Buzatu[v=]

Dosarul de Securitate al istoricului Gheorghe Buzatu

http://cultural.bzi.ro/crunta-poveste-a-calaului-gavril-buzatu-32848

Dosarul de Securitate al istoricului Gheorghe Buzatu

Rostirea adevarului istoric de catre regretatul profesor si istoric Gheorghe Buzatu

Profesorul universitar doctor Gheorghe Buzatu



Ieri, 20 mai 2013, la amiază, cel mai mare istoric al României contemporane, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, a căzut la datorie, în atelierul de cercetare de la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană-Iaşi al Academiei Române, înconjurat de cărţile şi manuscrisele sale. Pe 6 iunie ar fi împlinit 74 de ani. Marele istoric Gheorghe Buzatu s-a născut la data de 6 iunie 1939. După absolvirea Liceului „Regele Ferdinand“ din oraşul Râmnicu Sărat (1946-1956), a urmat cursurile Facultăţii de Istoriede la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“din Iaşi (1956-1961). În anul 1971, a obţinut doctoratul în istorie la această facultate. După absolvirea facultăţii, a lucrat ca cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol“ al filialei Iaşi a Academiei Române (1961-1992), apoi ca cercetător ştiinţific principal I la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei din Iaşi a Academiei Române (1992-1997), profesor de „Istorie Contemporană şi Relaţii Internaţionale“ la Universitatea din Craiova (începând din anul 1997), iar, ulterior, profesor consultant la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa.
[Continuare →]

Istoricul Gheorghe Buzatu, fost senator PRM, a încetat din viaţă

Ziaristi Online: 85 de ani de la infiintarea Legiunii Arhanghelului Mihail. Noi Documente Inedite din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu – Vol VI. Profesorul Gh Buzatu despre Barbaria Anti-Legionara.

Un ziarist interbelic necunoscut, profesorul Buzatu, Xenopol, turcii, rusii si romanii: Profesorul Univ Dr Gheorghe Buzatu, un luptator academic pentru aflarea si prezentarea istoriei adevarate a Romaniei, ne ofera prin Editura TIPO – Moldova un cadou deosebit: reeditarea celor doua volume ale lucrarii lui Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, aparuta la Iaşi, in 1880, insotita de prefata neobositului istoric, fondator in 1994 al Centrului de Istorie si Civilizatie Europeana, aflat sub tutela Academiei Romane si in parteneriat stiintific, printre altele, cu renumitele Hoover Institute si Standford University. Sub egida Centrului Profesorului Gheorghe Buzatu, care organizeaza si captivante conferinte si dezbateri publice, au aparut pana acum nenumarate studii remarcabile despre istoria nationala reala a romanilor, iar biblioteca institutiei academice iesene dispune de o arhivă de specialitate totalizând 3 767 volume, provenind din achiziţii şi propriile publicaţii, din donaţii (Dr. Faust Brădescu, Prof. Univ. Dr. D. Ciurea, Prof. Univ. Dr. Alexandru Andronic, Prof. Univ. Dr. Vasile Neamţu) ori din schimburile interne şi externe de cărţi şi reviste, dupa cum se afirma pe site-ul acesteia, CICE – Iasi. In cadrul operei neobositului profesor, de recuperarea a valorilor romanesti autentice, se inscrie si tiparirea la Editura TIPO – Moldova a unei serii de titluri renumite, in Colectia Opera Omnia, coordonata chiar de catre Profesorul Gheorghe Buzatu. Portalul Ziaristi Online a publicat azi, in exclusivitate, prefata Profesorului Buzatu la cea mai recenta aparitie din Colectia Opera Omnia, Razboaiele dintre rusi si turci. Invatamintele pe care le putem trage din aceasta introducere in apriga chestiune ruseasca sunt tulburatoare. Nu in ultimul rand, din punctul meu de vedere, publicarea in premiera a unei veritabile anchete ziaristice geopolitice a unui jurnalist interbelic ramas necunoscut, pana acum, respectiv I. Joldea Rădulescu, demn de omagiat, aduce o lumina fascinanta asupra intelegerii problematicii faliei geostrategice dintre Romania si Rusia la Gurile Dunarii si Marea Neagra, un subiect fierbinte si azi, dezbatut de-a lungul vremii de toti marii publicisti nationalisti romani, de la Mihai Eminescu la Nae Ionescu, dupa cum aminteste si Profesorul Buzatu mai jos, in fragmentul preluat de Roncea.ro:
“Mihai Eminescu, A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Nae Ionescu sau Pamfil Şeicaru, titani ai presei noastre politice, nu au neglijat – din unghiuri şi în perioade diferite – rolul şi locul factorului rusesc asupra orientării de ansamblu a României în relaţiile internaţionale. Fără nici o exagerare, dar aserţiunile lor în această privinţă au constituit şi au rămas contribuţii de referinţă ale unui nepreţuit tezaur[3], concretizat în învăţături şi maxime de valoare nepieritoare, la care revenim adeseori, mai puţin pentru a ne delecta, însa, mai cu seamă, pentru a afla sugestii, lumini şi raţiuni în cazuri cât se poate de concrete. Astfel că, o dată cu trecerea timpului, nici nu mai ştii cui – celor nominalizaţi deja sau generaţiei de aur a anilor ’20-’40 (Octavian Goga, Gh. I. Brătianu, I. Petrovici, S. Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, Radu R. Rosetti, P. P. Panaitescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Sabin Manuilă, C. C. Giurescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea s.a.) – să-i atribui paternitatea unei butade celebre, pe cât de „brutală” (?!), pe atât de reală, şi anume că, de 300 de ani încoace, practic din 1711, când Petru cel Mare a atins Prutul, blestemul poziţiei noastre geopolitice a rezultat din faptul că, în orice moment al evoluţiei lor, românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu! Şi, într-adevăr, mai cu seamă de la 1812 înainte, oricând vecinătatea Rusiei a reprezentat pentru politica generală a Iaşilor şi Bucurestilor, mai apoi a României, o premisă, o condiţie şi o rezultantă, de prea puţine ori un beneficiu şi – vai! – cel mai adesea un dezavantaj, ca să nu spun o obsesie şi un pericol de prim rang, precum în mod cu totul deosebit în decursul existenţei României Mari (1918-1940), căreia i-a pus capăt prin faimoasele note ultimative din 26-27 iunie 1940, după cum şi între 1944 şi 1989, atunci când Kremlinul s-a pretins deopotrivă “prieten” şi tutore ideologic (practic stăpân absolut – până prin ´60) al Bucureştilor. Despre toate acestea ne vorbeşte, pilduitor, un document inedit[4], recent descoperit în arhivele “procesului” intentat în 1946 foştilor membri ai Cabinetului Ion Antonescu[5], mai precis o lungă scrisoare (54 pagini dactilografiate), trimisă la 27 octombrie 1943 pe adresa lui Pamfil Şeicaru de un confrate, practic de un ziarist necunoscut azi, pe nume I. Joldea Rădulescu.

