Demetrius[v=]

Cariera Luciei Demetrius
Lucia Demetrius (n. 16 februarie 1910 - d. 29 iulie 1992) a fost o prozatoare, poeta, traducatoare si autoare dramatica romana.

A fost fiica scriitorului Vasile Demetrius (coleg de clasa la liceul Sfantul Sava cu Gala Galaction, care l-a convins sa-si schimbe numele din Dumitrescu in Demetrius) si a Antigonei (nascuta Rabinovici). A luat parte la sedintele cenaclului Sburatorul, condus de Eugen Lovinescu. A fost favorita criticului, de care a fost legata chiar printr-o relatie amoroasa.



A urmat scoala centrala Maria Brancoveanu intre 1921 si 1928, apoi si-a luat licenta in litere in 1931 si filosofie in 1932, urmand apoi Conservatorul de Arta Dramatica din Bucuresti, la clasa lui Ion Manolescu.



Debuteaza pe scena in trupa dramaturgului George Mihail Zamfirescu, 13 plus 1, pentru a reveni ulterior ca dramaturg. Studiaza Estetica la Paris, din 1934. In perioada 1936-1938 devine functionara la Uzinele Malaxa. Este profesoara de arta dramatica la Conservatorul de arta dramatica in perioada 1944-1949 si regizor de teatru la Teatrele din Sibiu, Brasov si Bacau, intre anii 1950-1952. Ca dramaturg, in perioada stalinista, dupa 1949, a imbratisat cu deschidere maxima teatrul realist socialist, pentru ca dupa 1965 sa revina la teatrul de idei sau de analiza sufleteasca.

Cariera Luciei Demetrius

Lucia Demetrius (n. 16 februarie 1910 - d. 29 iulie 1992) a fost o prozatoare, poeta, traducatoare si autoare dramatica romana.

A fost fiica scriitorului Vasile Demetrius (coleg de clasa la liceul Sfantul Sava cu Gala Galaction, care l-a convins sa-si schimbe numele din Dumitrescu in Demetrius[1]) si a Antigonei (nascuta Rabinovici). A luat parte la sedintele cenaclului Sburatorul, condus de Eugen Lovinescu. A fost favorita criticului, de care a fost legata chiar printr-o relatie amoroasa.

A urmat scoala centrala Maria Brancoveanu intre 1921 si 1928, apoi si-a luat licenta in litere in 1931 si filosofie in 1932, urmand apoi Conservatorul de Arta Dramatica din Bucuresti, la clasa lui Ion Manolescu.

Debuteaza pe scena in trupa dramaturgului George Mihail Zamfirescu, 13 plus 1, pentru a reveni ulterior ca dramaturg. Studiaza Estetica la Paris, din 1934. In perioada 1936-1938 devine functionara la Uzinele Malaxa. Este profesoara de arta dramatica la Conservatorul de arta dramatica in perioada 1944-1949 si regizor de teatru la Teatrele din Sibiu, Brasov si Bacau, intre anii 1950-1952. Ca dramaturg, in perioada stalinista, dupa 1949, a imbratisat cu deschidere maxima teatrul realist socialist, pentru ca dupa 1965 sa revina la teatrul de idei sau de analiza sufleteasca.

Scriitoarea in era comunista
Sint, in aceasta carte, doua epoci, doua tipuri de atmosfera si, in
fond, doua chipuri (chiar daca foarte asemanatoare) ale memorialistei.
De o parte, tinara idealista care cauta cu incrincenare un drum al sau,
drept, fara compromisuri, simtindu-se totodata datoare sa serveasca,
prin munca ei, umanitatii intregi. De cealalta parte, femeia matura
careia i se pare ca si-a gasit calea de urmat in adeziunea la noua
ordine politica. Legatura dintre cele doua ipostaze: un suflet naiv, de
buna-credinta.

O instanta obscura pare ca joaca feste acestei scriitoare fidele
partidului. Fara sa vrea, ea ajunge sa vorbeasca despre o epoca
presupus revoluta – interbelicul – cu pasiune, in timp ce despre era
comunista, „revolutionara“, in prezentul careia isi deapana amintirile,
scrie cu o marcata amaraciune. I se intimpla cam acelasi lucru ca
atunci cind scrie Trei generatii, piesa de succes a anilor ’50, si
cind, in dorinta de a infatisa in tonuri sumbre personajele din lumea
burgheza si, prin contrast, in culori ideale pe acelea ale „lumii noi“,
izbuteste contrariul. In pofida vointei Luciei Demetrius, personajele
cele mai reusite si cele mai simpatice din piesa aceasta si din altele
nu sint comunistii, ci burghezii reactionari. Subconstientul burghez
lucreaza impotriva supra-eului inregimentat al comunistei, fara ca
acesta din urma sa prinda de veste. Simptomatica e atitudinea
scriitoarei fata de varianta pentru televiziune a piesei numite, la
inceputul anilor ’70: „I-am spus lui Rapeanu ca toate sensurile se
pierdusera, ca insasi tema disparuse, ca taieturile se facusera tocmai
unde nu trebuia, ca generatiile, in loc sa creasca in rafinament si
perfidie cadeau intr-o mai mare grosolanie decit inaintasii lor (acasa
Cristel a formulat perfect: «Trei degeneratii»)...“.

