Poincaré[v=]

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/page/18/
1934: A decedat omul de stat francez Raymond Poincaré ; (n. 20 august 1860).
Raymond Poincaré a fost un avocat și om politic francez, prim-ministru al Franței de mai multe ori și președinte între 1913–1920. Era văr primar cu matematicianul Henri Poincaré

1912: A decedat  matematicianul francez Henri Poincaré; (n. 1854).

A avut contribuții științifice importante și în astronomie, mecanica cuantica,teoria potentialelor si filosofie.

Lui îi aparține și renumita  „Conjectura a lui Poincare”  (Bănuiala lui Poincaré), care a putut fi dovedită abia după aproape 100 de ani de la prima formulare a ei, în anul 1904.

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/page/13/

Raymond Poincaré in timpul Primului Razboi Mondial

http://cultural.bzi.ro/raymond-poincar-in-timpul-primului-razboi-mondial-20826

Deja în anul doi de studii la această şcoală Poincaré a început serios să facă cercetări ştiinţifice, iar cursurile speciale ce nu aveau legătură cu matematica rămâneau ignorate de imaginaţia lui. Excepţie făcea doar disciplina mineralogia, deoarece conţinea în sine cursul de cristalografie, care alături de cinematică servea drept aplicaţie a teoriei grupurilor (una dintre cele mai abstracte ramuri ale matematicii de atunci). În calitate de recenzenţi la lucrarea de disertaţie au fost numiţi matematicienii Darboux, Laguerre şi Bonnet. În clipele chinuitoare de aşteptare ale rezultatelor au fost scrise de Henri multe versuri comice adresate acestor învăţaţi.
Gaston Darboux, fiind un matematician de treizeci de ani, profesor la Sorbonne, a apreciat disertaţia lui Poincaré astfel: "De la prima vedere mi-a fost clar, că lucrarea iese din limitele unei lucrări obişnuite şi mai mult ca oricare altă lucrare merită de a fi primită. Ea conţine destule rezultate pentru a aproviziona cu materiale multe alte bune desertaţii."
La absolvirea Şcolii de Mine, Poincaré însă a fost repartizat în localitatea Vesoul în calitate de simplu inginer la o mină de clasa a treia. În obligaţiunile lui intra inspectarea întrărilor în minele de cărbuni şi controlul exploatării liniilor de cale ferată.
În dimineaţa zilei de 1 septembrie 1879 a avut loc o explozie provocată de gazele de mină şi circa 20 de mineri au rămas pierduţi în mină. Ca specialist Henri Poincaré a coborât în mină pentru a determina situaţia şi a salva muncitorii, dar, cu părere de rău, şaisprezece din ei au decedat. În învălmăşala produsă administraţia a anunţat, cum că şi Poincaré a decedat în rezultatul îndeplinirii funcţiilor. Spre fericire, a fost o greşală.
Disertaţia susţinută de Henri Poincaré îi permitea de a citi lecţii în instituţiile superioare de învăţământ. Astfel la 1 decembrie 1879 el pleacă la Caen, unde a fost numit lector de analiză matematică la Facultatea de Ştiinţe. Părăsind Vesoul, el niciodată nu se va mai întoarce la activitatea de inginer, dar în continuare se numără în departamentul respectiv.
În februarie 1881 în "Comptes rendus" apare prima publicaţie a lui Poincaré despre funcţiile lui Fuchs. Pe parcursul a doi ani Poincaré a publicat circa 25 de publicaţii şi câteva memuare ştiinţifice. Primele lucrări ale lui Poincaré îndată au atras atenţia multor matematicieni europeni, care i-au făcut să urmărească orice pas al lui. Astfel matematicianul german Karl Weierstass îi scria elevei sale Sofia Kovalevski: "Ai observat ultimele lucrări ale lui Poincaré? El este un mare talent în matematică...".
