Like/Tweet/+1
Ultimele subiecte
» TEXT ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE2Scris de Admin 26.08.17 22:37
» TEXT ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE1
Scris de Admin 26.08.17 22:36
» Comunitatea evreiască din Botoșani (2)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
» Comunitatea evreiască din Botoșani (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
» ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:19
» ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (2)
Scris de Admin 26.08.17 22:18
» DESPRE ANTISEMITISMUL MAREȘALULUI ION ANTONESCU
Scris de Admin 04.08.17 23:54
» Romanizarea Romaniei 1940-44 legi antisemite, CNRomanizare
Scris de Admin 04.08.17 21:13
» ROMÂNIA LUI ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI(3): VIOLENŢA MILIT
Scris de Admin 05.03.17 11:01
» Anunțuri Administrative
Scris de Admin 25.02.17 20:07
Marghiloman[v=]
Pagina 1 din 1
Re: Marghiloman[v=]
Alexandru Marghiloman – Portret subiectiv
“Marghiloman era cel mai surprinzător amestec de inteligenţă şi de obtuozitate, de logică şi de inconsecvenţă, de chibzuială şi de uşurinţă, de simţ practic şi de lipsă de orizont politic. De fapt, o interesantă, dar enigmatică psihologie. Mărturisesc că dintre toţi fruntaşii vieţii politice a României contemporane, Marghiloman este cel ce scăpa mai mult posibilităţilor noastre de analiză.
Carp era un convins şi un intransigent, Maiorescu un sceptic plin de abilităţi şi de subtilităţi, Filipescu un patriot şi un impulsiv, Take Ionescu un intuitiv şi un romantic, Ion I.C. Brătianu un om de concepţii mari şi de o voinţă neînfrântă, Vintilă Brătianu un apostol în slujba unor credinţe. Dar Marghiloman, ce era Marghiloman? Nici azi nu pot răspunde acestei întrebări.
Unii au zis: un om superficial, un om de faţadă.
Da şi nu. Era desigur multă superficialitate la Marghiloman, o întâlnim la fiecare pas al carierei sale politice, când îl vedem punând mereu pe acelaşi plan şi, aş putea spune, cu o egală dexteritate, grave preocupări de stat, consideraţiuni subalterne şi prejudecăţi ridicole. Uşurinţa lui provenea de-altminteri şi din tendinţa, veşnica sa tendinţă de a-şi lua dorinţele drept realităţi. Adversarii cunoşteau această slăbiciune şi au folosit-o adesea. Aşa fiind, el ajungea să trăiască într-o lume fictivă, lumea închipuirii şi a iluziilor lui. Citind paginile din memoriile sale consacrate, spre pildă, zilelor prăbuşirii Austro-Ungariei şi adunării de la Alba-Iulia ni s-ar părea a fi revoltătoare, dacă nu ne-am da seama că Marghiloman singur, dar sincer, nu reuşise încă să substituie realităţile evidente dorinţelor lui himerice.
Ceea ce este mai uimitor, ceea ce desăvârşeşte paradoxul, este că din manifestaţiunile sale oratorice se desprindea o atmosferă de înaltă intelectualitate, or el avea o cultură generală din cele mai mediocre. Prinsese, ce este drept, o serioasă cultură juridică, dar cultura literară, cultura artistică, îi lipseau cu desăvârşire.
Mai întâi nu citea. Vara, la Carlsbad, când îşi făcea cura şi se plictisea citea “Muşchetarii” lui Dumas pere, sau vreun roman de senzaţie. Cred că nu exagerez dacă zic că adesea săptămâni întregi lecturile lui se mărgineau la ziarul de curse francez “Le Jockey”, pe care de-altminteri uneori îl citea cu ostentaţiune chiar pe banca sa de deputat în vechea Cameră de pe dealul Mitropoliei. Se documenta în cele mai multe probleme din convorbiri avute cu unii şi cu alţii, prindea din zbor chestiile şi le explica pe urmă mai bine decât cei ce i le expuseseră şi le studiaseră cu de-amănuntul.
Deşi foarte bogat, în viaţa lui nu a cumpărat un tablou şi îndeosebi avea o suverană nepăsare pentru obiectele de artă din orice epocă şi de orice provenienţă. Într-un târziu muzica a avut pare-se darul să-l atragă, deşi clevetitorii pretind că mai mult din snobism, decât din adevăratul imbold al sufletului său.
Om de paradă fără îndoială, aparenţele au jucat pururea un rol covârşitor în concepţia de viaţă a lui Marghiloman. Într-o ţară în care se dispreţuia îmbrăcămintea bărbătească, Marghiloman purta veşmintelor sale o grijă neobişnuită. Elegant şi spilcuit, el se singulariza în tăietura îngrijită a hainelor, prin forma favoritelor, ca şi prin cadenţa ritmică şi oarecum afectată a gesturilor. Era o figură unică în felul ei. Ştia să poarte capul sus, să se stăpânească în orice împrejurare şi în faţa oricărei adversităţi, fără ca o singură trăsătură a feţei sale imperturbabile să-l trădeze vreodată. O concentrată apăsare a limbii la colţul gurii şi o imperceptibilă înroşire a urechilor erau pentru iniţiaţi singurele manifestări externe ale tulburării sale sufleteşti. Întotdeauna mulţumit şi voios, înainta în viaţă surâzător şi optimist.
Şi totuşi, Marghiloman ştia să ia şi lucrurile în serios, să examineze o problemă gravă fără superficialitate, să despice o situaţie cu un ochi pătrunzător şi cu o conştiiciozitate împinsă până în cele mai mici amănunte, să înlăture aparenţele faţadei, să se coboare la realităţile permanente şi vii. Mai mult, moştenise de la tatăl său, de la practicul şi marele arendaş Iancu Marghiloman, un real spirit gospodăresc. La toate ministerele prin care a trecut a fost un bun, sârguitor şi priceput administrator. Avea metodă în lucru, ordine în conducere, promptitudine în hotărâri, putea aduce şi a adus în administraţia statului, ca şi în cea a Jockey Clubului, netăgăduite servicii.
Alţii au zis – un om norocos, cu toate calităţile şi cu toate cusururile inerente copiilor răsfăţaţi ai soartei.
Iarăşi, şi da şi nu. Netăgăduit că Alexandru Marghiloman a fost un privilegiat al soartei, natura l-a înzestrat cu alese însuşiri intelectuale, cu un strălucit şi minunat talent oratoric, iar împrejurările au facut din el un om bogat, unul din marii latifundiari ai României Mici. Dar dacă este adevărat că până pe la 50 de ani totul i-a reuşit, că a cunoscut fericirea intimă, onorurile publice, ascensiunea politică, succesele parlamentare, nu este mai puţin adevărat că de la acea vârstă şi până la moarte viaţa lui nu a fost decât o luptă neîncetată, pe care a trebuit să o poarte – şi a purtat-o cu bărbăţie şi cu o impresionantă tenacitate – împotriva unei necruţătoare adversităţi. Rând pe rând s-au năruit liniştea lui intimă, speranţele lui politice, concepţiile lui despre rolul României în războiul mondial, existenţa partidului, credinţele tinereţii şi perspectivele de viitor. Cu rare şi fugitive eclipse, peste 20 de ani de înfrângeri şi deziluzii. Cunosc în istoria noastră politică puţine destine mai patetice decât această luptă între o soartă nemiloasă şi un om care până pe pragul mormântului nu a vrut să i se supună.
Marghiloman a fost toate acestea, dar a fost totodată mai mult şi mai puţin.
Mai mult, fiindcă avea într-un grad superior aceluia al contemporanilor săi arta de-a expune o chestie, de-a motiva o atitudine. Spiritul său de analiză era remarcabil, discursurile lui sunt însă cu desăvârşire lipsite de concepţii, de idei generale, cu toate că nimeni nu ştia ca el să susţină o temă anumită, să o prezinte sub toate feţele ei, să alunece asupra părţilor slabe, să scoată în evidenţă punctele ei luminoase. Argumentele se inşirau la el logic şi estetic şi totul era înveşmântat într-o formă de o voită, dar reală eleganţă, spus într-o limbă unde se împerecheau armonios neologisme îndrăzneţe şi arhaice locuţiuni româneşti. Nefiind nici omul credinţelor adânci, nici omul patimilor violente, cuvântul său nu era înaripat, discursurile sale nu oscilau ca la alţii între scăderi neaşteptate şi culmi nebănuite, ele se menţineau la acelaşi nivel înalt şi se impuneau admiraţiunii constante, dacă nu aclamaţiunilor gălăgioase. Prin însuşirile lui specifice, se poate spune că Marghiloman a fost cel mai de seamă dintre “debaterii” noştri parlamentari.
Nu pot uita faimoasa sa interpelare din 1908 împotriva activităţii Ministerului de Război al generalului Averescu. Mai multe ceasuri de-a rândul şi-a desfăşurat acuzaţia cu o artă în prezentarea actelor din dosare, cu o măestrie în comentarea lor, cu o armonie în construcţia tehnică a discursului, mai presus de orice calificare. Aveam impresia că nu am în faţa mea un orator, ci un strateg care şi-a aşezat bateriile cu atâta ştiinţă, care şi-a combinat înaintarea trupelor cu atâta preciziune, încât vedeai cum sub focul for concentric şi sub coordonata lor năvală cetatea trebuia să capituleze. Argumentele lui se succedau ca valurile unui asalt irezistibil.
Atunci abia am avut intuiţia că mi se dezvăluieşte adevărata personalitate a lui Alexandru Marghiloman, căci cei ce au crezut că dânsul a fost un om politic s-au înşelat. A fost un avocat, un mare avocat, poate cel mai mare avocat al acestei ţări. Ca să pledeze o cauză era neîntrecut. Dacă ar fi fost sărac, dacă ar fi trebuit să-şi câştige existenţa, ar fi avut la bară o situaţie superioară tuturor colegilor săi şi în genere pentru baroul român, pentru strălucirea oratoriei judiciare, bogăţia lui Marghiloman a fost o reală pagubă. De-altminteri, după întoarcerea sa din Paris de la studii, a practicat avocatura câţiva ani şi succesul său a fost fără seamăn. Din nenorocire însă, ambiţia sa personală, vanitatea unui părinte îmbogăţit, mentalitatea mediului social în care trăia, l-au sustras de la vocaţiunea sa firească şi l-au îndrumat spre cariera politică pentru care nu avea de fapt însuşirile cuvenite. În politică se cer credinţă, concepţii şi spirit de sinteză. Marghiloman nu a avut nici credinţe adânci, nici concepţii largi, nici facultăţi de sinteză. Convenienţe sociale, nu principii poruncitoare l-au adus în lagărul conservator şi, fapt caracteristic, odată nu a primat acolo glasul doctrinelor şi al programelor, ci îndemnul prieteniilor personale. Decenii întregi a fost omul lui Carp, nu omul ideii conservatoare.
