Berthelot[v=]

Henri Berthelot- francezul care a grăbit Marea Unire

Viata marelui general francez Henri Mathias Berthelot

Henri Mathias Berthelot şi Românii - Activitatea...

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/statuia-generalului-berthelot-va-fi-mutata-de-la-teatru-va-ajunge-probabil-in-copou--29740.html

http://www.observatorcultural.ro/Pe-urmele-generalului-Berthelot*articleID_28687-articles_details.html

Fost ofiţer de jandarmerie și agent secret, fost prefect, deputat și ministru, Michel Roussin a început să publice volume în care istoria se îmbină cu ficţiunea. Prima sa carte, Le gendarme de Chirac (Jandarmul lui Chirac), publicată la Editura „Albin Michel“, retrasează parcursul a peste patruzeci de ani de viaţă publică agitată, ca un fel de „război din umbră“. Sur les traces du général Berthelot (Pe urmele generalului Berthelot), carte publicată de curînd la Editura Guéna-Barley, este a doua sa lucrare. Autorul se inspiră din bogatele arhive militare ale Primului Război Mondial, atît din Franţa, cît și din Ro­mâ­nia, în căutarea unui erou, generalul Henri Mathias Berthelot, una dintre figurile emblematice ale prieteniei ţesute în toată această perioadă tragică și care reușește să lege destinul popoarelor român și francez. Folosind un stil precis, elegant, în tradiţia clasică a literaturii franceze, autorul-narator ne surprinde printr-o perfectă stăpînire a construcţiei narative, a cărei sursă documentară, urmărită cu fidelitate pe tot parcursul povestirii, nu diminuează cu nimic prospeţimea și justa dozare ale caracterelor personajelor sale.
Retrasînd parcursul misiunii în România a generalului Henri Berthelot, erou al cooperării militare franco-române din perioada Primului Război Mondial, ca șef al misiunii franceze pe lîngă Cartierul General de la Iași, începînd din decembrie 1916, și consilier militar al Regelui Ferdinand, autorul abordează cu fascinație parcursul acestui bărbat cu alură legendară pe care îl ridică la „rangul de personaj literar“, ca să folosim o formulă preferată de Frédéric Vitou. Astfel, Armata franceză – ofițeri de artilerie, medici, infirmieri, specialiști în transmisiuni – îşi va încrucișa destinul cu Armata română, cele două armate vor hrăni cu sîngele lor cîmpul bătăliilor de la Mărăști și Mărășești. În toată această epopee, generalul Berthelot își are locul său de onoare în memoria colectivă a istoriei comune franco-române. Însuși Regele Ferdinand nutreşte față de Berthelot un sentiment de mare stimă, considerîndu-l drept „un om lucid, stăpîn pe el, al cărui solid bun-simț nu este lipsit de optimism“.
Pentru a încerca să înţelegem mai bine motivaţiile autorului și modul în care s-a născut această carte, i-am solicitat acest interviu, la care a acceptat cu plăcere să răspundă în exclusivitate pentru cititorii Observatorului cultural.

Michel Roussin, am descoperit cu o agreabilă surpriză, de-a lungul paginilor ultimei dumneavoastră cărţi, nu numai un fin cunoscător al istoriei României, ci și un îndrăgostit de ţara noastră. Cum s-a născut această dragoste pentru România?
Un foarte fin cunoscător al României? Nu. Istoria dumneavoastră este atît de bogată. Mi-a lipsit timpul pentru a o aprofunda. Cu toate acestea, am fost pasionat de episodul glorios referitor la acţiunea României în timpul Primului Război Mondial și am dorit să-mi îndrept cercetările asupra acestei perioade: aceea a istoriei noastre comune. La bază, interesul meu pentru România, o să vi se pară ciudat, a început la Roma, cînd unul dintre prietenii mei m-a ajutat să descifrez Coloana lui Traian. Cum eram pasionat de partea de est a Mediteranei și cum cariera mea îmi cerea cunoașterea a două limbi străine, am hotărît să învăţ românește, o alegere neașteptată pentru mine.
A urmat apoi întîlnirea cu profesorul meu Alain Guillermou, care mi-a întărit încrederea în alegerea mea. Acest om plin de charismă a știut să ne împărtășească atașamentul său profund faţă de România, faţă de Literele ei.

