Rommel[v=]

http://www.historia.ro/exclusiv_web/articol/ce-nu-tia-i-erwin-rommel

http://pebune.info/un-om-printre-monstri-erwin-rommel/

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/moartea-lui-erwin-rommel-feldmare-alul-este-obligat-s-se-sinucid

Rommel a învăţat să lupte în România

Ce nu știați despre Erwin Rommel

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/moartea-lui-erwin-rommel-feldmare-alul-este-obligat-sa-se-sinucida

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cine-fost-erwin-rommel-supranumit-vulpea-desertului

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-ajuns-rommel-gagesti-putna

Ultimele clipe de viata ale lui Erwin Rommel

http://istoriesicultura.ro/generalul-rommel.html

Ultimele ore din viata ale generalului Rommel

http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/11/03/ce-lider-militar-german-era-poreclit-vulpea-desertului/

Cine este Erwin Rommel, supranumit Vulpea Deşertului?

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9813/8/

Erwin Rommel a fost unul dintre foarte putinii mari generali ai Germaniei naziste care a fost apreciat atat de conationali, cat si de inamici. Pentru abilitatile sale in luptele in care a comandat formatiuni de blindate (in special tancurile "Panzer") a fost poreclit, cu respect, "Vulpea desertului" (referire la campania din nordul Africii). Dar Rommel a devenit un opozant al lui Hitler, un simpatizant al cercurilor care pregateau atentate si in cele din urma atitudinea sa antiführer a fost divulgata. Iar el a ales sa moara in conditii onorabile, prin sinucidere.

Erwin Rommel, feldmareşal german (1891 - 1944). Cel mai distins şi cel mai mare comandant militar din istoria celui de-al doilea război mondial, Rommel, s-a născut la 15 noiembrie 1891, la Heidenheim / Wurttemberg. Adesea este amintit pentru remarcabilele realizări militare, dar şi pentru cavalerismul şi respectul arătat adversarilor. Când a fost cazul s-a opus direct ordinelor, atunci când acestea încălcau codul onoarei militare şi al umanităţii.
Tânăr fiind, deşi nutrea calităţi de studii inginereşti, în 1910, Rommel s-a înrolat în Regimentul 124 Infanterie din Wurttemberg şi, la scurt timp, a fost transferat la Şcoala de Ofiţeri din Danzig (Gdansk) pe care a absolvit-o în ianuarie 1912 cu gradul de locotenent.



În timpul primului război mondial, a fost repartizat pe frontul din Franţa şi a luat parte la marile bătălii de pe Marna şi de la Verdun, ca ofiţer în cadrul Regimentului 6 Infanterie Wurttemberg; de asemenea, în România, a luptat pe Valea Cernei şi la Mărăşeşti; pe frontul italian, la Caporetto, ca ofiţer în cadrul Batalionului Alpenkorps. Pe toată durata războiului a fost rănit de trei ori şi decorat cu Crucea de Fier şi cea mai de preţ decoraţie

prusacă, Pour le Merite, pentru curajul dovedit în luptele din munţii Sloveniei, de la Isonzo şi Longarone, de la Muntele Matajur.
În plin război, în 1916, s-a căsătorit cu Lucia (Lucie) Mollin şi a avut un fiu, Manfred.
După război, ca mulţi ofiţeri din armata Kaiserului, Rommel a rămas fără nici un angajament deşi era încadrat la comanda Batalionului Alpenkorps. După un scurt intermezzo, între 1929 - 1933, a fost instructor la Şcoala de Infanterie din Dresda. În paralel a urmat studii în Drept la Universitatea din Tubingen. În 1937, după ascensiunea lui Hitler la putere, în timp ce îndeplinea funcţia de instructor la Academia de Război din Postdam a publicat jurnalul Infanteria atacă (Infanterie greift an) care a devenit una dintre cele mai consultate lucrări şi a atras atenţia Fuhrerului. Imediat, Rommel este însărcinat cu pregătirea tinerilor hitlerişti - Hitlerjugend - dar nu izbuteşte să implementeze instrucţia militară în antrenamentul acestor tineri. Resemnat, după un dur conflict cu liderii Hitlerjugend, acceptă să revină la funcţia de inspector militar la Postdam. În 1938, la gradul de colonel, a fost însărcinat la comanda Academiei de Război din Wiener Neustadt. Aici a început să scrie lucrarea Tancul în atac (Panzer greift an). După scurt timp a preluat comanda Batalionului Personal de Protecţie al Fuhrerului, Adolf Hitler, sau Fuhrer - Begleitbatalion, desemnat să-l protejeze pe conducător în timpul deplasărilor în teritoriile ocupate din Cehoslovacia şi Memel (regiunea Klapeida). În această perioadă leagă o strânsă prietenie cu Joseph Goebbels, ministrul însărcinat cu Propaganda.
În septembrie 1939 armatele germane invadează Polonia. După victoria fulgerătoare, Rommel revine în Berlin pentru a organiza parada victoriei. Este avansat la gradul de general şi primeşte comanda unei divizii de tancuri.
În mai 1940, la comanda Diviziei 7 Panzer (Divizia Fantomă), Rommel reuşeşte să străpungă apărarea franceză la Sedan, în 14-19 mai, alături de alte patru divizii de tancuri germane, neutralizând definitiv defensiva aliată din Ardeni. Întregul front de apărare aliat se prăbuşeşte. Până la sfârşitul lunii divizia sa atinge ţărmul Canalului Mânecii, foarte aproape de localitatea Dunkerque.


"VULPEA DEŞERTULUI" , celebra poreclă atribuită de către Aliaţi lui Rommel. Este avansat la gradul de feldmareşal, cel mai tânăr din Wehrmacht, la doar 37 de ani. Totul s-a petrecut pe frontul din Africa de Nord. Rommel primeşte comanda trupelor Deutsches Afrikakorps şi realizează cele mai strălucite victorii - Al Ghazala, Benghazi, Tripoli, Cirenaica, Tobruk, Bir Hakeim - până când sunt oprite şi înfrânte decisiv la El Alamein (a doua bătălie, octombrie 1942), de către Armata a 8-a britanică, sub comanda generalului Montgomery. Rommel este forţat să execute o retragere forţată, dar tactică, din Egipt până în Tunisia, unde reuşeşte să aplice o înfrângere usturătoare trupelor americane în defileul Kasserine. A fost ultimul cântec de lebădă. Afrikakorps capitulează în mai 1943, dar Rommel se află deja în Germania la dispoziţia Fuhrerului care îl trimite în Italia, la comanda trupelor germane dislocate la nord de Roma. În septembrie 1943, Italia semnează armistiţiul cu Aliaţii, iar forţele germane ocupă fără mari dificultăţi jumătate din teritoriul peninsulei. Rommel intră în conflict cu feldmareşalul Kesselring, superiorul său, iar Hitler decide să-l recheme pentru a-i încredinţa comanda Grupului B de Armată dislocat în nordul Franţei. Rommel se află sub comanda generală a feldmareşalului Karl von Rundstedt.
În noua sa funcţie, Rommel are sarcina de a împiedica invazia Aliaţilor în Europa Vestică. Imediat ia măsurile necesare fiind adeptul apărării pe plaje, într-o bătălie decisivă, în contradicţie cu superiorul său, von Rundstedt, adeptul apărării în interior. Invazia Aliaţilor este declanşată la 6 iunie 1944, dar Rommel se află în Germania, lângă familie. Revenit în grabă pe front nu mai poate împiedica înaintarea trupelor aliate. În scurt timp, la 17 iulie, cade victimă unui raid aerian. Ca prin miracol supravieţuieşte şi revine în Germania, acasă, lângă familie pentru a fi îngrijit. Între timp, la 20 iulie are loc atentatul eşuat asupra lui Hitler / (Operaţiunea Walkiria)
Aflat în convalescenţă, Rommel este acuzat, alături de alţi ofiţeri de rang înalt, de participare la complot împotriva Fuhrerului.Gestapo-ul a strâns destule dovezi, dar Hitler şi-a dat seama că s-ar fi iscat un mare scandal în rândurile populaţiei dacă cel mai popular feldmareşal al armatei ar fi judecat şi condamnat de Tribunalul Poporului pentru înaltă trădare. S-a ajuns la o soluţie de "compromis". În speţă, generalii Burgdorf şi Maisel, reprezentanţii OKW-ului, s-au prezentat la reşedinţa lui Rommel, la 14 octombrie, cu propunerea, un adevărat ultimatum. După un scurt timp de gândire, fără prea mari emoţii, Rommel a înghiţit fiola cu cianură. În câteva minute a fost mort. Din ordinul Fuhrerului i s-au organizat funeralii naţionale.
Adevărul despre moartea lui Rommel s-a aflat abia după căderea regimului nazist, în mai 1945. Mărturia principală a depus-o şoferul generalului Burgdorf, martor la sinuciderea feldmareşalului. Toată lumea ştia, conform propagandei lui Goebbels, că Rommel murise în urma rănilor provocate de raidul aerian din 17 iulie 1944.
Aliaţii anglo-americani l-au apreciat la justa valoare pe Rommel. Fiul său Manfred va urma să ajungă mai târziu primarul oraşului Stuttgart.

