Ioanid[v=]

http://www.observatorcultural.ro/Minciunile-si-manipularile-lui-Gabriel-Andreescu*articleID_30722-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Fascism-comunism-si-civilitate*articleID_30191-articles_details.html

Interviu Radu Ioanid: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism”

Radu Ioanid vorbeşte despre relaţia dificilă a elitelor politice şi
intelectuale româneşti cu minoritatea evreiască autohtonă şi despre un
trecut care trebuie înţeles înainte de a răspunde la întrebarea "Ce
facem cu România".

Din spatele ochelarilor cu ramă subţire, privirea lui Radu Ioanid se
duce peste întinderile pieţei. Prin sticla lucioasă a geamului înalt,
care apără holul hotelului de mugetul sălbatic al străzii, se văd
Palatul Regal şi Ateneul Român. În diagonală, lumina plăpândă a
dimineţii târzii se urcă pe zidurile Bibliotecii Universitare. Peste
creasta ei boltită, nu se mai zăreşte, dar ştim că e acolo!, fostul
sediu al Comitetului Central, astăzi clădirea Ministerului de Interne.

E-atâta istorie înghesuită în piaţa aceasta din centrul Capitalei,
strecurată cumva printre trăsurile burgheziei de odinioară şi
gloanţele care au zburat aici în decembrie 1989, încât nici nu ştii de
unde să începi.

De la un paradox, poate: istoria României suferă de o memorie atât de
selectivă, încât, în vreme ce unele evenimente au căpătat prin
repovestire o aură legendară, altele s-au trezit condamnate la uitare.
Se întâmplă, în definitiv, cu toate istoriile, dar asta nu poate fi o
scuză. Nu poate fi mai ales atunci când încerci să înţelegi prezentul
păşind pe aleile puţin călcate ale trecutului.

Radu Ioanid este un ghid nimerit pentru cei care cred că, înainte de a
întreba ce facem cu România, ar trebui să ştim ce-am făcut, odinioară,
cu ea. Trebuie scris: Ioanid e o voce puţin simpatică patrioţilor de
serviciu, pentru că istoriile sale arată chipul unei Românii pe care,
adesea, nu vrem să-l vedem. E chipul unei ţări care şi-a construit
modernitatea şi cu ajutorul evreilor, sfârşind prin a-i clasa, în
pragul celui de-al Doilea Război Mondial, ca nedemni de a fi numiţi
români.

Vocea lui Ioanid e necesară, la fel cum a fost cea a istoricului
Lucian Boia, la fel cum vor fi toate cele care vor urma în cadrul
interviurilor din seria publicistică "Ce facem cu România", realizată
de Adevărul în colaborare cu platforma media "România de la zero".

În holul hotelului bucureştean forfota se domoleşte. Rămân, în
surdină, piaţa şi istoriile sale, amândouă ameninţătoare ca nişte
fiare rănite.

Domnule Ioanid, când vorbim despre opoziţia dintre majoritatea
româneasca get-beget şi minoritatea evreiească, e greşit să spunem că
avem în faţă unul dintre conflictele fondatoare ale României moderne?
Radu Ioanid: Recent, am văzut o expoziţie despre mituri naţionale,
zeci şi zeci de tablouri cu care ne-au îmbolnăvit în perioada
comunistă şi ne-au făcut să nu mai vrem să ne uităm vreodată la ele.
Ceea ce m-a frapat şi m-a pus pe gânduri este că avem pictori care
aparţin generaţiei de la 1848, care sunt implicaţi în revoluţia
paşoptistă şi în crearea României moderne, dar care nu sunt cunoscuţi.
Mă refer la Daniel Rosenthal şi Barbu Iscovescu, doi evrei, de care
foarte puţină lume ştie, pentru că mitul naţional fondator trebuie să
fie românesc. Criteriul etnic sau etnicist este extraordinar de
puternic chiar din acest secol al XIX-lea, secolul întemeietor în ceea
ce priveşte România modernă.

Când spuneţi extrem de puternic vă referiţi doar la teritoriile
româneşti sau la spaţiul european în general?
Fenomenul este comun în Europa, dar foarte pregnant în România. Din
păcate, nu putem separa istoria antisemitismului românesc de istoria
intelectuală şi politică a creării statului român modern.

Antisemitism? Nu putem vorbi de un antiiudaism deocamdată?
Nu, trebuie să vorbim despre antisemitism pentru că în accepţia mea
antiiudaismul este un antisemitism religios. Aici nu este vorba numai
de antisemitism religios. Îl reducem dacă vorbim de antiiudaism.

Are dimensiuni politice, economice?
Are foarte multe dimensiuni. Sigur că există excepţii notabile cum
este un Bălcescu, un Carp, un Macedonski, care nu numai că nu sunt
antisemiţi, dar refuză antisemitismul. Dar dacă ne uităm la părinţii
fondatori ai României moderne sunt atât de multe nume, un Alecsandri,
un Conta, un Iorga, un Eminescu, la care antisemitismul este doctrinar
sau aproape doctrinar. Istoria clasei politice din secolul al XIX-lea,
istoria intelectualităţii româneşti nu pot fi despărţite de
antisemitism.

Vă reamintesc că oamenii aceştia au reuşit să facă totuşi un compromis
politic, acceptând după Războiul de Independenţă acordarea unor
drepturi politice evreilor în schimbul recunoaşterii suveranităţii
Vechiului Regat.
Compromisul, dacă ne referim la aşa numita problemă evreiască, era pe
hârtie pentru că în realitate s-a mers cu lozinca: facem cum spun ei,
acţionăm cum vrem noi. A fost o condiţie impusă din exterior, iar
acordarea cetăţeniei s-a făcut oricum individual, prin vot al
Parlamentului. A fost o singură excepţie: cei 888 de veterani evrei
din Războiul de Independenţă, cărora li s-a dat cetăţenia. Situaţia
s-a repetat după Primul Război Mondial. Pacea de la Versailles şi
Tratatul de la Saint Germain recunosc independenţa României cu această
condiţie, să se dea drepturi tuturor minorităţilor, inclusiv evreilor.
O parte din clasa politică românească a fost cel puţin inconfortabilă,
dacă nu cumva total contra acestei soluţii. Vedeţi de câte ori în
şedinţele consiliului de miniştri de mai târziu, Ion Antonescu spune
că asta a fost cea mai mare nedreptate făcută României. O nedreptate
ce trebuia reparată scoţând evreii în afara legii şi dându-i afară din
ţară.

Sentimentul de nedreptate a venit, în parte, şi ca reacţie la un
fenomen adesea invocat în perioada interbelică: foarte mulţi evrei au
colaborat cu germanii între decembrie 1916 şi 1918, cât timp
Bucureştiul a fost sub ocupaţie.
Evreul este vinovat de toate dezastrele României. Evreul colaborează
cu germanii în Primul Război Mondial, evreul colaborează cu ruşii când
România pierde Basarabia şi Bucovina de Nord, evreul aduce comunismul,
evreul aduce capitalismul. Aduce, astăzi, şi criza financiară. În Evul
Mediu aducea şi ciumă. Evreii sunt multilaterali, ştiu să facă de
toate. Sigur că au existat în Primul Război Mondial evrei care fiind
germanofili au colaborat... Vă dau însă exemplul bunicului meu,
decorat la Mărăşti şi Mărăşeşti. Asta l-a scăpat de la denaturalizare
în timpul Guvernului Goga. Tata, însă, deşi copil de veteran, era să
îşi piardă cetăţenia.

De unde era bunicul dumneavoastră?
Din Negreşti, Moldova.

Mihail Sebastian scria că erau diferenţe mari între evreii care au
ajuns în Muntenia şi cei din Moldova. E adevărat ? Explică asta
diferenţele de identitate chiar între minoritari ?
E o întrebare foarte bună. Nu era o identitate comună. Evident că
evreii din Ardeal erau integraţi masiv în cultura şi viaţa politică a
Imperiului pentru că au fost emancipaţi mult mai repede. V-aş propune
însă altceva: să nu-l uităm pe Miron Cristea, care în 1916, ca episcop
al Caransebeşului, a semnat un apel împreună cu alte notabilităţi
române, spunând că trebuie să ne apărăm împotriva hoardelor româneşti.
Adică, faptul că unii evrei au fost înclinaţi să favorizeze unul sau
altul din vecinii României nu este un lucru străin românilor înşişi.

Unii au făcut-o din convingere. P.P. Carp a făcut-o din convingere.
La fel şi Ioan Slavici, printre intelectuali. Ce vreau să spun însă
este că demonizarea minorităţilor şi, mai important, înlocuirea
răpunderii individuale cu cea colectivă este uşa care duce la
dezastru.

Aveţi o explicaţie pentru faptul că diferitele administraţii româneşti
nu au încercat, după Primul Război Mondial, să integreze minoritatea
evreiască?
Cultura politică românească a demonizat evreul. Asta e moştenirea
fondatoare de care vorbeam mai devreme. Pe de altă parte, trebuie să
vorbim şi despre diversitatea comunităţilor evreieşti din România.
Aveam grupuri ultraortodoxe în nord, în zona Sighetului şi a
Maramureşului. Unii dintre ei erau agricultori, avem fotografii cu ei
la coarnele plugului. Alţii, lucrau în industria lemnului. Apoi aveam
o comunitate oarecum rusificată, idişistă, în Basarabia. Foarte mulţi
oameni foarte săraci, nici măcar pantofi nu aveau, umblau desculţi şi
duceau viaţa târgoveţului moldovean. În plus, erau ghetoizaţi, în
capul lor, chiar de istorie. Vorbim de oameni care au fost
traumatizaţi de pogromul de la Chişinău organizat de autorităţile
ţariste.

Mai aveam şi o comunitate absolut diferită, aşa-numita comunitate
neologă. Sunt strămoşii a ceea ce sunt astăzi în America evreii
liberali, evreii reformaţi, care fac slujba în limba ţării în care
trăiesc şi care sunt foarte inovatori în ce priveşte aplicarea
preceptelor religioase. În sud, aveam un amestec de comunităţi sefarde
care nu vorbeau idiş, ci latină. Şi peste toate acestea, era o clasă
mijlocie, şi în Regat, şi în Moldova. O burghezie evreiască, care era
mult mai asimilată şi mai adaptată culturii româneşti. Deci aceste
comunităţi sunt foarte diverse şi nu sunt uşor de identificat. O parte
erau foarte integraţi, dar şi printre ei existau diferenţe. Cei din
Transilvania erau mai aproape de cultura maghiară sau austriacă, decât
de cea românească.



"Cred că relaţia dintre evrei şi iudaism poate fi comparată cu relaţia
dintre români şi creştinismul ortodox. Unii dintre ei erau foarte
practicanţi şi doreau să reinventeze o tradiţie ortodoxă, iar alţii
erau moderni şi mai mult sau mai puţin practicanţi. La evrei se
întâmplă acelaşi lucru. Relaţia lor cu religia diferă de la individ la
individ, de la familie la familie şi chiar de la comunitate la
comunitate"



Privind în oglindă diversitatea din interiorul minorităţii evreieşti,
putem spune că şi intoleranţa majoritarilor a fost la fel de diversă?
Sigur că da. Luaţi harta electorală a alegerilor din 1937, cele mai
libere alegeri din istoria interbelică a României. Ce vedeţi acolo?
Basarabia şi Bucovina sunt zonele unde cuziştii şi legionarii sunt cei
mai puternici. Dintr-odată avem in Moldova un antisemitism foarte
puternic. Cuziştii nu au însă nicio influenţă în Ardeal, iar
legionarii foarte mică, în niciun caz la nivelul avut în Moldova.
Regatul, dacă luăm numai acest criteriu al succesului partidelor
antisemite care împreună iau 24% din voturile electoratului, este mai
cosmopolit. Sudul are oraşe pe Dunăre unde trăiesc greci, tătari,
turci, evrei şi români.

E o hartă a opţiunilor antisemite ciudată, dacă ne gândim că
distribuţia bogăţiei în interiorul comunităţii evreieşti era mai mare
în sudul României decât în Moldova, o regiune mai săracă.
Nu am date exacte, dar sunt convins că aşa stau lucrurile. Exista o
sărăcie extremă în Moldova, între evrei.

Şi totuşi, antisemitismul e mult mai puternic acolo. Ceea ce înseamnă
că el nu vine pe filiera diferenţelor economice, ci mai degrabă pe cea
a diferenţelor religioase.
Da şi nu. Sigur că există întotdeauna o componentă religioasă. Ea e
prezentă şi acum. Dacă vă uitaţi la sondaje, un eşantion de 28% spun
că evreii îşi merită soartă pentru că l-au răstignit pe Iisus Hristos.
Dacă ne uităm însă la antisemitismul intelectual şi politic al
secolului al XIX-lea, nu varianta religioasă primează. Sigur că la
unul dominat de o gândire isterică, cum e Paulescu, partea religioasă
este foarte puternică. În general însă avem un rasism antisemit foarte
pregnant, un antisemitism economic în primul rând.

Evreii ştiu să devină o clasă mijlocie, noi nu ştim. Deci îi eliminăm,
îi stopăm, îi îngrădim, pentru că altfel ei vor fi clasa mijlocie şi
nu noi. Bineînţeles, gândirea de tipul acesta era un mit. Nu era nimic
adevărat pentru că realitatea istorică ne arată că apare o clasă
mijlocie românească. Sigur că în anumite zone această clasă mijlocie
nu este suficient de puternică şi atunci se instalează frica. Dar e o
frică indusă. Adică avem o populaţie de 750.000 de evrei la o
populaţie totală de 16 milioane. Nu este un dezechilibru demografic
covârşitor. Este o minoritate puternică, dar nu atât de puternică ca
cea maghiară sau ca cea germană, nu?




"Încă avem în România, astăzi, antisemitism. E un antisemitism fără
evrei. El scade din cauza lipsei obiectului muncii, dar există, e
parte din cultură"



Vorbiţi de o frică indusă. O puneţi integral pe seama tradiţiei
intelectuale româneşti cu rădăcini la mijlocul secolului al XIX-lea?
Nu ştiu dacă este doar intelectuală, a devenit şi populară.

A fost întâi populară şi apoi preluată de elite sau a fost a
vârfurilor intelectuale şi apoi transmisă de sus în jos?
După părerea mea este un antisemitism al elitelor care filtrează.
Ţările Române nu au antisemitismul pregnant puternic, medieval, care
exista în Germania, în Spania, în Franţa. Să nu mai vorbim de Rusia
ţaristă. Deci nu exista aşa ceva. Influenţa turcească este clară din
punctul ăsta de vedere.

Există, totuşi, şi la Bucureşti izbucniri antisemite timpurii.
Distrugerea Templului Coral din iunie 1866 e doar un exemplu.
Sigur că există, dar nu pot fi comparate. Nu există mişcările de masă
coordonate de biserică, cu un impact foarte puternic, aşa cum există
în ţările pe care le-am enumerat. Cred că în spaţiul românesc este o
doctrină a elitelor care filtrează către mase. Este un antisemitism
indus, într-o oarecare măsură învăţat din afară.

Învăţat, la limită, şi din necesitate: e un mecanism care creează
naţiunea prin diferenţă faţă de ceilalţi.
Sigur că da. Creezi naţiunea prin delimitare de tot ce nu este etnic
naţional. Doar să nu te uiţi prea atent la ascendenţa lui Alecsandri
care era puţin evreiască sau la cea a lui Eminescu care era puţin
ruteană, puţin slavă. Aceste clişee ale mitului naţional au fost aşa
de bine asimilate de regimul comunist, încât pe mine au reuşit să mă
îmbolnăvească. Nu mai pot să mă uit la aceste simboluri pentru că
ne-au bombardat cu ele până ne-au făcut să ne fie silă de ele. Ceea ce
e nedrept probabil pentru anumite imagini.