Până în anul 1884 Poincaré a publicat încă cinci lucrări mari despre funcţii noi numite de el în numele lui Fuchs.
Aproape doi ani Poincaré s-a aflat în Caen. Această perioadă a fost foarte importantă în viaţa lui. Anume aici au avut loc acele realizări, care pe mulţi ani înainte au decis viaţa şi activitatea ştiinţifică a lui Poincaré. Tot în Caen la 20 aprilie 1881 Henri Poincaré s-a căsătorit cu madmoazelă Paulain D'Endessy, nepoata unui biolog francez, membru al Academiei de Ştiinţe.
Datorită strălucitei descoperiri a funcţiilor Fuchs (automorfe) Poincaré la vârsta de 27 ani a obţinut o recunoştinţă mare în cercurile ştiinţifice, astfel încât lui i s-a propus funcţia de lector la Facultatea de Ştiiţe la Universitatea din Paris. Astfel în octombrie 1881 el pleacă cu familia la Paris unde şi-a continuat activitatea. Aici s-a format un trio matematic alcătuit din Henri Poincaré, Émile Picard şi Paul Appell. Toţi trei în 1881 s-au întors la Paris după câţiva ani petrecuţi în provincie, cu merite deosebite în ştiinţă, care s-au inclus activ în lucrul de pregătire a revistei specializate "Buletinul ştiinţelor matematice şi astronomice". Acest cuplu era protejat de Charles Hermite, profesor la Universiatatea din Paris, membru al Academiei de Ştiinţe, devenind după moartea lui Cauchy liderul recunoscut al matematicienilor francezi.
La Paris Poincaré a studiat profund problema punctelor singulare ale ecuaţiilor diferenţiale. El a clasificat şi a evidenţiat punctele singulare ale familiei curbelor integrale, a studiat caracterul de comportament al curbelor integrale în vecinătatea lor. Patru memuare mari (1882-1886) cu denumirea "Despre curbele determinate de ecuaţii diferenţiale" au alcătuit conţinutul unui compartiment nou al matematicii. Denumirea acestui curs i-a dat-o însăşi Poincaré: "Metode calitative ale teoriei ecuaţiilor diferenţiale". Una din probleme ce se rezolvă folosind aceste metode, este problema curbelor integrale definite pe un tor.
În toamna anului 1886 Poincaré este ales şef al catedrei de fizică matematică şi teoria probabilităţilor la Universitatea din Paris, iar în ianuarie 1887 – membru al Academiei de Ştiinţe din Franţa.
În ianuarie 1889 la concursul internaţional, organizat la iniţiativa regelui suedez Oscar II, au fost prezentate unsprezece lucrări. Juriul concursului a evidenţiat două din ele: una îi aparţinea lui Paul Appell, cu denumirea "Despre integrala funcţiilor factoriale şi aplicarea lor la descompunerea funcţiilor abeliene în serii trigonometrice", a doua lucrare avea drept deviz un vers în latină: "Nunquam praescriptos transibunt sidera fines" ("Niciodată stelele nu vor depăşi limitele prescrise"). Acesta a fost memuarul lui Henri Poincaré despre problema celor trei corpuri. Ambele lucrări au fost apreciate egal. Prietenii au împărţit între ei gloria şi onoarea.
Încă de mic copil Henri a fost adânc impresionat de strălucirea magică a cerului înstelat. Mai târziu el a scris în una din lucrările sale: "Stelele ne trimit nouă nu numai lumina sesizată de ochi, dar de la ele vine o lumină mai fină, ce ne limpezeşte mintea". Această lumină, probabil, i-a insuflat dorinţa de a studia şi a reînnoi aparatul mecanicii cereşti format pe parcursul a două sute de ani, folosind ultimele rezultate ale matematicii. În tratatul voluminos "Metode noi ale mecanicii cereşti" (1892-1899) el a studiat soluţiile