Cât priveşte orizontul său politic, era surprinzător de mărginit, felul lui de-a privi orice chestie era îngust, dictat de consideraţiuni meschine, stăpânit de vanităţi, de ostilităţi mărunte. Fără îndoială, indiferent de valoarea concepţiei în sine, un Carp, un Lahovary, un Maiorescu chiar îi erau cu mult superiori. Ei ştiau să integreze o chestie trecătoare în cadrul intereselor permanente ale evoluţiei generale a statului nostru. Marghiloman cerceta totul în limitele stricte ale actualităţii prezente. Ce era însă mai departe, cum se înlănţuiau problemele, cum se coordonau, aceasta ieşea din sfera preocupărilor lui intelectuale şi a frământărilor sale sufleteşti. Iar spiritul de sinteză nu avea ce căuta în structura intelectuală a unei minţi atat de analitice, de aceea era întotdeauna un izbitor contrast la dânsul între examinarea unei chestii şi între concretizarea concluziilor ce se desprindeau dintr-însa. Pe cât era de maestru în cea dintâi, pe atât era de mediocru, de banal, în cea de-a doua.
În fine, ca să reuşeşti în politică, pentru ca să fii un adevărat om de stat, trebuie să ai acel dar special cu care te naşti, pe care nu-l poţi dobândi nici prin strădanie, nici printr-o experienţă oricât de îndelungată – simţul politic. Or, acest simţ i-a lipsit cu totul lui Marghiloman şi, urmăridu-l de-a lungul întregii sale cariere, vom vedea cum i-a scăpat necontenit înţelesul adânc al vremurilor pe care le-a trăit.
Două au fost în zilele lui marile curente ce au determinat evoluţiile sociale şi istoria popoarelor: curentul democratic şi principiul naţionalităţilor. Ciudat, dar caracteristic şi edificator, în toate împrejurările îl găsim pe Marghiloman împotriva acestor curente. De câte ori a fost vorba în politica noastră internă de vreo măsură având drept scop democratizarea ţării, fie că această măsură se chema îmbunătăţirea tocmelilor agricole, casa rurală, exproprierea, reforma electorală, votul obştesc, el a trebuit să i se împotrivească. Iar când a fost vorba de întregirea neamului, printr-o orbire pe care numai lipsa, organica lipsă de simţ politic o poate tălmăci, îl vedem punându-se fără rost dea curmezişul aspiraţiunilor naţionale şi înfundându-se cu îndărătnicie până la absurd şi până la inadmisibil într-o politică de pactizare cu inamicul şi de obedienţă faţă de cotropitori.
Poate că această lipsă de simţ politic ar fi compromis mai puţin cariera lui Alexandru Marghiloman, dacă natura i-ar fi dat un antidot şi un frâu prin puţină moderaţiune şi prin puţină prudenţă. Dar, spre suprema lui nefericire lipsa de simţ politic era agravată – amplificată – printr-un incorigibil temperament de jucător. Jocul ocupa un loc însemnat în toată organizarea traiului său, îi consacra cel puţin câteva ore în fiecare zi. Juca acasă după micul dejun cu intimii săi, juca după prânz la club “poker” sau „maus” oricât de ocupat ar fi fost la Cameră, sau la minister şi oricât de grave ar fi fost problemele de la ordinea zilei. Juca săptămâni întregi la hipodrom sau pe toate câmpurile de curse din Franţa. Şi tot aşa juca şi în politică, punea totul pe o carte şi dacă pierdea, cu patimă, cu încăpăţânare şi cu speranţa în câştig, reîncepea. Avea de-altminteri însuşirile tipice marelui jucător: îndrăzneală la atac, necruţare la câştig, neşovăială la pierdere, dar este lesne de înţeles că în asemenea condiţiuni lipsa sa firească de simţ politic nu l-a putut duce decât la jalnicul capitol cu care s-a încheiat viaţa lui politică, începută sub atât de promiţătoare şi de strălucite auspicii.
Păcat, de o mie de ori păcat, căci ţara ar fi fost îndreptăţită să culeagă de pe urma acestui proeminent fiu al ei alte roade decât cele pe care le-a cules. Cu unele din însuşirile lui, cu marele său talent, cu puterea sa de a munci, cu netăgăduitul său patriotism, Marghiloman ar fi meritat o altă soartă, o altă pagină decât aceea pe care a înscris-o în cartea neamului.
Mulţi dintre contemporani, aflaţi sub impresia patimilor vremurilor înfrigurate ale neutralităţii, ale ocupaţiei străine, ale păcii de la Bucureşti şi ale întregirii neamului, refuzau să-i retragă lui Marghiloman osânda judecăţii lor neiertătoare. Eu mărturisesc că nu simt în mine această putere, nu o simt din ziua în care am citit, la moartea lui, codicilul testamentului său. Cuvintele: ,,Am greşit poate mai des decât socotesc, dar gândul mi-a fost întotdeauna curat şi mi-am iubit ţara”, dezvăluiesc drama intimă a acestui biruit. Pentru ea, dacă nu pentru activitatea sa politică, socotesc că viaţa şi cariera lui Alexandru Marghiloman trebuie să fie judecate nu în lumina resentimentelor justificate, nu în cadrul rigid al logicii şi al moralei, ci în perspectiva, în îngăduitoarea perspectivă a unei infinite melancolii.”
“Marghiloman era cel mai surprinzător amestec de inteligenţă şi de obtuozitate, de logică şi de inconsecvenţă, de chibzuială şi de uşurinţă, de simţ practic şi de lipsă de orizont politic. De fapt, o interesantă, dar enigmatică psihologie. Mărturisesc că dintre toţi fruntaşii vieţii politice a României contemporane, Marghiloman este cel ce scăpa mai mult posibilităţilor noastre de analiză.
Carp era un convins şi un intransigent, Maiorescu un sceptic plin de abilităţi şi de subtilităţi, Filipescu un patriot şi un impulsiv, Take Ionescu un intuitiv şi un romantic, Ion I.C. Brătianu un om de concepţii mari şi de o voinţă neînfrântă, Vintilă Brătianu un apostol în slujba unor credinţe. Dar Marghiloman, ce era Marghiloman? Nici azi nu pot răspunde acestei întrebări.
Unii au zis: un om superficial, un om de faţadă.
Da şi nu. Era desigur multă superficialitate la Marghiloman, o întâlnim la fiecare pas al carierei sale politice, când îl vedem punând mereu pe acelaşi plan şi, aş putea spune, cu o egală dexteritate, grave preocupări de stat, consideraţiuni subalterne şi prejudecăţi ridicole. Uşurinţa lui provenea de-altminteri şi din tendinţa, veşnica sa tendinţă de a-şi lua dorinţele drept realităţi. Adversarii cunoşteau această slăbiciune şi au folosit-o adesea. Aşa fiind, el ajungea să trăiască într-o lume fictivă, lumea închipuirii şi a iluziilor lui. Citind paginile din memoriile sale consacrate, spre pildă, zilelor prăbuşirii Austro-Ungariei şi adunării de la Alba-Iulia ni s-ar părea a fi revoltătoare, dacă nu ne-am da seama că Marghiloman singur, dar sincer, nu reuşise încă să substituie realităţile evidente dorinţelor lui himerice.
Ceea ce este mai uimitor, ceea ce desăvârşeşte paradoxul, este că din manifestaţiunile sale oratorice se desprindea o atmosferă de înaltă intelectualitate, or el avea o cultură generală din cele mai mediocre. Prinsese, ce este drept, o serioasă cultură juridică, dar cultura literară, cultura artistică, îi lipseau cu desăvârşire.
Mai întâi nu citea. Vara, la Carlsbad, când îşi făcea cura şi se plictisea citea “Muşchetarii” lui Dumas pere, sau vreun roman de senzaţie. Cred că nu exagerez dacă zic că adesea săptămâni întregi lecturile lui se mărgineau la ziarul de curse francez “Le Jockey”, pe care de-altminteri uneori îl citea cu ostentaţiune chiar pe banca sa de deputat în vechea Cameră de pe dealul Mitropoliei. Se documenta în cele mai multe probleme din convorbiri avute cu unii şi cu alţii, prindea din zbor chestiile şi le explica pe urmă mai bine decât cei ce i le expuseseră şi le studiaseră cu de-amănuntul.
Deşi foarte bogat, în viaţa lui nu a cumpărat un tablou şi îndeosebi avea o suverană nepăsare pentru obiectele de artă din orice epocă şi de orice provenienţă. Într-un târziu muzica a avut pare-se darul să-l atragă, deşi clevetitorii pretind că mai mult din snobism, decât din adevăratul imbold al sufletului său.
Om de paradă fără îndoială, aparenţele au jucat pururea un rol covârşitor în concepţia de viaţă a lui Marghiloman. Într-o ţară în care se dispreţuia îmbrăcămintea bărbătească, Marghiloman purta veşmintelor sale o grijă neobişnuită. Elegant şi spilcuit, el se singulariza în tăietura îngrijită a hainelor, prin forma favoritelor, ca şi prin cadenţa ritmică şi oarecum afectată a gesturilor. Era o figură unică în felul ei. Ştia să poarte capul sus, să se stăpânească în orice împrejurare şi în faţa oricărei adversităţi, fără ca o singură trăsătură a feţei sale imperturbabile să-l trădeze vreodată. O concentrată apăsare a limbii la colţul gurii şi o imperceptibilă înroşire a urechilor erau pentru iniţiaţi singurele manifestări externe ale tulburării sale sufleteşti. Întotdeauna mulţumit şi voios, înainta în viaţă surâzător şi optimist.
Şi totuşi, Marghiloman ştia să ia şi lucrurile în serios, să examineze o problemă gravă fără superficialitate, să despice o situaţie cu un ochi pătrunzător şi cu o conştiiciozitate împinsă până în cele mai mici amănunte, să înlăture aparenţele faţadei, să se coboare la realităţile permanente şi vii. Mai mult, moştenise de la tatăl său, de la practicul şi marele arendaş Iancu Marghiloman, un real spirit gospodăresc. La toate ministerele prin care a trecut a fost un bun, sârguitor şi priceput administrator. Avea metodă în lucru, ordine în conducere, promptitudine în hotărâri, putea aduce şi a adus în administraţia statului, ca şi în cea a Jockey Clubului, netăgăduite servicii.
Alţii au zis – un om norocos, cu toate calităţile şi cu toate cusururile inerente copiilor răsfăţaţi ai soartei.
Iarăşi, şi da şi nu. Netăgăduit că Alexandru Marghiloman a fost un privilegiat al soartei, natura l-a înzestrat cu alese însuşiri intelectuale, cu un strălucit şi minunat talent oratoric, iar împrejurările au facut din el un om bogat, unul din marii latifundiari ai României Mici. Dar dacă este adevărat că până pe la 50 de ani totul i-a reuşit, că a cunoscut fericirea intimă, onorurile publice, ascensiunea politică, succesele parlamentare, nu este mai puţin adevărat că de la acea vârstă şi până la moarte viaţa lui nu a fost decât o luptă neîncetată, pe care a trebuit să o poarte – şi a purtat-o cu bărbăţie şi cu o impresionantă tenacitate – împotriva unei necruţătoare adversităţi. Rând pe rând s-au năruit liniştea lui intimă, speranţele lui politice, concepţiile lui despre rolul României în războiul mondial, existenţa partidului, credinţele tinereţii şi perspectivele de viitor. Cu rare şi fugitive eclipse, peste 20 de ani de înfrângeri şi deziluzii. Cunosc în istoria noastră politică puţine destine mai patetice decât această luptă între o soartă nemiloasă şi un om care până pe pragul mormântului nu a vrut să i se supună.
Marghiloman a fost toate acestea, dar a fost totodată mai mult şi mai puţin.