Asta ar putea explica şi furia cu care după 1990 ne-am delimitat treptat de ele?
Sigur că da. Reacţia a fost de respingere.

Explică şi de ce au mai rămas aşa de puţine lucruri care, la nivel de
imaginar colectiv, ne unesc? E o contrapondere la excesul de care
aminteaţi anterior?
Lucrurile sunt, ca de obicei, complicate. Dar amintiţi-vă că aici
există un Vadim Tudor care ajunsese să fie considerat un om cult şi
citit pentru că venea cu trei citate din Napoleon.

Dacă vorbim despre influenţa intelectualilor, Nae Ionescu cât a reuşit
să influenţeze în jurul lui?
Evident a fost un mare seducător. Uitaţi-vă la Petre Pandrea, un
antilegionar, cât de sedus este de Nae Ionescu. Cât a fost de creator
mi-e greu să spun. N-a lăsat dovezi scrise. Dar clar a fost un om
strălucitor din punctul de vedere al capacităţii de seducţie.

Întrebarea e dacă poartă vreo vină.
Sigur. Aş da celebrul citat din Eugen Ionesco în care vorbeşte despre
el şi despre ucenicii lui. În măsura în care el a luat aceşti tineri
şi i-a sedus către mişcarea legionară care l-a considerat şi îl
consideră încă părinte spiritual, lucrurile sunt clare. Şi acum avem o
linie de gândire care încearcă, prin toate mijloacele, să îl
recupereze. Şi pe el şi pe cei care au scris lucruri absolut
impardonabile. Avem o acrobatică a argumentaţiei care vrea să ne
convingă, aplicând un dublu standard.

Dacă un intelectual s-a compromis cu regimul comunist se spală pe jos
cu el, pe bună dreptate. Dacă din punct de vedere moral s-a compromis
lucrurile trebuie spuse foarte clar. Ei, când ajungem la generaţia
legionară, a intelectualilor legionari, avem un întreg laborator al
duplicităţii în care s-au înrolat şi intelectuali evrei. E o tentativă
de spălare, de ocultare şi de minciună.

Vorbim, cumva, şi de o moştenire evreiască uitată?
Da. Să facem un mic calcul elementar. Între 1938 şi 1989 sunt 51 de
ani în care evreul este demonizat sau totalmente ignorat. În URSS,
când se discuta despre Holocaust, se vorbea despre cetăţeni sovietici
paşnici, ăsta era codul. În România comunistă, aceşti cetăţeni români
paşnici au dispărut din istorie. Cuvântul evreu nu exista. Eu am fost
absolut surprins când în timpul lui Ceauşescu a fost o vizită oficială
a lui Leopold Sedan Senghor, care a vorbit despre Mihai Viteazul şi
despre Samy Rosenstock. Şi eu nu ştiam cine este Samy Rosenstock. Nu
ştiam că este Tristan Tzara. Ţin minte că a fost un comunicat de presă
minunat atunci, pe care nu l-au cenzurat pentru că era totuşi vorba de
Leopold Sedan Senghor. El îl numise pe Tzara printre părinţii
fondatori ai României.

A sunat minunat într-o ţară unde nu citeai nume evreieşti şi nu citeai
cuvântul evreu decât foarte rar. Începând cu Carol al II-lea, trecând
prin Antonescu, cu o mică întrerupere când s-a folosit distrugerea şi
discriminarea contra evreilor pentru a lovi în partidele istorice,
evreii au dispărut din limbajul curent. Întâi au fost demonizaţi şi
prezentaţi ca surse ale tuturor relelor, între 1938 şi 1944. După
aceea a existat o mică perioadă în care s-a spus câte ceva, dar şi
atunci incomplet. S-a minţit la conferinţa de pace la Paris cu privire
la Holocaustul românesc. Lucreţiu Pătrăşcanu, împreună cu Gheorghiu
Dej şi cu Tătărăscu au minţit acolo în legătură cu ce s-a întâmplat cu
evreii români. Pe faţă, cu neruşinare. Odihnească-se Pătrăşcanu în
pace, dar asta e realitatea. Şi după aceea evreii dispar ca fumul, nu
mai există.

Cu toate acestea, aduc comunismul, cred cei mai mulţi dintre oamenii obişnuiţi.
Toată lumea e de acord că Partidul Comunist Român a fost o glumă: 300
de evrei, 300 de români, 300 de unguri. Cam aşa erau. Şi poate câteva
mii de simpatizanţi. Păi ori am avut un mare partid comunist românesc,
or evreii erau comunişti în masă? Dar dacă erau o mică burghezie cum
puteau să fie comunişti? Ori am avut un partid comunist nenorocit, mic
şi nereprezentativ? Dar vrem parcă să le avem pe amândouă. Când avem o
masă mare de comunişti evrei care sapă România la temelie, când avem
un partid comunist care e insignifiant. Amândouă, deodată, sunt cam
greu de acceptat.

Ar fi interesant să facă cineva un calcul, apropo de populaţia
evreiască care a supravieţuit Holocaustului, câţi au...
Evreii au intrat masiv în Partidul comunist, unii din convingere,
alţii din oportunism.

... nu de intrarea în partid vă întreb, pentru că fenomenul e comun şi
populaţiei româneşti, ci de evreii care au suferit sub impactul
legilor de naţionalizare, cărora li s-au luat proprietăţi.
Bineînţeles. Dar aici discutăm despre mituri. Vedeţi, Antonescu de
câteva ori în şedinţele consiliului de miniştri spune că am avut zeci
de mii de dezertori. Unităţile româneşti care s-au retras în 1940, la
cedarea Basarabiei, s-au confruntat cu fenomenul dezertărilor. Nu
pentru că soldaţii erau necredincioşi statului român, ci pentru că nu
au vrut să fie dincolo de noua frontieră, au vrut să fie acasă. Şi au
fost alţi basarabeni români - şi nu fac decât să îl citez pe Antonescu
- care au fost foarte mulţumiţi că au trecut sub stăpânire sovietică.
Şi Antonescu spune de câteva ori: ar trebui să îi împuşc pe aceşti
nenorociţi de basarabeni, dar nu pot să îi împuşc pe toţi, nu pot să
îi bag în lagăre pe toţi.

Dar, pentru că nu ne place echilibrul demografic de acolo - acum
comentez, am încheiat citatul -, putem scăpa de evrei. E foarte uşor.
Vina pentru pierderea Basarabiei şi Bucovinei a fost a regelui, a
clasei politice româneşti, a armatei române. N-a fost a evreilor. Nu
evreii erau osatura administraţiei, nu evreii stăpâneau serviciile
secrete din România. Dar s-a dat vina pe ei masiv. România nu a fost
un stat evreiesc, România a fost un stat românesc. Dar în momente de
criză, evreii sunt de vină.

Poate fi şi aceasta o explicaţie: prea puţini evrei în poziţiile care
le-ar fi permis să influenţeze procesul dramatic care i-a transformat
în victime.
După percepţia mea şi după informaţiile mele, ei votau cu ţărăniştii
masiv, pentru că Partidul Ţărănesc, mă gândesc acum la Maniu, nu la
Mihalache, nu era un partid antisemit, ci unul deschis către
minorităţi. Dar evreii nu s-au implicat în politică. E foarte
interesant că dacă vă uitaţi la diaspora românească din Israel vedeţi
acelaşi lucru. Nu au avut impactul politic pe care l-au avut ruşii,
spre exemplu. A fost aceasta un simbol sau o ilustrare a asimilării?
Prudenţă? O combinaţie între cele două? Mi-e greu să spun. Dar este
clar că evreii nu au votat cu Partidul Evreiesc, spre exemplu. Partid
care a existat şi care, dacă s-ar fi votat cu el masiv, ar fi avut
altă soartă.

Şi atunci de ce nu a existat o coagulare politică pe criterii de identitate?
Cred că sufereau un proces de asimilare masivă. În special în marile
oraşe. Erau foarte mulţi evrei în România care se duceau la sinagogă
de două ori pe an. De Yom Kippur şi de Rosh Hashanah. Dar soarta
evreului din România interbelică nu este înţeleasă, dincolo de orice
polemică. Faptul că domnul Liiceanu, de exemplu, se compară cu Mihail
Sebastian mie îmi spune că nu l-a înţeles.

Dacă tot îl invocaţi pe domnul Liiceanu, care îşi asumă postura
continuatorului ideilor promovate de Şcoala de la Păltiniş, cum vedeţi
procesul de recuperare a producţiei intelectuale interbelice?
Sunt mai multe aspecte. În primul rând, pot înţelege apropierea între
unii tineri intelectuali care au trăit sub regimul Ceauşescu şi
Constantin Noica pentru că se ajunsese la un grad de superficialitate,
la un grad de obedienţă şi de incultură în România încât era normal ca
cineva cum era Noica să atragă prin strălucirea argumentaţiei şi prin
logica ei.

Dumneavoastră v-aţi simţit atras de aceste lucruri?
Niciodată, pentru că am simţit că Noica este tolerat de regimul
comunist pentru naţionalismul lui. Iar după aceea nişte lucruri au
devenit evidente. Atunci doar le puteai bănui, în ceea ce priveşte
modul în care el s-a raportat la unele aspecte naţionaliste ale
regimului comunist. Problema, după părerea mea, este alta. Că există
nişte cărţi, lucrări absolut scandaloase, cum este cartea domnului
Lavric despre mişcarea legionară care primesc premiul Academiei, care
sunt considerate a fi emblematice, când de fapt încearcă să deformeze
o realitate groaznică.

Vi se pare că reinterpretează lucrurile în ciuda evidenţelor?
Nu mi se pare, sunt convins.




Cine este Radu Ioanid


Doctor în filosofie şi istorie, Radu Ioanid conduce în prezent divizia
de cercetare arhivistică din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului
din Washington. Ioanid a fost vice-preşedinte al Comisiei
Internaţionale coordonate de Elie Wiesel care a elaborat raportul
ştiinţific în baza căruia Ion Iliescu a admis oficial participarea
României la genocidul îndreptat împotriva evreilor în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial.



Simţiţi că se creează o nouă generaţie intelectuală în România care
duce mai departe păcatele vechilor generaţii intelectuale?
Da. Însă, de multe ori avem un cocktail între ceea ce aş numi
superficialul neo-legionarism şi un neo-naţional-comunism. Şi asta e
ceva absolut îngrozitor. Eu văd influenţa noului Ştefan Gheorghiu,
situat în centrul Bucureştiului, şi mă refer la Patriarhie acum,
asupra unor intelectuali. Lucrurile arată destul de rău din punctul
ăsta de vedere. Influenţa a zeci de ani de regim comunist în România,
din punct de vedere ideologic, nu a dispărut.

În mod paradoxal, cel puţin ultimul deceniu de regim comunist a reuşit
să promoveze mai bine idealurile anilor '30 decât au făcut-o anii '30
înşişi.
Absolut. Unele regimuri comuniste, cum a fost cel sovietic târziu, sub
Brejnev, ultima perioadă a lui Brejnev, Andropov, Cernenko, regimul
lui Ceauşescu şi regimul comunist de astăzi chinez vând naţionalism şi
ultra naţionalism. Ceauşescu i-a spus la un moment dat lui Adrian
Păunescu -am citit asta într-unul dintre textele lui Păunescu - că n-a
sosit încă momentul de revalorizare a lui Codreanu, dar că trebuie
făcută o diferenţă între legionarii codrenişti şi cei simişti. Şi am
întâlnit intelectuali evrei care gândesc la fel sau pretind că gândesc
aşa. Pe urmă avem problema intelectualului sau intelocratului român,
care vrea neapărat să demonstreze că el a fost disident, când de fapt
a fost de o laşitate şi de un conformism fioroase.

Toată această propagandă despre rezistenţa prin cultură trebuie să ne
îngrijoreze pentru că rezistenţa prin cultură nu a fost făcută de cei
care nu au făcut nimic, a fost făcută de unii care au avut o linie de
promovare a unor valori moderne. Eu cred că Nicolae Manolescu a
încercat aceste lucruri, spre exemplu. Dar alţii care pretind că au
promovat-o au fost nonexistenţi. Şi se minte cu o neruşinare care pe
mine mă sperie. E ca şi cum toţi care am trăit acele vremuri şi care
ştim foarte bine ce s-a întâmplat şi ce nu s-a întâmplat, am fi morţi,
ca şi cum nu mai existăm.

Şi totuşi, felul în care se raportează românii la perioada comunistă
pare, din start, viciat. Auzim de foarte multe ori discursuri
acuzatoare sau justificative la adresa intelectualilor, pe care
românii i-au încărcat din oficiu cu datoria disidenţei. Intelectualii
se apără din reflex: noi am rezistat prin cultură. Dar, până la urmă,
fenomenul disidenţei în spaţiul est-european nu are în prim plan doar
intelectuali, ci o societate care iese şi protestează. În România aşa
ceva e de neimaginat. E ca şi cum toată populaţia aştepta ca zece,
douăzeci, o sută de intelectuali să facă ceva. Este doar vina lor?
Eu sunt de acord cu faptul că regimul comunist din România a fost un
regim criminal. Dar noi nu putem să înţelegem esenţa acestui regim,
motivaţia prin care au existat sute şi sute de mii de informatori,
liniştea care a existat aici până foarte târziu, fără să înţelegem că
regimul comunist din România a fost unul modernizator. A împins în
sus, din punct de vedere educaţional, cultural, o mare masă de oameni.
Şi aceşti oameni au fost, până la un punct, dacă nu fideli regimului,
cel puţin pasivi. Deci orice fel de analiză a comunismului care ignoră
rolul modernizator al acestei societăţi - educaţie gratuită, aşa cum
era ea, sistemul de sănătate gratuit, aşa cum era el - e greşită de la
început.

Uitaţi-vă la intelectualii din perioada comunistă. Câţi erau a doua
generaţie de intelectuali? Majoritatea provin din muncitori sau
ţărani. Apare o intelectualitate nouă, în general obedientă, dar ea nu
este obedientă doar pentru că a fost dresată să fie obedientă. Este
obedientă pentru că a făcut saltul social şi este recunoscătoare. Or
noi, dacă facem analiza sistemului comunist şi demonizăm fără să ne
uităm la cauzele dezastrului, nu ajungem nicăieri.

Ar fi corect să spunem că regimul comunist nu a pierdut ideologic, ci
strict economic, partida în România?
Aici într-un fel lucrurile sunt simple. Comunismul, ca regim politic,
este o fundătură a istoriei. Clar. Nu avem niciun fel de ieşire. A
fost un experiment social deseori criminal, cu nişte consecinţe
dezastruoase. Dacă ne ducem la bazele ideologiei, sigur că putem găsi
lucruri foarte generoase, dacă ne ducem la practica comunistă din
Italia putem găsi lucruri moderne şi foarte interesante. Dar sunt
irelevante din punctul de vedere al practicii regimurilor comuniste.
Aici nu este prea mult de discutat şi de nuanţat pentru că rezultatul
a fost dezastruos. Problema este că în România foarte mulţi analişti
sunt implicaţi în viaţa politică de zi cu zi şi nu ştiu să se apropie
de esenţa problemelor pentru că această condamnare a comunismului este
prea des o unealtă în luptă politică curentă.

Vorbeaţi mai devreme şi de grupurile de intelectuali şi politicieni
foarte apropiaţi de biserică.
Unii dintre ei sunt oameni extrem de convinşi şi sinceri în ceea ce
încearcă să facă. Dar foarte mulţi dintre ei sunt stridenţi,
rudimentari, simpli ideologi de serviciu. Dar trebuie să dăm credit
unui anumit bun-simţ care există în marea masă a oamenilor pentru că
deocamdată nu vedem în România ceea ce vedem în Ungaria - o mişcare
extremistă puternică, coerentă, motivată ideologic. Deocamdată extrema
dreaptă românească nu e pe un asemenea teren. Dar fiecare individ are
o limită a suportabilităţii în privinţa presiunilor economice şi
sociale.