În România, Alain Guillermou este cunoscut mai ales pentru magistrala sa Geneză interioară a poeziilor lui Eminescu, precum și ca traducător în franceză a lui Mircea Eliade. Pentru publicul românesc și, în special, pentru tînăra generaţie am dori să cunoaștem mai multe amănunte despre acest îndrăgostit de cultura română, care v-a fost profesor.
Cartea mea este dedicată fostului meu profesor, astăzi dispărut. Absolvent al școlii normale, agrégé en Lettres, el și-a descoperit foarte devreme o adevărată pasiune pentru literatura și poezia românească. Cu căldură și sensibilitate, s-a pus în slujba literaturii române, servind la Paris ca un adevărat ambasador al ei. Era interesat, de asemenea, de evoluţia ţării dumneavoastră de care era profund legat, împărtășindu-ne observaţiile sale legate de politica și de viaţa cotidiană în România și referindu-se foarte des la autorii români. El a fost, în același timp, un fervent apărător al limbii franceze și un militant, încă de la început, pentru conceptul de francofonie la care România a aderat de mai mulţi ani, ceea ce m-a făcut fericit.

Aţi putut constata foarte repede că Henri Berthelot, acest om excepțional, se bucură de un loc de onoare, mai ales în România, în rîndul eroilor din Primul Război Mondial. Cine nu cunoaște, printre locuitorii Capitalei României, strada Henri Berthelot?
Am fost, într-adevăr, surprins de notorietatea, în rîndul poporului dumneavoastră, a generalului Berthelot, notorietate pe care am descoperit-o pe parcursul cercetărilor mele din anii ’70. Am constatat, în același timp, că acesta era mai puţin cunoscut în Franţa și, de la acea dată, mi-am fixat ca proiect să-i fac pe compatrioţii mei să-l descopere, să fac, de asemenea, cunoscută acţiunea soldaţilor noștri alături de forţele române în Estul Europei. Cum centenarul Primului Război Mondial se apropie, am hotărît să scriu acest roman.

Cercetările dumneavoastră au meritul de a fi contribuit la o amplă descoperire a figurii generalului și, în special, a modului excepţional în care și-a îndeplinit misiunea de modernizare a Armatei române. Vorbiţi, la un moment dat, în cartea dumneavoastră de tentaţia de a vă îndepărta de munca de cercetare universitară, „căci Berthelot merită mai mult decît aceasta“. Să înţelegem că, în spatele figurii generalului, aţi căutat omul?
Observaţia dumneavoastră este justă, generalul Berthelot a fost unul dintre protagoniștii modernizării Armatei române, decisă de rege și de guvernul său. Meritul lui Berthelot a fost acela de a fi organizat o structură logistică fără de care transformarea Armatei române ar fi fost imposibilă. Din lipsă de date, n-am putut descoperi, spre regretul meu, în aceeași măsură, la omul Berthelot fascinaţia pe care am avut-o faţă de șeful militar. Mi-l închipui generos, atent la cei din jur, de o mare fineţe intelectuală, care l-a ajutat să intre în cercul restrîns al factorilor români de decizie, în rolul pe care-l avea de consilier al suveranului. Omul energic care a știut să-și impună punctele de vedere unei Rusii imprevizibile. El a lăsat o corespondenţă bogată, note manuscrise care, spre regretul unui urmaş, nu au fost niciodată analizate în Franţa. Ele ne-ar permite să-l cunoaștem mai bine.