Mai mult, fiindcă avea într-un grad superior aceluia al contemporanilor săi arta de-a expune o chestie, de-a motiva o atitudine. Spiritul său de analiză era remarcabil, discursurile lui sunt însă cu desăvârşire lipsite de concepţii, de idei generale, cu toate că nimeni nu ştia ca el să susţină o temă anumită, să o prezinte sub toate feţele ei, să alunece asupra părţilor slabe, să scoată în evidenţă punctele ei luminoase. Argumentele se inşirau la el logic şi estetic şi totul era înveşmântat într-o formă de o voită, dar reală eleganţă, spus într-o limbă unde se împerecheau armonios neologisme îndrăzneţe şi arhaice locuţiuni româneşti. Nefiind nici omul credinţelor adânci, nici omul patimilor violente, cuvântul său nu era înaripat, discursurile sale nu oscilau ca la alţii între scăderi neaşteptate şi culmi nebănuite, ele se menţineau la acelaşi nivel înalt şi se impuneau admiraţiunii constante, dacă nu aclamaţiunilor gălăgioase. Prin însuşirile lui specifice, se poate spune că Marghiloman a fost cel mai de seamă dintre “debaterii” noştri parlamentari.
Nu pot uita faimoasa sa interpelare din 1908 împotriva activităţii Ministerului de Război al generalului Averescu. Mai multe ceasuri de-a rândul şi-a desfăşurat acuzaţia cu o artă în prezentarea actelor din dosare, cu o măestrie în comentarea lor, cu o armonie în construcţia tehnică a discursului, mai presus de orice calificare. Aveam impresia că nu am în faţa mea un orator, ci un strateg care şi-a aşezat bateriile cu atâta ştiinţă, care şi-a combinat înaintarea trupelor cu atâta preciziune, încât vedeai cum sub focul for concentric şi sub coordonata lor năvală cetatea trebuia să capituleze. Argumentele lui se succedau ca valurile unui asalt irezistibil.
Atunci abia am avut intuiţia că mi se dezvăluieşte adevărata personalitate a lui Alexandru Marghiloman, căci cei ce au crezut că dânsul a fost un om politic s-au înşelat. A fost un avocat, un mare avocat, poate cel mai mare avocat al acestei ţări. Ca să pledeze o cauză era neîntrecut. Dacă ar fi fost sărac, dacă ar fi trebuit să-şi câştige existenţa, ar fi avut la bară o situaţie superioară tuturor colegilor săi şi în genere pentru baroul român, pentru strălucirea oratoriei judiciare, bogăţia lui Marghiloman a fost o reală pagubă. De-altminteri, după întoarcerea sa din Paris de la studii, a practicat avocatura câţiva ani şi succesul său a fost fără seamăn. Din nenorocire însă, ambiţia sa personală, vanitatea unui părinte îmbogăţit, mentalitatea mediului social în care trăia, l-au sustras de la vocaţiunea sa firească şi l-au îndrumat spre cariera politică pentru care nu avea de fapt însuşirile cuvenite. În politică se cer credinţă, concepţii şi spirit de sinteză. Marghiloman nu a avut nici credinţe adânci, nici concepţii largi, nici facultăţi de sinteză. Convenienţe sociale, nu principii poruncitoare l-au adus în lagărul conservator şi, fapt caracteristic, odată nu a primat acolo glasul doctrinelor şi al programelor, ci îndemnul prieteniilor personale. Decenii întregi a fost omul lui Carp, nu omul ideii conservatoare.
Cât priveşte orizontul său politic, era surprinzător de mărginit, felul lui de-a privi orice chestie era îngust, dictat de consideraţiuni meschine, stăpânit de vanităţi, de ostilităţi mărunte. Fără îndoială, indiferent de valoarea concepţiei în sine, un Carp, un Lahovary, un Maiorescu chiar îi erau cu mult superiori. Ei ştiau să integreze o chestie trecătoare în cadrul intereselor permanente ale evoluţiei generale a statului nostru. Marghiloman cerceta totul în limitele stricte ale actualităţii prezente. Ce era însă mai departe, cum se înlănţuiau problemele, cum se coordonau, aceasta ieşea din sfera preocupărilor lui intelectuale şi a frământărilor sale sufleteşti. Iar spiritul de sinteză nu avea ce căuta în structura intelectuală a unei minţi atat de analitice, de aceea era întotdeauna un izbitor contrast la dânsul între examinarea unei chestii şi între concretizarea concluziilor ce se desprindeau dintr-însa. Pe cât era de maestru în cea dintâi, pe atât era de mediocru, de banal, în cea de-a doua.
În fine, ca să reuşeşti în politică, pentru ca să fii un adevărat om de stat, trebuie să ai acel dar special cu care te naşti, pe care nu-l poţi dobândi nici prin strădanie, nici printr-o experienţă oricât de îndelungată – simţul politic. Or, acest simţ i-a lipsit cu totul lui Marghiloman şi, urmăridu-l de-a lungul întregii sale cariere, vom vedea cum i-a scăpat necontenit înţelesul adânc al vremurilor pe care le-a trăit.
Două au fost în zilele lui marile curente ce au determinat evoluţiile sociale şi istoria popoarelor: curentul democratic şi principiul naţionalităţilor. Ciudat, dar caracteristic şi edificator, în toate împrejurările îl găsim pe Marghiloman împotriva acestor curente. De câte ori a fost vorba în politica noastră internă de vreo măsură având drept scop democratizarea ţării, fie că această măsură se chema îmbunătăţirea tocmelilor agricole, casa rurală, exproprierea, reforma electorală, votul obştesc, el a trebuit să i se împotrivească. Iar când a fost vorba de întregirea neamului, printr-o orbire pe care numai lipsa, organica lipsă de simţ politic o poate tălmăci, îl vedem punându-se fără rost dea curmezişul aspiraţiunilor naţionale şi înfundându-se cu îndărătnicie până la absurd şi până la inadmisibil într-o politică de pactizare cu inamicul şi de obedienţă faţă de cotropitori.
Poate că această lipsă de simţ politic ar fi compromis mai puţin cariera lui Alexandru Marghiloman, dacă natura i-ar fi dat un antidot şi un frâu prin puţină moderaţiune şi prin puţină prudenţă. Dar, spre suprema lui nefericire lipsa de simţ politic era agravată – amplificată – printr-un incorigibil temperament de jucător. Jocul ocupa un loc însemnat în toată organizarea traiului său, îi consacra cel puţin câteva ore în fiecare zi. Juca acasă după micul dejun cu intimii săi, juca după prânz la club “poker” sau „maus” oricât de ocupat ar fi fost la Cameră, sau la minister şi oricât de grave ar fi fost problemele de la ordinea zilei. Juca săptămâni întregi la hipodrom sau pe toate câmpurile de curse din Franţa. Şi tot aşa juca şi în politică, punea totul pe o carte şi dacă pierdea, cu patimă, cu încăpăţânare şi cu speranţa în câştig, reîncepea. Avea de-altminteri însuşirile tipice marelui jucător: îndrăzneală la atac, necruţare la câştig, neşovăială la pierdere, dar este lesne de înţeles că în asemenea condiţiuni lipsa sa firească de simţ politic nu l-a putut duce decât la jalnicul capitol cu care s-a încheiat viaţa lui politică, începută sub atât de promiţătoare şi de strălucite auspicii.
Păcat, de o mie de ori păcat, căci ţara ar fi fost îndreptăţită să culeagă de pe urma acestui proeminent fiu al ei alte roade decât cele pe care le-a cules. Cu unele din însuşirile lui, cu marele său talent, cu puterea sa de a munci, cu netăgăduitul său patriotism, Marghiloman ar fi meritat o altă soartă, o altă pagină decât aceea pe care a înscris-o în cartea neamului.
Mulţi dintre contemporani, aflaţi sub impresia patimilor vremurilor înfrigurate ale neutralităţii, ale ocupaţiei străine, ale păcii de la Bucureşti şi ale întregirii neamului, refuzau să-i retragă lui Marghiloman osânda judecăţii lor neiertătoare. Eu mărturisesc că nu simt în mine această putere, nu o simt din ziua în care am citit, la moartea lui, codicilul testamentului său. Cuvintele: ,,Am greşit poate mai des decât socotesc, dar gândul mi-a fost întotdeauna curat şi mi-am iubit ţara”, dezvăluiesc drama intimă a acestui biruit. Pentru ea, dacă nu pentru activitatea sa politică, socotesc că viaţa şi cariera lui Alexandru Marghiloman trebuie să fie judecate nu în lumina resentimentelor justificate, nu în cadrul rigid al logicii şi al moralei, ci în perspectiva, în îngăduitoarea perspectivă a unei infinite melancolii.”
Re: Marghiloman[v=]
Alexandru Marghiloman – Oameni şi fapte
Alexandru Marghiloman îşi trage obârşia dintr-o veche familie de origine greacă, posesoare a numeroase latifundii în diverse judeţe ale ţării. Educaţia şi instrucţia, tânărul Alexandru Marghiloman şi le-a desăvârşit în Franţa. A debutat în politică, înscriindu-se în partidul conservator, care îngloba pe mai toţi marii proprietari de pământ.
Înainte de a se afirma ca om politic, Marghiloman avea deja o anumită celebritate în cercurile bucureştene, care frecventau hipodromul; din tinereţe şi până în clipa mortţi, el a fost stăpânit de o mare şi constantă pasiune: caii de curse. De altfel şi I. G. Duca a avut o pronunţată predilecţie pentru sportul aristocratic al alergărilor de cai. Pentru Alexandru Marghiloman însă, preţuirea acestui sport devenise o problemă, care îl preocupa cotidian; încât, fără exagerare s-a spus, că se simţea mult mai bine ca preşedinte al jochey-clubului decât ca şef de partid.
A ajuns, destul de tânăr, ministru, deţinând diverse portofolii în periodicele guverne formate de partidul conservator. Ca orator de tribunii, Alexandru Marghiloman s-a relevat nu printr-un talent excepţional, ci printr-un gen de expunere, care realiza o eleganţă de ţinută şi stil neîntrecute în desbaterile noastre parlamentare; avea replica promptă şi ascuţită. Îi lipsea însă cultura solidă, ignora o mulţime de cunoştinţe curente, tratând interesant, dar superficial, problemele politice care l-au reţinut. Dobândise totuşi repede o bogată experienţă politică şi parlamentară, care i-a îngăduit să acopere cu succes lipsurile pregătirii sale intelectuale.
O inteligenţă scânteietoare, spiritual, ironic, stăpân desăvârşit pe mijloacele lui, toate aceste însuşiri i-au dat putinţa să joace un rol de prim ordin în partidul conservator şi în politica românească. Avea un farmec deosebit în vorbă, pronunţând anumite expresii cu un uşor accent străin, creând o atmosferă de comuniune sufletească între el şi auditorul care îl asculta.
Adversar hotărât al principiilor şi tendinţelor democratice, Marghiloman a rămas, până la sfârşitul vieţii sale, neclintit adept al formei de conducere aristocratică şi tradiţională, specifică conservatorilor. A fost, dealtfel, ultimul şef al partidului conservator. După moartea lui, partidul, care a avut o glorioasă existenţă de 50 ani, s-a risipit.
În timpul neutralităţii, s-a despărţit de o parte din prieteni, rupând partidul conservator în două pe tema atitudinii României în conflictul european. Marghiloman era germanofil; alţi conservatori, în frunte cu Lahovary şi Filipescu, militau pentru alianţa noastră şi intervenţia în război alături de Franţa şi Anglia.