Când trăieşti într-o lume disfuncţională, în care totul se prăbuşeşte,
există un moment în care oamenii nu mai suportă. Şi atunci orice se
poate întâmpla. Să ne amintim că o parte din tineretul românesc a
votat cu Vadim Tudor ca vot de protest în 2000. Toate aceste fenomene
sunt expresia unei frustrări adânci şi a unui refuz de a accepta
clişeele ultra uzate ale unei părţi aşa-zis tradiţionale a clasei
politice.

Nu e la fel şi credinţa deseori oarbă că vine cineva şi ne salvează
ţara, societatea, statul? Fiecare preşedinte post-comunist a fost un
mit, în sine, înainte să petreacă măcar o zi la Cotroceni.
Pe mine nu mă interesează cine este preşedintele României în măsura în
care acesta reprezintă nişte valori democrate şi un anumit nivel de
consens popular şi electoral. Dar mă deranjează foarte tare,
indiferent de cine a fost şi cine este preşedintele României post
comuniste, ca acest individ să fie înjurat sistematic într-un mod
barbar. Este o lipsă de respect faţă de instituţia prezidenţială pe
care eu o refuz.

Vă pot da un alt exemplu: odată am avut o discuţie cu un înalt
funcţionar român, care încerca să mă convingă că generalul Pacepa a
fost un trădător. I-am spus că pe mine nu mă interesează Pacepa, care
e un om ca toţi oamenii, care a făcut un pas, care are calităţile şi
defectele lui şi care, ca orice altul, are un procentaj de adevăruri
interesante şi de adevăruri interesate sau de interpretări mai puţin
legate de realitate. Dar pe mine m-a interesat Pacepa ca simbol al
unei societăţi postcomuniste care are o decizie definitivă de repunere
în drepturi şi totuşi refuză să o pună în aplicare. Deci, întrebarea
mea absolut legitimă adresată interlocutorului meu era cum să vă
respectăm noi, din afara ţării, cum să vă respecte alte guverne, când
dumneavoastră nu respectaţi deciziile propriei Curţi Supreme. Pacepa
era un pretext.

Şi ce răspuns vi s-a oferit?
Un răspuns ambiguu. Până la urmă s-a întâmplat ceea ce trebuia să se
întâmple pentru că era scandalos. Dar aici sunt marile probleme. Odată
am fost la o întâlnire cu o persoană care a venit la Washington cu
nişte membri ai Guvernului. Şi era un domn, membru al Guvernului, pe
care eu personal nu numai că nu l-aş fi angajat ca portar de bloc, dar
nu l-aş fi angajat nicăieri la mai puţin de 200 de metri distanţă faţă
de mine şi de instituţia pe care o reprezint. Omul ăla e în puşcărie
acum, pe ani grei.

E o problemă de selecţie în ultimă instanţă? Sau poate de caracter?
În perioada Ceauşescu, puterea era concentrată în mâinile lui, a
familiei lui şi a câtorva indivizi cărora el le delega puterea. După
căderea lui, România s-a eliberat economic, politic, sexual. Dar
puterea a luat minţile unora. Aşteptam odată să intru în audienţă la
un prim ministru al României şi a ieşit un membru al Guvernului cu o
lucire de nebun în ochi. Buzduganul îi lipsea. Avea o lucire de
demenţă, dată de putere şi de importanţa lui în propriii ochi. Mi-am
dat seama că a fost dus de val atât de departe încât nu mai are
legătură cu realitatea. Îi lipseau sceptrul, coroana, mantia. Era
înnebunit la propriu. Foarte mulţi vor saloane oficiale, reşedinţe de
lux, acces la simbolurile puterii.

Am constat după 2007, după intrarea în Uniunea Europeană, că nu mai
avem niciun proiect comun cu care să fim toţi de acord, care să ne
strângă laolaltă şi să ne fixeze un obiectiv.
Nu cred că trebuie unanimitate. Şi majorităţile simple sunt
suficiente. Ar fi bine însă să fim pregătiţi pentru un guvern în exil.
Tragedia României a fost că atunci când au venit legionarii cu
Antonescu la putere, ţara nu a fost în stare să aibă un guvern în
exil. N-a fost în stare de asta nici sub regimul comunist. Glumesc
acum, nu sunt totalmente serios, dar ce vreau să spun este că ideea
aceasta a unui shadow government, a unui guvern al opoziţiei care să
ştie să propună o alternativă e foarte importantă. Nu se vine la
putere de dragul puterii, ci pentru implementarea unor idei. Şi aici
intelectualii români sunt vinovaţi.

Credeţi că monarhia este sau ar putea deveni o soluţie pentru România?
Cred că Regele Mihai este o persoană absolut decentă şi e un om al
cărui zâmbet trist şi a cărui raportare filosofică în legătură cu
propriul destin ne spun foarte multe. Mi-e teamă, însă, că această
alternativă a fost depăşită. Este o altă moştenire şi nu avem acum
timp să o analizăm, a regimului comunist. Dacă aţi face astăzi un
referendum nu cred că monarhia ar obţine mai mult de 15-20%. Din
păcate, odată cu Carol al II-lea, România nu a avut o monarhie
constituţională în sensul adevărat al cuvântului. Deci nici măcar
tradiţia monarhică românească nu este suficient de sănătoasă, în ciuda
rolului eminamente pozitiv pe care l-a avut Regele Mihai, începând cu
lovitura de stat şi continuând cu încercarea de a ţine România pe un
făgaş democratic. E un simbol care după părerea mea nu mai poate fi
recreat, el există doar la o mică minoritate.

Şi-atunci ce facem cu România?
E totdeauna bine să fim critici. România are un viitor. Trebuie să
continuăm să credem într-o intelectualitate tânără, pro-occidentală,
care are nişte valori moderne şi trebuie să credem în bunul-simţ al
unei mari mase din populaţie, care s-a modernizat, care are nişte
valori. Că unii dintre oamenii aceştia mai simpli nu ştiu să se
exprime foarte bine, asta e o problemă care cu generaţii va trece. Dar
nu trebuie să fim neapărat descurajaţi, trebuie să privim lucrurile în
perspectivă. România nu este Grecia. România nu este Serbia. România
nu este Rusia. Există o modernitate aici care nu mai poate fi
distrusă.

Radu IOANID - „Jidanii“, „Ţiganii“ şi Academia Română

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), ediţia 2009, publicat de Academia Română –„simbol al spiritualităţii, forum al consacrării, spaţiu al cercetării fundamentale“ –, enunţă, ca primă definiţie a termenului de jidan, un substantiv masculin, care ar fi exprimarea familiară a cuvîntului evreu. Aflăm, de asemenea, că termenul familiar desemnează un cuvînt „folosit în vorbirea obişnuită, simplu, fără pretenţii“, fiind utilizat în cadrul unui comportament… „prietenos, apropiat“. Mai aflăm din acelaşi DEX că a treia definiţie a cuvîntului ţigan este „epitet dat unei persoane cu apucături rele“.

Aceste două scandaloase definiţii au generat, pe bună dreptate, proteste ale Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului (MCA) şi ale unor organizaţii de apărare a drepturilor romilor, proteste caracterizate ca fiind legitime de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), organizaţia Guvernului României care monitorizează şi sancţionează cazuri de discriminare care au loc pe teritoriul ţării.


Antisemitismul şi rasismul exprimate sub egida Academiei Române merită cîteva observaţii. Cu o şiretenie de gradul doi, unii publicişti au afirmat că s-ar dori scoaterea celor doi termeni din limba română, cînd, de fapt, a fost cerută indicarea clară a conţinutului peiorativ al termenilor sau a unor „definiţii“ ale lor. Distinşii membri ai Academiei au insinuat existenţa unei pretinse tentative de cenzurare a lexicului. Academicianul Marius Sala a afirmat, la primirea reclamaţiei privind termenul de jidan, că „…o să discutăm. Dar nu poţi să scoţi un cuvînt din limba română“. Academicianul Eugen Simion a comunicat, în legătură cu termenul de ţigan, că „dacă noi scoatem cu totul cuvîntul de ţigan din dicţionar, cu toate sensurile sale, nu o să iasă din vocabular“, soluţia fiind, conform domniei sale, schimbarea mentalităţii.


Ca şi ediţia din anul 1975, ediţia din 1998 a DEX-ului precizează că termenul de jidan şi toate derivatele sale sînt populare şi peiorative, pentru ca în ediţia din 2009 aceşti doi termeni să fie înlocuiţi cu cel de familiar.

Victor Klemperer menţiona în studiul său despre LTI (Limba celui de al Treilea Reich) existenţa unui vocabular cult, dar înecat de „elemente toxice“ totalitare. Am fost forţaţi să constatăm că Academia Română a acceptat elementele toxice ale unui limbaj extremist, care a fost preferat de autorii volumului unor mai vechi şi mai corecte definiţii.


Legitimizarea termenului de jidan prin transformarea lui de facto într-un sinonim al cuvîntului evreu este un act antisemit. A echivala, prin definiţie, termenul deja peiorativ de ţigan cu „o persoană cu a apucături rele“ este, de asemenea, grav discriminatoriu. După monumentala gafă legată de N.C. Paulescu – introducerea post-mortem în Academia Română a celui mai sălbatic doctrinar antisemit din istoria României – „cel mai înalt for ştiinţific al ţării“ a recidivat.


Răspunsul Academiei Române, semnat de academicianul Marius Sala, la scrisoarea Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului (MCA) precizează că „din păcate în procesul de editare al ultimei ediţii a DEX-ului, s-a înlocuit din eroare indicaţia (popular şi peiorativ), corectă din punct de vedere istoric, cu indicaţia (familiar). În viitoarele ediţii ale tuturor dicţionarelor elaborate de Institutul de Lingvistică, sub egida Academiei, vom introduce indicaţii care să nu lase loc unor interpretări discriminatorii, adoptînd formulări de tipul (cu sens peiorativ, nerecomandat)“.

Răspunsul prompt şi la obiect merită apreciat. Rămîne de văzut dacă ediţiile viitoare ale diverselor dicţionare ale Academiei Române vor corecta într-adevăr răul făcut.

Acest articol a fost scris de autor în calitate particulară şi nu angajează nici una dintre organizaţiile la care acesta este afiliat.



Răspunsul Academiei Române


Către Centrul pentru combaterea şi monitorizarea antisemitismului

În urma sesizării Dvs. din 08. 08. 2011, vă aducem la cunoştinţă următoarele:

În redactarea unui dicţionar se are în vedere întreaga istorie a evoluţiei şi utilizării unui cuvânt, încercându-se surprinderea tuturor nuanţelor semantice şi stilistice, pentru a formula definiţii exacte sub aspect ştiinţific şi cât mai corecte din punct de vedere politic.

Din păcate, în procesul de elaborare a ultimei ediţii a DEX-ului, s-a înlocuit din eroare indicaţia (popular şi peiorativ), corectă din punct de vedere istoric, cu indicaţia (familiar).


În viitoarele ediţii ale tuturor dicţionarelor elaborate de Institutul de Lingvistică, sub egida Academiei, vom introduce indicaţii care să nu lase loc unor intrepretări discriminatorii, adoptând formulări de tipul (cu sens peiorativ, nerecomandat).


În ceea ce priveşte corectarea imediată, fără întârziere şi în mod permanent a definiţiei cuvântului jidan, tot ce putem face este să publicăm o notă explicativă în media sau pe Internet.

Dezbaterea privind Holocaustul

Radu Ioanid este unul dintre putinii specialisti in studiul Holocaustului din Romania. Sociolog de meserie, el s-a stabilit in a doua parte a anilor ‘80 in Statele Unite ale Americii, la Washington D.C., unde este directorul departamentului de Programe Arhivistice Internationale al United States Holocaust Memorial Museum – o pozitie privilegiata pentru cercetator. Lucrarea acestuia The Holocaust in Romania. The Destruction of the Jews and Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944, aparuta in anul 2000 – cu editii in romana, ebraica si franceza –, este una dintre cele mai bune sinteze ale domeniului existente la ora actuala.


Controversa definirii Holocaustului

Va propun o discutie care sa abordeze Holocaustul romanesc si cadrul mai larg al antisemitismului – subiecte ce au intrat brusc in atentia presei si a opiniei publice in ultima vreme. Din pacate, „actualizarea“ a venit ca urmare a unor declaratii politice la nivel inalt lipsite de abilitate, si nu ca rezultat al unor dezbateri publice informate si la obiect. Sa incercam, inainte de toate, sa definim termenii problemei. Despre ce vorbim atunci cind ne referim la Holocaustul din Romania?

Prin Holocaust inteleg discriminarea, izolarea, deportarea si exterminarea evreilor si a altor grupuri etnice de catre Germania nazista si aliatii sai in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Trecind la victimele din Romania: ele sint in primul rind evreii, apoi rromii si, intr-o masura mult mai mica, membrii unor secte religioase (martorii lui Iehova, baptistii, stilistii), acestia din urma persecutati si deportati, dar nu exterminati. Conform datelor furnizate de insasi administratia Antonescu in septembrie 1943 au fost deportati in Transnistria 56.089 de evrei din Basarabia si 90.334 de evrei din Bucovina, dintre care mai erau in viata in toamna aceluiasi an 49.927 de evrei. Regimul Antonescu se mai face vinovat de pogromul de la Iasi, cu miile de victime si cu abominabilele sale trenuri ale mortii, precum si de moartea/asasinarea altor cel putin 150.000 de evrei care locuiau in Transnistria, la Odesa, Golta si Berezovska. Conform istoricului roman Viorel Achim, au fost deportati in Transnistria, din Regat, cel putin 24.686 de rromi, dintre care 11.441 erau nomazi, iar 13.176 sedentari. Maximum 10.000 dintre acestia au supravietuit. Dar Holocaustul nu incepe cu deportari si cu exterminari; incepe cu un ansamblu de masuri discriminatorii de natura legislativa si politieneasca ce se concretizeaza in masuri fiscale speciale, in munca fortata, in izolarea in ghetouri si lagare a populatiei care este tinta procesului de distrugere. Holocaustul nu poate fi redus la actul final de gazare, practicat de Germania nazista. Conform acestei definitii reductioniste, ghetourile din Ardealul de Nord, sau lagarul de la Jasenovac din Croatia, sau cel de la Drancy din Franta nu tin de Holocaust.

In ceea ce-i priveste pe autorii Holocaustului care a afectat Romania, trebuie sa distingem trei jurisdictii: cea romaneasca, cea maghiara si cea germana. Jurisdictia romaneasca s-a intins de la Dunare la Bug si a cuprins, pe linga Regat, Basarabia, Bucovina si Transnistria. Jurisdictia maghiara acopera Ardealul de Nord, autoritatile maghiare fiind raspunzatoare, impreuna cu cele germane, de moartea a cel putin 135.000 de evrei romani, deportati si asasinati in anul 1944. Pe linga acesti evrei care au fost deportati de jandarmeria maghiara si asasinati in lagarele germane dupa deportare, Al Treilea Reich, prin colonistii sai SS, raspunde de asasinarea in Transnistria (la Berezovska si de-a lungul Bugului) a unei parti din evreii si tiganii deportati acolo. In plus, se vorbeste foarte putin despre soarta a aproximativ 5.000 de evrei romani din Europa Occidentala (dintre care 3.000 stabiliti in Franta), care au fost deportati si gazati la Auschwitz de catre autoritatile germane (care obtinusera permisiunea de deportare de la Ion Antonescu).