---

https://sites.google.com/site/aliirazboimondial/

Erwin Johannes Eugen Rommel - Vulpea desertului

La 14 octombrie 1944, a murit Erwin Johannes Eugen Rommel, feldmaresal german in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Aflat in legatura cu autorii atentatului din 20 iulie 1944 impotriva lui Hitler, Rommel a fost obligat sa se sinucida. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Rommel a comandat, din 1940 pana in 1943, corpul expeditionar gerrmano-italian din Libia (Afrika Korps), facand dovada unor excelente calitati de tactician prin care s-a aflat pe punctul de a cuceri orasul egiptean Alexandria, fiind definitiv infrant de contraatacul englez de la El-Alamein. Alaturi de Guderian, Rommel a condus blindatele germane in actiunile care au fortat Meusa la jumatatea lunii mai 1940. La sfarsitul anului 1940, trupele italiene din nordul Africii au inregistrat pierderi insemnate in fata ofensivei britanice. In aceasta situatie, Hitler a luat hotararea de a veni in ajutorul aliatului infrant, trimitand in Africa de Nord o divizie de tancuri si una de infanterie motorizata, constituite in „Africa Korps”, pus sub comanda generalului Rommel. In timp, Afrika Korps a ajuns sa cuprinda doua divizii de blindate, o divizie de infanterie, o brigada de parasutisti, acestora adaugandu-li-se cateva divizii auxiliare. La 31 martie 1941, Rommel a declansat ofensiva. La 8 aprilie, trupele sale au cucerit Derna, dupa doua zile au blocat orasul Tobruk si pana la 15 aprilie au ajuns in defileul de la Halfaya, unde, intampinand o rezistenta puternica, s-au oprit. Eforturile ulterioare ale germanilor au fost indreptate catre cucerirea orasului Tobruk, unde se aflau blocate doua divizii engleze. Garnizoana britanica, bine aprovizionata de flota si sprijinita de artileria de pe nave, a respins toate atacurile. Succesele repurtate de Rommel au avut ca efect renasterea nationalismului arab ostil Marii Britanii, in special a irakienilor. La inceputul lunii decembrie 1941, Rommel a fost obligat sa se retraga spre vestul Libiei. La 26 mai 1942, Rommel a declansat o noua ofensiva spre Egipt. Afrika Korps a fost blocat inaintea localitatii El-Aden de fortele blindate britanice si pus intr-o situatie dificila in privinta aprovizionarilor. Dupa lupte violente, Rommel a reusit sa ocupe Tobrukul, fapt care a produs o puternica impresie la Londra. Englezii vedeau Egiptul pierdut si de aceea si-au retras flota din Alexandria. Trupele lui Rommel nu au putut exploata aceasta situatie. Extenuate, nu au putut continua ofensiva. Ele au fost oprite in fata liniei de fortificatie engleze de la El-Alamein, situata la aproximativ 200 km vest de Canalul Suez. Inainte de a ajunge la El-Alamein, Rommel a capturat aproape 80.000 de englezi si o cantitate importanta de material de lupta. Actiunile militare pana in prima jumatate a anului 1942 au avut mai mult un caracter de uzura reciproca a fortelor. In noaptea de 30/31 august 1942, a inceput batalia de la El-Alamein. Raportul de forte era net favorabil britanicilor; la tancuri raportul era de 2,5 la 1, la tunuri de 3 la 1, iar la aviatie superioritatea britanica era si mai evidenta. Aprovizionarea germanilor devenise insuficienta si liniile lor de comunicatie tot mai slabe. Escadrilele engleze venite din Malta au dezorganizat comunicatiile corpului expeditionar german si unitatile rapide ale marinei britanice au scufundat navele germane de aprovizionare. Dupa trei zile de incercari neizbutite, avand pierderi importante, Rommel a ordonat trecerea in aparare. In fata presiunii crescande a britanicilor, Rommel a inceput retragerea la 3 noiembrie. Rommel mai dispunea doar de 60-70 de tancuri, in vreme ce armata britanica avea 600. La 26 decembrie, fortele Axei au ajuns la Beurat, in vestul Libiei, abandonand Tobrukul si Bengazi. Rommel nu a dezarmat in fata acestor conditii de lupta si a decis sa cucereasca Tunisia. Fiind cu spatele la mare, Rommel a putut sa lupte impotriva inamicului fara a risca vreo incercuire, avand in acelasi timp posibilitatea sa se reimbarce oricand ar fi dorit. Rommel s-a retras pe o linie de aparare care fusese construita candva de francezi, ca masura de prevedere impotriva unui eventual atac italian. Coplesit de forte de zece ori mai numeroase, Rommel nu a reusit sa reziste mult timp. Dupa ce trupele germane au ocupat pozitii in Tunisia, Rommel a plecat in Germania, lasand generalului von Armin misiunea de a duce ultimele lupte pe teritoriul Africii. In ianuarie 1944, Rommel a fost numit in functia de sef al Grupului B de armate germane. Acesta se intindea din Olanda pana la Loara si cuprindea 44 de divizii, dintre care 4 de blindate (doar 25 de divizii erau pregatite de lupta, cele care intorsesera din Rusia fiind in repaus sau reorganizare). Rommel era convins ca Aliatii dispun de o superioritate aeriana totala si ca, daca vor fi lasati sa debarce, va fi imposibil ca germanii sa reziste valurilor de tancuri sustinute de aviatie. Credea ca trebuia impiedicata cu orice pret debarcarea, iar batalia avea sa se castige sau fie fierduta pe plaje. Ca urmare, Rommel credea ca nu trebuia sa se mizeze pe rezerve, lupta trebuie data imediat, cu toate mijloacele existente. „Inamicul va trebui sa fie distrus inainte de a putea atinge campul nostru principal de lupta. Va trebui sa-l oprim inainte de debarcare si nu doar sa-i incetinim inaintarea; va trebui sa-i distrugem echipamentul de lupta cat se mai afla inca la bordul navelor”, declara Rommel la sfarsitul lui aprilie 1944. Indata dupa sosirea in zona de vest, Rommel a inspectat plajele si a ordonat intarirea sistemului de aparare prin montarea suplimentara a unei cantitati uriase de tehnica de lupta de o ingeniozitate diabolica si a cinci milioane de mine plasate in fata si in spatele „Zidului Atlanticului”. Comandant al grupului de armate germane care asigura apararea coastei de vest a Frantei, Rommel nu a putut impiedica debarcarea aliata din Normandia, in iunie 1944, si a fost ranit in urma unui atac aerian. Criticii militari se intreaba de ce Rommel nu a angajat in lupta inca din ziua de 7 iunie Divizia a 2-a Panzer, stationata in acel moment in regiunea Amiens-Abbeville. Generalul Speider a dat o explicatie: „Din ratiuni politice, Rommel vroia sa aiba la indemana, pentru orice eventualitate, formatiuni blindate sigure.” Generalul Geyr von Schweppenburg afirma si el urmatoarele: „Divizia a 2-a Panzer a fost trimisa in spatele frontului de catre Rommel, pentru un anumit timp, pentru ca, in asteptarea complotului din 20 iulie, tinea sa aiba la dispozitie o divizie pe care sa poata conta.” In complotul impotriva lui Hitler, fara a se angaja formal, Rommel si-a dat aprobarea. Numai ca, la 17 iulie 1944, Rommel a fost grav ranit in Normandia si scos practic din lupta. Complotistii nu se mai puteau baza pe el. In urma esuarii atentatului din 20 iulie 1944, Hitler si-a dat seama ca s-ar fi iscat un scandal fara precedent daca feldmaresalul, considerat a fi participat la complot, ar fi fost judecat si condamnat de faimosul „Tribunal al Poporului”. Hitler a dispus ca lui Rommel sa i se permita sa-si ia singur viata si sa nu fie acuzat de inalta tradare. Generalii Burgdorf si Maisel au fost trimisi la Berlin sa-i prezinte ultimatumul la 14 octombrie 1944. Rommel si-a luat ramas bun de la sotia sa si de la fiul sau si a plecat insotit de cei doi generali. La cateva sute de metri de casa, soferul si Maisel au coborat din automobil, in vreme ce Burgdorf i-a dat lui Rommel o fiola cu cianura. Dupa cateva minute, Burgdorf i-a chemat pe cei doi inapoi. Unul dintre cei mai straluciti strategi militari germani se stinsese din viata. Rommel a fost unul dintre cei mai distinsi si remarcabili feldmaresali ai Germaniei, ai Wehrmachtului si al celui de-al doilea razboi mondial, fiind totodata unul dintre cei mai mari comandanti militari ai tuturor timpurilor. Datorita succeselor repurtate in Africa de Nord, a fost poreclit „Vulpea desertului”. Feldmaresalul Rommel este adesea amintit nu numai pentru remarcabilele sale realizari militare, dar si pentru cavalerismul si respectul aratat adversarilor sai. Este cunoscut ca unul dintre membrii marcanti ai Wehrmachtului care s-a opus ordinelor directe, atunci cand acestea incalcau codul onoarei militare si al onoarei umane. Genial strateg, Rommel a stiut sa impuna diviziilor aflate sub comanda sa o mare viteza de deplasare, elasticitate, sa aiba mereu initiativa, sa creeze efectul surpriza, toate acestea dublate de un mare curaj. Inainte de marele razboi Rommel a fost al doilea dintre cei trei fii ai profesorului protestant al scolii secundare din Aalen, Erwin Rommel, si al sotiei acestuia, Helene von Luz, fiica unui important demnitar local. In adolescenta a fost considerat un viitor inginer aeronaut; la 14 ani a construit impreuna cu un prieten un mic planor care putea sa zboare pe distante scurte. Spre dezamagirea familiei sale, tanarul Rommel s-a inrolat in 1910 in Regimentul 124 de Infanterie W�rttemberg ca ofiter cadet si, la scurt timp dupa aceea, a fost trimis la Scoala de Ofiteri din Danzig, azi Gdansk, Polonia). A absolvit-o in 15 noiembrie 1911 si a fost inaintat in grad, devenind locotenent in ianuarie 1912. In 1916 s-a casatorit cu Lucia Maria Mollin, iar in 1928 i s-a nascut fiul Manfred, viitorul primar al orasului Sttutgart. Dintr-o aventura cu Walburga Stemmer, in 1913, a mai avut o fiica, Gertrud. In primul razboi mondial, Rommel a luptat in Franta si in Romania, capatand o reputatie datorita luarii unor decizii tactice rapide. A luptat la Oituz, unde a fost ranit la brat, dupa care a fost evacuat in Germania. Si-a reintalnit sotia, cu care si-a petrecut perioada de refacere intr-o statiune la Marea Baltica. In octombrie 1917 s-a intors la batalionul ce fusese mutat intre timp in Carintia, pregatindu-se de luptele de pe frontul italian. In timp ce lupta la Isonzo, Rommel a fost luat prizonier de italieni, insa a reusit sa evadeze. A fost ranit de trei ori si a fost decorat cu Crucea de Fier, Clasa I-a si a II-a. Dupa razboi, Rommel a ramas la comanda batalionului, intre 1920 a fost instructor la Scoala de Infanterie din Dresda, iar intre 1935-1938 a fost instructor la Academia de Razboi din Potsdam. In 1938, Rommel, devenit general, a fost numit comandant al Academiei de Razboi din Wiener Neustadt. La scurt timp, a fost transferat, preluand comanda batalionului personal de protectie a lui Adolf Hitler. Ioan BOTIS

