămân neterminate, unele în limba franceză. Urmăreşte viaţa emigraţiei poloneze şi, nemulţumit de intrigile care-o agită, încearcă să influenţeze multiplele grupări şi curente prin articolele sale polemice. Este hărţuit, întunecat, obsedat de ideea întoarcerii în patrie- idee care după 1830 se dovedeşte, mai mult ca oricând, o himeră- chinuit de boala soţiei şi de lipsuri materiale.
Numirea sa, ca profesor de limba latină, la Academia din Lausanne, îi acordă un scurt răstimp de linişte interioară. Scrie, cu acest prilej, cele câteva poezii pline de emoţie, cunoscute sub numele de Liricele de la Lausanne. Rechemat, în 1840, la Paris, să preia catedra de literaturi slave de la Collége de France, Mickiewicz întreprinde o vastă operă de sinteză literară. Cursurile sale, adevărat tur de orizont al istoriei culturii omeneşti, atrag în mod irezistibil, prin patosul lor, prin originalitatea şi îndrăzneala ideilor expuse, prin idealurile generoase care-l animă pe vorbitor.
Dar în scurtă vreme, cursurile sunt compromise. Mickiewicz căzuse pradă tówianismului, unul din multiplele curente utopice şi mistice ale secolului al XIX-lea. Andrzey Tówianski, marele maestru al acestui curent, îl împinge şi pe Mickiewicz, ca de altfel pe mulţi emigranţi polonezi, spre o doctrină nebuloasă, în care ideile progresului moral se împletesc cu practici mistice şi cu idei politice reformiste. Catedra, transformată în amvon al tówianismului şi în tribună politică antiguvernamentală, determină suspendarea cursului.
Tówianismul intervenise în viaţa lui Mickiewicz într-un moment de gravă depresiune morală. Îndată ce mijeşte nădejdea unei activităţi reale, practice, în slujba ţării sale, Mickiewicz rupe definitiv cu experienţele mistice sterile.
Valul revoluţionar al “primăverii” popoarelor îi dă puteri noi. În 1848, îl găsim în Italia, încercând să creeze o legiune polonă, menită să lupte alături de italieni, “o armată republicană şi socialistă ”, cum o numeşte poetul.
Mickiewicz se consideră un tribun în acţiune. Străbate Italia oraş după oraş, ţine discursuri înflăcărate, scrie articole mobilizatoare, are o întrevedere dramatică cu Papa Pius al IX-lea, întrevedere ce sfârşeşte cu exclamaţia poetului: “Află că astăzi spiritul lui Dumnezeu se află în salopetele muncitorilor din Paris”. Întors la Paris, Mickiewicz colaborează cu febrilitate la “ Tribune des peuples ” , militând în cele aproape o sută de articole, pe care le publică, pentru lupta de eliberare naţională a popoarelor, pentru ideea luptei revoluţionare.
Ultimii ani ai vieţii şi-i petrece la Paris, ca personalitate deplin recunoscută, îndeplinind funcţia de bibliotecar la Biblioteca Arsenalului.
Dar iată ca emigranţii polonezi nutresc noi nădejdi de rezolvare a problemei ţării lor. Mickiewicz, deodată întinerit, acceptă cu bucurie misiunea de a pleca la Constantinopol pentru a încerca acolo reînvierea unei armate poloneze.
La 26 octombrie 1855, cel mai mare poet polon mânat, de la un capăt la altul al lumii, de dorinţa nestrămutată de a fi util patriei sale, moare de holeră la Constantinopol.
Biografia lui Mickiewicz oricât de succint ar fi prezentată relevă o viaţă plină de zbucium şi suferinţe închinată poporului polon şi strâns împletită cu soarta acestuia.

26 noiembrie 1855 - Moartea lui Adam Mickiewicz

Simbol prin excelenta, inca din timpul vietii, al suferintelor poporului polonez, atat de greu incercat in zbuciumatul secol XIX, Adam Mickiewicz a fost nu doar un poet remarcabil ci si un om politic vizionar, increzator intr-un viitor fericit al Poloniei reintregite. Nascut pe 24 decembrie 1798 in satul Zaosie, in familia unui avocat, a fost educat de mama sa, Barbara Majewski, o femeie inteligenta si voluntara. Dupa ce a urmat scoala din Nowogrodek, intra la Universitatea din Wilno, fiind pasionat de stiintele umaniste. Aici nimereste intr-un veritabil creuzet revolutionar, plin de idei nationaliste si ateiste.

Adam Mickiewicz – emblema a Varsoviei
Supranumita „Parisul Nordului”, capitala Poloniei, Varsovia, a fost si unul dintre cele mai importante centre culturale ale continentului nostru. Orasul a cunoscut multa suferinta de-a lungul anilor dar a supravietuit prin acea putere de lupta a locuitorilor si acea dorinta de frumos specifice spiritelor puternice. Artele si muzica au inflorit constant, iar literatura a cunoscut o adevarata perioada de glorie in cea de a doua jumatate a secolului al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea. Atunci si-au desfasurat activitatea laureatii Premiului Nobel Henryk Sienkiewicz si Wladislaw Reymont, romancierul si foiletonistul Boleslaw Prus si multi altii.