Expeditorul, respectând regulile profesiei, avusese inspiraţia ca, întâlnindu-i în împrejurări diferite pe unii dintre liderii politici ai României Mari (N. Titulescu, N. Iorga, C. Stere, I. G. Duca, Mareşalul C. Prezan), să-i chestioneze, între altele, despre semnificaţia vecinătăţii Rusiei. A obţinut, se înţelege, fără dificultate, în replică, dezvăluiri şi precizări fundamentale, demne oricând de o antologie. Ca să exemplific, voi reţine că, în 1936, neîntrecutul N. Iorga s-a destăinuit jurnalistului I. Joldea Rădulescu: „Paradoxul este acesta: cât timp nu ne atacă, trebuie să opunem Rusiei – dacă putem, bineînţeles – armata altora, armata Europei întregi. Dacă aceasta nu se poate, dacă Europa va fi divizată ca în 1914-1918, noi trebuie să stăm deoparte. Altfel, suntem distruşi… Noi trebuie săne ferim ca de foc să irităm pe ruşi, întâi, fiindcă suntem prea aproape de ei, şi, al doilea, fiindcă ruşii sunt ca elefanţii: nu uită niciodată. Oricum, trebuie precizat, prin declaraţii oficiale şi prin presă, că n-avem nimic cu poporul rusesc, că ceea ce avem este cu regimul bolşevic, care ne ameninţă liniştea şi siguranţa internă”. Cu un alt prilej, după dezastrul graniţelor răsăritene în iunie 1940, Mareşalul C. Prezan, unul dintre coautorii victoriilor răsunătoare din 1917-1919, şi-a exprimat dezacordul faţă de propunerea ca România să fi intrat în război pentru a respinge notele ultimative ale lui Molotov privind Basarabia şi Bucovina de Nord, motivând că „ar fi fost o mare greşeală… Am fi fost zdrobiţi şi ameninţaţi să pierdem, poate, şi mai mult. Cred că ruşii atâta aşteptau: să fie provocaţi ca să ne ocupe”. Însă şansa i-a surâs, cu adevărat, lui I. Joldea Rădulescu în 1927, când, la Bucuresti, l-a primit premierul în funcţie al României, nimeni altul decât I. I. C. Brătianu. Era cu puţin timp înainte de sfârşitul neaşteptat al marelui bărbat de stat, unul dintre fondatorii şi călăuzitorii marcanţi ai României Mari, în cel dintâi deceniu al ei de existenţă. Dacă insist asupra gândurilor mărturisite de I. I. C. Brătianu ziaristului interesat de idei şi convingeri remarcabile, o fac întrucât sunt convins ca România, aflată şi astăzi pe o nouă turnantă a istoriei sale, este în situaţia când nu poate şi nici nu trebuie să-şi îngăduie experimente diplomatice ori să ignore pildele şi îndemnurile antemergătorilor noştri iluştri, fie ei fondatori de ţară, fie creatori şi propovăduitori ai curentului permanent al opiniei publice naţionale. Cu precizarea că, în funcţie de momentul, de conţinutul şi de adresa dezvăluirilor, acestea se constituie într-un veritabil extras de testament politico-diplomatic al ilustrului Ionel I. C. Brătianu (1864-1927), voi reţine pentru cititor câteva din pasajele cele mai semnificative pe tema enunţată din interviul acordat în 1927, de premierul României, ziaristului … de ocazie, care, totuşi, a fost I. Joldea Rădulescu. Menţionez, o dată în plus, că textul este inedit, iar întrebările din paranteze aparţin reporterului de la 1927: „I. I. C. Brătianu – Ştiu că şi alţii fac sforării ca ruşii să ne recunoască graniţa dinspre Răsărit; le-am făcut şi eu. Nu zic că e rău, dar nu e nici bine, fiindcă această recunoaştere obţinută, ne vom culca pe roze şi vom uita de eterna primejdie rusească…” La întrebarea ce era de făcut?, Brătianu a observat: “Nimic altceva decât să ne menţinem mereu pe linia politică a alianţei cu Anglia şi Franţa; orice deviere, cât de mică, de la această alianţă, ne va fi fatală; cum ne-ar simţi că ne îndepărtăm de protectorii noştri pentru a-i înlocui cu alţii, sau că ramânem singuri, ruşii ne vor ataca…” În asemenea situaţie, a intervenit Joldea Rădulescu, se impunea să le răspundem ruşilor?, drept care Ionel Brătianu a replicat ferm: “… Nu; dacă voi fi eu la guvern, nu vom răspunde; dacă vor fi alţii şi aceştia vor comite greşeala să răspundă, îţi spun de pe acum ce se întâmplă: vom fi zdrobiţi şi însăşi fiinţa statului va fi în primejdie de moarte. Ruşii ne vor copleşi cu numărul şi ne vor invada întregul teritoriu. Suprema înţelepciune recomandă să nu ne batem niciodată, în nici o împrejurare şi oricum s-ar prezenta coaliţia. Fiindcă odată terminat războiul, prietenii de arme se vor întoarce acasă, iar noi vom rămâne iarăşi singuri, faţă-n faţă cu haotica, năucitoarea ameninţare. Vecinătatea cu Rusia – iată principiul de la care trebuie să porneasca nu numai politica noastră spre Răsărit, dar toată politica noastră externă. Vecinătatea cu Rusia – nu sentimentele, nu afinităţile rasiale sau culturale, nu interesele economice comandă politica noastră externă. Merg cu acela, oricare ar fi el, care-mi dă mai multă certitudine că mă va apăra contra Rusiei, dar nu cu armele, căci sorţii unui război cu Rusia sunt foarte problematici, chiar când în joc este cea mai puternică armată din Europa, ci prin mijloace pacifiste. Sunt sigur de Rusia, atâta vreme cât sunt mai tare pe terenul diplomatic şi pe acela al alianţelor; din momentul în care s-a dezlănţuit războiul, partida poate fi socotită ca pierdută…” Jurnalistul nu s-a dat bătut, oferind exemplul războiului Crimeii, temă care nu-i era necunoscută premierului de la Bucureşti. “… Crimeea – a dezvoltat Brătianu – a fost un succes pentru aliaţi, fiindcă ruşii erau conduşi atunci de un ţar care nu-nvăţase nimic din strategia lui Alexandru I. Dacă ruşii se retrag în interiorul ţării, sunt imbatabili. Armata rusă nu poate fi înfrântă decât de acela care va şti sau va reuşi s-o atragă în afară de frontierele Rusiei!”[6].