De ce este chestiunea definirii Holocaustului una atit de controversata? Ma refer la tentativele de a legifera Ordonanta guvernamentala 31/2002 privind interzicerea simbolurilor si a organizatiilor fasciste, rasiste sau xenofobe, tentative care s-au blocat, aparent, in definirea fenomenului.

Explicatia se gaseste intr-o combinatie de nationalism ignorant si duplicitar. Simplificind, lozinca acestor nationalisti este „inainte spre NATO si Uniunea Europeana cu simbolurile si cliseele noastre totalitare“. Sint convins ca exista o categorie de politicieni romani care sint prea ocupati ca sa se documenteze intr-o problema in care cunostintele lor sumare au ramas cam aceleasi ca pe vremea lui Ceausescu. Mai grava este a doua componenta, cea duplicitara. Conform Ordonantei de urgenta privind interzicerea organizatiilor si a simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savirsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii, Holocaustul reprezinta „exterminarea sistematica, in masa, a populatiei evreiesti din Europa, organizata de autoritatile naziste in timpul celui de-al doilea razboi mondial“. Aceasta definitie, bazata, se pare, pe dictionarul Webster, a fost aleasa deliberat si prin consens, cu participarea unor senatori PSD, PNL si PRM, pentru a elimina din start orice posibilitate de a-l implica pe Ion Antonescu – impreuna cu regimul sau – in Holocaust si pentru a desfiinta partial obiectul in sine al ordonantei.

Practic, utilizind aceasta definitie, legislatorii romani au eliminat din categoria autorilor Holocaustului toate regimurile aliate Germaniei naziste si au negat existenta Holocaustului in Romania. Avem aici prima dovada clara si concreta a duplicitatii clasei politice romanesti in aceasta problema: inainte de admiterea Romaniei in NATO, guvernul roman a admis participarea regimului Antonescu la Holocaust, pentru ca dupa admitere sa tolereze cu buna stiinta acest joc ambiguu. In focul actiunii impotriva „celor care incearca sa culpabilizeze poporul roman“, PRM si aripa peremista a PSD, luptatoare vajnice impotriva nationalismului maghiar, au adoptat o definitie a Holocaustului care, practic, il absolva pe Horthy pentru crimele regimului sau.


Holocaustul in Romania

Cartea dvs. The Holocaust in Romania. The Destruction of the Jews and Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944 vorbeste raspicat despre faptul ca nu numai evreii, ci si tiganii au fost victime ale Holocaustului in Romania, lucru pe care l-ati mentionat deja in discutia noastra. Insa, fiindca despre acest aspect se cunosc inca si mai putine lucruri decit despre incercarile de anihilare a evreilor, v-as ruga sa incercati sa-l conturati macar in linii mari.

A fost o tragedie de proportii extraordinare, impotriva careia a protestat Constantin I.C. Bratianu intr-o scrisoare dura adresata lui Ion Antonescu la 16 septembrie 1942. Cei 25.000 de rromi au fost deportati in Transnistria, linga Bug, in conditii ingrozitoare. Au fost siliti sa doarma in gropi construite in pamint sau in grajduri. Violurile, executiile in masa, munca fortata erau moneda curenta. Hrana era total insuficienta: se mincau soareci, ciini, ierburi de pe cimp si chiar cadavre umane. Exista un lung memoriu al prefectului judetului Oceakov, colonelul Vasile Gorsky, care descrie in detaliu aceasta tragedie. Multi dintre supravietuitori si-au lasat acolo copii, parinti sau alte rude apropiate. Printre cei deportati s-au numarat si rromi cu rude de gradul I in Armata romana, care se aflau pe front.

Perioada de dinainte de 1989 a fost una de ocultare cvasiconstanta a unui set de teme, intre care si cea a Holocaustului, pe principiul „despre ce nu se vorbeste nu exista“. Ca urmare, dupa caderea regimului comunist, pe fondul lipsei acute de informare, confuziile au inflorit in discursul public. „Confuzii“ este, poate, blind spus – pentru ca, asa cum arata cartea lui Michael Shafir Intre negare si trivializare prin comparatie. Negarea Holocaustului in Europa Centrala si de Est, publicata anul trecut la Polirom, am avut o negare a Holocaustului inainte de a avea la dispozitie materialele documentare de prima mina si sintezele necesare deschiderii unei discutii argumentate. Cum apreciati stadiul actual al dezbaterii publice referitoare la Holocaust in Romania?

Cu toate dificultatile generate de lipsa de acces la documente de arhiva – ceea ce este accesibil la Washington nu este neaparat consultabil la Bucuresti –, cred ca situatia este mult mai buna decit acum zece ani. Exista un numar mare de intelectuali, ziaristi, o fractiune considerabila a opiniei publice care refuza sa reduca istoria Romaniei, indiferent de subiect, la declaratii patriotarde, la simplificari si minciuni. De aceea, dezbaterea privind Holocaustul in Romania poate avea loc acum – ceea ce imediat dupa caderea regimului Ceausescu era imposibil. Si acest lucru nu este deloc de neglijat.

Lucrarile publicate pe acest subiect sint inca insuficiente. Avem de a face, in primul rind, cu colectiile de documente realizate de Jean Ancel, cu cartile lui Carol Iancu si cu lucrarile dvs. Care sint directiile in care considerati ca ar trebui sa se orienteze cercetarea fenomenului in perioada urmatoare si – la fel de important – considerati ca invatamintul superior din Romania asigura o pregatire corespunzatoare pentru cei interesati de chestiune?

Nu fac parte din categoria celor care orienteaza directiile de cercetare, fie si in acest domeniu. Numai la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington exista peste un milion de pagini de documente in limba romana, provenind din arhive din Romania, Moldova si Ucraina. Cu eforturi mai mult sau mai putin sustinute, depinzind de arhiva in cauza, multe dintre aceste documente se pot cerceta si in Romania. Cred ca Ministerul Invatamintului a privit cu superficialitate pina acum aceasta problema. Acelasi minister continua sa tolereze existenta unei placi care onoreaza memoria lui Ion Antonescu si care se afla in Liceul „Iulia Hasdeu“ din Bucuresti. Cam cum ar suna, in acest liceu, un curs care ar mentiona crimele lui Ion Antonescu? In acelasi timp, va marturisesc ca sint plin de admiratie fata de cele citeva sute de profesori de liceu din Romania care doresc sa predea despre acest subiect, infruntind nedumerirea unora si ostilitatea altora.

Studierea Holocaustului a fost introdusa ca materie in invatamintul liceal din Romania, dar materialele didactice necesare (manuale, colectii de texte adecvate pentru nivelul respectiv, materiale documentare) sint cu totul insuficiente deocamdata, iar nivelul de pregatire al profesorilor, in general, nu este nici el foarte inalt – date fiind atit noutatea temei, cit si reticentele de care se lovesc, asa cum spuneati, cei care o abordeaza. De ce este importanta o asemenea disciplina si ce ar trebui sa faca Ministerul Educatiei pentru a asigura calitatea predarii ei?

A preda despre Holocaust si despre crimele comunismului e un act de cunoastere a unei istorii falsificate, dar inseamna si a face educatie civica. In ce mod se va putea opune tineretul roman celor care promit sa guverneze tara cu mitraliera si care ii asigura deja pe oponentii politici de locuri in inchisoare, daca nu i se dau informatii de baza despre parintii spirituali ai extremistilor de azi? Nu doresc sa dau sfaturi Ministerului Invatamintului. Exista cursuri foarte serioase de predare a Holocaustului pentru profesori de liceu la Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj. Exista un studiu foarte solid al doamnei Lya Benjamin, cercetator la Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania, care analizeaza comparativ manualele scolare din Romania din perspectiva Holocaustului (atit in general, cit si a celui din Romania). Pot sugera ca noua conducere a Ministerului sa arunce o privire asupra acestui studiu inainte de anuntata vizita la Yad Vashem. Daca exista cu adevarat vointa de a se actiona constant in aceasta directie (nu numai in momente conjuncturale), rezultatele se vor vedea.

Cum rezulta si din discutia noastra de pina acum, Holocaustul nu poate fi abordat izolindu-l de antisemitism ca fenomen, in general. Holocaustul e punctul culminant al antisemitismului – dar, sa ne amintim, Leon Volovici afirma despre antisemitism ca e un element al codului cultural european! Ce credeti, dle Radu Ioanid, ca este tipic pentru antisemitismul romanesc?

Romania este o tara cu o puternica traditie culturala si politica antisemita. A nega existenta acestei traditii este un nonsens. Regimul comunist a tolerat si, in anumite perioade, a incurajat antisemitismul. A spune, deci, ca el a disparut astazi in Romania ar fi o dovada de naivitate sau de ignorare a istoriei moderne a Romaniei. Dispar insa evreii – si, deci, obiectul antisemitismului. Antisemitismul contemporan din Romania este mai putin legat de evreii care mai traiesc in tara. El preia miturile conspiratiei evreiesti internationale, critica „influenta excesiva a lobby-ului evreiesc si a evreilor in presa“ si statul Israel, pentru ca nu se lasa desfiintat. Imi amintesc de istorioara povestita de un fost demnitar comunist care, in iunie 1967, in timpul razboiului de sase zile in care Israelul a infrint armatele Egiptului, Iordaniei si Siriei, se afla intr-o calatorie prin tara. Soferul a continuat, timp de doua zile, sa-si exprime insistent admiratia fata de victoria israeliana. A treia zi a tacut. Intrebat fiind de ce si-a pierdut entuziasmul, el a raspuns: „N-am stiut ca israelienii sint jidani“. Acest termen este folosit astazi pe strada in Romania destul de des – la oras, nu la tara, intr-un sat izolat, unde termenul de „evreu“ nu este cunoscut. Si in mediile intelectuale exista un „antisemitism mainstream“, amplu analizat de Michael Shafir, George Voicu, Alexandru Florian, Norman Manea etc.


„Simpatie, nu cecuri in alb“

La ora actuala, numarul evreilor din Romania este, conform ultimului recensamint, de 5.870 – astfel incit antisemitismul este, realmente, unul de tipul „fara evrei“; dar inca mai interesant este faptul ca nimeni dintre cei care fac afirmatii sau au atitudini antisemite nu s-ar recunoaste in postura respectiva – asa incit putem afirma ca avem de a face si cu un antisemitism „fara antisemiti“. Cum evaluati manifestarile de acest tip ale clasei politice romanesti, in general?

Este vorba, intr-adevar, de un „antisemitism fara evrei“. Ma intreb insa daca, atunci cind este vorba de Holocaust si antisemitism, nu asistam la o „peremizare“ a unei parti a clasei politice romanesti. Avem exemple de politicieni romani care, fara sa apartina PRM, se exprima la fel ca liderii acestuia. Exista politicieni romani pentru care Holocaustul este ca un os in git – care nu poate fi scos, dar nici inghitit –, asa ca incearca sa gaseasca „o solutie de compromis“. Exista altii care inteleg ca modul in care societatea romaneasca trateaza aceasta problema este un indicator al situatiei democratiei romanesti, dar cei mai multi dintre ei tac jenati sau intimidati. Un Adrian Severin, care scrie des despre aceasta problema dureroasa, este o pasare rara pe scena politica romaneasca.

Exista „locatii“ preferentiale ale antisemitismului in Romania?

Exista in Romania politicieni negationisti, extremisti – care insulta, mint si insala cind vine vorba de Holocaust. Principalul focar de antisemitism extremist si de negationism este constituit de PRM si de citeva grupuscule din jurul acestuia. Fenomenul este extrem de periculos, pentru ca PRM este principalul partid de opozitie al tarii. Acest partid nu mai poate fi considerat ca fiind marginal sau nereprezentativ pentru electoratul romanesc. Romania de afla, dupa parerea mea, la rascruce, intr-o situatie similara cu cea a Republicii de la Weimar din 1932: o victorie a PRM in alegerile urmatoare ar fi o adevarata catastrofa nationala, cu consecinte previzibile si dezastruoase pentru tara. Lipsa de reactie a clasei politice romanesti (dar nu si a presei romane) in fata unor luari de pozitie cu adevarat uimitoare ale liderului PRM si ale conducerii PRM sint simptomatice. Dau numai doua exemple: atacurile scandaloase si intolerabile impotriva ambasadorului SUA la Bucuresti si textele publicate in volumul Nationalistul.

Un pretext frecvent folosit de oamenii politici romani pentru a evita aducerea in discutie si incercarea de rezolvare a unor probleme delicate legate de evrei si de antisemitism este acela ca rezultatul ar fi cresterea suportului pentru fortele politice de extrema dreapta. Partidul Romania Mare si liderul acestuia – care reprezinta, in mod regretabil, principala forta de opozitie din Romania la ora actuala – „se bucura“ de frecvente mentionari in acest sens, ca prefigurind tot ce poate fi mai rau pentru viitorul politic romanesc. Este insa datoria organizatiilor evreiesti sa rezolve problemele legate de extremismul de dreapta din Romania?

Am auzit, intr-adevar, in discutiile cu diversi prieteni din Romania care apartin cercurilor guvernamentale avertismente de tipul celui de mai sus. A ignora o problema, sperind ca se rezolva de la sine, nu duce decit la accentuarea ei. Pe de alta parte, problemele extremismului si ale antisemitismului din Romania trebuie rezolvate, evident, in primul rind de clasa politica si de societatea civila romaneasca. In masura in care societatea romaneasca se integreaza treptat in structurile militare si economice ale lumii occidentale, este evident ca modul de raportare la aceste probleme este si va fi luat in considerare in amintitul proces de integrare. Exista multa simpatie pentru Romania, dar nu si cecuri in alb.


Puterea, presa, cercetarea

Ceea ce s-a petrecut pe 12 iunie – cind guvernul si-a afirmat disponibilitatea de a deschide arhivele pentru cercetatorii Muzeului Holocaustului, pentru ca in aceeasi zi sa emita declaratia cu privire la inexistenta Holocaustului pe teritoriul romanesc (pe care, mai apoi, a retractat-o sub o motivatie penibila) – ar putea sa para hilar, daca n-ar fi fost tragic. O luna mai tirziu, interviul presedintelui Iliescu in Ha’aretz nu s-ar putea spune ca a contribuit la normalizarea relatiilor cu Israelul si cu organizatiile evreiesti internationale… Nu pot sa nu va intreb, prin urmare, cum interpretati aceste derapaje politice romanesti de nivel international? Cum au fost percepute ele de institutiile si organizatiile orientate catre cercetarea Holocaustului si a problematicii evreiesti din SUA?

Dupa recentele si multiplele luari de pozitie ale guvernului si ale presedintiei, un lucru e limpede: clasa politica romaneasca are de muncit serios pentru a-si recistiga credibilitatea pierduta prin asemenea declaratii perfect contradictorii. Ministrul de Externe al Romaniei a fost pus, prin aceste declaratii, intr-o situatie dificila, trebuind sa repare consecintele foarte serioase ale unor gafe evitabile – si fiind nevoit sa cladeasca punti noi acolo unde cele vechi pareau solide, si asta pe termen lung. Si vreau sa fiu bine inteles: cind mentionez clasa politica din Romania si gafele ei in domeniu, nu ma refer numai la romani sau numai la puterea actuala. Conducerea UDMR s-a implicat de curind, sub pretexte puerile, in reabilitarea unei persoane condamnate pentru crime de razboi in Transilvania de Nord. Iar in 1997 si 1998, Curtea Suprema de Justitie a Romaniei a reabilitat doi criminali de razboi romani implicati direct in deportarea a zeci de mii de evrei din Basarabia si Bucovina.

Ce parere aveti despre reactiile la nivel de stat din Israel si despre atitudinea presei romanesti in reflectarea acestui moment de tensiune dintre cele doua tari?