Există în romanul dumneavoastră un al doilea plan narativ tot atît de bine construit și care trimite către anii ‘70, cînd vizitaţi România în căutarea documentelor despre generalul Berthelot. Această „vizită documentară“ v-a permis în același timp să faceţi cunoștinţă cu realitatea românească din acea vreme.
Ah, România anilor ’70! Ce descoperire și ce amintiri neșterse și pline de bucurie!
Magia Bucureștiului, e adevărat, Guillermou avea dreptate cînd ne vorbea de­spre „micul Paris“. Apoi Moldova și Clujul.... Cînd mi-am adunat pe hîrtie amintirile, beneficiind acum de privilegiul vîrstei, am dat la o parte decepţiile, deziluziile, reţinînd doar aspectele pozitive. Am descoperit în acea vreme patriotismul românilor în ciuda dificultăţilor cotidiene, precum și capacitatea lor de a se adapta la constrîngerile comuniste. Păstrez amintiri exacte despre întîlniri cu oameni care aveau aceeași vîrstă ca mine, cu care împărtășeam aceeași nonșalanță a tinereţii. Dar și cu anumiţi responsabili din acea vreme, atenţi la poziţiile Occidentului... Mulţi ani mai tîrziu, l-am însoţit în calitate de aghiotant pe Jacques Chirac, care era prim-ministru, într-o vizită oficială în ţara dumneavoastră. Era o altă lume. Iar eu, un alt om.

Permiteţi-mi o ultimă întrebare: e adevărat că aţi fost atins, așa cum mărturisiți în cartea dumneavoastră, de dor, acest sentiment de nedescris, aproape mistic la români?
Cu această ultimă întrebare vreţi să daţi la o parte carapacea autorului: aveţi dreptate! Da, atunci cînd evoc dorul, știu într-un mod confuz ceea ce simt și ceea ce se poate traduce prin el. Dorul este o stare de suflet, un sentiment subtil împletind nostalgie, dorinţă, regret, dar și tandreţe. Numai un român poate însă să descrie cu adevărat această emoţie. Desigur, aţi înţeles foarte bine, România continuă să ocupe un loc aparte în sufletul meu.

Un mare prieten al Poporului Român: generalul Henri Berthelot (VII)




Ei au fost întîmpinaţi cu onoruri militare. Primarul oraşului Alba Iulia, Aurel Sava, le-a oferit conform tradiţiei, pîine şi sare. Citeste mai mult...

Un mare prieten al Poporului Român: generalul Henri Berthelot (VI)




La rîndul său, Regina Maria nota în însemnările sale, la 13 octombrie 1922, că "A început agitaţia. Oaspeţii au continuat să sosească în cursul dimineţii şi fiecare a trebuit să fie primit separat, cu onoruri militare şi altele. Prima sosită a fost Mignon. (...) A venit şi Paul cu ea. Al doilea venit a fost Bertie împreună cu Foch şi ceilalţi ofiţeri francezi care aparţin misiunii speciale; de asemenea, dragul nostru vechi prieten Berthelot şi ducele de Luyme, care este invitatul nostru special. (...) În a treia serie din cei veniţi au fost ducele de Genova şi Aii cu Baby. Noi am făcut tot timpul naveta între Peleş şi gară. Totul a decurs însă, fără nici o încurcătură specială, deşi fireşte că pentru Curtea noastră, care niciodată nu este foarte bine organizată, a constituit un efort considerabil. Peleşul este arhiplin, ocupat în cel mic colţişor". Citeste mai mult...

Un mare prieten al Poporului Român: generalul Henri Berthelot (V)




Documentul se încheie cu o declaraţie de fidelitate adresată Regelui, precizînd că absenţa de la încoronare nu înseamnă slăbirea sentimentului faţă de România Mare şi dinastie. La rîndul lor, ţărăniştii au avut o atitudine similară. Ei considerau actul de la Alba Iulia, care urma să aibă loc în 15 octombrie 1922, ca fiind "o festivitate liberală". Partizanii lui Ion Mihalache au lansat şi ei Manifestul Partidului Ţărănesc către Ţară în care erau înfăţişate motivele pentru care nu participau la încoronare: Citeste mai mult...

Un mare prieten al Poporului Român: generalul Henri Berthelot (IV)




Pretextul amînării festivităţilor l-a constituit situaţia financiară proastă, care nu s-a îmbunătăţit simţitor în anul 1922, dar, mai ales, faptul că nu erau gata hlamidele şi coroanele. Regina Maria cunoştea stadiul în care se găsea hlamida sa, dar nu a grăbit confecţionarea ei. La 22 iunie 1921, suverana nota în însemnările sale că a vizitat 3 expoziţii şcolare. "În ultima, domnişoara Frunzeanu a expus broderiile, care se fac pentru mantia mea de încoronare. Citeste mai mult...