periodice şi asimptotice ale ecuaţiilor diferenţiale, a demonstrat comportarea asimptotică ale unor serii, ce serveau soluţii ale ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale, a elaborat metodele parametrului mic, metoda punctelor fixe. Metoda "ivarianţilor integrali" aplicată de Poincaré a devenit un procedeu clasic al cercetărilor nu numai în mecanică şi astronomie, dar şi în fizica statică şi mecanica cuantică. Aporul lui Poincaré în mecanica cerească a fost într-atât de însemnat, încât el a fost ales unanim şef la catedra de mecanică cerească din Sorbonne. Astfel din toamna anului 1896 profesorul Poincaré citeşte cursul de lecţii normative în mecanica cerească.
Lucrând asupra problemelor mecanicii cereşti el paralel a pus fundamentul unei ştiinţe noi – topologia, numită de el "Analysis situs", în traducere – "analiza poziţiilor". Până în anul 1904 au fost publicate încă cinci suplimente la lucrarea de bază "Analysis situs".
Secţia matematică a Academiei de Ştiinţe era compusă din 5 sectoare: geometrie, mecanică, astronomie, fizică, geografie şi navigaţie. Până acum Poincaré putea fi considerat în oricare din primele patru sectoare, dar ultimele lucrări în geodezie şi teoria fluxurilor marine i-a permis să fie admis în al cincilea sector. Necesitatea permanentă de a vedea noul era calitatea caracteristică a lui.
Poincaré a influenţat direct în dezvoltarea gândirii teoretice în perioada critică a fizicii clasice. Încă în anul 1904 la Congresul Internaţional din St. Louis (S.U.A.) el a formulat legea, numită mai apoi ca postulatul relativităţii. În vara anului 1905 în articolul "Despre dinamica electronului" au fost expuse ideile, care au devenit o parte componentă a teoriei relativităţii a lui Einstein. Încă o formulă matematică ce ţinea de viitor a fost obţinută în studiul difracţiei undelor de radio. În memuarul scris în 1909 Poincaré deduce formula fundamentală a teoriei difuziei undelor. Abia în mijlocul secolului XX această formulă a fost demonstrată complet.
Începând cu anul 1902, paralel cu Sorbonne şi Şcoala Politehnică, Poincaré citeşte lecţii de teorie a electricităţii la Şcoala Superioară de Poştă şi Telegrafie. Aici el era foarte preocupat de problema telegrafului fără fire.
În lucrările lui Poincaré a fost cuprinsă "toată orbita ştiinţei matematice". Astfel s-au exprimat membrii comisiei, înmânându-i una din cele mai autoritare premii – J. Boyai, organizată de Academia de Ştiiţe a Ungariei. Până la aceasta Poincaré obţinuse premiul regelui Oscar II, medalia de aur a Societăţii Regale de Astronomie din Londra şi medalia de aur a lui Lobacevski a Societăţii Fizico-matematice din Kazan. În numele lui Henri Poincaré a fost numit Institutul de Matematică din Paris şi un crater de pe Lună.
La 17 iulie 1912 la vârsta de 58 ani a încetat să bată inima marelui matematician francez Henri Poincaré.
A plecat în larg o "corabie a ştiiţei", căreia i-a fost menit să ducă în viitor tot ce este mai preţios omenirii – gândirea. Gândirea este unelta şi produsul întregii activităţi umane, scopul final al existeţei omului. Gândirii omeneşti Henri Poincaré i-a consacrat cuvintele: "Istoria ne arată, că viaţa este doar un epizod între două veşnicii ale morţii şi în acest epizod gândirea conştientă durează doar o clipă. Gândirea este doar o explozie de lumină în mijlocul unei nopţi lungi.
Dar această explozie este totul."
http://math.ournet.md/istoria/poincare/poincare.html