Cred ca autoritatile din Israel au fost, multa vreme, deliberat discrete in legatura cu „derapajele verbale“ ale oficialitatilor de la Bucuresti legate de Holocaust sau de antisemitism. Capitalul acumulat de Romania pe seama ne-ruperii relatiilor diplomatice in 1967 a avut, fara indoiala, un cuvint greu de spus aici. Dar, pentru ca am folosit deja un termen bancar, nici in relatiile diplomatice nu exista „credit nelimitat“. Declaratiile lui Tommy Lapid, vicepresedinte al Guvernului si ministru al Justitiei, precum si cele ale ministrului de Interne, Porat, ar trebui sa dea de gindit. Acestea fiind spuse, cred ca articolul din Jerusalem Post reflecta o exasperare justificata, dar comparatia dintre presedintele Romaniei si Haider nu avea obiect. In ceea ce priveste presa romana, nu putine au fost articolele de fond in Evenimentul zilei, Ziua, Romania libera, Adevarul, Evenimentul de Iasi care au reflectat nuantat si pertinent situatia de fapt si cauzele reale ale acestei crize.

Aminteam despre declaratia guvernului Romaniei referitoare la accesul la arhive. Care este nivelul colaborarii Muzeului Holocaustului cu arhivele romanesti?

Am avut o colaborare foarte buna si productiva cu arhiva Ministerului Apararii Nationale. Continuam cooperarea – de asemenea fructuoasa – cu arhiva Ministerului de Externe. In ceea ce priveste Arhivele Nationale, avem acum un acord pe baze juridice si financiare solide. Exista toate premisele ca acest acord sa fie implementat in conformitate cu clauzele sale, dar el va trebui evaluat in functie de rezultatele concrete produse. Avem o relatie foarte buna cu arhiva SRI, care de ani de zile coopereaza cu arhiva Muzeului nostru cu seriozitate si profesionalism. In sfirsit, am incheiat un acord cu CNSAS, care a inceput sa dea si el rezultate.

Una dintre chestiunile care au deranjat foarte tare in interviul presedintelui Iliescu din Ha’aretz a fost cea legata de inoportunitatea retrocedarilor de proprietati evreiesti, in contextul dificultatilor economice cu care se confrunta Romania. Care este situatia concreta, in acest sens, la ora actuala?

Concret, in calitate de persoane individuale, evreii se izbesc, in acest domeniu, la fel ca orice cetatean roman, de problemele complicate mostenite de Justitia romana de la regimurile precedente. Personal, nu vad diferenta dintre evrei si ne-evrei in ceea ce priveste retrocedarea proprietatilor individuale confiscate de regimurile totalitare din Romania. De aceea, nu am inteles de ce a fost nevoie sa se faca delimitarea aceasta intre evrei si ceilalti cetateni romani care isi revendica proprietatile. In ceea ce priveste proprietatile comunale – si aici cred ca Federatia Comunitatilor Evreiesti trebuie tratata la fel cu celelalte grupuri confesionale, biserici etc. in problema retrocedarilor. A-i singulariza pe evrei in aceasta problema este cel putin contraproductiv.

Un material publicat recent intr-un cotidian central din Romania vorbea despre faptul ca seful Sectiei de istorie a Academiei a fost in tinerete simpatizant legionar si, apoi, colaborator al Securitatii. Cum comentati acest lucru, prin prisma domeniului in care lucrati si a experientei dvs. personale in timpul regimului Ceausescu?

Au fost sute de mii de oameni in Romania care au fost simpatizanti legionari si alte sute de mii care au fost informatori ai Securitatii. O optiune politica extremista de prima tinerete la care s-a renuntat ulterior este o explicatie perfect acceptabila. Informatorii au fost, uneori, voluntari, platiti – alteori, santajati. Am spus si repet: responsabilitatea ofiterilor de Securitate este infinit mai mare decit a celor pe care acestia ii minuiau. Cind avem insa de a face cu o persoana publica ce a apartinut ambelor categorii mentionate mai sus, nu ma pot opri sa ma intreb daca anumite decizii profesionale si/sau etice (spre exemplu, pozitia fata de procesul de sistematizare in Romania sau fata de chestiunea existentei sau a inexistentei Holocaustului in Romania) n-au fost luate in virtutea uneia sau a celeilalte dintre fostele afilieri.


„Noul antisemitism“

Ma intorc, in final, la realitatea politica internationala. Se vorbeste in ultima vreme tot mai mult despre un antisemitism de tip nou, denumit de specialistii chestiunii chiar asa: „noul antisemitism“. Acesta este un fenomen specific Europei Occidentale (Marea Britanie conduce detasat, urmata de Franta si Germania) si este legat de valul de violenta dezlantuit de palestinieni dupa 10 octombrie 2000 in conflictul din Orientul Mijlociu, cunoscut ca A Doua Intifada sau Intifada Al-Asqa. Incepind din acel moment, in discursul vest-european, imaginea statului Israel si aceea a poporului evreu au fost constant negative, tratamentul palestinienilor fiind intotdeauna „contextualizat“ cu maxima atentie. Nu e vorba despre critica politicii unui stat – ci de demonizarea sa, cu tot arsenalul antisemitismului clasic, plus o serie de elemente noi, la limita, de negarea dreptului sau la existenta. Europa rasariteana nu a cunoscut fenomenul, antisemitismul imbracind aici formule traditionale (inclusiv pentru ca statele din regiune au parcurs un proces de auto-disciplinare pentru a fi incluse in „club“) – dar ma intreb daca integrarea in UE nu ar putea avea, printre alte efecte, raspindirea tendintei respective.

O parte a intelocratiei occidentale se exprima prea des din unghiuri antisemite, sub pretextul militantismului propalestinian. Prelungirea interminabila a conflictului din Orientul Mijlociu le-a oferit ocazia unor politicieni si intelectuali in Europa de Vest care nu-si permiteau sa exprime opinii antisemite sa se reintoarca la „surse“. Interese economice direct legate de o anume politica petroliera constituie un factor vechi. Curtarea unui electorat arab neintegrat cultural si politic, lasat pina acum la marginea societatii in multe dintre tarile Europei occidentale, este un factor nou. Antisemitismul – cu componenta sa invariabila, antisionismul – nu ramine incremenit: evolueaza in functie de factori interni si externi. Nu este exclus sa asistam in Romania la o (vest)europenizare a sa.

http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=9149&xrubrica=INTERVIU&print=&return=arhiva&xnrrevista=184

ATACURI ANTISEMITE LA BUCUREŞTI
http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Ioanid2.htm
Cu două luni în urmă, în cadrul unor cursuri de pregătire pentru elita politică bucureşteană, organizate şi sponsorizate de guvern, am avut ocazia să predau un curs despre Holocaust. Subiectul a stîrnit o serie de reacţii neaşteptate. Unul dintre participanţi a ţinut o predică despre faptul că firmele şi patronii israelieni care au afaceri în România ar fi, chipurile, sursa actualelor manifestări antisemite. Un altul se întreba cum de atîţia evrei au reuşit să scape din Turnurile Gemene pe 11 septembrie 2001, acordînd astfel credit minciunii antisemite potrivit căreia evreii şi Israelul s-ar fi aflat în spatele acestor atacuri teroriste. Între timp, pe posturile româneşti de televiziune, a devenit o obişnuinţă să vedem preoţi ortodocşi repetînd aceeaşi acuzaţie de deicid, veche de 2000 de ani: "Evreii l-au omorît pe Dumnezeu".

Atacurile contra evreilor în România sînt însoţite, adesea, de atacuri rasiste la adresa celorlalte minorităţi etnice, cum ar fi romii sau maghiarii. Naţionalismul este atît de popular, încît nu unul, ci două partide xenofobe se află în competiţie pentru obţinerea de voturi. Pe de-o parte, este partidul ultranaţionalist România Mare (P.R.M.), care a obţinut 13% din voturi la ultimele alegeri parlamentare şi ajunge pînă la 18% în sondajele de opinie date recent publicităţii; pe de altă parte, este Partidul Noua Generaţie (P.N.G.), care nu este (deocamdată) reprezentat în parlament, deşi cîştigă popularitate, avînd în prezent 6% în sondaje. Pe lîngă acestea, mai există şi Garda de Fier – scoasă în afara legii, dar tolerată – avîndu-şi originea în partidul fascist cu acelaşi nume din perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial, care devine tot mai influentă în mediile universitare. Pînă şi publicaţiile neextremiste i-au lăudat pe unii dintre membrii acestei mişcări criminale.

Liderul P.R.M. este Corneliu Vadim Tudor, un demagog megaloman, al cărui program politic se caracterizează printr-o ură extremă îndreptată împotriva maghiarilor, a evreilor şi a romilor. A fost poetul de curte al lui Nicolae Ceauşescu, denunţîndu-şi colegii scriitori sau disidenţi Securităţii (temuta poliţie politică a regimului Ceauşescu). Admirator cunoscut al lui Slobodan Miloşevici şi Saddam Hussein, domnul Tudor publică în mod regulat, în săptămînalul său România Mare, texte provocatoare antisemite şi atacuri împotriva etniei rome, negări ale Holocaustului, "liste negre” cu adversarii politici pe care-i consideră “vinovaţi de acţiuni antiromâneşti". Printre promisiunile sale electorale se numără conducerea ţării cu mitraliera şi organizarea de execuţii publice. Domnul Tudor crede că "America este o colonie a Israelului… un şoricel care trage după el un elefant uriaş" şi că “sionismul ţine planeta sub teroare, punînd creştinismul şi islamul într-o situaţie conflictuală şi de exterminare reciprocă".

Gigi Becali, liderul P.N.G., un om bogat, vulgar şi violent, promite “să transforme România într-o ţară precum soarele sfînt de pe cer", o variantă apropiată de vechiul slogan al Gărzii de Fier. Domnul Becali se autointitulează un “atlet al creştinătăţii" şi a făcut donaţii generoase bisericii de la Maglavit, punctul de întîlnire al extremiştilor din România anilor ‘30.

În vreme ce, oriunde în Europa, extrema dreaptă este izolată din punct de vedere politic, o parte a establishment-ului politic din România îi ajută pe aceşti demagogi să-şi cîştige respectabilitate. Nici nu ni l-am putea imagina măcar pe Jean-Marie Le Pen apropiindu-se de porţile Palatului Elysée, darămite să fie primit în biroul preşedintelui Franţei. Şi ar fi pur şi simplu de neconceput pentru un lider socialist francez să negocieze cu extremistul Front Naţional. Dar, în România, domnul Tudor păstrează relaţii de prietenie cu multe dintre figurile proeminente ale partidului din opoziţie – Partidul Social Democrat –, care încearcă, discret, să îl ajute să cîştige credibilitate în rîndul guvernelor occidentale, în schimbul cooperării cu acesta. Cele două partide sînt în tratative pentru formarea unei alianţe parlamentare. Recent alesul preşedinte al Parlamentului României, Bogdan Olteanu, care reprezintă prooccidentalul partid liberal, a cîştigat această funcţie cu sprijinul crucial al P.R.M. Preşedintele României, Traian Băsescu, îl primeşte pe domnul Tudor la palatul său şi îl frecventează în public pe domnul Becali. Între timp, P.S.D. îi oferă domnului Becali consiliere electorală, sperînd să slăbească puterea P.R.M.

Faptul că politicienilor le este foarte uşor să se tragă de şireturi cu extremiştii nu este surprinzător într-o ţară unde folosirea unui discurs rasist, populist, depăşeşte marginile spectrului politic. Pentru toate partidele, comentariile antimaghiare, rasiste sau homofobe au devenit, cu precădere, modalităţi de atragere a capitalului electoral. Graniţele dintre partidele care se încadrează în curentul de opinie oficial şi cele extremiste sînt mai firave în România decît în celelalte ţări din regiune. Şi, cu toate că negarea Holocaustului este un delict, nici unul dintre negaţioniştii Holocaustului nu a fost pedepsit vreodată în România. Ca în multe alte domenii, ţara nu duce lipsă de o legislaţie dură, ci de voinţa de a o implementa.

Cum sînt posibile asemenea lucruri odioase într-un stat membru NATO şi care va adera anul viitor la Uniunea Europeană? Ca întotdeauna, istoria e un ghid util. Na<ţionalismul visceral are o tradiţie îndelungată în România, mergînd pînă la perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial, cînd Garda de Fier – care, ulterior, avea să joace un rol important în distrugerea comunităţii evreieşti din România în timpul Holocaustului – pleda pentru ura împotriva străinilor, în general, şi a evreilor, în special. Vreme îndelungată, dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu a imprimat aceste concepţii în conştiinţa naţională.

Se întoarce oare România acum la rădăcinile din perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial? Este astăzi naţionalismul singura ideologie reală în România? Este justificată apropierea de dreapta extremistă, în scopul de a o destabiliza şi de a-i fura capitalul electoral, aşa cum au declarat unii politicieni?

Clasa politică din România nu ar trebui să aibă memoria scurtă. Încheierea de alianţe cu extremiştii se va întoarce împotriva ei. După alegerile din 1937, cînd Garda de Fier şi antisemitul Partid Naţional Creştin au obţinut 22% din voturi, clasa politică românească a urmat un curs similar cu cel de astăzi. Şi atunci, liderii politici au încheiat alianţe electorale cu extremiştii, crezînd, cu naivitate, că îi vor putea ţine în frîu. Au urmat 51 de ani de dictatură fascistă şi comunistă. Jocul periculos cu dreapta extremistă afectează nu doar imaginea României în lume, dar pune în pericol însăşi securitatea naţională a statului.