Între cei chestionaţi de I. Joldea Rădulescu, nu putea să lipsească Constantin Stere însuşi, în 1930-1931. Potrivit „Marelui Basarabean”, care a avut un rol proeminent în politica României în 1914-1918, el fusese convins că, la sfârşitul primului război mondial, Rusia ar fi fost zdrobită, fiind eliminată de pe scena europeană pe cel puţin … o sută de ani! Nu fusese aşa, întrucât, de fapt, Rusia ieşise regenerată din conflagraţie, probabil pentru că imperialismul ţarilor a fost preluat şi amplificat de Kremlinul Roşu[7].

Potrivit lui N. Iorga, la care propun să revenim, problema Rusiei bolşevice trebuia tratată în context. El s-a declarat în acord cu Berdiaev, opinând că bolşevismul reprezenta „un fenomen sufletesc specific rus, care nu poate – şi, adăugăm noi, în 1990-1991, istoria a confirmat-o, nici nu a fost finalmente! – distrus cu tunul”[8]. Totodată, cine putea mai bine – ne întrebăm – să circumscrie în context problema Basarabiei? Să-l urmărim, aşadar, pe N. Iorga: „… Basarabia ne-a picat în gură ca o pară mălăiaţă, care însă ne-a rămas în gât. N-o s-o putem înghiţi decât dacă cineva ne va da o puternică lovitură de pumn în ceafă [...] N-o putem asimila decât dacă o zguduire socială internă ne determină, vrând-nevrând, să acceptăm un regim politic care convine structurii şi vecinătăţii sale cu Rusia [...] Dar nici dacă ne vom transforma radical nu vom fi siguri de Basarabia, atâta vreme cât nu vom şti să punem între Rusia şi noi barajul unei alianţe care să-i ţie pe ruşi în frâu. Basarabia ne va da într-o zi de furcă. Până atunci ea ne va obliga la cheltuieli militare enorme care însă, în clipa conflictului nu ne vor folosi la nimic”[9]. Prognoza istoricului s-a dovedit corectă: în iunie 1940 sfârşitul Basarabiei române a inaugurat procesul dezintegrării României Mari!