Ideea naiva ca progresul e posibil pe teritoriul sufletului uman o mina
pe Lucia Demetrius, dupa razboi, in lupta comunista. De fapt, in lupta
cu propria identitate, pe care incearca, plina de zel, sa si-o reprime.
„Intelegeam ca pentru a sluji partidul ca scriitor trebuia sa-mi
modific scrisul“. Epoca Dej se arata, pentru aceasta scriitoare, ca si
pentru multi altii, binecunoscuti, bogata in promisiuni. Toate portile
par deschise. Portile teatrelor, ale caselor de creatie, ale
editurilor, ale succesului. Dar in partid Lucia Demetrius nu intra, in
1947, din oportunism, ci din-tr-o nestramutata convingere. O vreme
actioneaza ca hipnotizata, gata sa justifice orice nedreptate a
partidului ca pe o greseala „umana“, nascuta in fond din intentii bune.
Personaje deloc benefice ale epocii – Nicolae Moraru, Mihai Novicov,
Ofelia Manole – beneficiaza, chiar si peste ani, de privirea
idealizanta a scriitoarei. Cu toate acestea, din strafunduri mentale,
un ochi ascuns, vigilent o determina pe memorialista sa descrie era
comunista in tuse cenusii, monotone. Subconstientul tradeaza in
permanenta, in ciuda fidelitatii fanatice fata de partid.

Dar si partidul o tradeaza, chiar foarte devreme, pe apriga militanta.
Deja in 1950 aceasta se vede exclusa din partid. Motivele? In epoca
burgheza a tradus din Goethe si i-a aparut in Bunavestire un fragment
dintr-o piesa scrisa in colaborare cu Marietta Sadova. Peste zece ani,
cind tovarasii o reprimesc in rindul lor, traieste o bucurie
adolescentina. Bucuria nu e de lunga durata, pentru ca foarte curind,
dupa apusul epocii Dej, Lucia Demetrius intra intr-un con de umbra.
Proza ei umanitarista, zecile de piese de teatru scrise „pe linie“,
activitatea pasionata de regizoare la teatre din provincie, ca si aceea
de functionar cultural la institutii ca Ministerul Informatiilor sint
cvasi-ignorate in a doua etapa a comunismului romanesc, cind
strategiile politice si culturale se schimba, partidul se primeneste cu
oameni noi, iar vechii tovarasi, prea radicali, sint trecuti discret pe
o linie moarta. In contextul in care, strategic, in literatura reinvie
(chiar daca in forme suspecte) imperativele estetice, opera postbelica,
in buna parte tezista, a acestei scriitoare plateste pentru abdicarile
din deceniul proletcultist. In perioada in care isi scrie memoriile,
Lucia Demetrius traieste intens drama uitarii, a nerecunoasterii.
Publica in continuare, volum dupa volum, insa nimeni nu-i mai
recenzeaza cartile. Pe la mijlocul anilor ’80 autoarea constata: „La
nici unul din volume nici o cronica. Sorin Titel, singurul care scria
cronici la cartile mele, inainte de ultima a murit“.

Memoriile Luciei Demetrius, nascute dintr-un sentiment al urgentei
marturisirii, al datoriei de a lasa un ultim mesaj despre sine si
despre o lume in perpetua miscare, reprezinta, poate, cea mai izbutita
si cea mai autentica dintre cartile acestei autoare care nu a putut
ocoli ratarea. Avem un document pretios, o colectie de marturii despre
lumi ce s-au stins.

Memoria ca datorie

Acum cincisprezece ani Lucia Demetrius ii oferea spre pastrare unui
vechi prieten, scriitorul Miron Bergmann (Miron Dragu), stabilit din
1964 la Paris, un ultim manuscris al sau: citeva sute de pagini de
amintiri acoperind o perioada impresionanta, aproape un secol.
Presentimente tulburi o determinau pe virstnica scriitoare (nascuta in
1910), cu un an inaintea disparitiei sale, sa-i delege mai tinarului
tovaras (totodata admirator al omului si al scriitorului V. Demetrius,
tatal Luciei) calitatea de pastrator al marturiilor ei din urma.