http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Ioanid2.htm

Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu
In noua sa carte * despre antisemitismul romanesc si manifestarile lui, Radu Ioanid trateaza aceasta problema din punctul de vedere al istoricului evreu. Cum fiecare individ este pina la urma nevoit sa-si asume identitatea, ma voi ocupa in aceste rinduri de perspectiva cititorului roman. Din aceasta perspectiva, nu ma pot impiedica sa nu observ ce alibi comod a oferit de-a lungul timpului antisemitismul pentru lasitatea romaneasca, cit de corecta este, in fond, radiografia psihicului nostru prin prisma antisemitismului societatii autohtone. Cind burghezia romaneasca, tirziu formata si slaba economiceste, ajunge sa dea piept cu concurenta, nu primeaza nici pe departe – asa cum ar fi fost de asteptat – dorinta ei de a se adapta si de a-i face fata, ci nevoia de a gasi un vinovat, in persoana negustorului, respectiv a bancherului evreu. Cind starea mizerabila a taranului roman aduce satele in pragul exploziei sociale, mosierii autohtoni recurg degraba la incriminarea arendasului evreu, care va suporta in cele din urma consecintele cumplitei indiferente a elitelor romanesti fata de propriul popor.Dar domeniul in care evreul este "tap ispasitor" si-a gasit cea mai importanta – si cea mai subtila – intrebuintare a fost, cu siguranta, cel al politicii. Si poate ca nu intimplator spatiul privilegiat al antisemitismului politic si social romanesc a fost perioada interbelica. In ciuda imaginii contemporanilor despre Romania Mare, democratia romaneasca interbelica a constat mai degraba intr-o succesiune de crize politice, sociale, economice – toate pe fondul crizei identitare provocata de primul razboi mondial. Iar elita romaneasca interbelica nu s-a dovedit citusi de putin abila in a gasi solutii de durata pentru coeziunea unei societati departe de a fi omogena. De aceea, "alibiul evreiesc" – evreul fiind, in fond, un "inamic indispensabil" pentru societatile in criza – nu poate sa il surprinda prea tare pe cunoscatorul istoriei romanesti. Alta este insa situatia inconsistentei etice ce se ascunde in spatele discursului antisemit autohton. Pentru ca antisemitismul romanesc isi are cauza profunda in neputinta romaneasca de a se impaca cu sine si in refuzul de a intelege ca explicatia pentru propriile esecuri nu se afla in mod necesar in afara noastra.Exista o trasatura de continuitate intre antisemitismul romanesc de secol XIX, antisemitismul legionar si politica antisemita a regimului Antonescu. In fiecare dintre aceste cazuri avem de-a face cu o disimulare a pornirilor antisemite in spatele unui discurs umanist, pe care protagonistii sai se forteaza sa convinga – si sa se autoconvinga – ca il iau in serios, impreuna cu valorile ce le exprima. Putem stabili astfel o legatura intre tergiversarile guvernelor de dupa 1878 in legatura cu acordarea de drepturi politice pentru evrei, preocuparea relativ presanta a legionarilor de a se dezice de acuzatiile de antisemitism (dar numai in perioadele de dinainte si de dupa scurtul interludiu al guvernarii national-legionare) si caracterul incoerent al politicii antisemite antonesciene.Ar fi o greseala sa se creada ca "legile rasiale" romanesti nu reprezinta decit expresia unor obligatii politice pe care Romania a fost constrinsa sa si le asume fata de Germania nazista. Starea de spirit antisemita a fost o constanta a societatii romanesti interbelice, alimentata de interesele politice si economice ale elitelor romanesti si care a cunoscut mai multe puncte de maxim in momentele de virf ale crizei sociale. Ca si conducatorii miscarii legionare, Ion Antonescu era exponentul acestei stari de spirit ce incerca sa explice esecurile sistemului democratic romanesc recurgind la arsenalul stereotipurilor antisemite, atit de confortabil pentru orgoliile nationale.In cartea sa, Radu Ioanid stabileste destul de judicios responsabilitatile romanesti pentru persecutiile antisemite, inca dinaintea intrarii trupelor germane in Romania: "In perioada dictaturii regale, cele mai multe crime carora le-au cazut victime evrei-romani au fost infaptuite de elemente din armata. Mai tirziu, sub guvernarea legionara, raspunderea pentru asasinate a revenit politiei legionare si membrilor Garzii de Fier. In sfirsit, in perioada "trecerii" fortate a frontierei de la Burdujeni, raspunderea pentru pierderile de vieti apartine din nou unor militari, si anume unor graniceri din acea zona" (p. 83).Cum o eventuala asumare a raspunderii este de neimaginat pentru nationalistii romani, acestia nu au intirziat sa-si construiasca apararea plecind de la existenta unui numar mai mare de supravietuitori din rindul evreilor romani, fata de numarul de supravietuitori evrei ai altor regimuri de extrema dreapta. Explicatia acestui fenomen i-a preocupat nu numai pe istoricii nationalisti – care au marsat, fireste, pe teoria umanitarismului romanesc –, ci si pe unii istorici evrei. Voi cita aici un singur nume, pe cel al lui Leon Poliakov, care considera ca ceea ce i-a salvat pe evreii din Romania de la o "solutie finala" de tip hitlerist a fost orgoliul propriei "traditii" antisemite a nationalistilor romani, ce i-a impiedicat sa accepte cu prea mult servilism punctul de vedere al Germaniei naziste (v. Leon Poliakov, L’Histoire de l’antisémitisme, vol. II, Paris, Calmann-Levy, 1991, pp. 506-507).Personal, consider aceasta explicatie mai putin plauzibila decit pe cea pe care o ofera Radu Ioanid, fundamentata pe o buna intuitie a spiritului gregar ce stapinea elitele romanesti. "Trei elemente – scrie Ioanid – au cintarit foarte mult in balanta mortii si supravietuirii evreilor romani: violenta incontrolabila, coruptia si oportunismul" (p. 405). Daca violenta icontrolabila a stat la baza celor mai multe crime impotriva evreilor, iar oportuismul romanesc si-a gasit o ilustrare pe masura in adoptarea "legilor rasiale" dupa model nazist, coruptia elitelor politice si a burgheziei romanesti a fost aceea care le-a dat posibilitatea multor evrei – din pacate, numai dintre cei care aveau anumite disponibilitati materiale – sa eludeze macar partial legile si dispozitiile discriminatorii care ii vizau. Cu un cuvint care a facut cariera in publicitatea interbelica, nu umanitarismul, ci lichelismul clasei politice romanesti a facut posibila supravietuirea unui numar mai mare de evrei romani. Pentru cititorul roman, cartea lui Radu Ioanid este o noua intilnire – cit se poate de trista – cu imaginea din oglinda a societatii in mijlocul careia traieste. Si, pentru ca toate sa fie la locul lor, nici o asemanare cu prezentul nu este intimplatoare.
http://www.dntb.ro/sfera/arhiva/nr60/articole/articol11.htm

Radu Ioanid: "Steaua României rămâne la Vadim sau la Wiesel"

Radu Ioanid, director la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, spune că Justiţia română trebuie să ia câteva decizii importante.Sursa: VLAD STĂNESCU


La comemorare a 70 de ani de la masacrul evreilor care a avut loc la Iaşi, într-un interviu acordat "Evenimentului zilei", Radu Ioanid, director în cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, spune că mai există gropi comune, similare celei descoperite anul trecut în pădurile comunei Popricani.

EVZ: Se împlinesc 70 de ani de la Pogromul de la Iaşi. România şi-a asumat în totalitate, din punct de vedere istoric, tot ceea ce s-a întâmplat atunci?


Radu Ioanid: De la acceptarea de către statul român a raportului Comisiei Internaţionale a Holocaustului, în România s-au făcut mari progrese în asumarea acestui trecut istoric, cu adevărat oribil. Mă refer la implementarea comisiei Wiesel, respectiv crearea institutului Wiesel de investigare a crimelor Holocaustului. De asemenea, s-a construit monumentul dedicat vic timelor Holocaustului în România şi se fac comemorări. În ceea ce priveşte istoria Holocaustului, au fost acţiuni educaţionale prin programul Wiesel. Putem spune că autorităţile române şi clasa politică a avut o atitudine pozitivă.

Asta înseamnă că toate problemele s-au rezolvat?
Nu. Justiţia română nu a clarificat dacă această ţară doreşte ca Steaua României, cea mai înaltă decoraţie acordată, rămâne atribuită profesorului Elie Wiesel, titular al Premiului Nobel pentru pace, sau unui individ denumit Corneliu Vadim Tudor, care este un negaţionist al Holocaustului şi un antisemit militant. Mai există unele surprize cu accesul la documente. Avem acces la arhivele majorităţii instituţiilor, însă lucrurile s-au încurcat la cele militare şi nu înţelegem de ce. Per ansamblu, considerăm că România face mari progrese în asumarea acestui trecut dificil şi dureros. Credem că există şanse ca România să devină un centru regional de educaţie a Holocaustului.

Documente din arhive care vorbesc de alte gropi comune

Anul trecut, în judeţul Iaşi a fost descoperită o groapă comună a evreilor ucişi în timpul Pogromului din 1941. Credeţi că mai există şi alte gropi?
Sunt convins că mai există. În primul rând chiar acolo, în regiunea din apropierea Iaşiului, la Popricani. Sunt documente în Arhiva Judeţeană, din timpul războiului, în care se cere aprobarea deshumări a 2.500 de evrei. Aceştia ar fi fost îngropaţi de-a lungul conductei de apă şi se spunea că exista riscul de contaminare. E vorba de o conductă care exista la Iaşi în perioada războiului. Niciodată această deshumare nu a avut loc. Gropi comune mai sunt, însă nu la nivelul în care există în Republica Moldova, Bucovina de Nord şi chiar în cea de Sud, zona care este sub jurisdicţia română.

Anul trecut, BNR a avut iniţiativa de a-l comemora pe mitropolitul Miron Cristea. Astfel de demersuri le consideraţi gafe sau făcute intenţionat?
Am fost foarte surprinşi de demersul guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, pe care l-am crezut un prieten apropiat. Cred că unii politicieni, unii înalţi funcţionari, fie ai statului, fie ai bisericii, nu prea citesc istorie. Problema cu Miron Cristea e mult mai gravă decât am ştiut în momentul respectiv. Nu numai că a fost un antisemit militant, nu numai că a denaturalizat cam 250 de mii de evrei, el a fost şi un antiromân. În 1916, când România a intrat în război cu Austro- Ungaria şi cu Germania, Miron Cristea, care era mitropolit al Caransebeşului, a declarat că Ardealul trebuie să se apere împotriva hoardelor româneşti.

"Preoţii creştin-ortodocşi ar trebui să se implice mai mult"

Instituţiile fac des greşeli în ceea ce priveşte afectarea imaginii evreilor?
Mai există gafe. Dacă un inspectorat judeţean al MAI este denumit după un general care a fost criminal de război putem spune că e o greşeală. Din ce am observat, s-au reparat.

Spuneaţi că site-urile româneşti sunt pline de mesaje antisemite. Există în România o latură, un segment mare de antisemiţi?
Conform unor sondaje oficiale ale unor instituţii guvernamentale, peste 20% dintre cei intervievaţi au spus că evreii îşi merită soarta, referindu-se la Holocaust, pentru că l-au răstignit pe Isus Hristos. Cred că Biserica Ortodoxă ar trebui să se uite cu atenţie la aceste sondaje şi să încerce să influenţeze într-un anumit fel preoţii. Am fost la Iaşi, la comemorarea a 70 de ani de la Pogromul, şi am menţionat rolul de salvator al preotului Răsmeriţă de la Iaşi, care a şi murit pentru că a încercat să-i ajute pe evreii care erau asasinaţi. Preotul Teodorescu din Războieni, de asemenea, a ajutat evreii care erau debaracaţi din trenurile morţii la Târgu Frumos. Am fost impresionat şi de ceea ce a spus Mitropolitul actual al Moldovei. Însă, cred că Biserica Ortodoxă ar putea face mult mai mult în combaterea antisemitismului în România.

Cum arată profilul antisemitului român?
E o întrebare dificilă, avem multe tipuri. Există un antisemitism reflex, cu scăpări de limbaj, care utilizează mult prea uşor cuvântul "jidan". Pe acesta l-aş numi un antisemit superficial, şi e legat de o xenofobie generală, "tot ce e străin nu e bun". De multe ori e vorba de oameni care nici măcar nu au cunoscut un evreu în viaţa lor. De asemenea, există un antisemitism al extremei drepte, foarte periculos şi nociv. Sperăm că autorităţile, care monitorizează aceste reacţii şi manifestări, sunt vigilente şi nu vor fi surprize.

"Preoţii ortodocşi au un rol important în educaţia populaţiei şi ar putea fi mai activi în a combate clişee precum sunt cele legate de evrei, care nu ajută nici la democratizare, nici la integrarea României într-un spaţiu pluralist european“
RADU IOANID, Director Divizia de Programe Arhivistice Internaţionale la Muzeul Memorial al Holocaustului Washington

MINŢI BOLNAVE

Pogromul de la Iaşi, unul dintre cele mai sângeroase din istorie

În urmă cu 70 de ani, în 1941, pe data de 27 iunie, Ion Antonescu i-a ordonat prin telefon comandantului militar de la Iaşi, "să cureţe" oraşul de evrei. Progromul de la Iaşi a fost unul dintre cele mai sângeroase.

Potrivit statisticilor, până pe 29 iunie, au fost ucişi peste 13.200 de evrei. Mai mulţi conducători ai oraşului, şefi ai armatei şi Poliţiei au ordonat să se facă percheziţii în casele evreieşti. La Chestura Poliţiei din Iaşi au fost masacraţi mii de evrei, iar restul au fost înghesuiţi în vagoane de marfă închise ermetic. În "trenurile morţii" au murit sufocaţi sau de sete 2.650 de evrei.

Ion Cristoiu si Eugenia Voda, acuzati de Radu Ioanid de la Muzeul Holocaustului si alti intelectuali evrei ca l-au promovat pe Capitanul Miscarii Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, la TVR
O scrisoare de protest a fost trimisă preşedintelui TVR şi ambasadorilor la Bucureşti din SUA, Germania, Anglia, Israel şi Franţa faţă de o emisiune realizată de Eugenia Vodă şi difuzată pe TVR 1, şi unde ziaristul Ion Cristoiu l-a prezentat pe Corneliu Zelea Codreanu drept un lider de buna credinta care a luptat impotriva coruptiei. “Da, m-am indragostit de Zelea Codreanu”, a marturisit Ion Cristoiu, amintind si de marii intelectuali romani care au fost alaturi de Miscarea Legionara, cum ar fi Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Ernest Bernea, Mihail Sebastian (evreu), Nichifor Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcanescu, Vintila Horia, Petre Tutea, si multi altii.
Istorici şi sociologi, printre care Dinu Adam, Radu Ioanid (Muzeul Holocaustului) şi Dorin Tudoran, dar şi mulţi reprezentanţi din comunitatea evreiască i-au acuzat pe cei doi de “neadevăruri istorice” care ignoră “caracterul fascist şi terorist” al Gărzii de Fier.

Semnatarii i-au cerut lui Alexandru Lăzescu (GDS), preşedintele-director general al Televiziunii Române, să se delimiteze de afirmaţiile făcute în timpul emisiunii respective, din 21 noiembrie.

Vă redăm integral scrisoarea mai jos:

Domnule Director,

Am aflat cu îngrijorare de difuzarea pe primul canal al Televiziunii Române a unei emisiuni realizate de dna Eugenia Vodă şi difuzate pe TVR 1 la data de 21 noiembrie 2010, în cadrul căreia jurnalistul Ion Cristoiu a făcut unele afirmaţii inacceptabile cu privire la “moralitatea” lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul mişcării legionare din România, personaj pe care l-a prezentat ca
erou romantic.

Dorim să vă atragem atenţia că afirmaţii de genul celor făcute în cadrul acestei emisiuni sunt nu doar încercări de acreditare a unor neadevăruri istorice, ci şi ofense la adresa memoriei victimelor mişcării legionare din România. Dl. Ion Cristoiu, care se declară ca ziarist discipol al lui Nae Ionescu, ca şi gazda sa, dna Eugenia Vodă, ignoră caracterul fascist şi terorist al acestei grupări politice, contribuţia ei la pregătirea Holocaustului din România, responsabilitatea ei (şi a liderului ei) pentru asasinarea unor oameni nevinovaţi, între care şi personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti din perioada interbelică. Difuzarea unei asemenea emisiuni nu poate crea decât confuzie şi derută în contextul politic şi economic actual.

Vă solicităm de aceea, domnule director, ca instituţia publică pe care o conduceţi să se delimiteze în mod ferm de afirmaţiile făcute în emisiunea amintită şi să sancţioneze pe cei care sunt răspunzători profesional pentru producerea şi difuzarea ei. Secvenţe edificatoare din această emisiune pot fi văzute la adresa https://www.youtube.com/watch?v=Ks0mqFIkycg.

Dinu Adam, scriitor; Gheorghe Câmpeanu; Vera Câmpeanu; Alexandru Florian, sociolog; Mihai Dinu Gheorghiu, sociolog; Radu Ioanid, istoric; Maximilian Mario Katz, economist; Marius Lazăr, sociolog; Liviu Rotman, istoric; Michael Shafir, politolog; Dorin Tudoran, scriitor.

Lista pentru semnarea acestei scrisori a fost lăsată deschisă.

Scrisoarea a fost adresată şi lui Iulian Fota, Consilier pentru Securitate Naţională, precum şi ambasadorilor Mark Gitenstein, Ambasada Statelor Unite, Martin Fergus Harris, Ambasada Marii Britanii, Henri Paul, Ambasada Franţei, Andreas von Mettenheim, Ambasada Germaniei, Dan Ben-Eliezer, Ambasada Israel.