Tot în anul 1936, o dată cu N. Iorga, I. Joldea Rădulescu s-a întâlnit cu Poklewski-Koziel, fostul ministru al lui Nicolae al II-lea la Bucureşti, unde a rămas după revoluţia bolşevică. Fostul diplomat ţarist constata că, la momentul respectiv, România nu mai putea conta în Europa, dintre cei mari, decât pe Marea Britanie şi Franţa, neexcluzând perspectiva ca, „în clipa când acestea vă vor lăsa din braţe, puteţi să vă faceţi testamentul”[10]. Nu aveau să mai conteze, atunci, nici Germania şi nici Mica Înţelegere… De ce Germania – nu, s-a arătat intrigat Joldea Rădulescu. Considerentele expuse de Poklewski-Koziel s-au dovedit calificate: „… Germania? Germania singură ar putea să înfrunte Rusia, dar n-o va bate niciodată. Aceasta nu s-ar putea întâmpla decât dacă: sau Germania va fi ajutată de Anglia şi Franţa, ceea ce e exclus; sau Rusia nu va fi ajutată de Anglia şi Franţa, ceea ce e puţin probabil. Fiindcă, atunci când se va dezlănţui războiul, el va deveni iarăşi un conflict european, dacă nu chiar mondial. Rivalităţile dintre marile puteri vor salva Rusia”[11]. În context, recomandările diplomatului s-au dovedit ferme şi inspirate, confirmate integrale de evoluţiile europene dintre 1937 şi 1947: „Să nu ieşiţi de sub tutela Angliei şi Franţei; să nu provocaţi; în cazul când sunteţi atacaţi, să vă retrageţi frumuşel în cort şi să aşteptaţi; dacă Anglia şi Franţa înving, veţi fi salvaţi; dacă aceste două mari puteri vor fi înfrânte, să vă supuneţi soartei şi să aşteptaţi alte câteva decenii sau secole, până [ce] o împrejurare vă favorizează să vă recuperaţi ceea ce aţi pierdut. În general, sfatul meu, pe care l-am dat tuturor oamenilor politici români, este să evitaţi pe cât posibil de a participa la un conflict armat contra Rusiei, chiar alături de alţii. Lăsaţi pe cei mari să se bată între ei, nu vă amestecaţi, staţi departe, cât mai departe şi cât mai mult timp departe…”[12] Totodată, cel intervievat n-a ocolit, dimpotrivă, problema Basarabiei, prevestind că URSS va interveni, la o „conjunctură favorabilă”, pentru a recupera teritoriul dintre Prut şi Nistru, chiar printr-un atac militar[13], iar România nu se va putea apăra. De ce? Întrucât cu Rusia – argumenta Poklewski-Koziel, ca şi cum ar fi expus oficial punctul de vedere al Kremlinului stalinist – „nu se poate bate oricine. Vrei să ştii părea mea sinceră? V-aţi mărit prea mult faţă de puterile dv. morale… Şi, ca să puteţi păstra această moştenire extrem de grea, ar trebui să aveţi altfel de oameni, şi nu-i aveţi (subl. ns. – Gh. B.)”[14].

De asemenea, I. Joldea Rădulescu a convorbit de-a lungul anilor cu ziaristul T. Pisani[15], cu Ion Inculeţ, în toamna anului 1940, după prăbuşirea României Mari[16], şi cu un fost diplomat, al cărui nume nu-l comunică şi nici nu cutezăm să-l bănuim, fără riscul de a ne înşela profund. Era tot în toamna anului 1940, iar Bucureştii, din naivitate, se îmbarcase pe aceeaşi navă cu Germania lui Adolf Hitler, care, aprecia interlocutorul necunoscut şi nebănuit, deja … pierduse războiul[17]. O situaţie în care era preferabil să fi fost extrem de prevăzători, să ne fi ţinut – aşa cum recomandase, dacă ne amintim, şi Poklewski-Koziel – mult departe. Iar faţă de Rusia, continua diplomatul în cauză, nimic nu se impunea decât „o prudenţă fără seamăn…, o atenţie încordată asupra tuturor mişcărilor sale, sforţări continue pentru a păstra cu ea raporturile cele mai bune cu putinţă şi, în sfârşit, grija de a rămâne cât mai departe de vreun conflict militar cu Rusia sau de a participa alături de alţii, oricine ar fi ei, la un asemenea conflict”. Dat fiind că, ne asigură I. Joldea Rădulescu, că ar fi conchis diplomatul: „Nu bolşevismul constituie primejdia morală care ne pândeşte, ci Rusia. Rusia, pur şi simplu”[18].”