Marturii importante nu doar intrucit privesc traiectul unei biografii
interesante, dar si prin aceea ca descriu, uneori o-biectiv, alteori in
tuse subiective, de fiecare data insa expresiv si cu onestitate, epoci,
atmosfere si foarte numeroase destine.

Insemnarile retrospective ale Luciei Demetrius, facute de-a lungul a
mai bine de un deceniu, de pe la mijlocul anilor ’70 pina spre finalul
anilor ’80 (notatiile postrevolutionare fiind putine si nu tocmai
semnificative), tradeaza aceeasi febrilitate pe care o cunoastem foarte
bine din literatura autoarei si care impiedica amintirile sa se
insiruie sistematic, cu claritate calofila. Evenimentele se inlantuie
capricios, cu intervertiri cronologice, cu paranteze, cu aglomerari de
detalii, cu salturi de la o epoca la alta, cu prolepse ori cu reveniri
la acelasi fapt, povestit uneori de doua sau de mai multe ori, in
variante numai usor modificate. Estetic, ansamblul are de suferit.
Scriitoarea pare ca nu si-a revazut/„periat“ textul, pare ca nu mai are
suficienta rabdare spre final. Notatiile se incheie brusc, lasind
impresia nespusului si a nedesavirsitului. Dar nu esteticul, ci eticul
conteaza aici, in aceste pagini de incontestabila autenticitate.
Obsesia ce ordoneaza insemnarile Luciei Demetrius este aceea a
marturiei care trebuie depuse, a mesajului care se cere transmis.
Scriitoarea nu-si dezminte nici o clipa utopismul, elanurile
cvasi-iluministe, candida incredere in om. Memoriile in discutie arata
o data in plus ca din aceasta candoare si din aceste efuziuni decurg
cele mai mari calitati si cele mai mari defecte ale Luciei Demetrius.

In prim-planul memoriilor sale autoarea nu-si asaza icoana unui ego
exacerbat, preferind tot timpul sa-i puna in evidenta mai degraba pe
altii, oameni apropiati sau cunoscuti in treacat, oameni care i-au stat
alaturi sau oameni care au dezamagit-o, personalitati ori figuri
anonime, privilegiati si napastuiti, deveniti cu totii personaje intr-o
naratiune nostalgica de fina calitate. Daca se poate vorbi de orgoliu
in cazul de fata, acesta este unul rafinat, al dorintei autoarei de a
ramine – dincolo de mode si timp – ea insasi, neschimbata, imuna la
cintecele de sirena ale maririi, doar multumita ca si-a implinit
datoria si ca semenii o pretuiesc pentru asta. Iata ce marturiseste la
inceputul notatiilor sale, refe-rindu-se la modul cum intelege sa-si
descrie – memorialistic – experientele: „Mi-ar fi rusine ca, la virsta
mea, de teama sa nu fiu socotita «depasita» sa alerg dupa forme noi.
Cind am debutat, am fost socotita «noua». Nu se va intimpla nimic daca
astazi sint socotita «veche». Vreau sa ramin eu insami, sa am cel putin
meritul onestitatii, autenticitatii mele“. De aceea memoriile acestei
scriitoare de o discretie rara, care ocoleste cu obstinatie
senzationalul, anecdota impudica, exhibarea propriei intimitati sau
intruziunea in intimitatea altora, s-ar putea sa nu placa cititorului
cu asteptari de voyeur. Asa se explica, poate, ecoul foarte slab pe
care l-a avut pina acum acest volum de memorii (lansat spre sfirsitul
anului trecut la tirgul Gaudeamus) a carui aparitie, anuntata de
editura Albatros, o asteptam de cel putin doi ani.

- Un album cu fotografii interbelice
Cele mai pasionante pagini din memoriile Luciei Demetrius sint cele
care surprind copilaria si tineretea scriitoarei, traite in epoca de
dinaitea caderii in comunism. Lumea descrisa e mai bogata in tipuri si
in figuri demne de interes, observatiile sint mai suple, mai putin
dogmatice decit acelea din a doua parte a volumului, iar bucuria
nostalgica a autoarei e aici mai vie.
Autoarea memoriilor se straduieste si in buna masura reuseste sa se
mentina obiectiva, dincolo de eventuale antipatii. Refuza sa dezvaluie
amanunte penibile despre un om ca Arghezi, imputindu-i in treacat doar
„unele gesturi neprietenesti“. Despre G. Calinescu, a carui indiscretie
a jignit-o intr-o anumita imprejurare, scrie cu acelasi orgoliu al
detasarii superioare. E savuroasa scena cu Calinescu ascuns in spatele
unor raf-turi de la libraria Alcalay ca sa surprinda o discutie intima
purtata de Lucia cu G.M. Zamfirescu. Scriitoarea noteaza cu malitie
trasaturile caricate ale inoportunului, „un om scund, urit, negru, cu o
privire plina de furie“, dar nu-i neaga nici un moment calitatile
intelectuale exceptionale. La fel procedeaza si cu altii, cu Eugen
Ionescu, de pilda, cu care poarta o mica polemica in Facla.