Ramura care l-a urmat, împărtăşindu-i soarta, a mai guvernat, impusă de împrejurări alcătuind la Iaşi, în 1917, o formaţiune ministerială, prezidată de Marghiloman; venind după înfrângerea noastră şi încheierea păcii separate cu Germania, guvernul Marghiloman a avut sarcina să atenueze unele asperităţi cu duşmanul, vremelnic învingător. În această grea situaţie, Alexandru Marghiloman a dovedit dragoste de ţară, tact desăvârşit şi presimţind izbânda franco-engleză, o abilitate, recunoscută ulterior şi de germani, în a temporiza şi amâna demobilizarea forţelor noastre, concentrate în Moldova.
După izbânda noastră deplină, prin alungarea duşmanilor din ţară şi întregirea teritorială, în entuziasmul delirant al acelei epoci, “germanofilul” Marghiloman a fost acuzat de trădare şi vândut nemţilor. Alegerile generale, prezidate de guvernul Văitoianu, în 1919, au îngăduit şefului conservatorilor şi câtorva din prietenii lui, să pătrundă în Cameră. În parlamentul de la Ateneu, cel dintâi al României întregite, Alexandru Marghiloman a avut prilejul să rostească un mare discurs politic, justificându-şi politica şi atitudinea din vremea neutralităţii, punând în adevărată lumină guvernarea sa de câteva luni din Moldova.
În timpul cuvântării, cineva i-a strigat tunător:
- Esti un trădător şi nu putem asculta trădătorii!
- Trădătorul n-a traficat cu permise de export pentru Germania, în vremea neutralităţii! a replicat, în tăcerea şi uluiala generală, Alexandru Marghiloman.
Spre surprinderea tuturora, şeful conservatorilor a impresionat adunarea, risipind acuzaţiile ce s-au adus, reducând la tăcere pe mulţi din adversarii săi înverşunaţi. A fost un mare succes de tribună. Ultimul în cariera politică a lui Alexandru Marghiloman: le chant du cygne…
Alexandru Marghiloman îşi trage obârşia dintr-o veche familie de origine greacă, posesoare a numeroase latifundii în diverse judeţe ale ţării. Educaţia şi instrucţia, tânărul Alexandru Marghiloman şi le-a desăvârşit în Franţa. A debutat în politică, înscriindu-se în partidul conservator, care îngloba pe mai toţi marii proprietari de pământ.
Înainte de a se afirma ca om politic, Marghiloman avea deja o anumită celebritate în cercurile bucureştene, care frecventau hipodromul; din tinereţe şi până în clipa mortţi, el a fost stăpânit de o mare şi constantă pasiune: caii de curse. De altfel şi I. G. Duca a avut o pronunţată predilecţie pentru sportul aristocratic al alergărilor de cai. Pentru Alexandru Marghiloman însă, preţuirea acestui sport devenise o problemă, care îl preocupa cotidian; încât, fără exagerare s-a spus, că se simţea mult mai bine ca preşedinte al jochey-clubului decât ca şef de partid.
A ajuns, destul de tânăr, ministru, deţinând diverse portofolii în periodicele guverne formate de partidul conservator. Ca orator de tribunii, Alexandru Marghiloman s-a relevat nu printr-un talent excepţional, ci printr-un gen de expunere, care realiza o eleganţă de ţinută şi stil neîntrecute în desbaterile noastre parlamentare; avea replica promptă şi ascuţită. Îi lipsea însă cultura solidă, ignora o mulţime de cunoştinţe curente, tratând interesant, dar superficial, problemele politice care l-au reţinut. Dobândise totuşi repede o bogată experienţă politică şi parlamentară, care i-a îngăduit să acopere cu succes lipsurile pregătirii sale intelectuale.
O inteligenţă scânteietoare, spiritual, ironic, stăpân desăvârşit pe mijloacele lui, toate aceste însuşiri i-au dat putinţa să joace un rol de prim ordin în partidul conservator şi în politica românească. Avea un farmec deosebit în vorbă, pronunţând anumite expresii cu un uşor accent străin, creând o atmosferă de comuniune sufletească între el şi auditorul care îl asculta.
Adversar hotărât al principiilor şi tendinţelor democratice, Marghiloman a rămas, până la sfârşitul vieţii sale, neclintit adept al formei de conducere aristocratică şi tradiţională, specifică conservatorilor. A fost, dealtfel, ultimul şef al partidului conservator. După moartea lui, partidul, care a avut o glorioasă existenţă de 50 ani, s-a risipit.
În timpul neutralităţii, s-a despărţit de o parte din prieteni, rupând partidul conservator în două pe tema atitudinii României în conflictul european. Marghiloman era germanofil; alţi conservatori, în frunte cu Lahovary şi Filipescu, militau pentru alianţa noastră şi intervenţia în război alături de Franţa şi Anglia.
Ramura care l-a urmat, împărtăşindu-i soarta, a mai guvernat, impusă de împrejurări alcătuind la Iaşi, în 1917, o formaţiune ministerială, prezidată de Marghiloman; venind după înfrângerea noastră şi încheierea păcii separate cu Germania, guvernul Marghiloman a avut sarcina să atenueze unele asperităţi cu duşmanul, vremelnic învingător. În această grea situaţie, Alexandru Marghiloman a dovedit dragoste de ţară, tact desăvârşit şi presimţind izbânda franco-engleză, o abilitate, recunoscută ulterior şi de germani, în a temporiza şi amâna demobilizarea forţelor noastre, concentrate în Moldova.
După izbânda noastră deplină, prin alungarea duşmanilor din ţară şi întregirea teritorială, în entuziasmul delirant al acelei epoci, “germanofilul” Marghiloman a fost acuzat de trădare şi vândut nemţilor. Alegerile generale, prezidate de guvernul Văitoianu, în 1919, au îngăduit şefului conservatorilor şi câtorva din prietenii lui, să pătrundă în Cameră. În parlamentul de la Ateneu, cel dintâi al României întregite, Alexandru Marghiloman a avut prilejul să rostească un mare discurs politic, justificându-şi politica şi atitudinea din vremea neutralităţii, punând în adevărată lumină guvernarea sa de câteva luni din Moldova.
În timpul cuvântării, cineva i-a strigat tunător:
- Esti un trădător şi nu putem asculta trădătorii!
- Trădătorul n-a traficat cu permise de export pentru Germania, în vremea neutralităţii! a replicat, în tăcerea şi uluiala generală, Alexandru Marghiloman.
Spre surprinderea tuturora, şeful conservatorilor a impresionat adunarea, risipind acuzaţiile ce s-au adus, reducând la tăcere pe mulţi din adversarii săi înverşunaţi. A fost un mare succes de tribună. Ultimul în cariera politică a lui Alexandru Marghiloman: le chant du cygne…
Re: Marghiloman[v=]
Intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial alaturi de Antanta nu a insemnat si o participare reusita sub raportul unor succese militare pe fronturile de vest si din sud. La inceputul lunii octombrie 1916 Regele Ferdinand I i-a propus lui Alexandru Marghiloman sa participe in componenta unui guvern de uniune nationala, dar acesta a refuzat oferta suveranului sau, lasand insa deschisa poarta unei posibile viitoare colaborari: " Sire, cand vei fi in nevoie ma vei gasi." Momentul nu a intarziat prea mult deoarece armatele Puterilor centrale vor ocupa Bucurestiul la 23 noiembrie / 3 decembrie 1916. Desi armata romana s-a refacut in iarna si primavara anului 1917 si au fost obtinute victoriile istorice din vara lui 1917 la Marasti, Marasesti si Oituz, factorii externi nefavorabili, tradarea aliatilor rusi, a dus la nefasta situatie a preliminariilor Pacii de la Buftea 3 februarie / 15 martie 1918 intre romani si germani urmata de Pacea de la Bucuresti (24 aprilie / 7 mai 1918).
Dar inca inainte de aceste momente de grea cumpana pentru tara a fost avuta in vedere o solutie, probabil de Ion I.C. Bratianu care i-a sugerat Regelui Ferdinand I o abordare pragmatica a crizei create. Puterea urma sa fie oferita celor care se aflau in teritoriul ocupat in vederea incheierii pacii cu Puterile Centrale, liderul liberal subliniind ca era de preferat Alexandru Marghiloman, care statea solid in picioare: "Primul motiv, cei din teritoriul ocupat si cu d-l Marghiloman sunt poate in masura de a incheia o pace mai buna decat cei din Moldova." S-a ajuns la o astfel de solutie care il va propulsa pe Alexandru Marghiloman in fruntea unui guvern pe care il conduce in calitate de presedinte al Consiliului de Ministri si ministru de Interne in intervalul 5 martie – 23 octombrie 1918 si tot el va gestiona de la 6 martie functia de ad-interim la Agricultura si Domenii pana la sfarsitul mandatului. Isi va asuma o mare raspundere pentru Romania in vremuri atat de grele si de tulburi intr-o perioada scurta de timp de aproape opt luni, bogata insa in evenimente. Ion I.C. Bratianu de pe pozitiile adversarului politic anticipase ca dupa terminarea razboiului pozitia lui Alexandru Marghiloman nu numai ca va fi subreda dar si contestata si condamnata, nu numai de oponentii sai dar si de opinia publica, de populatia din teritoriul ocupat de armatele Puterilor Centrale datorita unui regim de ocupatie dur care ii facuse pe oameni sa suporte greu privatiunile materiale si pe cele morale. "si asa se va ridica acestor oameni – spunea Ionel Bratianu – dreptul de a zice mai tarziu ca ei puteau sa faca o pace mai buna." In conditiile prevederilor impovaratoare si umilitoare ale Pacii de la Bucuresti impuse de Germania Romaniei, neratificata de Parlament si nesemnata de Regele Ferdinand, Alexandru Marghiloman a intreprins masuri salutare menite sa pastreze ceea ce mai putea fi salvat in conditiile grele impuse de ocupanti. In pofida ordinelor primite de a trece la demobilizarea armatei romane, au fost pastrate sub arme efective cifrate la cateva mii de ostasi din regimente de vanatori de munte, infanterie, artilerie grea, batalioane de pionieri si nu au fost cedate inamicului un numar de douazeci de trenuri cu munitie. Mai multe masuri intreprinse de cabinetul pe care-l prezida Marghiloman au constat in asigurarea limitarii energice si rapide a contrabandei, a unui circuit economic neclintit in teritoriul romanesc neocupat de armatele inamice, o circulatie normala a trenurilor precum si o anumita siguranta a aprovizionarii populatiei cu produse alimentare. Mai mult decat atat, si aici trebuie remarcat spiritul sau de toleranta fata de mari oameni politici ca Ion I.C. Bratianu si Take Ionescu, pentru a da ca exemplu doua personalitati de seama ale acelor ani, care urmau sa fie extradati, Alexandru Marghiloman s-a dovedit ferm si demn afirmand: " Romanii nu se extradeaza si-n legislatia romana lege de exil nu exista." Scurta guvernare a lui Alexandru Marghiloman a coincis cu primul si importantul pas al fauririi Marii Uniri din 1918, acela al Unirii Basarabiei cu tara-mama.