Integral, impreuna cu Notele de subsol, la Ziaristi Online

Senatorul Buzatu isi alinta discipolul, care vrea sa manince evrei cu furculitaData publicarii: 23/08/2001


Senatorul PRM Gheorghe Buzatu vorbeste cu candoare despre mai tinarul sau coleg de partid, care a provocat un scandal national cu o incropeala literara plina de testosteron. Ieri, Parchetul de pe linga Curtea Suprema de Justitie s-a autosesizat dupa aparitia cartii lui Vlad Hogea, care contine mesaje anti-rasiale explicite.

ATENTIE IESENI ! Acesta este adevaratul ziar al iesenilor, continuator al politicii editoriale a „Monitorului“. Retineti caracteristica de baza: titlul scris cu alb pe fond rosu. Pe piata a aparut si un alt ziar - cu numele „Monitorul de Iasi“ - ziar cu comanda la Bucuresti. Dumneavoastra trebuie sa alegeti „INFO MONITORUL“.


Editarea scandaloasa a cartii antisemite "Nationalistul" a deputatului PRM de Iasi, Vlad Hogea, va fi anchetata de Parchetul Curtii Supreme de Justitie. Procurorii acestei instante s-au autosesizat in cazul tiparirii a volumului "Nationalistul", urmind sa stabileasca, dupa cum informeaza Ministerul Public, daca autorul poate fi tras la raspundere penala pentru propaganda nationalist-sovina.

Pozitia Academiei ramine anemica

Gheorghe Buzatu, vicepresedintele Senatului Romaniei, cel care a girat cartea lui Vlad Hogea in calitate de director al Institutului de Istorie si Civilizatie Europeana din Iasi, considera insa ca interzicerea acestei carti ar reprezenta o incalcare a articolului 19 din Conventia Internationala a Drepturilor Omului prin care se stipuleaza libertatea de expresie. Daca justitia urmeaza sa faca o ancheta in ce priveste aspectele propagandist-sovine ale cartii, includerea volumului lui Hogea in celebra colectie a Academiei, "Romanii in istoria universala", are toate sansele sa ramina nepedepsita. Desi articolele lui din "Nationalistul", mustesc de invective la adresa evreilor si a tiganilor, tinarul autor se va putea mindri, in plus, ca a fost asezat alaturi de nume precum Mihai Eminescu sau Nicolae Iorga, ale caror studii au fost si ele publicate in aceasta colectie inaugurata in anul 1986.

Academia Romana s-a spalat pe miini de aceasta "afacere" sustinind doar ca "editarea lucrarii «Nationalistul» de Vlad Hogea nu a primit aprobarea Academiei Romane", fara a lua totusi vreo masura impotriva folosirii abuzive a numelui institutiei.

Vladut, un pui de nationalist

Conform unui comunicat de ieri al Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, Comitetul Director al acesteia se arata "indignat si revoltat" de aceasta aparitie editoriala care este o "grava incitare la ura rasiala", insa nici macar aceasta se pare ca nu va deferi in justitie pe autorul "Nationalistului". Profesorul Gheorghe Buzatu, cel care i-a dat girul lui Vlad Hogea in calitate de director al Institutului de Istorie si Civilizatie Europeana, nu are nimic sa-si reproseze in acest sens, deoarece autorul este in viziunea lui un inofensiv si nu un instigator la ura: "Este deosebit acest tinar si nu trebuie uitat ca are doar 24 de ani. Pentru mine el este «Vladut» si ceea ce a scris el sint niste fraze de copil, niste «gingasii» de verb, de limbaj", spune Gheorghe Buzatu. "Cind am vazut cartea i-am zis ca, uite, aici vor fi probleme, dar este oare datoria mea sa fac cenzura?", adauga directorul Institutului de Istorie si Civilizatie Europeana.

Paradoxal, Gheorghe Buzatu spune insa ca nu a stiut ca numele Academiei va aparea chiar pe coperta "Nationalistului" deoarece cu nici o alta carte din colectie nu s-a intimplat asa: "La celelalte carti numele Academiei apare pe contracoperta. Cred ca a fost greseala tipografului, dar sint om serios si-mi asum responsabilitatea pentru asta. Am spus acest lucru presedintelui Academiei", spune Gheorghe Buzatu, transferind prin aceasta explicatie "scandalul Hogea" in zona grotescului. Buzatu sustine ca are autonomie stiintifica ca director si in ce priveste includerea cartilor in colectia Academiei pe care o coordoneza: "Daca eu plec miine de la Institut si-mi fac un centru de studii la PRM, asa cum este la moda, eu iau toate cartile cu mine", spune cu mindrie Buzatu.