Un mare prieten al Poporului Român: generalul Henri Berthelot (III)




Din comisie făceau parte doi reprezentanţi ai Cabinetului Averescu, ministrul Finanţelor Nicolae Titulescu şi ministrul Cultelor şi Artelor, Octavian Goga. Următorii doi membri erau diplomaţi de carieră: Constantin Nanu şi Nicolae Mişu, ultimul deţinînd şi funcţia de ministru al Casei Regale. Palatul mai era reprezentat de generalul Paul Angelescu, şeful Casei Militare a suveranului. În Comisie a trebuit inclus şi cel mai înalt reprezentant al clerului, Mitropolitul primat, Elie Miron Cristea. Citeste mai mult...

Un mare prieten al Poporului Român: generalul Henri Berthelot (II)




Tot la 31 iulie 1921, potrivit informaţiilor furnizate de suverana României în jurnalul său, "am luat masa de prînz cu dragul nostru Berthelot, Citeste mai mult...

Un mare prieten al Poporului Român: generalul Henri Berthelot (I)




Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri a favorizat cinstirea eroilor făuririi României întregite. Generalul Henri M. Berthelot a elogiat, în paginile unei reviste militare, în martie 1920, eroismul ostaşilor români pe fronturile de luptă ale războiului de întregire naţională. Citeste mai mult...