Unul din fruntasii romanilor basarabeni, doctorul Daniel Ciugureanu spunea la Iasi, la 18 / 30 martie 1918: " Unirea Basarabiei cu tara se datoreste domnului Marghiloman si guvernului sau." A fost posibila o asemenea actiune energica diplomatica si politica din partea lui Alexandru Marghiloman numai prin eforturile sale de a actiona in Basarabia in favoarea Unirii acesteia cu Romania, si tinand seama ca in sudul Basarabiei ajunsesera trupele germane care s-au intalnit cu cele ale guvernului ucrainean iar efectivele militare austriece s-au indreptat si ele spre sud trecand pe langa Nistru si atingand orasul Tighina. Cartea pe care a jucat-o Marghiloman pentru a avea libertate de actiune in Basarabia consta si in luarea in consideratie a disputelor dintre germani si austrieci in problema atat de importanta a potentialului petrolifer. Situatia politica din Basarabia se caracteriza prin adversitati evidente deoarece actiunea lui Pantelimon Halippa, conducatorul blocului moldovenesc, de a se infaptui reunirea Basarabiei cu Romania era obstructionata de o serie de masinatiuni ale formatiunii " fractia taraneasca " condusa de doi lideri locali, Savenko si Tiganco, ce instigau opinia publica din Basarabia, mintind-o ca guvernul roman ar fi trecut la anularea reformei agrare savarsite si peste Prut.
Autoritatea lui Alexandru Marghiloman intemeiata pe tact si pe logica pentru obtinerea unui rezultat pozitiv in sensul Unirii Basarabiei cu Romania s-a remarcat in adunarea Sfatului tarii din 27 martie 1918 unde a facut o remarcabila pledoarie a cauzei Unirii. Rezultatul votului exprimat de deputati s-a cuantificat in 86 de voturi favorabile Unirii, 3 contra si 36 de abtineri. Cu o constiinta perfect linistita si impacata fata de sine insusi, de istoria neamului sau, Alexandru Marghiloman spunea la incheierea guvernarii sale la sfarsitul lunii octombrie 1918: " Retragerea mea nu e o dezertare (...) Am pastrat tarii o dinastie, o armata si i-am dat Basarabia si Bucovina cu integritatea teritoriului." Dupa incheierea razboiului, faurirea Romaniei Mari si recunoasterea noului statut politic al tarii la Conferinta Pacii de la Paris prin Tratatele din anii 1919 si 1920, pe scena politica romaneasca s-au produs mutatii semnificative, una din cele mai spectaculoase a fost disparitia Partidului Conservator precum si iesirea unor lideri politici de pe scena politica dar si de pe cea a vietii, cei mai proeminenti dintre ei fiind Petre P. Carp si Dumitru (Take) Ionescu. Alexandru Marghiloman s-a despartit definitiv de toti la 10 mai 1925 lasand dupa el o mostenire de pret pentru posteritate: Note politice, o marturie documentara de larga amplitudine care a aparut dupa moartea sa, in cinci volume, al caror continut remarcabil prin adevarurile spuse au creat vadite disconforturi celor care i-au fost adversari politici si care nu au putut suporta franchetea ideilor sale si gandirea rationala dovedita de autorul lor, ceea ce a dus la retragerea cartii din circuitul difuzarii la cititori. Potrivit aprecierii scriitorului roman Ioan Adam, aceste Note politice reprezinta: "(...) un document omenesc si literar de exceptie. Sarcasmul, inteligenta, profunda cunoastere a sufletului omenesc si a dedesubturilor politicii romanesti, un soi aparte de moralism saint-simonian fac din ele o lectura incitanta. In epoca au deranjat pe multi prin franchete, prin duritatea adevarurilor spuse."
Desigur ca o personalitate de talia lui Alexandru Marghlioman nu poate fi lesne incadrata intr-un "pat al lui Procust" care sa-i dimensioneze cu exactitate personalitatea mai greu pretabila la canoane conventionale si aprecieri didacticiste. Vom prezenta o parte din edificatoarea caracterizare facuta de un reputat sociolog, Henri Stahl asupra personalitatii de remarcabil orator care a fost Alexandru Marghiloman. "Vorbeste limpede si precis, intr-o forma impecabila, intr-o fraza turnata in bronz. Fara impetuozitate oratorica, fara a-si impune brutal vointa, fara a cersi aplauzele masei prin ridicarea mestesugita a vocii dupa o perioada invatata pe de rost, captiveaza prin eleganta expunerii, convinge prin claritatea ideilor, prin argumentarea logica ce i-o inspira o sanatoasa experienta, o intuitiune puternica a realitatilor. Experienta e atat de simpla, incat o intelege orice om cu bun simt; e sustinuta cu o atat de constanta tenacitate, incat solutiunile se impun ca adevaruri elementare, se copiaza – fara indicare de autor – de adversari si au darul de a inspira maselor o incredere atat de absoluta in cinstea desavarsita, in inalta garantie morala a vorbitorului, incat ai siguranta deplina a putintei de inlantuire, prin acel om, a dorintelor de bine ale unei tari."
In rastimpurile destul de restranse ale vietii sale particulare, cand se elibera de grijile si responsabilitatile publice de stat si de partid, Alexandru Marghiloman s-a dovedit un om cu o prestanta de notorietate in societate si in lumea mondena in care a trait, etalandu-si neostentativ, in mod natural, firesc, eticheta unui aristocrat, a unui gentleman care atragea atentia prin manierele sale ce-i confereau o distinctie aparte, o admiratie nedisimulata din partea unor reprezentante ale sexului frumos, fiindu-i cunoscuta si recunoscuta printre alte preocupari si una sportiva, pasiunea lui pentru echitatie.
Nu este lipsit de interes sublinierea unor aspecte cu caracter anecdotic care tin de o latura a preocuparilor neoficiale in care a fost implicat Alexandru Marghiloman. In anul 1897 el a oferit la celebrul restaurant Capsa, din postura de mare iubitor si proprietar de cai dar si de invingator in Derby-ul din acel an, o masa fastuoasa. Invitatii sai, intre acestia era si Principele Ferdinand, au luat cunostinta, pe langa numeroase preparate culinare, si de bomboanele Jockey Club. La Capsa, loc predilect de intalnire a multor oameni politici, sarjele satirice pornite din condeiele unor ziaristi talentati nu l-au scutit nici pe Alexandru Marghiloman, caruia i s-a dat apelativul de "marchizul de Chiloman" (chiloman - galagie mare, larma, zarva). Cofetaria Capsa era renumita si pentru un impresionant sortiment de cafele: cu lapte, filtru, Marghiloman, turceasca si neagra, una din varietatile de cafea care era servita, preluand numele cunoscutului om politic.
Fara indoiala ca trecerea timpului nu va putea estompa figura acestui om politic cu o statura demna de cele mai proeminente in peisajul politic romanesc din ultimul patrar al secolului XIX si primul sfert al secolului XX.
Dar inca inainte de aceste momente de grea cumpana pentru tara a fost avuta in vedere o solutie, probabil de Ion I.C. Bratianu care i-a sugerat Regelui Ferdinand I o abordare pragmatica a crizei create. Puterea urma sa fie oferita celor care se aflau in teritoriul ocupat in vederea incheierii pacii cu Puterile Centrale, liderul liberal subliniind ca era de preferat Alexandru Marghiloman, care statea solid in picioare: "Primul motiv, cei din teritoriul ocupat si cu d-l Marghiloman sunt poate in masura de a incheia o pace mai buna decat cei din Moldova." S-a ajuns la o astfel de solutie care il va propulsa pe Alexandru Marghiloman in fruntea unui guvern pe care il conduce in calitate de presedinte al Consiliului de Ministri si ministru de Interne in intervalul 5 martie – 23 octombrie 1918 si tot el va gestiona de la 6 martie functia de ad-interim la Agricultura si Domenii pana la sfarsitul mandatului. Isi va asuma o mare raspundere pentru Romania in vremuri atat de grele si de tulburi intr-o perioada scurta de timp de aproape opt luni, bogata insa in evenimente. Ion I.C. Bratianu de pe pozitiile adversarului politic anticipase ca dupa terminarea razboiului pozitia lui Alexandru Marghiloman nu numai ca va fi subreda dar si contestata si condamnata, nu numai de oponentii sai dar si de opinia publica, de populatia din teritoriul ocupat de armatele Puterilor Centrale datorita unui regim de ocupatie dur care ii facuse pe oameni sa suporte greu privatiunile materiale si pe cele morale. "si asa se va ridica acestor oameni – spunea Ionel Bratianu – dreptul de a zice mai tarziu ca ei puteau sa faca o pace mai buna." In conditiile prevederilor impovaratoare si umilitoare ale Pacii de la Bucuresti impuse de Germania Romaniei, neratificata de Parlament si nesemnata de Regele Ferdinand, Alexandru Marghiloman a intreprins masuri salutare menite sa pastreze ceea ce mai putea fi salvat in conditiile grele impuse de ocupanti. In pofida ordinelor primite de a trece la demobilizarea armatei romane, au fost pastrate sub arme efective cifrate la cateva mii de ostasi din regimente de vanatori de munte, infanterie, artilerie grea, batalioane de pionieri si nu au fost cedate inamicului un numar de douazeci de trenuri cu munitie. Mai multe masuri intreprinse de cabinetul pe care-l prezida Marghiloman au constat in asigurarea limitarii energice si rapide a contrabandei, a unui circuit economic neclintit in teritoriul romanesc neocupat de armatele inamice, o circulatie normala a trenurilor precum si o anumita siguranta a aprovizionarii populatiei cu produse alimentare. Mai mult decat atat, si aici trebuie remarcat spiritul sau de toleranta fata de mari oameni politici ca Ion I.C. Bratianu si Take Ionescu, pentru a da ca exemplu doua personalitati de seama ale acelor ani, care urmau sa fie extradati, Alexandru Marghiloman s-a dovedit ferm si demn afirmand: " Romanii nu se extradeaza si-n legislatia romana lege de exil nu exista." Scurta guvernare a lui Alexandru Marghiloman a coincis cu primul si importantul pas al fauririi Marii Uniri din 1918, acela al Unirii Basarabiei cu tara-mama.
Unul din fruntasii romanilor basarabeni, doctorul Daniel Ciugureanu spunea la Iasi, la 18 / 30 martie 1918: " Unirea Basarabiei cu tara se datoreste domnului Marghiloman si guvernului sau." A fost posibila o asemenea actiune energica diplomatica si politica din partea lui Alexandru Marghiloman numai prin eforturile sale de a actiona in Basarabia in favoarea Unirii acesteia cu Romania, si tinand seama ca in sudul Basarabiei ajunsesera trupele germane care s-au intalnit cu cele ale guvernului ucrainean iar efectivele militare austriece s-au indreptat si ele spre sud trecand pe langa Nistru si atingand orasul Tighina. Cartea pe care a jucat-o Marghiloman pentru a avea libertate de actiune in Basarabia consta si in luarea in consideratie a disputelor dintre germani si austrieci in problema atat de importanta a potentialului petrolifer. Situatia politica din Basarabia se caracteriza prin adversitati evidente deoarece actiunea lui Pantelimon Halippa, conducatorul blocului moldovenesc, de a se infaptui reunirea Basarabiei cu Romania era obstructionata de o serie de masinatiuni ale formatiunii " fractia taraneasca " condusa de doi lideri locali, Savenko si Tiganco, ce instigau opinia publica din Basarabia, mintind-o ca guvernul roman ar fi trecut la anularea reformei agrare savarsite si peste Prut.