Cu Academia si nevasta pe coperta

Daca in general se arata incintat de cartea mai tinarului sau coleg, Gheorhe Buzatu recunoaste totusi ca Vlad Hogea a cam sarit calul asezind pe coperta a doua a cartii o fotografie cu prietena sa. Greseala va fi insa foarte curind indreptata in a doua editie a cartii, care, culmea nerusinarii, asa cum preconizeaza Gheorghe Buzatu, va aparea nestingherita peste doua saptamini: "Cartea s-a vindut foarte bine si am vorbit cu Vadim Tudor deja pentru a doua editie, care va fi in 10.000 de exemplare, deoarece am primit foarte multe solicitari din toata tara, de la Bucuresti, de la Deva,... Voi face de data aceasta o prefata in care voi aduce niste explicatii", spune nonsalant Gheorghe Buzatu.

Masina Senatului

Scandalul provocat de aparitia cartii tinarului deputat peremist Vlad Hogea, dincolo de controversele pe care le presupune, a confirmat cu virf si indesat ca in chiar lumea academica se poate confirma proverbul: "O mina spala pe alta". Chiar daca pare cel putin ciudat ca filiala din Iasi a Academiei Romane sa nu ia nici o masura impotriva acestei carti, o explicatie exista. Foarte recent, de citeva saptamini asa cum recunoaste presedintele fililalei iesene, acad. Cristofor Simionescu, Academia si-a imbogatit patrimoniul cu o masina. Filiala din Iasi a primit o masina Dacia, "folosita patru-cinci ani", asa cum tine sa precizeze presedintele Cristofor Simionescu, care se pare ca "a fost a fostului senator Vasiliu" si care are numar de Senat: "Parlamentarilor li s-au schimbat masinile, iar cele vechi au fost redistribuite, la Academie si in alte parti, nu stiu unde", explica Cristofor Simionescu, spunind ca pentru acest automobil urmeaza sa se faca actele in curind.

Donatia a fost facuta de Senatul Romaniei, in urma unei cereri de acum citeva luni, acad. Simionescu neputind nega ca Gheorghe Buzatu, directorul Institutului de Istorie si Civilizatie Europeana din cadrul filialei iesene a Academiei, a avut o legatura cu aprobarea acestei cereri in calitate de vicepresedinte al Senatului.

„Demitizările funcţionează oricum în cazul istoricilor” – dialog cu istoricul Gheorghe BUZATU