Popasuri bănăţene ale Cetăţeanului de Onoare al României, generalul Berthelot
„Războiul ne-a făcut pe noi românii să ne cunoaştem prietenii. Unul din acei care ne-a ajutat în cele mai grele clipe a fost generalul Berthelot. Ne-am legat de sufletul Generalului francez şi al poporului său prin războiul năzuinţelor naţionale şi am învins trufia duşmanului cu puterea credinţei noastre strămoşeşti. În timpul războiului, Franţa ne-a trimis ostaşi şi ei au luptat cu tot sufletul lor. În vremurile cele mai grele, Generalul Berthelot, bun şi viteaz conducător de oaste, a stat alături de noi. Şi am biruit. Drept recunoştinţă, poporul român i-a dăruit o casă în Ardeal şi astăzi cetăţeanul de onoare a României vine la el acasă. Noi bănăţenii îi spunem din adâncul sufletului nostru, bine ai venit.” („Cum cinstesc bănăţenii pe cetăţenii de onoare ai României întregite”, în „Nădejdea” din 20 septembrie 1924). De altfel, exista încă din 1921 o dovadă concretă a acestei aprecieri: în Iosefin, în onoarea militarului francez, str. Kossuth a devenit Berthelot (între Bd. Gen. Dragalina şi Piaţa Ştefan Furtună); din informaţiile furnizate de dl Octavian Leşcu, denumirea a fost păstrată până în 1949, ea fiind schimbată apoi în Bd. A. Jdanov, Bd. Tinereţii, iar acum Bd. Carol I. Măsura preceda actul normativ din 22 octombrie 1922: „Corpurile legiuitoare au votat o lege prin care se acordă generalului Berthelot, în mod gratuit, un lot de pământ împreună cu clădiri, în semn de recunoaştere a meritelor sale faţă de poporul român.” („Banatul românesc”, 5 noiembrie 1922).
Fostul şef al Misiunii militare franceze în România (octombrie 1916 - martie 1918), generalul Henri-Mathias Berthelot (1861-1931) a rămas un constant prieten al ţării noastre, revenind în câteva rânduri după încheierea primului război mondial (1922, la încoronarea regelui Ferdinand de la Alba Iulia, 1924, 1927, 1929). În anul 1924, sosirea înaltului oaspete era anunţată de ziarul „Nădejdea” în ediţia sa din 17 septembrie: „În ziua de 19 Septembrie d. Alex. Constantinescu, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, va sosi în Timişoara, de unde se va duce la Jimbolia ca să întâmpine pe generalul francez Berthelot, cu care împreună va călători la Caransebeş. De aici d. ministru Constantinescu va conduce pe Gen. Berthelot la castelul din Fărcădin (Berthelot), proprietate ce Statul român a donat cetăţeanului său de onoare.” Trei zile mai târziu, jurnalul consemna: „Generalul Ber-
thelot şi d. ministru Constantinescu au fost în ziua de 20 Septembrie oaspeţii comunităţii de avere, unde li s’a făcut o primire grandioasă.” Ştirea apărea şi în „Voinţa Banatului” din 28 septembrie: „În noaptea de Vineri, 19 l.c. a sosit în lo-calitate generalul francez Berthelot care a petrecut în oraşul nostru şi ziua de Sâmbătă 20 l.c. Generalul Berthelot care este o podoabă a armatei franceze şi un mare prieten al ţărei noastre, merge într’un sat din Ardeal unde guvernul român i’a dăruit o moşie.” În 27 septembrie, „Nădejdea” publica articolul intitulat „Ferma şi Castelul generalului Berthelot”: „Statul român, în dorinţa de a-şi arăta recunoştinţa sa faţă de marele general care în timpul răsboiului a adus nepreţuite servicii ţării şi neamului, a donat pe veci generalului Berthelot un castel în comuna Fărcădin, din judeţul Hunedoara. Acest castel, împreună cu o fermă, este situat la 5 km de gara Haţeg în cea mai pitorească poziţie în comuna Fărcădin, astăzi numită Berthelot. Pe lângă acestea, generalul a mai căpătat 160 jughere pământ, 120 jughere pădure şi 20 jughere de vie, împreună cu vitele şi instrumentele pentru o întreagă gospodărie. Castelul generalului Berthelot a fost mai înainte proprietatea renegatului Nopcea, ultimul proprietar fiind statul ungar care adusese numeroşi colonişti maghiari (ceangăi), punând astfel pe români în stare de iobăgie. Cu toate acestea din întreg judeţul Hunedoara cu o populaţie de 545 000 locuitori, abia 32 mii sunt străini, în majoritate la minele din Petroşani. Satul Berthelot (Fărcădin) păstrează şi astăzi urmele vechiului popor dac care se văd atât de bine în portul şi înfăţişările locuitorilor, iar principala ocupaţie a lor este pădurăritul şi creşterea vitelor. Astăzi ei muncesc în dijmă moşia generalului Berthelot.”
„Furcile caudine”
În „Nădejdea” din 4 octombrie, I. Bănciulescu relata: „Am însoţit pe generalul francez Berthelot dela intrarea în ţară şi până la moşia şi castelul său din comuna Fărcădin, astăzi numită Berthelot. Marele general […] era vesel de a fi putut să-şi vadă proprietatea şi pe tot parcursul drumului avea numai cuvinte de laudă la adresa ţărei pe care o numea a doua sa patrie, precum şi a bogăţiei câmpurilor noastre care străluceau în lumina soarelui de toamnă. […] De la fereastra vagonului generalul Berthelot privea mulţumit panorama naturei şi cu glas dulce spuse: «Văd satul meu. Ca unul care voiu căuta să vin mai des între sătenii din Fărcădin, am ţinut să le cunosc şi origina. Ei bine! Aceşti ţărani cu plete şi cu portul lor deosebit sunt asemănători poporului dac, care a locuit odată aceste ţinuturi, iar numele satului cred că îşi trage rădăcina dela «furcile caudine». Dovezi care vin să demonstreze temeinicia afirmaţiunilor mele stau în săpăturile ce se fac acum la Grădiştea, unde după cum desigur ştiţi domniile-voastre mai bine ca mine, se găsea vechea cetate a Sarmisegetuzei. Aşa încât eu sunt de două ori vesel. Întâiu pentru că mă aflu între români şi apoi fiindcă moşia şi castelul meu cad tocmai pe aceste locuri importante legate de istoria ţărei româneşti».
Nu după mult, trenul ministerial în care se găseau dnii Al. Constantinescu, ministrul Domeniilor, Gh. Cipăianu, ministru subsecretar, deputaţii Bursan şi Pizo, cari însoţiseră pe ilustrul general, se opri în gara Haţeg. Aici furăm întâmpinaţi de dna şi dnul Maneville, ministrul Franţei la Bucureşti, d. Plesnilă, ministru plenipotenţiar, Amos Grigor, prim-pretor şi primar al oraşului Haţeg, Oroveanu, consilier agricol, d. Dr. Selariu etc. care urară bun venit înalţilor oaspeţi. D. general Berthelot şi cu însoţitorii plecară la castelul din Fărcădin cu trăsurile şi automobilele”.
Aceeaşi publicaţie consemna, în 8 octombrie, şi plecarea: „Generalul francez Berthelot a părăsit în ziua de 5 Octombrie ţara noastră, reîntorcându-se în Franţa. Ilustrul general a plecat ducând cu el cele mai frumoase amintiri şi anunţul că la anul va veni iar la moşia sa de la Fărcădin.”
La Beregsău
Nu au lipsit din presa vremii notele maliţioase ale ziarelor de opoziţie. Iată ce scria „Voinţa Banatului” din 12 octombrie: „D. ministru Al. Constantinescu (cea mai grasă excelenţă a actualului cabinet, exceptând pe d. general Moşoiu), deci d. Al. Constantinescu, ministrul domeniilor, s’a plimbat în ultimul timp, în automobil şi în tren ministerial, aproape numai prin Banat, de care - vai de capul nostru! - a prins mare dragoste. Zilele trecute, d. ministru al domeniilor, l’a dus şi pe d. gen. Berthelot la o împroprietărire în comuna Beregsău.” Iar cu o săptămână mai devreme, apărea articolul „Pe cine au sărbătorit caransebeşenii?”: „Marele general francez Berthelot, venit în România pentru a petrece câteva zile la ferma lui din ţara Haţegului, a fost sărbătorit în mod deosebit de populaţia acestui colţ de ţară. Din Timişoara, distinsul oaspe a plecat la Caransebeş, unde locuitorii orăşelului i’au făcut o primire grandioasă. Dar abia plecat din oraş, clica liberală din acea localitate a lăţit vestea că nu pe marele general l’au sărbătorit caransebeşenii, ci pe grăsuţul ministru al agriculturei (care însoţea pe gen. Berthelot). Nici că se putea o apucătură mai nedemnă din partea celor câţiva liberali căpătuiţi. Suntem rugaţi să desminţim categoric. Caransebeşenii au sărbătorit pe marele general Berthelot, pe acel prieten al României care la Iaşi a susţinut cu tărie cauza aproape pierdută a românismului, iar nu pe Alecu P., cel care îşi transporta în trenuri speciale butoaie cu vin şi gâştele atunci când poporul ţării îngenunchiate se decima pe drumurile pline cu noroi în iarna anului 1917!”.
După trei ani
Generalul revenea în 1927, iar popasul său era relatat în ziare apărute în 29 mai. „Voinţa Banatului” anunţa: „Banatul a primit săptămâna trecută vizita înaltă a marelui general care a condus armatele aliate atunci când speranţele neamului nostru erau mai mici. Suliţa înfiptă de el la timpul potrivit în coasta armatelor dujmane a fost pârghia puternică care, sprijinită de patriotismul şi forţele inimilor soldaţilor noştri, a răsturnat cu violenţă şi demnitate piatra greoae ce ne apăsa în acele momente. Adăugăm şi glasul nostru tuturor românilor cari i-au urat un «Bine ai venit», cu toată dragostea cuvenită unuia dintre cei mai aleşi cetăţeni ai României-Mari, fiindcă ştiut este că Guvernul român a oferit cetăţenia de onoare a ţării noastre marelui oaspe al Banatului de zilele trecute.” Elemente despre programul vizitei erau în „Gazeta Banatului”: „Duminică seară, a sosit la Timişoara cu Simplonul, venind dela Paris, d. general Berthelot. La sosire, distinsul oaspe a fost salutat de autorităţile locale. Dela Timişoara, d. general Berthelot a plecat la Arad, unde i s’a făcut o foarte mare primire de populaţie şi autorităţi. În ziua de 24 mai, oaspele francez va pleca la moşia sa Fărcădin, apoi va vizita Clujul, Tg. Mureş şi Iaşul. De acolo, va veni la Bucureşti, unde va rămâne până în ziua de 8 iunie, când va pleca în Franţa”.