Aproape un secol ne desparte de timpurile de când geniul Poincaré uimea cu spectrul său larg al gândului ştiinţific întreaga elită a contemporanilor săi. Numele lui Poincaré se află alături de Newton şi Arhimede, fiind un pisc enorm în lantul raţiunii şi gândirii umane. Istoricul american E. Bell l-a numit ca "ultimul universalist". Ultimul, deoarece Poincaré împreună cu Hilbert au încheiat lanţul marilor matematicieni cu titlul de universalişti. În timp de 30 ani de lucru continuu Poincaré a lăsat lucrări fundamentale practic în toate ramurile matematicii, ceea ce l-a facut lider recunoscut de contemporanii săi.
"Autoritatea Nr.1 a timpului" – aşa îl numeau colegii, s-a născut la 29 aprilie 1854 în oraşul Nancy (Lorraine, Franţa). Tatăl său Leon Poincaré la vârsta de 26 ani îmbina cu succes profesia de medic, farmacist şi lector la facultatea de medicină. Madam Poincaré se ocupa cu casa şi educaţia fiului Henri şi fiicei Alina. Părinţii şi rudele apropiate au observat în micul Henri o distracţie neobişnuită, ceea ce îi îngrijora foarte mult. Această calitate l-a însoţit pe parcursul vieţii, datorită cărui fapt au fost povestite multe legende. Însă nimeni nu presupunea, că distracţia lui Henri este nu altceva decât o dovada a calitaţii înnăscute de a se izola de realitatea înconjurătoare.
Îmbolnăvindu-se de difterite Henri a stat la pat câteva luni, dar drept urmare a acesteia a fost paralizarea picoarelor şi a muşchilor laringiali. Henri a fost ţintit la pat cu amprenta tăcerii pe buze. Puterile foarte greu se întorceau la organismul slăbit. Paralizia picioarelor s-a tratat mai repede, dar treceau lunile, iar micul Henri nu spunea nici un cuvânt. Aceasta l-a făcut să devină foarte atent la sunetele lumii înconjurătoare. Auzul a devenit unica sursa de legătura cu lumea exterioară. Deja peste mai multi ani, psihologii au determinat la renumitul învăţat o proprietate foarte rară, şi anume asimilarea colorată a sunetelor, în rezultatul careia fiecare vocală se asocia cu o culoare. Această calitate l-a însoţit pe Henri Poincaré pe parcursul întregii vieţi.
Spre fericire, cu timpul Henri a început sa vorbească, însă s-a schimbat atât fizic cât şi moral, devenind foarte timid. Părinţii au luat decizia de a-i face studiile în condiţii casnice cu profesorul Alphonse Guyntzelin – om foarte învăţat şi erudit, pedagog înnăscut. Lecţie după lecţie procesul de învăţământ trecea într-un mod foarte interesant. Biologia, geografia, istoria, gramatica se asimilau de către Henri atât de uşor încât nici nu apărea necesitatea de a nota în caiet. Profesorul s-a mirat foarte mult de capacitatea elevului de a face calcule în minte. Astfel Henri foarte rar avea necesitatea de a scrie. Unui observator străin i s-ar părea că învăţătorul pur şi simplu stă de vorbă cu elevul despre multe şi mărunte. Memoria auditivă a lui Henri, excelentă de la natură a devenit şi mai fină după aceste lecţii, însă au servit dezvoltării neglijării scrisului. Această calitate n-au mai putut s-o corecteze anii de studii.
Pregatirea bună de acasă i-a permis lui Henri la vârsta de opt ani şi jumate să între în clasa a noua de liceu (numărarea claselor se efectua invers: a zecea – cea mai mică, întâia – cea mai mare). Făcând studiile, profesorii ramâneau foarte încântaţi de intelectul băiatului. Compunerea scrisă la sfârşitul anului de învăţământ profesorul a numit-o drept "mică capodoperă" pentru stilul neordinar şi emoţional de expunere a gândurilor. Matematica sau mai corect aritmetica însă n-au atins acele strune ale sufletului, deşi Henri fără greutăţi se isprăvea cu materialul. Însă, în clasa a patra în casa parinţillor Poincaré a venit ontr-o zi un profesor de la liceu foarte emoţionat, exclamând gospodinei casei: "Madam, feciorul D-voastră va fi matematician!" Dar întrucât pe faţa madam Poincaré nu s-a observat nici un semn de bucurie sau mirare, prorocul numai ce venit a adăugat: "Vreau să spun, că el va fi mare matematician!"
Necătând la succesele obţinute în matematică, după clasa a patra Henri decide de a continua studiile cu înclinaţie umanitară. Probabil, asupra acestui pas au influenţat părinţii, care considerau că fiul lor trebuie să obţină studii umanitare complete. Henri intensiv studiază latina, clasica antică şi contemporană.