Aurel Stefanachi: Domnule profesor, astăzi, de la înăltimea vîrstei de 70 de ani, cum îl vede Gh. Buzatu pe Gh. Buzatu, atît ca istoric cît si ca cetătean onest al României democrate?
Gheorghe Buzatu: Stimate Domnule A. S., în primul rînd, se impune să vă multumesc pentru dialogul ce-mi propuneti. Apoi, trebuie să vă felicit pentru întrebările avansate. Iar, pentru a răspunde prompt la prima întrebare, voi fi cît se poate de scurt: Fără comentarii!… Cît priveste „cum mă văd”, voi fi tot cît se poate de… sincer: Nu asa cum as fi dorit EU, dar nici asa cum mă doresc ori mă privesc ALTII!?
Într-un moment „relaxant” ati venit cu următoarea subliniere „stat sandwich”. Cît de mult România se află sub această subliniere?
Este adevărat, desi, în fapt, n-am fost de loc original. M-am gîndit la situatia Poloniei surprinsă si calificată ca atare prin 1938-1939, aflată pe atunci în ajunul celei de a patra împărtiri (si ciopîrtiri!) din istorie: Între Germania si URSS. Numai că, din nefericire, de vreme ce pentru Polonia se dovedea ultima, în mod hotărît pentru România era prima, iar seria a continuat în 1944, în 1946-1947, în 1989 si după… Un stat sandwich semnifică un stat prins la mijloc între două sau mai multe puteri, fără nici o putere sau vointă de reactie în fata actelor agresive ale acestora, altfel fel spus – o decădere extremă pe scena istorică mondială (sau continentală), un stat la dispozitia tuturor, a ultimului venit, si gata să accepte ultima pretentie, teritorială sau de altă natură. Marele nostru ziarist Pamfil Seicaru, chiar în epocă si imediat după aceea, a surprins excelent situatia, cu referire – este adevărat – la anul catastrofal 1940, cînd s-a prăbusit, sub presiunea imperialismelor externe mari si mici, România Mare. Si, atentie, Domnule A. S., în opinia mea procesul, inaugurat acum 70 de ani, încă nu s-a încheiat! Totul depinde, în continuare, de noi, căci pe la „porti străine” putem bata în van…
Sînteti, dacă nu primul, sigur printre primii, care după ’89 ati abordat frontal ca istoric, destinul si biografia maresalului I. Antonescu. Cine este de fapt maresalul I. Antonescu pentru istoria Europei?
Este adevărat si sînt convins că nu am gresit. Personajul mă preocupă în fapt încă de pe cînd eram student, ceea ce n-am ascuns, pentru că nu aveam de ce. Doar toti profesorii buni ori mari pe care i-am avut ne-au învătat acelasi lucru: să ne alegem cu grijă eroii, optînd pentru cei care au dovedit sau dovedesc că au „clasă”, în orice conditii si în fată orisicui. Or, netăgăduit, Ion Antonescu A FOST SI VA RĂMÎNE UNUL DINTRE ACESTIA, iar noi nu trebuie să uităm că, în urmă cu 2-3 ani, un concurs national deschis al unei televiziuni publice l-a nominalizat fără reticente între primii, dacă nu cumva cel dintîi (?), ÎNTRE MARII ROMÂNI de oricînd si de oriunde. Un asemenea „clasament” ar trebui să ne retină atentia, să nu deranjeze pe nimeni, căci, în atare situatie, ar fi o prostie.
Domnule profesor, de o bună bucată de vreme, învătămîntul românesc se află într-o perpetuă reformă. Manualele de istorie, atît pentru gimnaziu cît si pentru liceu, au devenit adevărate incertitudini. Cine răspunde?
Vă voi răspunde punctual si, deci, transant: 1. Da, după 1989, după mult prea lăudata Revolutie, care a fost, în fond, o lovitură de stat, sistemul national de învătămînt a intrat din păcate în era reformelor fără limită, anuntate si (culmea!) aplicate într-un ritm ametitor,adică de la un an la altul si, mai mult chiar, de la un trimestru la altul! Dar, ce să-i facem, doar trăim, urmare a lui ´89 – făcut nici cînd si nici cum trebuia, după cum nici de către cine se impunea? –, traversăm, asadar, de-atunci nesfîrsita eră a tranzitiei… Si, în care, desigur, legea fundamentală actionează neconditionat: toate se încep, dar nimic nu se termină. În atare conditii, concluzia nu-i decît una: Păcat de scoala românească (mă refer la cea care a fost odată) si, deopotrivă, păcat de copiii, nepotii si cadrele noastre didactice, de o calitate si disponibilitate excelente, cum nu găsesti în multe locuri pe glob! 2. În chestiunea manualelor – slabe, neinteresante, contraindicate etc. etc. – nu există decît trei mari vinovati: a) autorii; b) programele scolare; c) ministerul de resort, cu toată liota de „specialisti” improvizati. 3. Iar, deasupra tuturor, se află MARELE VINOVAT, desigur, în fiece caz si la orice moment acesta fiind MINISTRUL ÎN FUNCTIE, care, pentru numele lui Dumnezeu, ar trebui să înteleagă că reprezintă necontenit, de la nominalizare si pînă la revocare, de la răsăritul si pînă la apusul soarelui, exclusiv un model, care are la dispozitie mai multe arme secrete (traditia, calitatea de exceptie a elevilor/studentilor si a unora dintre cadrele didactice, prestigiul netăgăduit si valoarea profesională intrinsecă într-un domeniu stiintific sau altul, existenta prin/pentru recordul profesional, hotărîrea în actiune si intransigenta opozabilă tuturor, iar, la sfîrsit dar nu si cel mai putin important, demisia). Mă opresc aici, întrucît s-ar putea să-mi reprosati că asemenea manageri nationali nu-s de găsit… Desi, pentru a fi linistiti, îmi îngădui să observ că ei circulă printre noi, însă noi avem talentul de-a face contra-selectii în loc de cele mai nimerite alegeri.
Domnule profesor, de ce unii istorici insistă pe ideea demitizării marilor figuri ale istoriei nationale? Pe cine deranjează?