Dorin Tudoran şi Securitatea

Radu Ioanid* Dosar



Publicăm în avanpremieră studiul introductiv pe care Radu Ioanid l-a scris pentru volumul Eu, fiul lor - o selecţie de documente din dosarele de urmărire informativă deschise de Securitate lui Dorin Tudoran, dosare ce numără 18 volume şi aproximativ 10.000 de pagini. Volumul Eu, fiul lor este în curs de apariţie

“N-am nicio îndoială: Antonescu a fost un criminal”
Radu Ioanid, director la Muzeul Holocaustului din Washington, vorbeşte despre o istorie urâtă şi despre feţele antisemitismului din România. Sosit la Bucureşti pentru inaugurarea Memorialului Holocaustului, Ioanid a acordat un interviu special pentru „Evenimentul zilei”, în care avertizează asupra pericolelor care pândesc democraţiile fragile. Radu Ioanid e un cercetător.

Coboară prin coridoarele întunecate ale trecutului. La lumină iese convins că un singur scut rămâne umanităţii în faţa derapajelor care ne readuc, din timp în timp, înapoi în peşteră. Memoria.

Despre duşmanii atemporali ai evreilor spune că sunt prizonierii clişeelor. Îşi imaginează România de mâine şi aceasta seamănă mult cu o ţară vindecată, în care circulă informaţii curate, iar oamenii ştiu să distingă binele de rău.

„Avem o masă din ce în ce mai mare de tineri educaţi, care citesc şi înţeleg că ceva teribil s-a întâmplat în istoria noastră. Nu e rolul nostru să le spunem ce s-a întâmplat. Rolul nostru este să le punem la dispoziţie informaţia. Un om cultivat ştie cum să citească. Şi dacă ai curiozitatea să afli, vei înţelege”.

MARTORII TERORII

Lecţia elementară: minima solidaritate

EVZ: Ce mai reprezintă Holocaustul astăzi?
Radu Ioanid: Cred că Holocaustul reprezintă o lecţie de istorie pentru viitor. Pentru că, după ce în Europa ultima gară a fost Auschwitz-ul, unde milioane au murit doar pentru că s-au născut evrei, după ce în Cambodgia sau în Rwanda vedem atâţia oameni omorâţi pentru că aparţin unei etnii sau unei anumite clase sociale, putem trage concluzia că umanitatea n-a prea înţeles nimic din lecţia trecutului. Cu alte cuvinte, în anumite condiţii istorice, aceste tipuri de evenimente se pot repeta.

Umanitatea n-a înţeles nimic pentru că nu a avut la dispoziţie informaţiile necesare sau pentru că oamenii nu pot cuprinde nişte lucruri situate dincolo de capacitatea obişnuită de înţelegere? E foarte greu să accepţi milioane de victime arse în cuptoare, disecţii performate pe viu, violuri în masă...
Vedeţi, trebuie să fim de acord că există o diferenţă între umanitate şi animalitate. Dacă nu acceptăm ideea că umanitatea învaţă din experienţa ei istorică, inclusiv din paginile ei cele mai negre, atunci degeaba trăim ca grup social, ca agregat. Sunt două aspecte aici. Primul e acela istoric. Holocaustul a fost un eveniment care s-a produs la scara unui continent. Sunt foarte multe lucruri pe care le ştim, dar sunt încă şi mai multe pe care nu le cunoaştem. Abia acum le descoperim. Pe de altă parte, Holocaustul este un fapt istoric din care putem învăţa fie şi chestiuni elementare: minima solidaritate cu un vecin sau cu un prieten, a nu întoarce capul atunci când un semen al nostru este în nenorocire, a ne întreba dacă nu cumva statul sau organele sale represive fac o greşeală concentrându-se asupra unui anumit grup etnic.

Deci, până la urmă, Holocaustul n-ar fi doar despre maşinării de stat care ucid cu metodă, ci şi despre oameni care, asistând la uciderea altora, participă prin tăcere la acest proces.
Bineînţeles. Simplificând, avem trei categorii de oameni: făptaşii, victimele, dar şi martorul ocular care tace şi nu face nimic împotriva a ceea ce se petrece sub ochii săi. Sigur că nu este simplu. Sunt situaţii în care pur şi simplu nu poţi interveni.

Ar mai putea exista o a patra categorie, a celor care deţin informaţia în prezent, dar continuă să nege existenţa Holocaustului.
Aici avem de-a face cu nişte oameni despre care nu cred că merită să vorbim. Aş spune doar atât: şi ei sunt condiţionaţi istoric. Nu este o întâmplare faptul că persoanele care neagă Holocaustul în România provin din aripa legionară a Partidului Comunist. Uitaţi-vă la poeţii de curte ai lui Ceauşescu, ei sunt vârful de lance al acestui proces.

PRINTRE CLIŞEE

Cum arată rădăcina ortodoxă a ecuaţiei antisemite

Există antisemitism în România, astăzi?
Da, există. El este însă într-o oarecare descreştere. Sunt două sondaje de opinie operate în ultimii ani, iar ele arată că, dacă în urmă cu trei ani cam 30% dintre intervievaţi spuneau că evreii îşi merită soarta pentru că l-au răstignit pe Iisus Hristos...

Care era evreu...
Da, asta se uită mereu...Ei bine, acum ne aflăm undeva la 18%. Unde ne pot duce aceste rezultate? La ideea că există încă în România un antisemitism de tip tradiţional. Acest sentiment a scăzut fie pentru că evreii nu mai sunt, fie pentru că lumea a început să înţeleagă că nu au nimic diferit, sunt bine integraţi şi nu fac decât să se comporte ca orice cetăţean.

Când vorbiţi de acest sentiment antisemit, vă referiţi la genul de ură care ar putea secreta orori de tipul celor produse în Holocaust sau doar la un antisemitism de paradă?
Asta e o întrebare foarte bună. Există foarte multe clişee antisemite: evreii controlează presa, evreii controlează băncile, evreii coordonează viaţa financiară.

Ştiţi ce se spune prima oară? “Evreii au adus comunismul în România”.
Da, aveţi dreptate, şi e o temă care spune mult. Există un antisemitism “hardcore”, la extremişti. Există însă, mai ales, un antisemitism de tip tradiţional, bazat pe nişte clişee care provin din zone mai puţin educate şi poate chiar din zona unor preoţi ortodocşi.

Putem include şi anumiţi istorici în categoria asta...
Vorbiţi probabil de istorici formaţi în perioada comunistă, care asta au învăţat şi cu asta s-au hrănit, într-o perioadă
în care naţionalismul-extremismul-antisemitismul erau afişate pe faţă sau puternic încurajate.

Avem, deci, un antisemitim “tare”, dar marginal, şi unul “slab”, mai răspândit şi construit pe clişee.
Mai există, cred, o componentă, care va creşte în viitor, în timp ce celelalte două probabil se vor diminua. Mă refer la antisemitismul de tip occidental, de stânga. Dacă vă uitaţi la partidele de stânga din Vestul Europei, ele au început să adopte un discurs anti-israelian aflat la limita antisemitismului. Am început să văd în presă, chiar la colegi de-ai dumneavoastră, o astfel de abordare. Cred că această atitudine se va extinde pe viitor, pentru că România se va racorda la acest trend.

Aţi remarcat acest flagel de care vorbiţi şi în Statele Unite?
Bineînţeles. Există o creştere a anti-israelienismului şi în campusurile universitare de acolo, ceea ce e o preocupare pentru noi. Nu am crezut niciodată că asta ar fi posibil, pentru că Statele Unite sunt o lume aparte, acolo s-a inventat celebrul “melting pot”.

În România, la nivel de masă, părem totuşi destul de departe de acest antisemitism “nou”. Iată un argument: în cadrul unui concurs televizat, “Mari români”, Antonescu s-a clasat în primii zece. Ce spune asta despre România?
Lucrurile sunt împărţite în două. Pe de o parte, cam 40% dintre români nu au informaţii despre Antonescu. Asta în sine este un lucru foarte grav, pentru că ar trebui să existe un minim de informaţii despre regimurile totalitare din România. Dar, dintre cei 60% rămaşi, cam jumătate spun că a fost un erou, în vreme ce 30% susţin că a fost un criminal de război.

Radu Ioanid ce spune?
N-am nicio îndoială, Antonescu a fost un criminal de război. Aici este fundamentala diferenţă între el şi Mannerheim (n.r. mareşal finlandez, aliat al Germaniei naziste). Problema cu Antonescu nu este că a eliberat Basarabia şi Bucovina, problema cu el este că a trecut Nistrul, că a aruncat în afara legii evreii din România, că a omorât zeci de mii de evrei în teritoriile eliberate şi a deportat cel puţin 154.000 în Transnistria, unde au murit încă alte zeci de mii.

E o realitate istorică şi faptul că, pe de altă parte, începând din 1943, a reuşit să salveze viaţa altor sute de mii de evrei. Acesta e principalul argument al celor care spun că Antonescu a servit interesul naţional, protejându-i pe evrei cât a putut din postura de aliat al Germaniei naziste.
E incontestabil adevărul că cel puţin jumătate din populaţia evreiască a României a supravieţuit şi discutăm despre o populaţie mare, 759.000 la recensământul din 1930. Dar, una este să cruţi viaţa cuiva sau să încetezi un proces de exterminare în masă, şi alta e să salvezi pe cineva. A salva înseamnă a întinde o mână, a încerca să protejezi, a aboli o legislaţie restrictiva. Or Antonescu n-a făcut asta.

Oamenii “salvaţi” aveau deja destinele mutilate după experienţa transnistreană...
Chiar să-i uităm pentru o secundă pe cei trimişi în Transnistria. Şi după încetarea deportărilor, evreii erau supuşi muncii forţate, legislaţia continua să-i discrimineze. Zilele acestea am cumpărat o carte care, după părerea mea, spune mai multe decât orice. Se cheamă “Codul de românizare” şi conţine toată legislaţia antisemită din România. Citind-o, înţelegi că cine este evreu n-are voie să aibă anumite tipuri de proprietate, n-are acces la studii superioare sau nu are voie să aibă bicicletă. Deci, Holocaustul nu înseamnă doar exterminarea fizică. Holocaustul înseamnă o serie de măsuri juridice care vizează izolarea, pauperizarea, iar totul poate să culmineze sau nu cu exterminarea.




RĂSPUNSURI PENTRU FORUMIŞTI

A opune victimele sistemelor totalitare este „un truc ieftin”

Forumul EVZ vă stă la dispoziţie pentru a citi, de pildă, următoarea poziţie: “de ce se face atâta tam-tam cu evreii? Holocausul este şi el parte a suferinţelor la care au fost supuşi toţi civilii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial”. Cum tratăm această banalizare a suferinţei?
Au existat în Europa secolului XX două sisteme totalitare, fascismul şi comunismul. Amândouă s-au făcut vinovate, în proporţii diferite şi cu nuanţe de la ţară la ţară, de crime în masă. Un sistem a acţionat pe baze etnice, celălalt pe criterii de clasă. Diferenţa este că Holocaustul a afectat aproape toate ţările din Europa. Tristeţea mare este că, din păcate, atât în privinţa Holocaustului, cât şi în privinţa crimelor comunismului, interesul este relativ redus
. A le opune este un truc ieftin. Nu ne foloseşte la nimic.

Şi acesta e un argument al celor care contestă Holocaustul: “domnule, de ce scrieţi despre evrei şi nu scrieţi despre fenomenul Piteşti?”
Dacă mă întrebaţi în calitate
de persoană fizică, nu de director la Muzeul Holocaustului din Washington, daţi-mi voie să vă spun că sunt membru în conducera IICCR. Am editat cărţi acolo, am publicat cărţi acolo, nu am niciun fel de probleme în a condamna tot ce a fost criminal în regimul comunist.

Evreii profită şi au făcut din Holocaust o industrie. Cum răspundeţi?
Acesta e un alt clişeu. Mie mi se pare normal că cel căruia i s-a furat ceva să primească nişte despăgubiri. Las însă la latitudinea dumneavoastră, ca ziarişti independenţi şi tineri, să cercetaţi cu ce au profitat evreii din România sau aşa numita evreime internaţională de pe urma Holocaustului. Vă rog să publicaţi informaţiile găsite.

Poate ceva material să compenseze pierderea unei vieţi omeneşti?
Exact. Vorbim doar de un clişeu, unul care avansează sume astronomice, fără nicio legătură cu realitatea. Eu cred că în ultimii ani s-au întâmplat nişte lucruri foarte bune în România, iar ele trebuie recunoscute. Memorialul Holocaustului este doar un exemplu.

Aţi coordonat şi volumul despre Holocaustul romilor, un proces şi mai “aplaudat” în România decât cel care a vizat exterminarea evreilor.
Aici trebuie să fim puţin atenţi la nuanţe, în sensul că, în ceea ce-i priveşte pe romi, nu a existat o legislaţie restrictivă. Legea îi viza exclusiv pe evrei. Au fost, dacă tot vorbim de acest aspect, şi persecuţii împotriva unor secte neoprotestante, baptişti şi adventişti. Şi revenim la Antonescu. El nu i-a cruţat pe evrei, ci doar s-a apropiat de poziţiile oportuniste ale lui Mihai Antonescu şi a ajuns la concluzia că ar fi mai bine să nu continue procesul de exterminare.

Haideţi să luăm un caz singular. Să zicem că un român află despre ororile comise pe teritoriul ţării noastre sub regimul Antonescu. Ce ar trebui să facă el în situaţia respectivă? Să se simtă vinovat sau, mai degrabă, să se gândească de două ori înainte să deseneze o svastică pe un zid sau să îmbrace uniforma militară a Germaniei naziste?
Vă răspund cu un clişeu. Informaţia, cât timp este corectă şi obiectivă, trebuie să ne ajute să înţelegem ce s-a întâmplat, să ne lărgească orizonturile. Problema nu cred însă că e cea a vinovăţiei unui individ sau a unui popor. Un popor are o posibilitate de manevră oarecum limitată în condiţiile unui sistem totalitar. Aici este vorba despre responsabilitate politică. Noi discutăm despre răspunderea unui regim care ia o categorie de oameni şi îi aruncă în afara legii şi, uneori, chiar în afara ţării.

Regimul Antonescu poarta întreaga responsabilitate?
Exact. Este responsabilitatea autorităţii antonesciene.

Nu credeţi totuşi că statul român acţionează schizofrenic când se raportează la problema Holocaustului? Fostul preşedinte Ion Iliescu şi-a asumat concluziile comisiei Wiesel, dar la finalul mandatului l-a decorat cu “Steaua României” pe Corneliu Vadim Tudor.
Nu cred că trebuie să cerem de la preşedintele Iliescu mai multă consistenţă decât cerem de la alţi politicieni români. Eu aş spune că, din punctul de vedere al acceptării Holocaustului, trebuie să fim relativ mulţumiţi de clasa politica românească. Politicianul român a învăţat că sunt anumite mesaje care nu trec în Occident. Şi atunci, fie din sinceritate, fie din prudenţă şi instinct de autoconservare el a eliminat mesajele anti. Probleme sunt însă la nivelul justiţiei, care încă nu acţionează în cazul unor oameni care fac propagandă antisemită. Vă rog să reţineţi nuanţa: nu mă refer la negaţionişti. Dacă cineva face însă sistematic o propagandă sălbatică împotriva supravieţuitorilor Holocaustului, justiţia ar trebui să intervină.

Vă referiţi la cineva anume?
Nu vreau să vă dau nume, pentru că există în România nişte personaje atât de mizerabile...

Unii sunt chiar profesori universitari...
Aceşti oameni fac propagandă legionară chiar în clădiri care aparţin unor autorităţi centrale sau locale. Vă dau doar un exemplu. Pe 9 octombrie, chiar de Ziua Holocaustului în România, s-a lansat la Bucureşti o carte despre Ion Antonescu, semnată de Petre Ţurlea, un cunoscut negaţionist. Au vorbit la acea lansare Dan Berindei, Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu, sprijinind această lucrare.