La 19 iunie 1870 guverul Franţei declară război Prusiei. În capitală şi în departamente pedomina avântul si entuziasmul. Toată lumea era convinsă de victoria Franţei civilizate asupra Prusiei barbare. Ca o revelaţie neaşteptată apare în faţa poporului francez realitatea, că ţara nu este gata pentru a duce război. Presa franceză continuă încă bravadele armatei franceze, dar prin Nancy începeau să treacă rămăşiţele distruse ale formaţiunilor franceze istovite în luptele inegale.
În aceste zile de grea încercare Leon Poincaré ca membru al municipalităţii orăşăneşti conduce formaţiunea medicală pentru deservirea răniţilor. Henri, fiind în vârsta de 16 ani, nu este recrutat în serviciul militar, dar se află alături de taică-său în calitate de asistent medical şi secretar. La 14 august oraşul a fost ocupat de inamic, iar la 18 martie în Paris a avut loc Comuna. Toate aceste evenimente au lăsat amprentele sale în conştiinţa lui Henri.
În primăvara anului 1871 Henri meditează aupra lucrării de disertaţie, ce urmează după terminarea clasei întâi. Tema aleasă sună astfel: "Cum se poate înălţa naţia?", în care s-au reflectat gânduri nobile, durere pentru Patria înjosită.
La 5 august 1871 liceistul Poincaré susţine cu succes examenele de bacalaureat în ştiinţe umaniste cu nota "bine". Compunerea scisă în latină a fost mai reuşită decât cea în franceză, care a fost apreciată cu cea mai înaltă notă. Astfel rândurile criticilor literari au fi putut să crească încă cu un gânditor talentat, desigur, dacă Henri avea să aleagă facultatea de filologie a universităţii.
La 7 noiembrie 1871 el susţine examenele de bacalaureat în ştiinţe exacte doar cu nota "satisfăcător". Lucrarea în scris la matematică a dat eşec. Cazul a fost în felul următor: Henri a întârziat la examen şi, fiind grăbit şi distrat, n-a înţeles corect problema. Astfel în loc de a deduce formula sumei progresiei geometrice, a tratat complet altă întrebare. Conform formalităţilor Henri putea fi expulzat din lista examinaţilor, însă despre capacităţile extraordinare ale lui s-a auzit şi în universitate, ceea ce a făcut ca profesorii să închidă ochii la ceea ce s-a întâmplat. Profesorii n-au regretat despre acest fapt, deoarece la examenul oral Henri a demonstrat o cunoaştere profundă a cursului de matematică. Astfel el a obţinut titlul de bacalaureat în ştiinţe exacte.
Îndată după examenele de bacalaureat Henri a fost admis în clasa de matematică elementară. Abia acum el cu adevărat începe să se cufunde în viitoarea profesie. Adăugător la cursul obligatoriu el studiază literatura matematică mult mai serioasă: "Geometria" lui Roshe, "Algebra" lui Josef Bertran, "Analiza" de Duanele, "Geometria superioară" lui Chale.
Anii 1872 şi 1873 au fost însemnaţi prin faptul, că Poincaré s-a plasat pe primele locuri la concursurile de matematică elementară şi matematică specială. Pentru Franţa distrusă şi jefiută de operaţiile militare aceste rezultate au servit ca un balzam pe rană.
În octombrie 1873 Henri devine student la Şcoala Politehnică, absolvenţii căreia se pregăteau pentru funcţii tehnice superioare în aparatul de Stat şi armată. Îndată după admitere, Henri se plasa pe primul loc în lista elevilor cei mai buni, dar cu timpul îl pierde din cauza disciplinilor aşa ca desenul, desenul liniar, pregătirea militară. Ca şi în liceu Henri nu dă nici un semn de dar artistic. Mai mult, la lecţiile de matematică dacă se apuca să desene două drepte concurente, atunci în rezultat ele se primeau nici drepte, nici concurente. Pe primul loc s-a plasat prietenul lui Bonfois. Acesta, la rândul său, a primit în calitate de cadou culegerea de lucrări ale lui Laplace, înmânate conform tradiţiei celui mai bun absolvent al Şcolii Politehnice de la Academia de Ştiinţe. Poincaré s-a plasat pe locul al doilea, dar ceea ce ţinea de disciplinile fizico-matematice şi chimie Henri a rămas cel mai puternic. Primii trei cei mai buni absolvenţi ai Şcolii Politehnice au fost admişi la Şcoala de Mine, una dintre cele mai elitare instituţii superioare de învăţământ.

HENRI  POINCARE-
4]Un bancher se află întotdeauna în libertate provizorie.
3]Invenţia constă în a evita construirea combinaţiilor inutile şi în construirea combinaţiilor utile care se află într-o infinită minoritate.
2]Un gând este doar o străfulgerare între două nopţi lungi, dar această străfulgerare este totul.
1]Matematica este arta de a da acelasi nume la diferite lucruri.
=====
Raymond Poincaré