Iar in privinta lui Malaxa, la birourile caruia lucreaza cinci ani ca
functionara, este de o obiectivitate ireprosabila. Convingerile de
stinga nu o impiedica sa remarce faptele laudabile ale acestui
„capitalist“ foarte uman. In cazul Luciei Demetrius, un simt al
dreptatii innascut se aliaza cu o educatie in spiritul echitatii, al
compasiunii pentru defavorizatii sortii si al intelegerii pentru
inerentele scaderi ale omului. O asemenea educatie nu e deloc
surprinzatoare in familia unui intelectual cu vederi de stinga cum este
scriitorul V. Demetrius, astazi aproape uitat, prieten cu Gala
Galaction, N.D. Cocea sau Arghezi.
Memorialista Lucia Demetrius exceleaza mai cu seama ca portretist. Ea
intuieste un caracter din citeva gesturi si il descrie cu siguranta,
imbinind precizia cu fantezia unui condei sprintar. Pictorul Aurel
Jiquidi e surprins comic, in propria-i maniera de caricaturist:
„Mi-aduc aminte ca atunci cind eram chemati la masa (sufrageria se afla
la parter) Jiquidi alerga primul pe scari cu picioarele lui lungi de
lacusta, alerga cum stiu pisicile sa coboare cite trei trepte deodata.
Era singura lui gluma, altele nu facea decit in desen, in acuarela“.

Poetul bolnav de nervi Artur Enasescu, simpatica Sanda Movila,
iubitoare de pisici, inconstantul Felix Aderca, ardeleanul Aron Cotrus,
om dintr-o bucata, boemul Al.St. Vernescu, „ultimul trubadur“, batrinul
si plesuvul umorist George Ranetti (cea dintii iubire platonica a
Luciei), care „bea mult, bea sistematic, zilnic, dar nu era niciodata
beat“, tinarul Radu Boureanu, poet „cu o calda voce de tenor“,
profesorul Nae Ionescu, „cu ochii lui cenusii sfredelitori, cu zecile
lui de paradoxuri si cu inteligenta lui agresiva“ sau Alice Voinescu,
erudita si credincioasa („a redesteptat in mine credinta care imi
slabise“), halucinantul G.M. Zamfirescu, transfigurat in romanul
Tinerete, dimpreuna cu multi-multi altii, sute de oameni, sint prinsi
in miscare sau in instantanee remarcabile, ca intr-un nesfirsit
caleidoscop. Ne-ar trebui pagini intregi ca sa-i amintim, fie si intr-o
insiruire sumara, pe scriitorii interbelici pe care Lucia Demetrius i-a
cunoscut, de la distinsa Margarita Miller-Verghy (de care s-a atasat
puternic), Al. Robot, Oscar Lemnaru, Anton Holban, Emil Botta, fratii
Acterian sau Constantin Fantaneru, pina la Camil Petrescu sau E.
Lovinescu, cei care au incurajat-o, in afara de tatal sau, sa scrie
literatura. Ca sa nu mai vorbim de numerosii oameni de teatru din care
Lucia Demetrius face, cu finete analitica, personajele unei carti cu
ecouri cehoviene. Regasindu-i, privirea memorialistei ii imbratiseaza
cu duiosie, cu seninatate si uneori cu tristetea de a fi asistat, in
timp, la disparitia lor.

Dintre toti acestia, privilegiat de afectivitatea intensa a autoarei
este tatal, V. Demetrius, figura centrala, simbolica. Biografia lui
capata sub condeiul fiicei dimensiunile unui destin exemplar al unui
personaj de roman. Personaje la fel de veridice, la fel de
impresionante si totodata invaluite in aceeasi aura romanesca sint mama
si inteleapta matusa Theodora, care isi traieste viata cu calm intr-un
fotoliu de infirma, dar si Anuska, slujnicuta inimoasa, din pacate
cleptomana, a familiei Demetrius. Lucia insasi e un personaj fascinant,
cu tatonarile sale, cu dorinta sa, ramasa neimplinita pina la sfirsitul
vietii, de a fi actrita, cu dezamagirile din lumea teatrului, cu
replierea in publicistica, iar mai apoi in proza (mai ales prin cele
doua romane interbelice, Tinerete si Marea fuga) si in creatia
dramatica, dupa razboi, cu ateismul ei, cu sentimentele tainuite si cu
iluziile la care nu renunta toata viata. Complex, portretul Luciei
Demetrius e greu de cuprins in doar citeva fraze.

http://www.observatorcultural.ro/Memoria-ca-datorie*articleID_14796-articles_details.html