Rommel a învăţat să lupte în ...
Vulpea deşertului" şi-a început cariera de ofiţer de front în România, în primul război mondial, în timpul luptelor de pe Valea Jiului.
Feldmareşalul ger­man Erwin Rommel este considerat un geniu militar care ar fi putut să schim­be soarta celui de-al doi­lea război mondial. Deşi este apreciat drept unul dintre cei mai ca­pa­bili conducători ai Wehr­macht-ului, armata ger­mană din pe­rioada celei de-a doua con­fla­graţii mon­diale, Erwin Rommel a câştigat o aură de erou mito­logic, ca ur­mare a implicării sale în aten­tatul cu bombă împotriva dic­ta­torului nazist Adolf Hitler. De altfel, în urma eşecului atenta­torilor, Erwin Rommel a fost nevoit să se sinucidă. Atentatul organizat împotriva lui Hitler a rămas în analele istorice sub denumirea de „Operaţiunea Valkiria".
Constructor de planoare
Erwin Rommel s-a născut în Regatul Wurttemberg în anul 1892. Tatăl său era profesor la şcoala secundară protestantă, iar mama sa descindea dintr-o fa­milie nobiliară şi era fiica unui demnitar local. Viitorul feldma­reşal a mai avut doi fraţi şi o soră. La vârsta de 14 ani, Erwin ­Rommel a construit un planor, cu care a reuşit să zboare pe dis­tan­ţe scurte, iar membrii fa­miliei sale erau convinşi că va deveni in­giner. Spre dezamă­girea lor, în anul 1910, Erwin Rommel s-a înrolat în Regi­mentul 124 de cadeţi şi apoi a absolvit Şcoala de Ofiţeri din Danzig. În anul 1911, Rommel a terminat şcoala de ofiţeri. În anul 1912, el a devenit loco­tenent.
Pe front în România
În anul 1914, la izbucnirea pri­mului război mondial, Erwin Rommel a fost trimis să lupte ca ofiţer pe frontul din Franţa. Pen­tru că era considerat prea tânăr, Erwin Rommel nu a pri­mit funcţii de comandă. Abia după ce a primit botezul focului tânărul ofiţer a fost numit la comanda unei com­panii. Însă el s-a distins prin mai multe misiuni în care a dovedit curaj. În anul 1916, când România a intrat în război împotriva Pute­­ ri­lor Centrale, mai multe regi­mente, inclusiv Regi­men­tul 6 Wurttemberg, au fost dislocate de armata germană de pe fron­tul din Franţa pe cel din Transil­vania, unde românii câştigaseră pri­me­le bătălii împotriva aus­tro-ungarilor. În acelaşi regiment cu Ro­m­mel lupta viitorul feld­ma­reşal Friedrich von Paulus, cel care a condus, în cel de-al doi­lea răz­boi mondial, arma­tele germane şi române încer­cuite la Sta­lingrad. Pe frontul românesc, Erwin Ro­mmel şi-a demonstrat capa­ci­tatea militară în cursul lup­te­lor de pe Valea Jiului. Tânărul ofiţer a fost numit la comanda a şase companii de mitraliori, care au învins mai multe unităţi româ­neşti. Cu Erwin Rommel în pri­ma linie, ger­manii au străpuns frontul şi au invadat Regatul României.
Unitatea lui Rommel a luat parte la ocuparea Craiovei şi a Bucureştiului. Însă norocul avea să îl părăsească pe tânărul ofiţer în bătăliile din Moldova, din „triun­ghiul morţii", Mără­şti-Mără­şeşti-Oituz. Armatele germane au fost înfrânte de armata română reorganizată. Însă, din cauza fugii de pe front a trupelor ruseşti, teoretic aliate cu cele româneşti, dar care erau bolşevizate, România a fost nevoită să încheie un armistiţiu cu Puterile Centrale şi să nego­cieze o pace dezas­truoasă, Pacea de la Buftea-Bucureşti. În acest context, regimentul lui Erwin Rommel a fost retras de pe fron­tul ro­mânesc şi trimis să lupte în Italia. Ofiţerul german s-a re­marcat prin acte de curaj în bătăliile de pe actualul teritoriu al Sloveniei şi a fost decorat de mai multe ori cu Crucea de Fier. În perioada interbelică, Erwin Rommel a activat ca instructor în mai multe şcoli de ofiţeri, inclusiv la celebrele şcoli din Dresda şi din Potsdam. După instaurarea regimului nazist, în anul 1933, Rommel a primit funcţia de coordonator al pre­gătirii militare pe care o urmau membrii organizaţiei de tineret a partidului nazist, Hitler­ju­gend.
Comandant al Academiei de Război din Wiener Neustadt
„În anul 1938, Rommel a de­venit colonel şi a fost numit coman­dant al Academiei de Răz­boi din Wiener Neustadt din Austria ocupată. Ulterior, el a fost numit comandant al batalio­nului care avea în grijă protecţia personală a lui Adolf Hitler. Tot el a orga­nizat parada din Berlin a tru­pe­lor germane, revenite în capitala Reich-ului după în­frân­gerea Poloniei", spune istoricul Leonard Horvath. Însă celebritatea şi-a câştigat-o după ce a fost numit la comanda corpului expediţionar german din Africa, trimis de Adolf Hitler să le dea ajutor italienilor în bătălia cu englezii şi să cuce­rească Egiptul. Erwin Rommel a câştigat mai multe bătălii, care i-au adus rangul de feldmareşal. Însă, în cele din urmă, el a fost înfrânt de britanici.
S-a sinucis cu otravă
Germanii au părăsit Africa, iar Erwin Rommel s-a întors în Germania. Aici, pe data de 14 octombrie 1944, el a fost nevoit să se sinucidă, cu otravă, după ce Adolf Hitler a descoperit implicarea sa în atentatul cu bombă organizat împotriva sa de mai mulţi ofiţeri germani pe data de 20 iulie 1944. Martorii spun că fiola cu otravă i-a fost oferită de generalii Burgdorf şi Maisel.