Vă rog să observati că demitizările functionează oricum în cazul istoricilor. Îi am în vedere pe autorii contributiilor temeinice consacrate „actorilor”, mari sau mici, ai istoriei nationale, si care – intervenind într-un moment sau altul – în chip obligatoriu, propunînd noi orizonturi în istoriografie, operează corectările ce se impun, confirmă ori infirmă anumite informatii si situatii. Cu alte cuvinte, în ordinea firească a lucrurilor, în sirul istoricilor cunoscuti oricum cei care intervin după predecesori se dovedesc revizionisti si oricînd, pe ici – pe acolo, dacă nu cumva chiar prin părtile esentiale, au ce schimba, dărîmă mituri (desi crează altele!) ori operează mutatii, convenabile ori neconvenabile. Toate acestea nu reprezintă, pur si simplu, o… regulă a jocului, ci tin de domeniul metodelor stiintifice de investigare a trecutului. Este un lucru bine stabilit. Care este însă în totală contradictie cu „moda demitizărilor”, cu „demitizările” operate la comandă (politico-ideologică, din interes bănesc, doctrinar, religios ori militar etc. etc.) ori cu altele făcute, pur si simplu, de… dragul schimbărilor… După sistemul: de ce Mihai si nu Stefan, ba nu – de ce Stefan-sus si Mihai-jos? Care-i distanta – mă întreb si vă întreb – între asemenea… miute si prostitutie? Mai apoi, ce înseamnă demitizare, mai ales că, în anume conditii obiective, ea a functionat precis în istorie? După cum se stie, se spune că I. V. Stalin, agasat de anume pretentii ale Nadejdei Krupskaia, ar fi aranjat să i se transmită la un moment dat că, dacă îi mai încuraja pe trotkisti, în zilele următoare presa moscovită avea să difuzeze stirea cum că ea… n-ar fi fost sotia lui V. I. Lenin?! După cum observati, tot o chestie de demitizare. Numai că, la noi, demitizatorii care ne-au inundat literalmente după 1989 s-au luptat din greu cu Mircea cel Bătrîn, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul s.a., stabilind conexiuni absurde între actiunile lor purificatoare si diversele –isme fantasmagorice de genul sovinism, nationalism, national-comunism s.a.m.d. Esecul fiindu-le garantat, demitizatorilor nu le-a mai rămas un alt argument decisiv decît desfiintarea disciplinei istorice însesi, fie prin manuale, fie din scoli si facultăti, iar aceasta sub pretextul facil al integrării neîntîrziate a României în NATO ori în UE…
Ati călătorit mult. Ati studiat arhive imense. Stiti multe. Cum sînt tratati istoricii si istoria în Europa, S.U.A., Rusia etc., în comparatie cu România?
Sub acest aspect, trebuie să vă dezamăgesc oarecum. Este adevărat că, sub aspect comparativ, în multe privinte trebuie să păstrăm rezerve, însă, dacă avem în seamă valoarea, consistenta, diversitatea si cantitatea contributiilor istoriografice valorificate în ultimele două decenii, să retinem că stăm bine. În perfectă continuitate cu traditia excelentă a istoriografiei moderne nationale, care a înscris în patrimoniul european si chiar mondial atîtea nume prestigioase, precum N. Iorga si A. D. Xenopol, Vasile Pârvan si Gh. I. Brătianu, Andrei Otetea si David Prodan etc. etc. Cu toate acestea, trebuie să ne gîndim în mod serios la ce va fi mîine sau cum vor suporta istoricii socul viitorului? Sub acest aspect, optimismul trebuie îmbinat cu pesimismul, realitătile cu posibilitătile, fără a pierde nici o clipă din vedere elementele institutionale si cele materiale ale evolutiei studiilor istorice. În context, pentru prezent si viitor, am în vedere si suficiente nerealizări sau – de ce nu? – chiar esecuri, asa precum asa-zisele Rapoarte internationale care acoperă (practic, amestecă) probleme si epoci, sisteme politici si orînduiri istorici, tendinta lor fiind evidentă – aceea de a impune noi „cursuri scurte” pentru a desfiinta bătăliile de opinii. Lucru imposibil, netăgăduit, mai ales astăzi, în plină epocă a „domniei” cvasi-decisive a Internetului.
Ca istoric credeti în globalizare? Ce rezolvă, ce complică, de ce globalizare?
Nu sînt – nefiind temeiuri si neexistînd nici semnale pozitive – în nici un fel un fan al globalizării. De aceea replica mea va fi în cel mai bune stil caragialesc: – Globalizarea, da, cît de mult ne lipseste, dar ar fi păcat să se înfăptuiască!!!
Sînteti creator de scoală. Ce spuneti despre tînărul istoric?
Pentru multi dintre ei, nu am decît cele mai bune cuvinte. Mă gîndesc la ceea ce au publicat deja tinerii istorici, la ceea ce au în studiu, la nivelul lor de pregătire. Observ, cu bucurie, că multi deja s-au grupat pe „scoli” din punct de vedere institutional sau după preocupări etc., că au dovedit maturitate în grija lor pentru specializare (doctorate, investigatii în marile biblioteci si arhive), că si-au impus si au ajuns, multi dintre ei, la o disciplină fermă în privinta „cheltuielilor” de timp si de fonduri, că unii au ajuns, fără exagerare, „asi” în domeniul computerelor. Fie numai si atîtea, si ajung!
Domnule profesor, sînteti si un marcant om politic. Are România astăzi o adevărată clasă politică sau o „aglomeratie” de profitori?
Fără exagerări, nu vreau să vă flatez, dar să stiti că deja ati răspuns Dv.!
Sîntem în plină criză economică mondială. Cum vedeti viitorul României?
Fie numai dacă am în vedere povestea ultimilor 20 de ani, dar, obligatoriu, rău, tot mai rău, foarte rău… Context în care, totusi, vor surveni si exceptii. Am în vedere evolutia, pe care, cum am precizat, o întrevăd integral sub bune auspicii, a studiilor istorice (si deopotrivă a nenumărate domenii stiintifice). Ceea ce – s-ar putea să-mi reprosati – n-ar reprezenta decît o „floare rară” în raport cu situatia generală… De acord, dar, nu-i asa, tot reprezintă ceva, comparativ cu nimicul care, după cum am impresia în unele momente, ne-a cam inundat… Nu stiu dacă din întîmplare ori la comandă? Si doar, Dv. ati spus dintru bun început, sînt istoric!!!
Vă multumesc.