Autoritatea lui Alexandru Marghiloman intemeiata pe tact si pe logica pentru obtinerea unui rezultat pozitiv in sensul Unirii Basarabiei cu Romania s-a remarcat in adunarea Sfatului tarii din 27 martie 1918 unde a facut o remarcabila pledoarie a cauzei Unirii. Rezultatul votului exprimat de deputati s-a cuantificat in 86 de voturi favorabile Unirii, 3 contra si 36 de abtineri. Cu o constiinta perfect linistita si impacata fata de sine insusi, de istoria neamului sau, Alexandru Marghiloman spunea la incheierea guvernarii sale la sfarsitul lunii octombrie 1918: " Retragerea mea nu e o dezertare (...) Am pastrat tarii o dinastie, o armata si i-am dat Basarabia si Bucovina cu integritatea teritoriului." Dupa incheierea razboiului, faurirea Romaniei Mari si recunoasterea noului statut politic al tarii la Conferinta Pacii de la Paris prin Tratatele din anii 1919 si 1920, pe scena politica romaneasca s-au produs mutatii semnificative, una din cele mai spectaculoase a fost disparitia Partidului Conservator precum si iesirea unor lideri politici de pe scena politica dar si de pe cea a vietii, cei mai proeminenti dintre ei fiind Petre P. Carp si Dumitru (Take) Ionescu. Alexandru Marghiloman s-a despartit definitiv de toti la 10 mai 1925 lasand dupa el o mostenire de pret pentru posteritate: Note politice, o marturie documentara de larga amplitudine care a aparut dupa moartea sa, in cinci volume, al caror continut remarcabil prin adevarurile spuse au creat vadite disconforturi celor care i-au fost adversari politici si care nu au putut suporta franchetea ideilor sale si gandirea rationala dovedita de autorul lor, ceea ce a dus la retragerea cartii din circuitul difuzarii la cititori. Potrivit aprecierii scriitorului roman Ioan Adam, aceste Note politice reprezinta: "(...) un document omenesc si literar de exceptie. Sarcasmul, inteligenta, profunda cunoastere a sufletului omenesc si a dedesubturilor politicii romanesti, un soi aparte de moralism saint-simonian fac din ele o lectura incitanta. In epoca au deranjat pe multi prin franchete, prin duritatea adevarurilor spuse."
Desigur ca o personalitate de talia lui Alexandru Marghlioman nu poate fi lesne incadrata intr-un "pat al lui Procust" care sa-i dimensioneze cu exactitate personalitatea mai greu pretabila la canoane conventionale si aprecieri didacticiste. Vom prezenta o parte din edificatoarea caracterizare facuta de un reputat sociolog, Henri Stahl asupra personalitatii de remarcabil orator care a fost Alexandru Marghiloman. "Vorbeste limpede si precis, intr-o forma impecabila, intr-o fraza turnata in bronz. Fara impetuozitate oratorica, fara a-si impune brutal vointa, fara a cersi aplauzele masei prin ridicarea mestesugita a vocii dupa o perioada invatata pe de rost, captiveaza prin eleganta expunerii, convinge prin claritatea ideilor, prin argumentarea logica ce i-o inspira o sanatoasa experienta, o intuitiune puternica a realitatilor. Experienta e atat de simpla, incat o intelege orice om cu bun simt; e sustinuta cu o atat de constanta tenacitate, incat solutiunile se impun ca adevaruri elementare, se copiaza – fara indicare de autor – de adversari si au darul de a inspira maselor o incredere atat de absoluta in cinstea desavarsita, in inalta garantie morala a vorbitorului, incat ai siguranta deplina a putintei de inlantuire, prin acel om, a dorintelor de bine ale unei tari."
In rastimpurile destul de restranse ale vietii sale particulare, cand se elibera de grijile si responsabilitatile publice de stat si de partid, Alexandru Marghiloman s-a dovedit un om cu o prestanta de notorietate in societate si in lumea mondena in care a trait, etalandu-si neostentativ, in mod natural, firesc, eticheta unui aristocrat, a unui gentleman care atragea atentia prin manierele sale ce-i confereau o distinctie aparte, o admiratie nedisimulata din partea unor reprezentante ale sexului frumos, fiindu-i cunoscuta si recunoscuta printre alte preocupari si una sportiva, pasiunea lui pentru echitatie.
Nu este lipsit de interes sublinierea unor aspecte cu caracter anecdotic care tin de o latura a preocuparilor neoficiale in care a fost implicat Alexandru Marghiloman. In anul 1897 el a oferit la celebrul restaurant Capsa, din postura de mare iubitor si proprietar de cai dar si de invingator in Derby-ul din acel an, o masa fastuoasa. Invitatii sai, intre acestia era si Principele Ferdinand, au luat cunostinta, pe langa numeroase preparate culinare, si de bomboanele Jockey Club. La Capsa, loc predilect de intalnire a multor oameni politici, sarjele satirice pornite din condeiele unor ziaristi talentati nu l-au scutit nici pe Alexandru Marghiloman, caruia i s-a dat apelativul de "marchizul de Chiloman" (chiloman - galagie mare, larma, zarva). Cofetaria Capsa era renumita si pentru un impresionant sortiment de cafele: cu lapte, filtru, Marghiloman, turceasca si neagra, una din varietatile de cafea care era servita, preluand numele cunoscutului om politic.
Fara indoiala ca trecerea timpului nu va putea estompa figura acestui om politic cu o statura demna de cele mai proeminente in peisajul politic romanesc din ultimul patrar al secolului XIX si primul sfert al secolului XX.
Re: Marghiloman[v=]
Alexandru Marghiloman s-a pronuntat pentru extinderea inamovabilitatii la toate nivelurile si completarea reformei justitiei prin ameliorarea retributiei magistratilor. Totodata, Legea privind reorganizarea judecatoreasca in Romania avea in vedere sa puna la dispozitia populatiei din mediul rural o justitie a carei functionabilitate sa fie simpla si expeditiva, debarasata de practici birocratice. Alexandru Marghiloman va indeplini functia de ministru al Lucrarilor Publice in guvernul condus de generalul George Manu (5 noiembrie 1889 – 15 februarie 1891). Concomitent cu functia amintita, Alexandru Marghiloman a detinut de la 16 noiembrie 1889 si portofoliul de ministru al Agriculturii, Industriei, Comertului si Domeniilor, in locul lui Grigore Paunescu, demisionat. Ministeriatul lui Alexandru Marghiloman s-a dovedit extrem de productiv la cele doua departamente care aveau o importanta pondere in viata de stat. Anul 1890 a fost cat se poate de rodnic in constructii, amenajari, in Bucuresti si in alte orase din tara, iar o trecere in revista a catorva asemenea repere este edificatoare: amenajarea Gradinii botanice din Capitala, construirea cladirii fostului Palat al Justitiei din Craiova, demararea construirii scolii centrale de fete din Bucuresti si a constructiei monumentale a Palatului de Justitie din Bucuresti, a edificiului Bibliotecii centrale universitare din Capitala, punerea pietrei fundamentale a podului Fetesti – Cernavoda. O perioada mai mare de timp de patru ani, Alexandru Marghiloman revine la o mai veche functie de stat, aceea de ministru de Justitie in guvernul Lascar Catargiu, (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895) in locul lui Dimitrie C. Sturdza – Scheianu, demisionat, de la 18 decembrie 1891. Atentia ministrului de Justitie s-a concentrat in anii acestei guvernari asupra reformei justitiei, in mod expres continuarea reformei judecatoresti inaugurata in 1890. Se considera ca, in mod prioritar, conservatorii au fost cei care au dat justitiabililor garantia inamovabilitatii. Se mai avea in vedere reorganizarea justitiei de ocoale in care abundau lacunele precum si a reinfiintarii justitiei la nivel comunal care sa serveasca interesele populatiei rurale. In ceea ce priveste ocoalele amintite, acestea erau unitati administrative judiciare, agricole, de judet sau de tinut, de oras sau de sat. Lupta politica, acerba si continua se manifesta insa fara menajamente. Ostilitatea intre vechii conservatori si junimisti cunoaste escaladari pronuntate. Alexandru Marghiloman se remarca prin dinamismul sau organizatoric, desfasurand o activitate menita sa pregateasca un teren favorabil lui Petre P. Carp, viitor aspirant la sefia partidului.
Din 1894, Alexandru Marghiloman demareaza actiunea de consolidare a grupului constitutionalilor in situatia cand sefia prezumtiva a lui Petre P. Carp nu s-ar fi realizat si va trece la o activitate sustinuta de organizare a oamenilor politici conservatori din judetele tarii. Va reusi sa constituie in numeroase localitati noi comitete, depunand eforturi sa promoveze la conducerea lor pe adeptii lui Petre P. Carp, si totodata sa-i dea la o parte pe vechii conservatori. Intr-un rastimp destul de scurt, nici macar opt luni, Alexandru Marghiloman intreprinde pasii necesari pentru a contribui la relansarea apropierii Romaniei de Franta intr-o perioada in care raporturile diplomatice si economice dintre cele doua tari cunosteau o stare de stagnare. Omul de stat roman este prezent la Paris in anul 1900 unde se deschisese Expozitia Universala. In capitala Frantei are convorbiri cu presedintele Emile Loubet si cu ministrul de externe Théophile Delcassé dar si cu un reprezentant al vestitei Banque de Paris et Pays Bas. Mai mult, Alexandru Marghiloman, om cu relatii la Paris, ia legatura cu ziaristi francezi, indeosebi cu cei de la Le Temps si transmite instructiuni menite sa faciliteze reorganizarea consulatului general al Romaniei din Franta, care, in opinia sa " (...) imi pare in forma sa actuala, putin eficace pentru studiul chestiunilor economice si financiare."
Reintors in tara, ministrul de externe ii marturisea plenipotentiarului francez de la Bucuresti, A. Henry: "(...) in realitate, noi am pierdut cu Franta aproape orice contact si contactul este urgent de restabilit, caci noi n-avem nici un interes a pune toate ouale noastre in acelasi cos." Timp de un deceniu, Alexandru Marghiloman nu va mai face parte din nici un guvern. Revine insa in functia de ministru de Interne in guvernul Petre P. Carp (29 decembrie 1910 – 27 martie 1912). Guvernul conservator condus de Petre P. Carp s-a confruntat cu o problema care a tinut capul de afis al vietii publice bucurestene, asa numita "Afacere a tramvaielor" care reprezenta o problema a Partidului National Liberal iar aceasta devine o platforma a opozitiei pentru a inlatura de la putere guvernul prezidat de Petre P. Carp. Alexandru Mar-ghiloman reuseste sa aduca in fata Parlamentului o lege votata la 16 si 17 decembrie 1911 potrivit careia au fost desfiintate statutele Societatii tramvaielor din anul 1908, inlocuindu-le cu o alta legislatie mult mai potrivita intereselor Primariei Capitalei.
Peste zece luni de la aceste evenimente care au incins spiritele in randurile opiniei publice din Bucuresti a venit la conducerea tarii un guvern prezidat de Titu Maiorescu (14 octombrie 1912 – 11 decembrie 1913) in componenta acestei formatiuni Alexandru Marghiloman ocupand functia de ministru de Finante. Activitatea lui care coincide cu criza balcanica are un pronuntat caracter politic si se remarca prin incercarile pe care le face in directia infaptuirii unei fuziuni intre conservatorii divizati, manifestandu-si dorinta de a deveni sef al conservatorilor, fapt marturisit si in propriul sau ziar La Politique in coloanele caruia afisa o campanie destul de transparenta impotriva conservatorilor democrati condusi de Take Ionescu, exprimandu-si dreptul de a i se recunoaste calitatea de sef al partidului.