1917: Războiul lui Rommel în România
„În dimineaţa zilei de 7 ianuarie 1917, am trimis foarte devreme echipe de cercetaşi în valea Putna, pe ambele laturi ale satului Găgeşti.
Dintr-o dată au izbucnit împuşcături. Hügel a raportat contactul cu o patrulă de cercetare a românilor, pe drumul de ţară. Primele focuri ale echipei sale au curmat vieţile românilor din primul rând, după care cei rămaşi s-au predat. Hügel şi-a continuat înaintarea şi, în câteva minute, a raportat apropierea unei linii inamice de hărţuire. I-am ordonat plutonului din faţă să deschidă focul. Răspunsul primit de noi a fost un foc atât de violent, încât am fost nevoiţi să ne azvârlim la pământ. Pe ceaţa încă groasă, inamicul a dezangajat lupta.
Să continui să tragi în ceaţă ar fi fost o pierdere zadarnică a muniţie. Am putut vedea un număr mare de români deplasându-se într-o grămadă dezordonată, fără vreun şef care să-i conducă. Am alergat spre ei fluturându-ne batistele şi imediat am avut 20 de prizonieri fără a trage un singur glonţ. Românii se săturaseră de un război care mersese cu certitudine foarte prost pentru ei. Câţiva dintre prizonieri ne-au ajutat să strângem laolaltă şi alţi camarazi ai lor. (1). Caporalul Brückner a surprins 5 români în clădirea vinăriei şi i-a dezarmat imediat.
Zeci de români se predau fără ripostă
Noi speram să găsim o fermă. Temperatura era de minus 15 grade, iar noi începuserăm să suferim de foame şi de frig. Eram incapabili să localizăm o fermă în vecinătate, însă am găsit o poziţie mai bună, în mijlocul unei vii înconjurate de un gard de sârmă ghimpată. Mai era o oră şi jumătate până la lăsarea întunericului. [...] Preferam să ocupăm câteva căsuţe dintr-un sat pentru a campa pe timp de noapte decât să ne întoarcem, abătuţi şi descurajaţi, la Schitul Tarniţa. Pe lângă adăposturi, mai aveam nevoie la fel de imperios de hrană.
Viroaga adâncă ducea spre Găgeşti. Ceaţa încă se învolbura. Auzeam sunetul unor voci deasupra povârnişului. Dr. Lenz şi cu mine ne-am strecurat în direcţia aceea şi am descoperit o formaţie largă de trupe române, odihnindu-se în câmp deschis, în spatele unei livezi. Sute de oameni, cai şi vehicule erau adunate în această mică suprafaţă. În timp ce ceaţa ne-a permis să ne apropiem fără a fi văzuţi, am hotărât să nu atacăm. (...)
Am descoperit un mare număr de români aflaţi pe marginea nordică a făgaşului, lângă o căsuţă. Am înaintat spre poziţia inamicului, trăgând şi în acelaşi timp fluturând batiste şi i-am ordonat să se predea. Românii nici nu s-au mişcat, nici nu au deschis focul.
Eram în sinea mea îngrijorat asupra finalului acţiunii. Românii stăteau unii lângă alţii, aşezaţi în ordine, disciplinaţi, cu arma la picior, vorbeau şi gesticulau între ei, însă se abţineau să tragă, dar şi să arate intenţii prietenoase. Ne-am apropiat de ei şi i-am dezarmat. Le-am spus apoi povestea despre sfârşitul războiului după care ne-am întors la echipa lui Pfeiffer cu cei 30 de prizonieri.(...)
Am continuat deplasarea către vale. După un timp, am văzut primele rânduri ale unei companii desfăşurate ivindu-se din ceaţă. Am avansat, fluturând batistele şi strigând. Compania inamică a fost luată prin surprindere. Ofiţerii au început să strige, cu furie: „Foc!“, şi în acelaşi timp să-i lovească pe militarii care, aparent, au preferat să lase armele jos. Ne aflam în cea mai precară poziţie. Compania a îndreptat armele spre noi. Ne-am aruncat la pământ imediat. Ceaţa ne-a ascuns în scurtă vreme de focurile inamicului. O parte din soldaţii inamici ne-a urmărit, în timp ce restul a continuat să tragă, la întâmplare, în ceaţă. Presaţi puternic de inamic am ajuns la echipa lui Pfeiffer şi i-am găsit pe cei 30 de prizonieri stând liniştiţi în picioare, sprijiniţi în armele lor. [...] Românii erau slabi ţintaşi, iar noi am ajuns la dispozitivul nostru cu toţi prizonierii şi fără nici o pierdere.
În căutarea unui adăpost
În orele care au trecut, vremea s-a limpezit considerabil, dar frigul s-a intensificat. Focul carabinelor şi mitralierelor a constituit ultimul meu schimb de saluturi cu inamicul. Am înaintat în linişte pe strâmta şi abrupta cărare muntoasă.
Militarul din ariergardă a raportat că un puternic detaşament de români ne urmărea. M-am oprit într-un şir întunecat de tufişuri şi am ordonat instalarea în poziţie de tragere a unei mitraliere grele. Liderul ariergardei, acţionând din propria sa iniţiativă, a organizat ambuscada inamicului pe un teren propice, după care l-a capturat fără nicio împuşcătură. Erau 25 de români! Nefiindu-mi de niciun folos, i-am trimis, sub pază, la Schitul Tarniţa. (...)
În timp ce luna se înălţa la dreapta noastră, strălucirea unui foc a devenit vizibilă pe partea stângă a văii, care se aşternea în faţa noastră. Am localizat, în curând, câteva duzini de români, stând în picioare în jurul unui foc de tabără. Dincolo de aceştia, un alt detaşament inamic mărşăluia probabil spre Găgeşti. Satul era ascuns de un deal mare, despădurit. Trupele montane s-au strecurat spre ţintă. Trebuia oare să atac inamicul pe partea stângă, în vale, sau mai degrabă să îl ocolesc şi să lovesc direct satul Găgeşti?
Ultima soluţie mi s-a părut a fi cea bună. Stând aproape unul de altul şi agăţându-se de şirurile de tufişuri negre, cele trei coloane s-au furişat cu prudenţă. Erau aproximativ 50 de români.
Ocuparea bisericii şi primirea proviziilor
Am atins, în final, partea cea mai joasă a dealului, care nu putea fi observată şi examinată de mai sus. Urmăream să iau dealul prin surprindere, şi, în măsura posibilului, fără să fie tras un singur foc de armă. Trupele s-au năpustit asupra sentinelelor române, ca şi cum ar fi ţâşnit direct din pământ, înconjurându-le pe loc. Totul s-a petrecut atât de rapid că acestea din urmă nici măcar nu au avut vreme să tragă un foc de avertisment.
Ele au dispărut în grabă în josul dealului. Creasta dealului era a noastră. În faţă era satul Găgeşti. Au început să bată clopote de alarmă. Soldaţii ieşeau în grabă pe stradă şi se adunau în pâlcuri. În fiecare moment, mă aşteptam ca ei să năvălească şi să recucerească înălţimea pierdută. Dar în sat lucrurile erau liniştite. Atâta vreme cât noi nu ne arătam pe deal şi nu trăgeam, trupele de intervenţie s-au întors la adăposturile lor. Eram de-a dreptul uimit! Nici măcar sentinelele române nu au încercat să se întoarcă la locurile lor de pază. Aparent şi ele se aflau jos în sat, printre ferme.
Eram zgribuliţi, înfometaţi şi aveam în faţa ochilor perspectiva caselor călduroase din sat. Am luat decizia să capturăm cele mai apropiate ferme ca să rămânem în ele până la ivirea zorilor. Grupul de asalt s-a apropiat, dar s-a tras în el. Plutonul s-a năpustit asupra satului înainte ca românii să poată ieşi afară din case. Mitralierele nu au mai putut trage multă vreme, fără a pune în pericol propriile noastre trupe din fermele de la marginea de nord a satului.
În mod surprinzător, lucrurile s-au liniştit. S-au mai auzit doar câteva împuşcături izolate. Românii s-au predat. M-am grăbit în direcţia aceea, în fruntea unui pluton. Prizonierii români fuseseră deja strânşi laolaltă. Erau mai mult de 100. De vreme ce toate lucrurile mergeau bine, ne-am deplasat din fermă în fermă. Am capturat întreaga garnizoană a românilor, care şi-a acceptat, astfel, soarta. Având securitatea asigurată, cu prizonierii şi plutonul care îi păzea în centru, ne-am pus în mişcare pe drumul principal al satului. Aveam 200 de prizonieri! Trupele montane intrau pe uşile caselor şi aduceau din interiorul acestora noi inamici. Ne-am apropiat de biserică, unde am constatat că numărul celor capturaţi era de trei ori mai mare ca al nostru (2): 360! Biserica era clădită pe o mică ridicătură. Un semicerc de locuinţe o înconjura. Mi s-a părut a fi locul ideal pentru a ne instala cartierul general. Prizonierii au fost băgaţi în biserică, iar compania a fost încartiruită în casele de dimprejur.
L-am primit, apoi, pe primarul local, care, după cum aflasem de la un evreu vorbitor de limbă germană, dorea să îmi predea cheile primăriei. Anticipând sosirea trupelor germane, comunitatea a copt 300 de pâini, a tăiat cîteva capete de vaci şi a plasat un număr de vedre de vin la dispoziţia trupelor (3). Am adus la biserică suficiente provizii pentru necesităţile noastre.
Puţin înainte de ivirea zorilor am mutat întreaga formaţie pe înălţimi, la est de biserica din Găgeşti. Când s-au ivit zorii, am văzut trupe inamice intrând în tranşee pe malul de est al Putnei.
Focul de hărţuire şi liniştea
Am privit cu atenţie şi am fost surprins să văd o echipă de recunoaştere a românilor, de circa 15 oameni, cu baionetele fixate la puşti. Era deja prea târziu să mă întorc, deoarece un astfel de gest mi-ar fi adus câteva cartuşe în spate. Am continuat galopul spre cercetaşii români fără a schimba direcţia, i-am salutat într-o manieră prietenoasă şi le-am dat de înţeles că trebuie să predea armele, că erau prizonieri şi că trebuiau să mărşăluiască către biserica din Găgeşti, unde erau adunaţi 400 de camarazi de-ai lor. M-am îndoit că vreunul dintre români a înţeles vorbele mele. Dar conduita şi calmul meu, alături de tonul prietenos al vocii, au avut un efect convingător. Cei 15 oameni şi-au aşezat armele pe drum şi s-au deplasat pe câmp, în direcţia indicată. (...)
Echipele noastre de cercetare şi recunoaştere ne-au adus mai mulţi prizonieri. Către orele 9.00 ale dimineţii, „războiul a reînceput“. Artileria românească şi probabil cea rusească au supus satul Găgeşti unui foc de hărţuire. În timpul după-amiezii, focul ostil a crescut în intensitate, atingând chiar o atât de mare violenţă că ne-a adus aminte de Frontul de Vest. Artileria inamică a continuat să tragă cu o violenţă acerbă, nediminuată, până când s-a întunecat. Câteva împuşcături au decis repede soarta bătăliei din pădure şi din lăstăriş dintre avangarda noastră şi echipa de cercetaşi a românilor. În astfel de situaţii este important să mergi înaintea vrăjmaşului cu armele gata să tragă. Câştigă doar acela care trage primul şi trage fără încetare, menţinând un foc cât mai stabil şi devastator.
Plutonul a continuat să sprijine înaintarea noastră de-a lungul satului, prin focul indirect tras asupra acoperişurilor caselor, al cărui efect psihologic asupra inamicului a fost atât de mare încât acesta ne-a permis să intrăm peste el şi să-l capturăm fără a ne opune o prea mare rezistenţă. În lupta de la Găgeşti, nu a existat nicio pierdere din partea noastră.“
NOTELE TRADUCĂTORULUI:
1. Exagerarea autorului este în mod clar evidentă. Acest gest nu poate fi posibil în nicio armată, oricât de demoralizată ar fi ea. Mai mult, ar dezonora orice armată.
2. Cu tot respectul şi cu toată consideraţia pentru calităţile militare incontestabile ale mareşalului Erwin Rommel, consider şi acest episod narat de el în lucrarea sa memorialistică la fel de exagerat. Prea mulţi prizonieri români făcuţi rapid şi fără luptă, prea multe cazuri de militari români care se predau imediat, fără opoziţie!
3. Chiar atât de iubiţi, doriţi şi mult-aşteptaţi erau militarii germani de către locuitorii Vrancei, în iarna anului 1917, încât să fie întâmpinaţi cu pâine, carne şi vin?mai mult