UN VACCIN CONTRA URII

„Este mai important să ne gândim la viitor”

Instituţionalizarea memoriei victimelor Holocaustului este suficientă pentru a schimba mentalităţi? Un coleg ne descria la un moment dat o experienţă din satul lui natal: acolo, cei mai detestaţi oameni erau negrii, ungurii şi evreii, deşi nimeni nu văzuse vreodată unul.
Despre negri ce să vă spun, dacă ei au răpit României Basarabia şi Bucovina atunci să fie urâţi. Ce pot să înţeleg din chestia asta? Sunt perplex.

Să înţelegeţi cât de adânci sunt prejudecăţile.
Nu cred că se face destul în materie de educaţie. Subliniez acest lucru pentru că istoria regimurilor totalitare ar trebui folosită în şcoli ca un vaccin. Nu avem garanţia că, într-un moment de tulburare sau într-un moment de criză economică, lucrurile nu pot derapa. În fond, oamenii aceştia, supravieţuitorii, se duc. Îi mai avem câţiva ani printre noi şi nu vor mai exista. Documentele rămân. Nu poate fi negat: ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Justiţia va începe să lucreze, deja avem semne că lucrurile se mişcă. Dar, până la urmă, cred că este mai important să ne gândim la viitor decât la trecut. Şi să utilizăm aceste tragedii ca nişte instrumente pedagogice pentru consolidarea democraţiei.

Credeţi că, în prezent, România are anticorpii necesari pentru a rezista unor tentaţii criminale de tipul Holocaustului?
Da, cred acest lucru. Instituţiile statului funcţionează cu sughiţuri şi sincope când e vorba de aşa ceva, dar sunt foarte optimist în ceea ce priveşte tineretul. Tinerii nu mai acceptă clişeele, sunt sătuli de lozinci, de aceleaşi vechi figuri prăfuite care ne-au bătut capul şi pe vremea comunismului, şi după. Nu am îndoieli că din acest punct de vedere stăm pe un teren solid. România e o democraţie, e în UE, e în NATO. Suntem parte a unui sistem şi a unui mod de a gândi. Vă spun sincer, în momentul de faţă sunt mult mai îngrijorat de ceea ce se întâmplă în Ungaria. Din informaţiile mele, Ungaria exportă astăzi antisemitism în România. Ceea ce se întâmplă acolo în materie de extremism de dreapta şi antisemitism e mult mai primejdios decât ceea ce se întâmplă în România. Şi putem să ne uităm şi la alte ţări unde lucrurile sunt înspăimântătoare. Au existat, de exemplu, câteva articole în presa norvegiană, de fapt nişte atacuri violente la adresa Israelului, fără nicio bază.

Poate pentru că firele invizibile ale prejudecăţilor, potenţate de criză economică, pedalează pe conspiraţia evreiască mondială?
Aşa e. Totul se leagă de aceste fire invizibile care mânuiesc prejudecăţile noastre.

Mai e posibil un nou Holocaust?
În Rwanda, am văzut la un moment dat un interviu cu un general canadian, şeful corpului militar ONU, care a rămas traumatizat pe viaţă de experienţa trăită acolo. El povestea că a asistat la următoarea scenă: o fată de 16 ani însărcinată omora cu o macetă o altă fată de 16 ani, tot însărcinată. Dacă într-o ţară că Rwanda 800.000 de oameni pot fi omorâţi cu arme albe, în câteva săptămâni, atunci orice este posibil. Uitaţi-vă ce nenorocire s-a întâmplat în Sudan. Muzeul Holocaustului a fost prima instituţie federală care a alertat autorităţile americane în legătură cu genocidul de acolo. Din păcate, nu cred că învăţăm suficient de repede.

Mesajul final ar trebui să fie acesta: “Holocaustul nu e despre evrei, ci despre ce se poate întâmpla oricui”?
Mesajul final ar fi: Holocaustul este despre încălcarea ultimă a demnităţii umane, despre drepturile omului sau lipsa lor. Şi e important pentru că a afectat un număr îngrozitor de mare de oameni.

Aţi primit reacţii pozitive cu privire la inaugurarea Memorialului Holocaustului de la Bucureşti?
Am primit reacţii extrem de pozitive din presa occidentală. Pentru mine, a fost foarte important să-i văd pe preşedinţii Iliescu, Constantinescu şi Băsescu acolo, la inaugurare. Ei în viaţa politică sunt inamici, dar faptul că un astfel de eveniment i-a adus împreună îmi spune ceva despre sănătatea clasei politice din România. E un semn foarte bun.

Chiar şi faptul că această discuţie are loc acum este un semn. Acum 15 ani n-ar fi putut.
Poate ar fi putut avea loc, dar nici dumneavoastră, nici eu nu ne-am fi simţit bine în pielea noastră, din cauza unor presiuni. Lucrurile s-au schimbat.

VOCEA

Cine este Radu Ioanid

Directorul Diviziei de Programe Arhivistice Internaţionale de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington este un om curajos. Pe cartea de vizită a lui Radu Ioanid stau exact acele cuvinte care te trimit la indexul oprobiului publicului românesc. Holocaust este termenul insuficient al unei drame istorice pe care Ioanid a decis la un moment dat să o pescuiască din oceanul uitării.

Fără cercetătorul român, dezbaterea asupra ororilor comise de regimul Antonescu ar fi avut loc, dar ar fi fost, cu siguranţă, mult mai singură şi mai vulnerabilă în faţa negării şi a indiferenţei. Dacă este adevărat că despre ceea ce nu se vorbeşte, nu există, atunci ceea ce a reuşit să facă directorul de la Muzeul Holocaustului se înscrie pe linia acelor evenimente rare şi invizibile ce construiesc speranţe acolo unde, odată, au fost doar ruine.

Aici ar putea fi înşirate acum titlurile academice pe care Ioanid le-a agăţat în CV-ul său. De fapt, ele contează cel mai puţin. Radu Ioanid este vocea normalităţii acolo unde totalitarismele au ridicat castele de ură şi de moarte. Vocea care spune, de peste două decenii, un necrolog onest pentru victimele Holocaustului românesc.

Radu Ioanid, director la Muzeul Holocaustului din Washington despre Mazare: Uniforma in sine este un simbol nazist. Ea a fost abolita dupa razboi de statele succesoare ale celui de al III-lea Reich

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-5979768-radu-ioanid-director-muzeul-holocaustului-din-washington-despre-mazare-uniforma-sine-este-simbol-nazist-fost-abolita-dupa-razboi-statele-succesoare-ale-celui-iii-lea-reich.htm
Directorul Diviziei de Programme Arhivistice Internationale la
Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington DC, Radu Ioanid,
declara intr-un interviu pentru HotNews.ro ca actiunea lui Radu Mazare
este "o insulta la adresa victimelor Holocaustului". Ioanid spune ca
PSD ar trebui sa condamne gestul primarului de Constanta, care a
defilat duminica in uniforma de ofter nazist. "La Iasi in iunie 1941,
alaturi de unitati ale jandarmeriei romane au participat la asasinatele
evreilor romani, ofiteri si soldati ai Wermacht-ului", a declarat
Ioanid, director la Muzeul Holocaustului.

Rep:
Cum comentati aparitia lui Radu Mazare in uniforma de ofiter
german/nazist, duminica, 19 iulie, la o parada de moda organizata in
public la Mamaia, alaturi de fiul sau, imbracat si el in uniforma?
Radu Ioanid:
Aceasta actiune a primarului de la Constanta este scandaloasa,
inacceptabila si constituie o insulta la adresa memoriei victimelor
Holocaustului.

Rep: Din punctul dvs de vedere, ce simoblizeaza uniforma purtata de Radu Mazare? Haina de ofiter in armata germana, cum sustine primarul Constantei, sau de ofiter nazist?
R.I. Nu
putem ignora faptul ca armata germana alaturi de unitatile SS a
participat masiv la executii si deportari de populatie civila peste tot
in Europa. La Iasi in iunie 1941, alaturi de unitati ale jandarmeriei
romane au participat la asasinatele evreilor romani, ofiteri si soldati
ai Wermacht-ului. Actiunea primarului orasului Constanta care a defilat
in pasul de parada al armatei germane este un act provocator incredibil.

Rep: Au existat simboluri naziste pe uniforma sa? Care?
R.I. Uniforma in sine este un simbol nazist. Ea a fost abolita dupa razboi de statele succesoare ale celui de al III-lea Reich.

Rep: Cum apreciati reactia PSD in acest caz? Ce pozitie ar trebui sa adopte conducerea partidului in cazul Mazare?
R.I. Ar
fi de neconceput ca liderii PSD sa nu ia, nu numai masuri concrete de
condamnare ci si masuri disciplinare serioase in acest caz. Dupa
cunostintele mele nu a existat un caz similar in cazul altor partide
socialiste sau social-democrate in Europa.
Ceea ce mi se pare
relevant in acest caz este faptul ca legislatia Romana prevede pedepese
clare pentru utilizare publica a simbolurilor naziste sau fasciste.

Rep:
Considerati atitudinea lui Radu Mazare ca fiind anti-semita? L-ati
include printre politicienii anti-semiti din Romania? Alaturi de cine?
R.I. Repet,
ceea ce a facut primarul Mazare la Mamaia este o insulta grosolana la
adresa victimelor Holocaustului, la adresa tuturor celor persecutati si
asasinati de statul german: evrei, prizonieri politici, romi, membrii
anumitor grupuri religioase.

Nota: Radu Ioanid este directorul Diviziei de Programme Arhivistice Internationale la
Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington DC.

Radu Ioanid despre "Tragedia romilor deportati in Transnistria"

Despre conditia romilor s-a scris si s-a dezbatut foarte putin in Romania. O aparitie editoriala precum cea de la Editura Polirom ("Tragedia romilor deportati in Transnistria, 1942-1945", volum editat de Radu Ioanid, Michelle Kelso si Luminita Mihai Cioaba) e necesara cu atit mai mult cu cit problemele minoritatii rome sint in centrul atentiei astazi la nivel international.

Cartea este publicata sub auspiciile Fundatiei Social-Culturale a Romilor "Ion Cioaba", Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel" si Centrului de Studii Avansate asupra Holocaustului - Muzeul Memorial al Holocaustului, Washington, DC. Radu Ioanid explica in acest interviu cum a aparut ideea acestei carti si de ce sint importante marturiile cuprinse in ea.

- De ce ati considerat necesara o carte pe aceasta tema si sub aceasta forma (povestea-interviu a romilor deportati in Transnistria) in Romania anului 2009?

- Dupa caderea regimului comunist a avut loc un proces de asumare a istoriei asa cum a fost ea si nu asa cum a fost ea impusa de regimurile totalitare care intre 1938 si 1989 au falsificat istoria Romaniei. Tragedia romilor deportati de regimul Antonescu in anul 1942 in Transnistria face parte din istoria Holocaustului din Romania, din istoria Romaniei. Alaturi de evrei, zeci de mii de romi, cetateni romani, au fost persecutati si asasinati de regimul Antonescu numai pentru ca apartineau unei anumite minoritati etnice. Acest volum constituie un act necesar de restituire istorica.

- Coeditoarea volumului, Luminita Mihai Cioaba, afirma ca o astfel de aparitie editoriala nu a fost posibila pina acum pentru ca nu exista o clasa intelectuala de etnie roma. Avem astazi o astfel de clasa?

- Este probabil adevarat ca numarul intelectualilor romi este relativ scazut, raportat la numarul total al populatiei rome din Romania. Dar in Romania exista un numar deloc neglijabil de intelectuali romi care, cu exceptia unor manifestari publice dedicate etniei rome, au cam ignorat acest subiect. Pe de alta parte, nici numarul intelectualilor evrei romani care s-au ocupat cu seriozitate de Holocaustul evreilor nu este prea ridicat. Realitatea este ca romanii, fie ei etnici romani, maghiari, evrei sau romi, nu sint interesati de istoria regimurilor totalitare din tara lor.

- Pe fondul actual al problemelor italienilor cu imigrantii romani, observam ca romanii nostri arunca "pisica moarta in gradina" romilor. Cum comentati?

- Este util sa ne ferim de generalizari. Este imbucurator sa constatam ca un numar mare de politicieni si intelectuali romani inteleg esenta mizerabilei diversiuni a unor politicieni italieni si a presei italiene. Exista sute de mii muncitori romani - romani si romi - care muncesc cinstit si din greu in Italia, raspunderea in fata legii este individuala, iar romanii din emigratie risca sa ajunga o minoritate discriminata in anumite tari europene din cauza iresponsabilitatii unor politicieni si jurnalisti italieni. In acelasi timp, este intr-adevar inspaimintator ca atit extremisti de dreapta, cit si asa-zisi ziaristi mainstream din Romania incearca sa diferentieze pe criterii etnice intre cetateni romani egali in fata legilor romanesti si europene, extinzind asupra unei intregi minoritati etnice vinovatii individuale.

- E corect sa spunem tigani si nu doar romi? Are termenul sens peiorativ?

- Directivele Consiliului Europei si OSCE sint clare in aceasta privinta. Daca intelectualitatea roma si reprezentantii etniei rome considera termenul de "tigan" ca fiind peiorativ, aceasta decizie a lor trebuie respectata si termenul poate fi utilizat exclusiv atunci cind citam documente istorice. Unii propun astazi intoarcerea prin lege la utilizarea termenului de "tigan" din cauza asa-zisei confuzii intre romi si romani. Sa ne asteptam ca tot "prin lege" sa fie reintrodusi termeni ca "jidan" sau "boanghen"?

Arhivele Nationale romanesti, in sprijinul Muzeul Holocaustului din SUA
Ministerul Internelor si Reformei Administrative (MIRA), prin intermediul Arhivelor Nationale, va oferi reprezentantilor Muzeului Memorial al Holocaustului oportunitati sporite de a investiga istoria Holocaustului si a comunitatii evreiesti din Romania.
In acest sens, miercuri, 29 octombrie, la sediul MIRA, a fost semnat Protocolul intre Arhivele Nationale ale Romaniei (ANR) si Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA, pentru modificarea Acordului de cooperare dintre cele doua institutii, semnat la Bucuresti in data de 3 iulie 2006.
Documentul a fost semnat de ministrul secretar de stat din MIRA, Marin Patuleanu, si dr. Radu Ioanid, director pentru Divizia Programe Arhivistice Internationale din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului.
Protocolul se inscrie in procesul mai amplu al cooperarii romano-americane privind studiul Holocaustului si istoriei comunitatii evreiesti. Necesitatea semnarii unui protocol de modificare a acestui acord a aparut din dorinta Muzeului Memorial al Holocaustului de a extinde perioada de cercetare a Holocaustului dincolo de granitele temporare stricte in care a avut loc, precum si asupra intregii comunitati evreiesti afectate.
ANR intretin relatii de cooperare cu mai multe dintre administratiile nationale de arhiva din alte state, precum si cu organizatii cu interes in sfera arhivistica. Una dintre aceste organizatii este Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA care are drept principal scop informarea opiniei publice despre tragedia Holocaustului. Pentru culegerea marturiilor despre drama evreilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, Muzeul cerceteaza arhivele din tarile pe teritoriul carora s-a petrecut Holocaustul.
Colaborarea cu ANR se inscrie in seria contactelor initiate de muzeu cu institutiile pastratoare de documente istorice din Romania. Termenii colaborarii intre cele doua institutii au fost stabiliti prin acordurile succesive incheiate incepand cu anul 1999. Pe parcursul acestei perioade sute de mii de copii ale documentelor din depozitele ANR au fost transmise Muzeului Memorial al Holocaustului.