Donaţie către Academia Român?
La 4 februarie 1931, în „Însemnări politice”, Grigore Gafencu nota: „Ieri, şedinţă de doliu, la Cameră, pentru Ber-thelot. Vorbesc toţi şefii - Cicio, Mironescu, Duca, Goga, Iorga, Lupu, George Brătianu, I. Th. Florescu! O revărsare de elocinţă pompoasă - de dureroase banalităţi. Românul are simţ critic. Nu are însă măsură. […] Singurul original - nici banal, nici pompos - uimitor ca întotdeauna Iorga. Începe prin a bate câmpii, ca de obicei. Atacă pe cei care la Iaşi nu au vrut lupta până la capăt. De ce? Nu-l ştiam, de altfel, un adept înverşunat al Triunghiului Morţii. Apoi vorbeşte de «noaptea despărţirii» de la Iaşi, când misiunea Berthelot a părăsit ţara. Iorga nu a văzut, la acea despărţire, decât prea puţină lume: regele, regina şi el. Ceilalţi români, ingraţii nu au venit. Nu este exact. Tot Iaşiul, toată România în exil erau la gară. Îmi aduc aminte cum, în trăsuri, în căruţe, unii pe jos, cu toţii ne-am dus la staţia îndepărtată, să salutăm plecarea francezilor. A fost noaptea cea mai neagră, cea mai dureroasă a întregului război.” Iar „Realitatea ilustrată” din 12 februarie consemna: „Oameni cari au făcut frontul în luptele aprige din Moldova […] spun că ţăranii noştri, cu bunul lor simţ şi cu bună voia înăscută, îl botezaseră «gheneralul Burtălău» […]”. Prin testament, averea sa din România a revenit Academiei Române.
În anul 2001, în urma unui referendum, comuna Unirea (denumire în vigoare din 1965), redevine General Berthelot; la festivităţile prilejuite de 140 de ani de la naşterea generalului participă şi Christian Vigné (bunicul său a fost vărul lui Berthelot).