Inceputul Primului Razboi Mondial a gasit Romania in fata unei alternative dificile, alianta cu una din puterile beligerante – Blocul Puterilor Centrale sau Antanta, ori adoptarea unei neutralitati care urmarea o atitudine de expectativa, intrucat o pozitie de angajare a armatei noastre depasea posibilitatile economice si militare ale tarii. In viata politica a conservatorilor vara anului 1914 aduce schimbari importante deoarece in urma demisiei lui Titu Maiorescu, la 4 iunie, Marghiloman ii va succeda mentorului Junimii la conducerea Partidului Conservator, dar in anul urmator se va produce o scindare a acestei formatiuni politice, deoarece in randurile aderentilor existau diferente in ceea ce priveste oportunitatea intrarii Romaniei in Primul Razboi Mondial.
Omul politic Alexandru Marghiloman s-a situat cu fermitate pe pozitia declararii neutralitatii Romaniei, atitudinea sa constituind un factor determinant in declararea unei asemenea politici de neangajare politica si militara, la Consiliul de Coroana de la Sinaia, desfasurat la Castelul Peles. Pozitiile exprimate de factorii politici si constitutionali ai tarii au subliniat importanta momentului, atitudinile exprimate dar si justetea sau injustetea opiniilor. Regele Carol I s-a pronuntat in favoarea unei aliante a Romaniei cu Puterile Centrale, excluzand solutia neutralitatii: "Nu trebuie sa facem politica de sentimente. Neutralitatea este o solutie rea (...). A merge cu Rusia ar contra sentimentelor unanime ale tarii. Sa ne pronuntam numaidecat in favoarea Germaniei si Austriei, de care ne leaga un tratat, este ceea ce ne dicteaza interesele viitorului." In cuvantul sau Alexandru Marghiloman s-a dovedit un ferm aparator al interesului national, al protejarii dinastiei si a persoanei Regelui Carol I, subliniind pericolele care ameninta atat tara cat si Tronul intr-o eventuala alianta militara cu Puterile Centrale si avertizand: "In toata constiinta mea si pe onoarea mea, cred ca cuvantul Regelui nu este angajat. Din contra, procedand astfel cum procedam, acoperim pe Rege. Daca am iesi aici cu Razboiul toata lumea ar zice "Acesta este razboiul Regelui" si nu o vreau. La cea dintai infrangere, Regele ar fi acela care ar fi atacat. Daca noi, oamenii politici, preparam opinia publica, cand vom declara razboi, noi vom fi raspunzatori. Asa inteleg eu sa servesc pe Rege." A mai pledat convingator Marghiloman pentru respectarea starii de spirit a populatiei deoarece: "Daca am face un atare razboi am jigni adanc sentimentul national. (...) De aceea, este mai prudent sa ramanem neutri si mai asteptam, cu atat mai mult cu cat Italia nu s-a pronuntat inca." I.G. Duca scria in Memoriile sale despre interventia lui Marghiloman apreciind ca acesta "(...) a fost ca intotdeauna elegant in forma si foarte solemn in gesturile lui. Vorbea cu autoritate si fara indoiala ca declaratiunea lui a fost una din cele mai bune si frumos exprimate."
Din 1894, Alexandru Marghiloman demareaza actiunea de consolidare a grupului constitutionalilor in situatia cand sefia prezumtiva a lui Petre P. Carp nu s-ar fi realizat si va trece la o activitate sustinuta de organizare a oamenilor politici conservatori din judetele tarii. Va reusi sa constituie in numeroase localitati noi comitete, depunand eforturi sa promoveze la conducerea lor pe adeptii lui Petre P. Carp, si totodata sa-i dea la o parte pe vechii conservatori. Intr-un rastimp destul de scurt, nici macar opt luni, Alexandru Marghiloman intreprinde pasii necesari pentru a contribui la relansarea apropierii Romaniei de Franta intr-o perioada in care raporturile diplomatice si economice dintre cele doua tari cunosteau o stare de stagnare. Omul de stat roman este prezent la Paris in anul 1900 unde se deschisese Expozitia Universala. In capitala Frantei are convorbiri cu presedintele Emile Loubet si cu ministrul de externe Théophile Delcassé dar si cu un reprezentant al vestitei Banque de Paris et Pays Bas. Mai mult, Alexandru Marghiloman, om cu relatii la Paris, ia legatura cu ziaristi francezi, indeosebi cu cei de la Le Temps si transmite instructiuni menite sa faciliteze reorganizarea consulatului general al Romaniei din Franta, care, in opinia sa " (...) imi pare in forma sa actuala, putin eficace pentru studiul chestiunilor economice si financiare."
Reintors in tara, ministrul de externe ii marturisea plenipotentiarului francez de la Bucuresti, A. Henry: "(...) in realitate, noi am pierdut cu Franta aproape orice contact si contactul este urgent de restabilit, caci noi n-avem nici un interes a pune toate ouale noastre in acelasi cos." Timp de un deceniu, Alexandru Marghiloman nu va mai face parte din nici un guvern. Revine insa in functia de ministru de Interne in guvernul Petre P. Carp (29 decembrie 1910 – 27 martie 1912). Guvernul conservator condus de Petre P. Carp s-a confruntat cu o problema care a tinut capul de afis al vietii publice bucurestene, asa numita "Afacere a tramvaielor" care reprezenta o problema a Partidului National Liberal iar aceasta devine o platforma a opozitiei pentru a inlatura de la putere guvernul prezidat de Petre P. Carp. Alexandru Mar-ghiloman reuseste sa aduca in fata Parlamentului o lege votata la 16 si 17 decembrie 1911 potrivit careia au fost desfiintate statutele Societatii tramvaielor din anul 1908, inlocuindu-le cu o alta legislatie mult mai potrivita intereselor Primariei Capitalei.
Peste zece luni de la aceste evenimente care au incins spiritele in randurile opiniei publice din Bucuresti a venit la conducerea tarii un guvern prezidat de Titu Maiorescu (14 octombrie 1912 – 11 decembrie 1913) in componenta acestei formatiuni Alexandru Marghiloman ocupand functia de ministru de Finante. Activitatea lui care coincide cu criza balcanica are un pronuntat caracter politic si se remarca prin incercarile pe care le face in directia infaptuirii unei fuziuni intre conservatorii divizati, manifestandu-si dorinta de a deveni sef al conservatorilor, fapt marturisit si in propriul sau ziar La Politique in coloanele caruia afisa o campanie destul de transparenta impotriva conservatorilor democrati condusi de Take Ionescu, exprimandu-si dreptul de a i se recunoaste calitatea de sef al partidului.
Inceputul Primului Razboi Mondial a gasit Romania in fata unei alternative dificile, alianta cu una din puterile beligerante – Blocul Puterilor Centrale sau Antanta, ori adoptarea unei neutralitati care urmarea o atitudine de expectativa, intrucat o pozitie de angajare a armatei noastre depasea posibilitatile economice si militare ale tarii. In viata politica a conservatorilor vara anului 1914 aduce schimbari importante deoarece in urma demisiei lui Titu Maiorescu, la 4 iunie, Marghiloman ii va succeda mentorului Junimii la conducerea Partidului Conservator, dar in anul urmator se va produce o scindare a acestei formatiuni politice, deoarece in randurile aderentilor existau diferente in ceea ce priveste oportunitatea intrarii Romaniei in Primul Razboi Mondial.
Omul politic Alexandru Marghiloman s-a situat cu fermitate pe pozitia declararii neutralitatii Romaniei, atitudinea sa constituind un factor determinant in declararea unei asemenea politici de neangajare politica si militara, la Consiliul de Coroana de la Sinaia, desfasurat la Castelul Peles. Pozitiile exprimate de factorii politici si constitutionali ai tarii au subliniat importanta momentului, atitudinile exprimate dar si justetea sau injustetea opiniilor. Regele Carol I s-a pronuntat in favoarea unei aliante a Romaniei cu Puterile Centrale, excluzand solutia neutralitatii: "Nu trebuie sa facem politica de sentimente. Neutralitatea este o solutie rea (...). A merge cu Rusia ar contra sentimentelor unanime ale tarii. Sa ne pronuntam numaidecat in favoarea Germaniei si Austriei, de care ne leaga un tratat, este ceea ce ne dicteaza interesele viitorului." In cuvantul sau Alexandru Marghiloman s-a dovedit un ferm aparator al interesului national, al protejarii dinastiei si a persoanei Regelui Carol I, subliniind pericolele care ameninta atat tara cat si Tronul intr-o eventuala alianta militara cu Puterile Centrale si avertizand: "In toata constiinta mea si pe onoarea mea, cred ca cuvantul Regelui nu este angajat. Din contra, procedand astfel cum procedam, acoperim pe Rege. Daca am iesi aici cu Razboiul toata lumea ar zice "Acesta este razboiul Regelui" si nu o vreau. La cea dintai infrangere, Regele ar fi acela care ar fi atacat. Daca noi, oamenii politici, preparam opinia publica, cand vom declara razboi, noi vom fi raspunzatori. Asa inteleg eu sa servesc pe Rege." A mai pledat convingator Marghiloman pentru respectarea starii de spirit a populatiei deoarece: "Daca am face un atare razboi am jigni adanc sentimentul national. (...) De aceea, este mai prudent sa ramanem neutri si mai asteptam, cu atat mai mult cu cat Italia nu s-a pronuntat inca." I.G. Duca scria in Memoriile sale despre interventia lui Marghiloman apreciind ca acesta "(...) a fost ca intotdeauna elegant in forma si foarte solemn in gesturile lui. Vorbea cu autoritate si fara indoiala ca declaratiunea lui a fost una din cele mai bune si frumos exprimate."
Re: Marghiloman[v=]
Alexandru Marghiloman, omul nemtilor sau omul providential?
Unul din oamenii de frunte ai Romaniei...
Cu o astfel de definire il aprecia Ioan Slavici in cunoscuta sa lucrare memorialistica, Inchisorile mele. Lumea prin care am trecut, pe omul politic si de stat conservator, cel care a devenit spre sfarsitul carierei sale dar si al vietii un personaj controversat, hulit, pus la stalpul infamiei de catre adversarii sai politici, dar si de o parte importanta a opiniei publice datorita colaborarii sale cu autoritatile germane de ocupatie in perioada participarii Romaniei la Primul Razboi Mondial, in postura de aliata ai Antantei. La o prima vedere incriminarile aduse lui Alexandru Marghiloman justifica atari blasfemii celui numit de multi "Omul nemtilor", capatand contururile unui personaj malefic, dar o analiza atenta, obiectiva, a situatiei tragice prin care trecea Romania in acei ani este de natura, utilizand si un discernamant necesar, sa se tina seama de multe aspecte si de o configuratie politica extrem de complexa ale carei lumini si umbre alternau pe o scena istorica cu personaje care evoluau pentru a ajunge la un final cu un deznodamant asteptat de toti:
intregirea tarii intr-un stat national, independent, suveran si indivizibil: Romania Mare.