Cum a ajuns Rommel la Găgeşti-Putna
Unităţile militare germane cuceresc Bucureştiul şi se îndreaptă către Moldova, convinse că vor obţine o victorie fără mari sacrificii. Este cunoscută remarca generalului Mackensen cum că într-o săptămână îşi va bea cafeaua la Iaşi. El nu ştia însă că va avea de înfruntat două mari piedici: zona Râmnicu Sărat şi linia Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz. Prima zonă era înţesată de trupele româneşti şi ruseşti, care se retrăgeau spre Mărăşeşti.
Nemţilor li se pregătea o surpriză
Pe 6 decembrie, trupele germane ocupă Ploieştiul, ocazie cu care întocmesc un plan privind începerea unei ofensive prin care să ajungă în spatele trupelor din sectorul Râmnicu Sărat - Focşani, cu scopul de a opri retragerea şi de a distruge toate unităţile care se aflau între Bucureşti şi Râmnicu Sărat. Întreaga acţiune intra sub comanda generalului Falkenheim, care miza pe un atac fulger. În acest sens, trupele germane vor trece Carpaţii cu direcţia Buzău.
Ofiţerii germani nu luaseră în calcul faptul că Statul Major al armatei române prevăzuse o astfel de posibilitate. Tocmai de aici şi marea lor surpriză când, înaintând pe linia Dumitreşti-Cândeşti, au fost întâmpinaţi de un puternic atac de infanterie. Unităţile româneşti, conduse de generalul Prezan, erau deja plasate în punctele cheie. Luptele din decembrie 1916 au avut ca scop întârzierea înaintării inamicului, pentru a da posibilitatea grosului armatei române să ajungă în zona Mărăşeştiului. Militarii români de aici, adunaţi în grupul Râmnic, vor lupta în zilele de 12-18 decembrie 1916 sub comanda generalului Văitoianu.
Era clar că dealurile vor juca un rol important în menţinerea frontului românesc. Dacă depăşeau aceste aliniamente, trupele germane ar fi ajuns în spatele armatei române în retragere. Schimbul de focuri a început în ziua de 12 decembrie, nemţii făcând eforturi uriaşe pentru a împinge inamicul spre Focşani şi Brăila. În cursul nopţii de 16/17 decembrie, nemţii s-au strecurat în spatele unităţilor româneşti, dar după prima confruntare, au fost nevoiţi să se retragă. Unităţile românilor rezistă până a doua zi. Raportul de forţe a fost însă net în favoarea germanilor: 12 batalioane contra 7 batalioane româneşti.
Ruperea frontului
Cu toate acestea, nemţii reuşesc să rupă frontul, determinând românii să se retragă spre Mărăşeşti.
Pe 18 decembrie a plouat necontenit, cu găleata, iar înaintarea nemţilor a fost îngreunată din cauza înnămolirii drumurilor. În trupele inamice care luptau pe această direcţie se afla şi Corpul Alpin, de elită, al armatei germane.
În ziua de 25 decembrie 1916, un viscol cu zăpadă teribilă a împiedicat orice activitate de luptă din partea combatanţilor. Cu tot timpul nefavorabil, Divizia 73 Infanterie Austriacă reuşeşte să ocupe prima poziţie puternică la Odobeşti. Astfel, Corpul Alpin - în care lupta şi tânărul locotenent Rommel - va reuşi să împingă către râul Putna, în zona Focşani - Boloteşti, unităţile româneşti, determinând retragerea acestora de pe Măgura Odobeşti.
În seara aceleiaşi zile armata germană pătrunde în satele Boloteşti şi Găgeşti, atingând aliniamentul cursului Putnei. Despre luptele din această zonă, viitorul mareşal al Germaniei va publica, în anul 1937 o carte, intitulată „Infanteria atacă“, în care va descrie, prin prisma învingătorului, o serie întreagă de scene privind confruntarea cu românii, pentru ocuparea satului Găgeşti.


mai mult

Cand Rommel pleaca de pe front…

S-au implinit, anul acesta, 60 de ani de la doua evenimente majore in evolutia celui de Al Doilea Razboi Mondial, primul petrecut la 6 iunie 1944, iar al doilea la 20 iulie, in acelasi an, ambele cu consecinte importante pentru viata si cariera militara a feldmaresalului german Erwin Rommel (1891-1944). Primul eveniment marcheaza debarcarea aliatilor in Normandia, in sectorul european aflat sub comanda celui supranumit candva „Vulpea desertului“, dar pe care il parasise pentru a fi alaturi de sotia sa, iar cel de al doilea reprezinta atentatul nereusit impotriva Führer-ului, care ar fi putut schimba soarta razboiului si a Germaniei, dar care, prin ricoseu, a pus capat vietii si carierei militare a lui Rommel.

Cand, in ianuarie 1944, la 51 de ani, feldmaresalul Erwin Rommel a primit sarcina organizarii apararii in sectorul care se intindea din Olanda pana in Franta, pe Loara, el era aureolat de victoriile obtinute, in slujba regimului nazist, pe frontul de vest, in 1940, si de eforturile admirabile din Africa de Nord si Italia, in anii 1941-1943, chiar daca nu intotdeauna incununate de succes, dar care relevasera calitatile comandantului remarcabil pe care evolutia lui de pana in 1939 nu parea sa le anunte.

Noua sarcina care ii fusese incredintata – respingerea unei eventuale debarcari aliate in Europa – i se parea o provocare de luat in seama si, ca de fiecare data, s-a implicat personal – oferind, uneori, solutii proprii pentru minarea tarmurilor – in aplicarea masurilor de intarire a fortificatiilor si a sistemelor de aparare, amenajand pozitii de rezistenta. De data aceasta nu mai cerea carburanti, ca altadata in nordul Africii, ci beton, cat mai mult beton, si mine. S-a dovedit la fel de exigent, in inspectiile periodice pe care le facea, fata de comandantii din subordine care executau ordinele primite cu intarziere sau care invocau nejustificate „amanari birocratice“.

Si totusi, „ziua cea mai lunga“ l-a gasit departe de trupele sale, care ar fi avut, poate mai mult ca niciodata, nevoie de prezenta lui. Ar fi putut schimba soarta debarcarii aliatilor in Normandia, la 6 iunie 1944, prezenta lui Rommel in punctul de comanda al Grupului de Armate B? Este foarte greu de spus, dar este de presupus ca prezenta lui ar fi dinamizat actiunea trupelor germane. Feldmaresalul era convins ca aliatii vor trebui opriti chiar pe plaja si respinsi, pentru ca daca ar fi reusit sa stabileasca vreun cap de pod atunci ar fi fost dificil sa fie inlaturati, mai ales datorita superioritatii fortelor aeriene aliate. Vremea capricioasa si abila actiune a britanicilor de intoxicare* a Axei cu privire la data si locul eventualei debarcari l-au convins pe Rommel ca poate lipsi cateva zile din sectorul pe care il comanda. Avea doua motive cat se poate de intemeiate: 6 iunie era ziua de nastere a sotiei sale, Lucie, pe care ei sperau sa o petreaca impreuna, dupa cum Rommel nadajduia sa fie primit de Hitler intr-o audienta in care voia sa-si pledeze propria-i cauza, aceea de a i se acorda comanda mai multor divizii de tancuri.

Dar Rommel nu era singurul care plecase de pe front. Seful Sectiei Operatii la Grupul de Armate B, generalul von Tempelhof, era in Germania, amiralul Theodor Krancke, comandantul fortelor navale din vest, plecase la Bordeaux, alti comandanti erau pe undeva prin Franta, unii in bratele amantelor, iar seful sectiei informatii de pe Frontul de Vest, colonelul Wilhelm Meyer-Detring, era in permisie. Parca ceva anume ii determinase pe toti acestia sa-si parasesca indatoririle, fiecare avand, probabil, motive la fel de bine intemeiate ca si Rommel. Hitler a fost atat de iritat de aceste coincidente, incat a decis sa deschida o ancheta pentru a stabili daca nu cumva fusese implicat serviciul secret britanic.

La 6 iunie 1944, Rommel se afla alaturi de sotia sa si a reusit sa revina la cartierul general abia in seara acelei zile, cand i s-a raportat ca trupele aliatilor debarcasera in cinci puncte diferite, fara a intampina dificultati serioase. De altfel, din cele trei divizii de Panzere aflate in zona unde se petrecuse debarcarea doar una a izbutit sa provoace pierderi serioase inamicului, celelalte doua intrand in actiune abia in dupa-amiaza zilei de 6 iunie. Ceea ce Rommel preconizase se intamplase. Aliatii stabilisera capete de pod si nu mai puteau fi respinsi.

Cand, la 20 iulie 1944, contele colonel Claus Schenk von Stauffenberg** si-a plasat bomba ascunsa intr-o servieta in incaperea de la Cartierul General al Führer-ului de langa Rastenburg, unde avea loc una dintre obisnuitele consfatuiri militare, putini isi inchipuiau ca Hitler va supravietui sau ca Rommel va fi silit sa-si puna capat vietii, alegand intre a fi executat sau inmormantat cu onoruri nationale, doar pentru ca numele lui fusese gasit pe o lista a conspiratorilor de la 20 iulie. Desi adept al incheierii unui armistitiu militar, idee asupra careia il avertizase voalat pe Hitler – printr-un memoriu adresat feldmaresalului Hans von Kluge pentru a fi transmis „extrem de urgent“ la Cartierul Führer-ului –, Rommel se impotrivise eliminarii fizice a acestuia. Este singur insa ca popularitatea de care se bucura in randul germanilor il recomandau pentru pozitia de succesor al Führer-ului, ceea ce complotistii luasera in calcul.

Ultimele doua batalii in care feldmaresalul s-a implicat, una militara, cealalta politica, nu i-au adus laurii victoriei. Dimpotriva, a platit cu viata pentru ca a sesizat mai devreme decat altii infrangerea previzibila a Germaniei naziste, fara a fi putut oferi conditii mai bune propriei sale tari.n





* Operatiunea s-a numit „Bodyguard“. Denumirea a fost inspirata de o remarca a premierului britanic, Winston Churchill, care spunea ca „in razboi, adevarul este atat de pretios incat trebuie insotit de o garda de minciuni“ (a bodyguard of lies). Churchill il anuntase pe Stalin ca aceasta operatiune va fi „cea mai mare pacaleala din istorie“. Si a fost!

** Contele von Stauffenberg a fost omagiat, recent, de presedintele Germaniei, Horst Köhler, si de cancelarul Gerhard Schröder, ca aparator al „valorilor libertatii si tolerantei“, iar strada din Berlin unde se afla cladirea in care a fost executat atentatorul a capatat numele Stauffenbergstrasse.

http://www.presamil.ro/SMM/2004/08/pag%2013.htm

15 noiembrie 1891 si 17 noiembrie 1887 nasterea Generalilor

Rommel versus Montgomery

Istoria retine doar chipurile invingatorilor, pe care le ridica uneori pe socluri nemeritate. In timp, chiar daca imaginea este falsa, ea tinde sa devina idilica si oficiala in acelasi timp. Nimeni nu are timp pentru invinsi, cu atat mai mult cu cat ei sunt mereu cei vinovati. Cati pot accepta ideea ca, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, un feldmaresal german a reprezentat cu adevarat onoarea militara, iar un feldmaresal britanic a avut idei rasiste? Istoria oficiala e uneori una inversa…
Generalul Erwin Rommel avea 49 de ani cand, in calitate de comandant al Diviziei 7 blindate, a devenit brusc celebru. In mai 1940, in timpul ofensivei din Franta, divizia sa a fortat raul Meuse, apoi a produs pierderi catastrofale Armatei 9 franceze, pe care a incercuit-o si a decimat-o, dupa care a ocupat Cherbourg, Saumur, Brest si Nantes.
Bucurandu-se de increderea lui Hitler, in februarie 1941, Rommel a fost numit comandant al grupului de armate Afrikakorps. Doi ani mai tarziu, cand se afla la numai 70 de mile de Alexandria, numele sau era pe buzele tuturor. Cand “Sobolanii desertului”, cum isi spuneau adversarii sai, ziceau ca “au facut un rommel” insemna ca au avut o realizare deosebita.
Inteligenta remarcabila si talentul de a improviza in situatii dificile i-au adus porecla de “Vulpea desertului”. Odata, fiind puternic inghesuit de Armata 8 britanica, stiind ca avioanele engleze efectuau zboruri de recunoastere pentru a fotografia liniile germane, a dat ordin ca blindatele disponibile sa circule prin desert timp de doua nopti. Urmele de senile fotografiate i-au facut pe englezi sa supraestimeze efectivele germane, silindu-i sa se retraga.
Stiind ca expeditia africana e iremediabil pierduta (germanii duceau mare lipsa de combustibil si echipament, in vreme ce britanicii se intarisera substantial), Rommel i-a cerut lui Hitler retragerea, pentru a salva mii de oameni. Hitler i-a raspuns iritat: “Triumf sau moarte!” “Nici n-am murit, nici n-am triumfat”, comenta sec Rommel, mai tarziu. Inainte de capitularea din Tunisia, in mai 1943, Hitler i-a ordonat sa revina in Germania, astfel incat persoana sa sa nu fie identificata cu o infrangere.

In apararea
civilizatiei

Lunile care au urmat au fost amare pentru Rommel, care nu intrase in partidul nazist si nu purtase niciodata insigna de aur a partidului. Preocupat de cariera militara, ignorase asasinatele in masa, folosirea muncii fortate, lagarele de concentrare si teroarea dezlantuita de Gestapo in teritoriile ocupate. “Am dus un razboi curat, dar ei mi-au manjit haina militara”, spunea Rommel, scarbit.
Pentru a intari increderea poporului german si pentru a-i impresiona pe Aliati, Hitler i-a incredintat lui Rommel comanda trupelor terestre destinate contracararii debarcarii din Normandia. Rommel a prevazut ca o invazie pe scara larga nu poate fi respinsa cu trupele si dotarea de care dispunea. Sperand sa obtina conditii mai bune decat capitularea neconditionata (obiectivul politic al Aliatilor), Rommel se pregatea sa le ofere lui Eisenhower si lui Montgomery un armistitiu, fara stirea lui Hitler. Baza acestuia ar fi fost retragerea trupelor germane dincolo de zidul vestic de fortificatii. In schimb, Aliatii se obligau sa opreasca bombardarea oraselor germane. In rasarit insa, germanii urmau sa continue lupta impotriva sovieticilor, pentru apararea civilizatiei occidentale. Rommel intentiona sa-l captureze pe Hitler cu ajutorul unor unitati blindate de incredere si sa-l duca in fata unui tribunal german, nedorind sa-l transforme intr-un martir printr-un asasinat.

Razbunarea
lui Hitler
S-a presupus ca mitralierea automobilului sau (in apropiere de Livarot, la sud de Le Havre) a fost raspunsul lui Hitler la ultimatumul trimis de Rommel, cu atat mai mult cu cat nici un raport al aviatiei britanice nu mentiona evenimentul (unul semnificativ, daca tinem cont ca masina lui Rommel purta insemnele unui feldmaresal). Rommel a fost grav ranit suferind o fractura de craniu, doua fracturi la tampla, maxilarul rupt, o rana la ochi si o comotie cerebrala. Doctorii s-au indoit ca va ramane in viata, dar Rommel si-a revenit.
La 14 octombrie 1944, Rommel i-a primit in vila sa de la Herrlingen pe generalii Burgdorf si Maisl. Burgdorf l-a anuntat ca trebuie sa-i insoteasca si, in drum spre Ulm, i se va administra otrava. In caz de refuz, urma sa fie asasinat impreuna cu intreaga familie. Inainte de plecare, Rommel si-a anuntat sotia si fiul: “intr-un sfert de ora voi fi mort.” Versiunea oficiala germana a fost ca a murit din cauza ranilor primite cand masina sa a fost mitraliata. Funeraliile nationale ale acestui personaj legendar si acoperit de gloria militara s-au desfasurat dupa un ceremonial solemn. Necrologul a fost prezentat, in numele lui Hitler, de feldmaresalul von Rundstedt, care stia adevarul.

Rommel avea un mod particular de a-si trage cascheta pe o spranceana, la care nu a renuntat nici dupa ce a fost anuntat ca mai are cateva minute de trait, si o siretenie tipic taraneasca. Subordonatii lui, care il vedeau iesind din turela tancului in fata liniilor de atac, il considerau un fel de zeu al razboiului. “Tineti-va aproape de mine”, i-a spus unuia dintre ofiterii sai, in timp ce in jur ploua cu obuze. “Eu nu patesc niciodata nimic”, a continuat cel despre care soldatii sai credeau ca este intangibil.
Marturia fiului

14 octombrie 1944, ziua in care tatal meu a fost omorat din ordinul lui Hitler, a fost cea mai grea din existenta mea. (…) Tatal meu era aproape refacut dupa misteriosul accident de la Livarot. Sunt sigur ca a acceptat sa moara nu numai pentru a ne salva pe mine si pe mama, ci si pentru onoarea militara. Tata era, si a ramas, o figura de legenda pentru armata germana. Nu a avut niciodata simpatii pentru Hitler, nu a fost membru al Partidului National-Socialist. Avea o mare ambitie militara si multi istorici au scris ca a fost singurul in stare, datorita prestigiului de care se bucura, sa-l inlature pe Hitler!”
Manfred Rommel, primar al orasului Stuttgart.

Conflictele cu aliatii
In septembrie 1944, a fost avansat la gradul de feldmaresal, iar in timpul ofensivei din Ardeni a primit comanda temporara a tuturor trupelor engleze si americane de pe acel aliniament. In 4 mai 1945, a primit capitularea fortelor germane din Olanda si nord-vestul Germaniei, dupa care a condus fortele britanice de ocupatie din Germania si a fost numit membru al Comisiei Aliate de Control. Insa Montgomery a trecut si prin clipe amare in cariera sa. Printre altele, majoritatea istoricilor militari considera ca a conceput defectuos operatiunea de la Arnhem, in care a pierit corpul de elita al fortei de soc aeropurtate a corpului expeditionar aliat.
Un orgoliu netemperat l-a facut pe Montgomery sa nu fie niciodata popular printre generalii cu care a colaborat. Conflictele lui cu George Patton si Dwight Eisenhower au ramas celebre, ca si conferintele de presa pe care le organiza si in care isi “asuma” toate meritele victoriilor obtinute de Aliati. Mai temperamental decat o cereau imprejurarile, a creat numeroase fisuri in cadrul comandamentului aliat.
In ciuda unor astfel de episoade, nimeni nu-i contesta feldmaresalului meritele de strateg si tactician, chiar daca in spatele acestora s-a aflat in permanenta o sete imensa de glorie si o dorinta patimasa de a fi aureolat ca erou al infrangerii Germaniei naziste.

Vicontele rasist
In 1946, i s-a acordat titlul nobiliar de viconte de Alamein pentru celebra victorie obtinuta de Armata 8, aflata sub comanda sa in batalia impotriva trupelor germane si italiene de la El Alamein. In acea perioada, parerile sale, care contraveneau politicii britanice, au fost tinute sub tacere. Ceva mai tarziu, reputatia sa a fost stirbita de descoperirea unor insemnari cu vadit caracter rasist, fapt care nu l-a impiedicat ca in perioada 1951-1958 sa ocupe o functie militara importanta in NATO.Dupa unii istorici, Montgomery si-a dovedit nu arareori luciditatea politica. “Bataliile se castiga mai intai in inimile oamenilor (…) Trebuie sa gasim calea pentru ca statele cu ideologii si cu sisteme sociale diferite sa poata trai laolalta in pace, fara sa se amestece unele in viata altora”, observa, deloc rasist, Montgomery in Calea spre conducere, carte aparuta in 1961. Avand si pretentii de vizionar, alaturi de cele de mare strateg, Montgomery s-a pronuntat in ceea ce priveste politica americana in Vietnam: “Statele Unite au incalcat cea de a doua regula a razboiului. Aceasta spune sa nu lupti cu trupe terestre in tinuturile Asiei. Prima regula este sa nu inaintezi spre Moscova. Aceste reguli le-am descoperit prin propria mea experienta.” Obosit de atata glorie, Montgomery a murit la Alton, Hampshire, in 24 martie 1976, nu inainte de a scrie pentru posteritate o carte care poarta un titlu simplu: Memorii.

Monty

Bernard Law Montgomery este considerat cel mai ilustru dintre sefii armatei britanice in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Fiu de episcop, nascut la 17 noiembrie 1887 in Londra, Montgomery a absolvit “St.Paul School” din capitala britanica si Academia Militara Regala din Sandhurst, ca locotenent de infanterie. Cariera sa militara a inceput in India, in 1908, dupa care, odata cu inceputul primului razboi mondial, a fost transferat in Franta. A fost avansat la gradul de capitan si datorita faptului ca a fost ranit inca de la inceputul razboiului. Intre 1938 si 1939 a condus o divizie britanica in Palestina si Transiordania, primind si gradul de general-maior.
In al doilea razboi mondial a comandat o divizie in Franta, cu ale carei resturi jalnice a fost evacuat de la Dunquerque, in 1940. Dupa ce a trecut pe la comanda Corpului 5 britanic, a fost numit intr-o pozitie cheie intr-o structura militara ce avea drept scop apararea insulelor britanice impotriva unei posibile invazii germane. Succesul lui Rommel, ajuns la doar 70 de mile de Alexandria, l-a determinat pe Winston Churchill sa gandeasca o reorganizare a armatei britanice din nordul Africii, precum si o schimbare a conducerii acesteia. Montgomery a fost numit la comanda Armatei 8 britanice, numita si “Armata Nilului”.

Un idol fals

A fost primul dintre generalii Aliatilor care a provocat o retragere a masinii de razboi germane, motiv pentru care a fost avansat la gradul de general. A fost perioada in care a devenit popular printre trupele pe care le conducea, in pofida faptului ca Rommel obtinuse mai multe victorii spectaculoase. Nu conta nici macar faptul ca tancurile germane isi opreau inaintarea doar atunci cand nu mai aveau combustibil si ca Monty detinea o superioritate zdrobitoare in oameni si echipament de lupta. Importanta era doar victoria finala. Cu siguranta ca victoria obtinuta in cele din urma asupra trupelor conduse de Rommel a permis realizarea unei cotituri in situatia militara si politica din nordul Africii. Montgomery l-a urmarit pe Rommel in Libia si, mai tarziu, in Tunisia, unde ultimele forte germano-italiene s-au predat in 1943.
Intre 10 iulie si 17 august 1943, armata lui Montgomery si Armata 7 americana, condusa de George Patton, au eliberat Sicilia, apoi au trecut in Calabria. In ambele actiuni, meritul principal l-a avut impulsivul Patton. Dupa debarcarea din Italia, Montgomery a fost trecut la conducerea grupului britanic de armate 21, care se pregatea, in Anglia, pentru operatiunea “Overlord”. Drumul din Normandia la Marea Baltica a fost ultima etapa parcursa de trupele conduse de Montgomery, sub comanda generala a lui Eisenhower.
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=1016

15 noiembrie 1891 - S-a nascut Erwin Rommel

Generalul - ulterior maresalul - german Erwin Johannes Eugen Rommel a fost unul dintre cei mai talentati militari ai secolului XX si cu siguranta cel mai carismatic. Cavalerismul sau pe campul de lupta il apropie de razboinicii evului mediu iar geniul tactic de care a dat dovada face ca pana si astazi aplicatiile lui de tancuri sa fie invatate de catre elevii scolilor militare din marile state ale lumii.

Un britanic pretinde că a descoperit comoara lui Rommel