Serbările încoronării
Generalul francez a fost invitat şi la serbările încoronării regelui Ferdinand şi reginei Maria de la Alba Iulia din octombrie 1922: „Cetatea Belgradului a îmbrăcat haină de sărbătoare. Frumoasele porturi naţionale din Bihor, Maramureş, Bucovina, din Banat şi Ardeal au schimbat faţa orăşelului. Sunt ţăranii noştri, veniţi cu zecile de mii. […] Rând pe rând sosesc mareşalul Foch, ducele de York, generalul Berthelot, ducele de Geneva şi membrii ceilalţi ai misiunilor, cum şi reprezentanţii tuturor legaţiunilor din Bucureşti.” („Banatul românesc”, 22 octombrie). De altfel, revista „Magazin istoric” (nr. 12/2003) a redat şi un episod bănăţean din presa vremii („Îndreptarea” din 14 octombrie), petrecut în 12 octombrie: „Gara Lugoj era splendid decorată cu drapelele aliate. Pe peron aşteptau miniştrii Franţei, Spaniei, Italiei, delegaţii armatei, directori de la căile ferate, prefectul Burzan etc. O companie din Regimentul 17 infanterie dădea onorurile. «Simplonul» soseşte la orele 9 dimineaţa şi e primit în sunetul muzicii. Primul descinde ducele de Genova care, împreună cu generalul Petain, au trecut în revistă soldaţii companiei înşiraţi pe peron. Bătrânul duce purta uniforma de amiral al marinei italiene. A coborât apoi ducele de York, care a trecut la rându-i compania în revistă, după care au urmat mareşalul Foch, generalul Weygand, generalul Ber-
thelot şi colonelul Wasseigne. Din tren, au mai descins Infantele Alfons şi Infanta Beatrice a Spaniei, sora reginei Maria, mitropolitul Ghermanos, delegatul patriarhului de la Constantinopol”.
Încoronarea a fost sărbătorită şi pe Bega în zilele de 15, 16 şi 17 octombrie: „La ora 11, în momentul când se va pune coroana pe capul M.M.S.S.-lor la Alba-Iulia, vor suna toate clopotele din Timişoara, iar artileria va trage 101 salve. La ora 11 vor defila prin faţa pavilionului ridicat în Bulevardul Regele Ferdinand […] armata, şcoalele, diferite organizaţii şi bresle, pompieri”.

http://www.agenda.ro/2005/44-05-senz1.htm