Alexandru Marghiloman s-a nascut la 26 ianuarie 1854 in localitatea Buzau intr-o familie provenind din burghezia rurala, parintele sau, Iancu, apartinand paturii sociale a marilor arendasi ai timpului din Tara Romaneasca. Sotia lui, Irina Izvoranu, originara din Oltenia era urmasa unei vechi si instarite familii din aceasta parte a tarii. Un portret schitat de Duiliu Zamfirescu asupra profilului tatalui lui Alexandru Marghiloman il descrie drept un boiernas care a cunoscut succesul imbogatirii, asemanandu-l cu un "colon californian, arendas, antrepenor, vanator de Baragan, jucator de carti, prefect – in cele mai bune relatii cu lumea din Bucuresti; ministri, deputati si senatori, si cu lumea din provincie; alegatori, subprefecti, hoti de cai. Studiile liceale le urmeaza Alexandru Marghiloman in Bucuresti, la Liceul "Sf. Sava ", dar in acelasi timp isi completeaza zestrea de cunostinte si cu profesori particulari. Isi continua studiile, universitare la Paris unde urmeaza si absolva Facultatea de Drept si Inalta scoala de stiinte Politice dupa care isi va sustine in capitala Frantei doctoratul in Drept, in anul 1875. Avea doar 21 de ani cand a revenit in tara si se va consacra unei cariere juridice pe care nu o profeseaza insa mult timp. La 8 ianuarie 1881 incepe sa functioneze in calitate de procuror la Tribunalul Ilfov, dar in 1883 isi da demisia si se inscrie in Barou pentru a practica avocatura. In vara anului 1884, iunie, devine inlocuitorul lui Gr. Traindafil in functia detinuta de acesta de avocat al statului roman dar si de aici se va retrage, dornic sa se inregimenteze in agitata si tumultuoasa viata si lume politica. Isi va depune candidatura pentru un loc pe bancile Parlamentului tarii si reuseste sa obtina la 6 noiembrie 1884 la varsta de 30 de ani postul de deputat in Camera din partea Colegiului I Buzau, circumscriptie electorala care l-a sustinut vreme indelungata, de peste 30 de ani, pana in 1916, cu o exceptie, cand a reprezentat ca deputat pe alegatorii Colegiului Ialomita. Tanarul dar si ambitiosul deputat junimist se simte atras de ideile si conceptiile conservatoare, de personalitatea lui Titu Maiorescu a carui casa o frecventeaza. De la inceputurile carierei sale politice Alexandru Marghiloman se inscrie in Partidul Constitutional (junimist) aflat sub sefia lui Petre P. Carp. Alexandru Marghiloman, ca si alti oameni politici conservatori, era o persoana cu o situatie materiala prospera, bogatia lui ca si a altora ii permitea sa se lanseze in viata politica romaneasca pentru a-si pune in valoare principii, programe si masuri menite sa permita progresul tarii in domenii diverse. Marghiloman va urma un important imperativ de natura politica exprimat emblematic de Titu Maiorescu actual si in vremurile de astazi: " si fiindca a da inapoi e cu neputinta, noua nu ne ramane pentru existenta noastra nationala alta alternativa decat a cere claselor noastre culte atata constiinta cata trebuie si atata stiinta cata o pot avea."
Urmand chemarea lui Petre P. Carp care se adresa conservatorilor sa se puna in fruntea tuturor reformelor utile pentru tara, Alexandru Marghiloman isi va defini un program caracterizat prin pragmatism. Nu devenise inca ministru cand in cel dintai discurs al sau din 30 noiembrie 1885 prezentat in Camera Deputatilor - un excelent debut oratoric - validat de intreaga sa cariera de parlamentar care a excelat prin argumentatii solide, metafore sclipitoare si adevaruri fara echivoc: " Nu va indemn pe nimeni sa urcati scara norocoasa a Palatului de Justitie! Lesne veti recunoaste ca, in promiscuitatea de judecatori si parati, de arestati si condamnati, de avocati si samsari, este imposibil ca hermina justitiei sa treaca fara a-si manji albeata. (...) Iata adevaratele radacini ale raului pe care nu eu le-am constatat, ci altii, al caror ecou slabit m-am facut azi." Pledoaria lui Alexandru Marghiloman a avut un efect scontat si benefic deoarece s-a legiferat atunci inamovabilitatea magistratilor eliberati de presiunea intereselor partizane de partid, asigurandu-li-se o existenta materiala demna si independenta, conditii obligatorii pentru functionarea corecta a institutiilor statului de drept. Alexandru Marghiloman a debutat in viata publica a tarii in calitate de ministru de Justitie in formatiunea politica condusa de conservatorul junimist Theodor Rosetti (22 martie – 11 noiembrie 1888). Intr-o asemenea guvernare de numai opt luni Alexandru Marghiloman in calitatea sa de ministru de Justitie s-a preocupat de promovarea unor principii ferme referitoare la organizarea si functionarea corecta a justitiei romanesti. In acest sens guvernul din care facea parte a propus Corpurilor Legiuitoare aplicarea inamovabilitatii Curtilor de Apel, pentru presedintii de tribunale si pentru judecatorii de instructie, la acestia din urma o asemenea masura urmarind sa-i protejeze de banuieli si suspiciuni venite din partea unor guvernanti sau oameni politici.
Unul din oamenii de frunte ai Romaniei...
Cu o astfel de definire il aprecia Ioan Slavici in cunoscuta sa lucrare memorialistica, Inchisorile mele. Lumea prin care am trecut, pe omul politic si de stat conservator, cel care a devenit spre sfarsitul carierei sale dar si al vietii un personaj controversat, hulit, pus la stalpul infamiei de catre adversarii sai politici, dar si de o parte importanta a opiniei publice datorita colaborarii sale cu autoritatile germane de ocupatie in perioada participarii Romaniei la Primul Razboi Mondial, in postura de aliata ai Antantei. La o prima vedere incriminarile aduse lui Alexandru Marghiloman justifica atari blasfemii celui numit de multi "Omul nemtilor", capatand contururile unui personaj malefic, dar o analiza atenta, obiectiva, a situatiei tragice prin care trecea Romania in acei ani este de natura, utilizand si un discernamant necesar, sa se tina seama de multe aspecte si de o configuratie politica extrem de complexa ale carei lumini si umbre alternau pe o scena istorica cu personaje care evoluau pentru a ajunge la un final cu un deznodamant asteptat de toti:
intregirea tarii intr-un stat national, independent, suveran si indivizibil: Romania Mare.
Alexandru Marghiloman s-a nascut la 26 ianuarie 1854 in localitatea Buzau intr-o familie provenind din burghezia rurala, parintele sau, Iancu, apartinand paturii sociale a marilor arendasi ai timpului din Tara Romaneasca. Sotia lui, Irina Izvoranu, originara din Oltenia era urmasa unei vechi si instarite familii din aceasta parte a tarii. Un portret schitat de Duiliu Zamfirescu asupra profilului tatalui lui Alexandru Marghiloman il descrie drept un boiernas care a cunoscut succesul imbogatirii, asemanandu-l cu un "colon californian, arendas, antrepenor, vanator de Baragan, jucator de carti, prefect – in cele mai bune relatii cu lumea din Bucuresti; ministri, deputati si senatori, si cu lumea din provincie; alegatori, subprefecti, hoti de cai. Studiile liceale le urmeaza Alexandru Marghiloman in Bucuresti, la Liceul "Sf. Sava ", dar in acelasi timp isi completeaza zestrea de cunostinte si cu profesori particulari. Isi continua studiile, universitare la Paris unde urmeaza si absolva Facultatea de Drept si Inalta scoala de stiinte Politice dupa care isi va sustine in capitala Frantei doctoratul in Drept, in anul 1875. Avea doar 21 de ani cand a revenit in tara si se va consacra unei cariere juridice pe care nu o profeseaza insa mult timp. La 8 ianuarie 1881 incepe sa functioneze in calitate de procuror la Tribunalul Ilfov, dar in 1883 isi da demisia si se inscrie in Barou pentru a practica avocatura. In vara anului 1884, iunie, devine inlocuitorul lui Gr. Traindafil in functia detinuta de acesta de avocat al statului roman dar si de aici se va retrage, dornic sa se inregimenteze in agitata si tumultuoasa viata si lume politica. Isi va depune candidatura pentru un loc pe bancile Parlamentului tarii si reuseste sa obtina la 6 noiembrie 1884 la varsta de 30 de ani postul de deputat in Camera din partea Colegiului I Buzau, circumscriptie electorala care l-a sustinut vreme indelungata, de peste 30 de ani, pana in 1916, cu o exceptie, cand a reprezentat ca deputat pe alegatorii Colegiului Ialomita. Tanarul dar si ambitiosul deputat junimist se simte atras de ideile si conceptiile conservatoare, de personalitatea lui Titu Maiorescu a carui casa o frecventeaza. De la inceputurile carierei sale politice Alexandru Marghiloman se inscrie in Partidul Constitutional (junimist) aflat sub sefia lui Petre P. Carp. Alexandru Marghiloman, ca si alti oameni politici conservatori, era o persoana cu o situatie materiala prospera, bogatia lui ca si a altora ii permitea sa se lanseze in viata politica romaneasca pentru a-si pune in valoare principii, programe si masuri menite sa permita progresul tarii in domenii diverse. Marghiloman va urma un important imperativ de natura politica exprimat emblematic de Titu Maiorescu actual si in vremurile de astazi: " si fiindca a da inapoi e cu neputinta, noua nu ne ramane pentru existenta noastra nationala alta alternativa decat a cere claselor noastre culte atata constiinta cata trebuie si atata stiinta cata o pot avea."
Urmand chemarea lui Petre P. Carp care se adresa conservatorilor sa se puna in fruntea tuturor reformelor utile pentru tara, Alexandru Marghiloman isi va defini un program caracterizat prin pragmatism. Nu devenise inca ministru cand in cel dintai discurs al sau din 30 noiembrie 1885 prezentat in Camera Deputatilor - un excelent debut oratoric - validat de intreaga sa cariera de parlamentar care a excelat prin argumentatii solide, metafore sclipitoare si adevaruri fara echivoc: " Nu va indemn pe nimeni sa urcati scara norocoasa a Palatului de Justitie! Lesne veti recunoaste ca, in promiscuitatea de judecatori si parati, de arestati si condamnati, de avocati si samsari, este imposibil ca hermina justitiei sa treaca fara a-si manji albeata. (...) Iata adevaratele radacini ale raului pe care nu eu le-am constatat, ci altii, al caror ecou slabit m-am facut azi." Pledoaria lui Alexandru Marghiloman a avut un efect scontat si benefic deoarece s-a legiferat atunci inamovabilitatea magistratilor eliberati de presiunea intereselor partizane de partid, asigurandu-li-se o existenta materiala demna si independenta, conditii obligatorii pentru functionarea corecta a institutiilor statului de drept. Alexandru Marghiloman a debutat in viata publica a tarii in calitate de ministru de Justitie in formatiunea politica condusa de conservatorul junimist Theodor Rosetti (22 martie – 11 noiembrie 1888). Intr-o asemenea guvernare de numai opt luni Alexandru Marghiloman in calitatea sa de ministru de Justitie s-a preocupat de promovarea unor principii ferme referitoare la organizarea si functionarea corecta a justitiei romanesti. In acest sens guvernul din care facea parte a propus Corpurilor Legiuitoare aplicarea inamovabilitatii Curtilor de Apel, pentru presedintii de tribunale si pentru judecatorii de instructie, la acestia din urma o asemenea masura urmarind sa-i protejeze de banuieli si suspiciuni venite din partea unor guvernanti sau oameni politici.
Pagina 1 din 1
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum