Walser[v=]

Printre vocile cele mai autorizate care s-au făcut auzite a fost cea a lui Klaus von Dohnany, fost primar al orasului Hamburg, fiul unuia din înaltii ofiteri care au participat la unul din atentatele esuate împotriva lui Hitler, si care a fost împuscat din ordinul Führe-rului. Dohnany îi reaminteste lui Ignatz Bubis, într-un articol publicat tot în "Frankfurter Allgemeine Zeitung" că si "germanii îsi au sensibilitătile lor, sunt vulnerabili" si încearcă să descrie ceea ce resimte un german care a fost prea tînăr (sau chiar nenăscut) pentru a putea stopa crimele comise de nazisti. Desi nu este vinovat, el încearcă un sentiment de vinovătie pentru generatiile înaintasilor. El resimte "rusinea" asa cum Walser a denumit-o. El stie că amintirea atrocitătilor comise de nazisti trebuie păstrată "trează". Pe de altă parte, stiindu-se nevinovat, nu doreste să fie permanent confruntat cu această rusine germană, ca si cum cel care-i reaminteste permanent de "această rusine" ar fi mai bun, prin simplul fapt de a-l obliga să-si rememoreze trecutul. Von Dohnany se întreabă însă si cum ar fi procedat evreii dacă în timpul celui de-al Treilea Reich, nu ei ci altii ar fi fost prigoniti, deportati, internati si ucisi în lagărele de concentrare. Ignatz Bubis a ripostat la articolul lui von Dohnany, cotîndu-l drept "bösartig" - rău intentionat, malefic. Von Dohnany i-a răspuns din nou preopinentului său, care la rîndul lui a rămas "tare pe pozitie", considerînd că Walser ar fi predicat refularea, uitarea si întoarcerea privirii de la cele întîmplate în timpul nazismului. A urmat un schimb de scrisori, publicate tot în paginile presei, între cei doi, si încă un articol, scris de fostul presedinte al Germaniei, Richard von Weizsäcker, în care se atrăgea atentia, între altele, si asupra "ecoului" nefavorabil pe care polemica l-a stîrnit în străinătate.


Disputa a luat amploare, a primit un nume, Bubis-Walser si a umplut paginile celor mai prestigioase publicatii germane: "Die Zeit", "Der Spiegel", "Weltwoche", "Die Woche". Si - concomitent, programele televiziunii germane au difuzat dezbateri pe aceeasi temă, cu participarea unor intelectuali si filozofi de prestigiu, scriitori si oameni politici francezi, germani, evrei: von Dohnany, André Glucksmann, Alfred Grosser, Ralf Giordano, György Konrad. În dezbatere a intervenit si Günter Grass, în apărarea colegului său Walser. Detaliul este interesant, tocmai fiindcă Grass a fost cel care cu decenii în urmă afirmase că scindarea Germaniei ar fi fost o pedeapsă meritată pentru Auschwitz. Ignatz Bubis a fost apărat, de pildă, de pastorul evanghelic Friedrich Schorlemmer, laureat si el al Premiului Păcii, dar criticat de alt laureat al aceluiasi premiu, A. Glücksmann sau de politologul francez Grosser. De notat din nou că ambii, atît Grosser cît si Glücksmann se numără printre cei mai vajnici promotori ai reconcilierii franco-germane si că amîndoi sunt evrei. Interesant este că, la început, ideile si opiniile lansate erau suficient de clar polarizate: cine era împotriva lui Walser, a felului în care scriitorul, îsi articulase ideile, se situa implicit de partea lui Bubis... Ulterior, pozitiile s-au nuantat iar dezbaterile s-au deplasat din terenul unei dispute de factură pe alocuri scolastică, în cel al clarificării unor notiuni, idei, comportamente fată de trecut si de prezent.
În discutie a fost adus conceptul de normalitate, însotit de o altă chestiune - aceea dacă germanii sînt sau nu un popor normal. Faptul că Walser, îndrăznea să afirme public ceea ce germanii simteau sau gîndeau în sinea lor, a fost interpretat fie ca o formă de antisemitism latent - de unii, fie ca un indiciu al unei normalităti recîstigate - de altii. Dar, acelasi fapt a fost întîmpinat cu temerea că s-ar putea ca germanii să dea uitării trecutul nazist, chiar dacă, în Germania, acest trecut a fost elucidat în mod exemplar - după cum opinează vecinii republicii federale, si mai ales francezii - unde dosarul "colaborationist" din istoria "marii natiuni" a fost deschis foarte tîrziu. Or, un indiciu cert al normalitătii, al dialogului care poate fi întretinut în termeni rationali l-a oferit mult-asteptatul dialog "fată în fată" dintre Bubis si Walser.
Organizată de "Frankfurter Allgemeine Zeitung", în chiar redactia publicatiei, confruntarea verbală dintre cei doi a fost televizată. Transcrisă cuvînt cu cuvînt, ea a apărut a doua zi în paginile aceluiasi cotidian, a fost reluată la posturile germane de televiziune. Bubis si-a retractat afirmatia că Walser ar fi un incendiator spiritual, dar a rămas fidel în continuare ideii că scriitorul nu a găsit cuvintele potrivite, dînd astfel nastere la neîntelegeri, false interpretări sau deschizînd chiar usa unor atitudini antisemite. Walser a respins aceste presupuneri, afirmînd că preferă o constiintă liberă care ajunge la rezultate inacceptabile, unei constiinte înlăntuite în albia confortabilă a locurilor comune. Fără a fi vorbit despre normalitate, concluzia schimbului fătis de păreri dintre cei doi protagonisti ai disputei este că însăsi posibilitatea de a purta un dialog pe marginea unui trecut atît de dificil, de încărcat, un trecut care refuză să treacă - este semnul normalitătii. Nu întîmplător, consemnarea cuvînt cu cuvînt si literă cu literă a dialogului Bubis-Walser a fost intitulată în paginile ziarului - Avem nevoie de un nou limbaj al memoriei.

Rodica Binder

- Rodica Binder: Disputa Bubis-Walser
Cea mai aprigă dispută intelectuală în jurul trecutului nazist, al evaluării sale, pe care Germania a trăit-o după 1986 (cînd a avut loc celebra Historikerstreit) a fost generată de cuvîntarea rostită de Martin Walser în toamna lui 1998, cu prilejul festivitătii de decernare a Premiului Păcii, atribuit de Asociatia Librarilor Germani. Alocutiunea rostită de Walser în fata unor înalte oficialităti ale vietii publice si politice, difuzată în direct de posturile germane de televiziune, publicată si în paginile marilor ziare, s-a intitulat Banalitatea binelui. Titlul este o aluzie directă la conceptul de banalitate a răului, pus în circulatie de Hannah Arendt, cu referire la atrocitătile comise de nazisti sub ochii opiniei publice.
În textul său, Martin Walser pledează pentru un nou limbaj al rememorării celor întîmplate în timpul celui de-al Treilea Reich. O face însă de pe pozitiile propriei subiectivităti scriitoricesti, deschizînd cale liberă, prin unele stîngăcii si ambiguităti retorico-discursive, unor false, nedorite, ba chiar imprevizibile interpretări, dar o face dînd glas unor sentimente si gînduri pe care mii de germani le aveau fără a îndrăzni să le rostească. Martin Walser anulează cîteva tabuuri în discursul său. Interesant este că a fost sustinut pe parcursul întregii dispute de numerosi intelectuali notorii si de circa o mie de cititori care i-au adresat scrisori.
Cîteva fragmente din discursul rostit de scriitor la ceremonia decernării Premiului Păcii (prin care, asa cum spunea cel mai temut critic literar, Marcel Reich Ranicki, Walser si-ar fi ratat rolul de orator) se află la originea unei dezbateri care s-a extins din cercurile specialistilor si intelectualilor pînă pe paginile ziarelor de bulevard, pe ecranele televizoarelor, polarizînd si conversatiile de cafenea. Vîlva iscată de cuvîntarea lui Martin Walser a durat cîteva luni; controversele pe care le-a generat s-au desfăsurat în termenii unei admirabile decente, în pofida înfierbîntării spiritelor. Disputa a atras si atentia opiniei publice internationale - ea devenind o probă exemplară a modului în care, fără a mistifica istoria, fără a eluda părtile ei tenebroase, o societate precum cea a Germaniei zilelor noastre îsi asumă un trecut dintre cele mai dificile. aceeasi dispută a relevat încă o dată ce pondere, ce fortă explozivă pot avea în viata cetătii, uneori, cuvintele unui scriitor. Între timp, plăcile tectonice puse în miscare de cuvîntarea lui Martin Walser s-au reasezat, într-o nouă configuratie, generatoare, poate, de noi interpretări. Dar mai întîi, ce a afirmat Walser în exploziva sa cuvîntare?
Sceptic de felul său, dezarmant de sincer si, totusi, vulnerabil pe alocuri, Walser porneste de la premiza că auditoriul se asteaptă la un discurs critic, eventual la o predică duminicală, la un text hrănit din vesti rele, cu un îndelungat ecou mediatic. Autorul refuză un astfel de "model" decis să-si apere "colectia de frumuseti", să rămînă opac în fata unor situatii neplăcute sau grave la a căror înlăturare nu poate contribui. Walser mărturiseste că dispune de cîteva locuri de refugiu, atunci cînd pe ecranul lumii sunt proiectate imagini de nesuportat si consideră că această formă de autoapărare în fata agresiunilor realitătii nu contravine bunei cuviinte. Laureatul Premiului Păcii afirmă că nu poate fi obligat să suporte "insuportabilul", că este exersat în ocolirea anumitor gînduri (Wegdenken), că a fost nevoit să învete să-si întoarcă privirile la nevoie si că nu poate lua parte la "descalificarea procesului de refulare". Walser îsi reaminteste că Freud reclama înlocuirea refulării prin prejudecăti si mărturiseste că fără refulări si fără privirile întoarse de la anumite orori, nu si-ar fi putut trăi zilele si cu atît mai putin noptile. De aceea este de părere că nu toate păcatele trebuie ispăsite si că nici nu ar putea trăi într-o astfel de lume.
După enuntul acestor păreri si crezuri strict personale, Martin Walser postulează unul din principiile moralei sale: constiinta individuală nu poate fi delegată. Din acest moment, discursul lui devine unul critic la adresa unui anumit mod în care mass-media tematizează si prezintă trecutul nazist si unele aspecte ale realitătii contemporane. În această din urmă categorie, este amintit felul în care anumite publicatii au reactionat la incidentele de natură xenofobă, în cursul cărora au fost incendiate în noile landuri, unele cămine de azilanti. Fraze ca "populatia care simpatiza cu incendiatorii a instalat în fata căminului în flăcări, gherete unde se vindeau cîrnăciori fierbinti" depăsesc propria sa fantezie moral-politică, împiedicîndu-l să acorde unui astfel de enunt valoarea de adevăr. Walser consideră că astfel de enunturi îi stîrnesc bănuieli; între acestea, si bănuiala că autorii unor asemenea texte vor să pricinuiască "durere" germanilor, să-i "rănească", din convingerea că ei "merită acest lucru". În ultimul sfert de veac, doar despre germani si austrieci s-a putut vorbi în termeni atît de flagelanti. Constient de povara istorică a "eternei rusini" (aluzia este evidentă, este vorba despre Holocaust), Walser observă că nu trece o zi fără ca această rusine "să nu ne fie prezentată". Desi niciodată nu a crezut că ar putea părăsi tabăra celor "învinuiti", scriitorul german afirmă că, spre a se usura de această povară a flagelărilor permanente, trebuie să-si spună siesi că în mass-media s-a instituit "o rutină a învinuirii". Nici o persoană demnă de încredere nu neagă Holocaustul, nici un om rezonabil nu se îndoieste de grozăvia Auschwitz-ului - afirmă Walser, spre a mărturisi apoi că în sinea lui există ceva care se apără de continua prezentare a acestui trecut, asa cum este făcută ea de mass-media. Si, printr-un efect paradoxal, în loc de a resimti recunostintă pentru neîncetata ipostaziere a "rusinii", el, scriitorul Walser, începe să-si "întoarcă privirile", să privească în altă parte. Nu în primul rînd interdictia de a uita cele întîmplate, nu stimularea reflectiilor pe marginea ororilor petrecute ar cosntitui motivul real al prezentării "rusinii", ci "instrumentalizarea acesteia în scopuri imediate, scopuri bune, onorabile" - afirmă Walser, spre a sublinia că este vorba totusi de o instrumentalizare.
Criticile formulate la adresa modului în care germanii vor să depăsească efectele scindării - pornesc de la bănuiala că facilitarea unui nou Auschwitz ar fi posibilă. Dar, consideră Walser, există chiar unii autori care au legitimat scindarea Germaniei, prin existenta Auschwitz-ului. Numai că acela care întrevede existenta unei singure căi care ar putea sfîrsi la Auschwitz, acela transformă relatiile dintre germani si evrei într-o catastrofă istorică predestinată. Autorul face referiri la un discurs al său rostit în 1977 în care era explicit articulat sentimentul insuportabil pe care i-l pricinuia ipoteza esuării în catastrofal a istoriei germane. Auschwitz - afirmă Walser în actualul său discurs, nu se pretează la a fi transformat într-o "amenintare de rutină", "într-un mijloc de intimidare" într-o "măciucă morală" sau fie si numai "într-un exercitiu obligatoriu". Ritualizarea acestei rusini are calitatea unei rugăciuni "ipocrite". Scriitorul se întreabă apoi căror bănuieli i se expune cel care afirmă că germanii ar fi un popor "normal", o societate "normală"? Prin incursiuni în literatură, filozofie si istorie, prin invocarea unor autori (Kleist, Hegel, Heidegger, Thomas Mann), Martin Walser încearcă să deslusească ce înseamnă "o constiintă împăcată", o constiintă curată, la nivel individual. Actele constiintei colective riscă de a fi pur simbolice. Ideea în favoarea căreia pledează el este aceea a asumării individuale a rusinii, a vinovătiei, în afara gesturilor publice si ritualizate. Or, cu cît un scriitor este mai cunoscut, cu atît mai des va fi el considerat competent în tot felul de chestiuni. În realitate, el răspunde doar pentru sine si doar în acest fel poate fi util si celorlalti. Această utilitate (Brauchbarkeit) - opinează Walser la încheierea discursului său - se iveste doar în cursul celei mai frumoase cooperări inocente care există pe această lume: cooperarea dintre scriitor si cititor. Or, tocmai această cooperare se află la originea disputei iscate imediat după ce Martin Walser si-a rostit discursul.
Utilitatea discursului rostit de Martin Walser, acea "Brauchbarkeit" depăseste cu mult dimensiunea mediatică a dezbaterilor pe care le-a provocat. Walser repune în discutie de pe pozitiile generatiei sale, si ale generatiei tinere chiar, imperativul rememorării continue a celor întîmplate în timpul celui de-al Treilea Reich si nevoia, dorinta firească, inocentă, a subiectilor umani de a opri sau încetini travaliul necontenit al memoriei. Numai că, procedînd astfel, Walser este prizonierul unui paradox, asa cum constata pe bună dreptate unul din cei mai prestigiosi publicisti germani, Frank Schirrmacher, redactor al cotidianului "Frankfurter Allgemeine Zeitung". (În paranteză fie spus, în paginile acestui cotidian a fost publicat atît discursul scriitorului, cît si controversele care l-au urmat, inclusiv refuzata, amînata si în cele din urmă totusi acceptata confruntare dintre Walser si Ignatz Bubis, presedintele Consiliului Central al Evreilor din Germania). Paradoxul la care Schirrmacher s-a referit este următorul: generatia lui Walser este obiectiv nevinovată, deci pe cît posibil, fericită, dar în acelasi timp, prin actul ei de nastere parte a unui întreg care se făcuse vinovat. Dar nu atît paradoxul situatiei în care scriitorul se află, cît cuvintele pe care Martin Walser le-a ales spre a problematiza, într-un plan individual si subiectiv, complexa relatie dintre imperativul rememorării si nevoia de a uita, au iscat controversele devenite publice.
Imediat după rostirea discursului, Ignatz Bubis, (care si-a pierdut o bună parte a familiei în lagărul nazist de la Auschwitz) a reactionat fată de cîtiva termeni folositi, între care "instrumentalizarea Holocaustului", transformarea Auschwitz-ului într-o "măciucă morală" sau "ritualizarea exercitiilor obligatorii ale memoriei". Dacă Walser este într-atît de iritat de "instrumentalizare", atunci strămosii lui ar fi trebuit să se îngrijească ca Auschwitz-ul să nu fi existat - considera Ignatz Bubis într-un interviu acordat agentiei de stiri Associated Press. Si tot cu această ocazie, presedintele Consiliului Central al Evreilor din Germania a mentionat că se va opri mai îndeaproape asupra "observatiilor" făcute de Walser, cu prilejul ceremoniei de comemorare, de la 9 noiembrie, a victimelor pogromului comis de nazisti în 1938, în cursul asa-numitei "nopti de cristal". Într-adevăr, Bubis a centrat aproape întreg discursul său comemorativ asupra cuvîntării lui Walser, polemizînd cu ideile scriitorului. Presedintele Germaniei, Roman Herzog, a intervenit încercînd să reaseze termenii într-un context "obiectiv". Dar Bubis lansase deja scriitorului german vexantul epitet de "incendiator spiritual". Astfel, chiar dezbaterile ce nu aveau să întîrzie, ocupînd foarte intens opinia publică din Germania si cercurile intelectuale din străinătate vreme de cîteva luni, au primit din start o puternică nuantă emotională.

- Romanita Constantinescu: Trecutul dincolo de memorie si amintire
Romanul pentru care Martin Walser a primit Premiul Păcii acordat de librarii germani în toamna anului trecut, O fîntînă vie (Ein springender Brunnen, Suhrkamp, Frankfurt, 1998) contine in nuce ideile pe care Walser le-a exprimat în cuvîntul de multumire pentru premiu si care au trezit reactii tăioase în presa germană. Asa cum se întîmplă întotdeauna însă, preopinentii lui Walser, începînd cu Ignatz Bubis, s-au rezumat la a comenta cuvîntarea, iar nu cartea, desi poate că mai revelator ar fi fost să se procedeze invers, chiar dacă acest lucru ar fi avut consecinte încă si mai dureroase pentru marele scriitor care rămîne Martin Walser sau poate tocmai pentru aceea.
O fîntînă vie e un roman autobiografic, o mărturie despre invadarea monstruoasă a omului - a sătenilor din Wasserburg, a vietii unui copil pe nume Johann - de către istorie (cum ar spune Philippe Aričs) în vremea de după primul război mondial si pînă la sfîrsitul celui de-al treilea Reich. Această mărturie îsi propune să restituie memoriei istorice colective simtul pierdut, neconventional al particularitătilor, să dea o interpretare diferentială istoriei, amenintată de ritualizarea, monumentalizarea si instrumentalizarea celor întîmplate, după cum crede Walser. Situatia conflictuală între întelegerea majoră, oficială a ororii si întelegerea minoră a ei, dintr-o perspectivă îngustă, privată, neautorizată a fost transpusă în vremea din urmă pînă si în interpretările date binecunoscutei balade Regele ielelor, Erlkönig, a lui Goethe. Dacă pînă acum fusese autorizată doar viziunea matură si lucidă a tatălui care-si poartă fiul în brate, viziune după care ielele pe care copilul crede că le vede sînt doar rodul imaginatiei lui cuprinse de o febră fatală, iată că s-ar putea ca, dimpotrivă, copilul să aibă dreptate, să simtă si să înteleagă cu toate resursele lui psihice si fizice primejdia, în vreme ce tatăl nu vrea decît să-l abată de la adevăr, să-si impună propria întelegere deformată, linistitoare pentru sine, prin care preferă să accepte moartea propriului copil, decît să se pună pe sine sub semnul îndoielii si să lupte pentru el, pentru viata si viitorul lui asa cum numai el, copilul, le poate vedea. Primejdia jocului ielelor devine aici primejdia istorică, fascinatia răului căreia copilul i se opune, dar căreia, lipsit de ajutorul propriului tată, îi cade victimă inocentă. Să ne gîndim la toti copii de 10-11 ani, precum eroul romanului, împinsi si otrăviti de fanatismul părintilor lor, pe care sfîrsitul războiului îi găseste - sau nu-i mai găseste - voluntari în grupările armate speciale de apărare antiaeriană. În tot cazul, la Walser mama este cea care - pragmatică - "intră în partid" încă de la început pentru a nu-si pierde clientii micului restaurant provincial pe care-l conduce, în vreme ce tatăl, fantast, încrezător în afaceri în cîte în lună si în stele, poet al vietii îsi pierde prestigiul în fata tuturor, mai putin în fata propriilor copii. Martin Walser încearcă în Fîntîna vie să reabiliteze, precum am văzut că se întîmplă în interpretările mai noi la Regele ielelor, întelegerea copilului care a fost, avînd încredere nelimitată în experienta acestuia, pentru a redescoperi pentru sine ce s-a întîmplat cu adevărat în noaptea aceea de spaimă, cînd ielele au jucat.
Atît de mare este această încredere a lui Martin Walser în mărturia copilului, chiar crudă, nedreaptă, "politic si etic incorectă", dar "autentică" cel putin, si atît de mare neîncrederea în absolut toate vocile autorizate de astăzi, încît ar vrea să-si sugrume propria voce, vocea adultului, vocea prezentului pentru a redobîndi pentru trecut o prezentă magnifică si utopică, fără de stăpîn. amintirea ar trebui să izvorească vie, dintr-un "interes fără interes fată de trecut".
DAR CE AMINTIRE este aceea care ne aminteste si pe noi în curgerea vremii? "Prezentul" vînat de Walser e o mărime bizară, fără loc, un moment spatiat în curgerea timpului, prin care succesiunea lui infinită s-a oprit, ca si orice întelegere istorică de altminteri. Nu mi se pare grav un episod ca acela în care personajul copil, Johann, întîlnind la sfîrsitul războiului un vechi camarad de scoală, Wolfgang, umilit pentru că mama lui era evreică, nu poate si nu vrea să încerce empatie fată de frica de moarte a acestei familii, amenintată ani în sir cu demascarea si deportarea. Poate că acesta a fost sentimentul autentic al copilului învins de sentimente subterane de vinovătie fată de camaradul lui în apărarea căruia nu putuse spune un cuvînt cînd acestuia i se aruncase bicicleta în rîu, întîmplare pentru care nici acum nu găseste cuvinte. E înfricosat de moarte ca Daniel în groapa cu lei la întoarcerea acasă într-o curte plină de soldati străini, după ce fusese soldat-copil la apărarea antiaeriană, înfricosat de ceea ce afla pentru prima oară despre oamenii si satul pe care credea că îi cunoaste atît de bine, de sinuciderile, mortile, accidentele care curg într-o lume care nu mai are puterea să creadă în viată. Johann îsi plînge încă fratele mai mare, mort, mortii lui îl cheamă. Se îndrăgosteste, încercînd cu disperare să uite, să uite chiar de vinovătia de a iubi printre atîtia morti, trezită iar în vis, în noapte. Nefericită mi se pare însă identificarea lipsită de distantă dintre Walser-autorul, cel din exprimările publice, si acest copil pe care si-l aminteste si pe care-l iubeste vădit. Frica lui Walser de a fi pus să exprime sentimente pe care el însusi nu le-a încercat, de a face un exercitiu colectiv al durerii, pe care îl bănuie aprioric de fariseism, e nemotivată: în fond, el nu mai este acel David în groapa cu lei. Exercitiul memoriei timpului istoric nu se reduce nici pe departe la cultivarea amintirii personale, oricît ar fi ea de autentică, cu atît mai putin la fixatia obsesivă pe un palier al timpului si al întelegerii de sine. Încrederea în "autenticitatea trăirii" nu e aici decît rodul unei autoînselări mai mult sau mai putin cinstite. Căci memoria este tocmai acea întelegere diferentială si reflexivă a timpului pe care Walser a dorit s-o slujească, atunci cînd si-a propus să ofere si propria sa mărturie, dar de care acum îi este teamă.
Refuzul de a regîndi trecutul si de a se regîndi pe sine în raport cu acest trecut este expresia spaimei de a nu cădea într-un "rol" prestabilit, normat social, constrîngător în raport cu dorintele proprii de autoexprimare. Cînd îsi întoarce fata dinspre prezent către trecut, se teme Walser, fiecare îsi ia în posesie acest trecut functie de interesele si presiunile momentane, retusîndu-l, făcîndu-l să justifice ceva cu care poate nu are nici o legătură: "Sînt căutate motive, care ar putea justifica faptul că individul este cum este. Unii au învătat să-si respingă propriul trecut. Au dezvoltat un trecut, care trece azi drept mai favorabil. Fac asta de dragul trecutului. Aflăm doar prea exact, ce fel de trecut ar fi trebuit să avem, dacă vrem să răzbim în prezentul care domneste acum. Am asistat de cîteva ori cum oamenii s-au strecurat de-a dreptul din trecutul lor, pentru a putea oferi prezentului un trecut mai prielnic. Trecutul ca rol. Există putine lucruri în economia constiintei sau comportamentului nostru care să aibă atît de puternic caracter de rol precum trecutul (subl. mea, R.C.). Că oamenii cu trecuturi neasimilate si denivelate atît unele fată de altele cît si în sine ar putea trăi împreună ca diferiti, asa cum au devenit prin trecuturile lor, aceasta însemna a gîndi la modul optativ, în termenii dorintei. În realitate felul de a te raporta la trecut este cu fiecare deceniu tot mai sever normat". Tema rolului ca predeterminare a conditiei noastre sociale nu este nouă nici în romanul modern german, unde evoluează paralel cu precizarea conceptului în sociologie, nici la Martin Walser. Într-un roman din 1960, Halbzeit (Repriza), eroul se simte miscîndu-se ca într-o piesă în care toate rolurile sînt deja distribuite si în care el cu anevoie si-ar mai putea găsi unul. Individul social înlăntuit nu are nici măcar libertatea actorului de a-si interpreta cu mai mult sau mai putin geniu rolul: "Sîntem marionete, care - în absenta actorului si a publicului - fac încercarea zadarnică de a clămpăni din membre". Sase ani mai tîrziu perspectiva s-a modificat fundamental; în romanul Das Einhorn (Unicornul) eroul se lasă sedus de patima lui pentru fictiunea de sine, pentru "roluri" fanteziste, trucate, stilizate. Aventurier al identitătii, si nu victimă neputincioasă a ei, el e un Don Quichote, un maestru al identificărilor ludice, al autostilizării, proiectiilor si atributelor imposibile. Din adăpostul pe care i-l oferă "măstile" perfecte îi scoate pe ceilalti afară din ascunzisurile lor, ajungînd să-i vadă si să-i înteleagă mai bine. Cu O fîntînă vie Walser pare să se fi întors la teama de performanta socială într-o lume alienantă si la acea cultură idealist-protestantă a interioritătii (Innerlichkeitskultur), desuetă astăzi. Toate atitudinile si identitătile pe care ni le-am putea imagina privitor la trecutul nostru - dacă nu am face-o cu onestitatea sondării de sine pînă în clipa primordială, se întelege - s-ar afla deja într-un depozit accesibil, colectiv, într-un dulap pentru recuzită, din care ne servim după necesităti. Iar Walser se teme de acest "trecut complet accesibil, limpede, purificat, aprobat, total convenabil pentru prezent. Corectat din punct de vedere politic si etic. Preexersat de semnii nostri cei mai întelepti, cei mai fără de prihană, cei mai buni". Putini au înteles că sfidarea pe care scriitorul a aruncat-o lumii, vrînd să-si amintească de mutatiile sufletesti mai putin onorante ale eroului său imediat în primele zile de la terminarea războiului e si un rechizitoriu aspru, dar ascuns la adresa propriei persoane, expusă astfel dureros si fără milă. Confundarea cu rolurile impuse, constrîngătoare ni s-ar putea părea o eliberare usoară de povara propriei responsabilităti de a ne aduce aminte curat si limpede ceea ce cu adevărat am fost: "Orice ar fi fost trecutul nostru, ne-am eliberat de tot ceea ce mai era asa în el si pe care nu-l mai doream. Poate că s-ar putea spune: ne-am emancipat. Atunci trecutul nostru trăieste în noi ca unul depăsit. Ca unul învins. Trebuie să răzbim cu bine mai departe. Dar să nu mintim totusi asa încît să observăm asta singuri".
Si totusi la întrebarea ce am fost cu adevărat cîndva si unde mintim cînd ne aducem aminte, Walser nu poate răspunde cu fermitate canonică. Nu numai identitatea eroului principal, ci si identitatea celorlalte personaje, a victimelor si a autorilor terorii se divide, înfloreste mirific într-o multime de ipostaze, de roluri "cu sau fără voie" care vor să se salveze unele pe altele, să ofere persoanei suficientă duplicitate, cîtă să-i asigure iesirea glorioasă din negurile si ambiguitătile istoriei. Există un episod laconic în această carte (episodul "vietilor paralele") în care Walser îsi dă măsura întreagă a fortei lui scriitoricesti, răsturnîndu-si subtil chiair propriile premize reflexive din carte, dar si din afara ei. Johann se găseste simultan în două locuri în aceeasi zi, după mărturiile contrazicîndu-se ale sale si ale familiei. Se face mai întîi că Johann ia urma circului La Paloma strămutat acum, după reprezentatii în Wasserburg care se soldaseră cu o cruntă bătaie administrată clovnului pentru glumele sale politice, la Langenargen. La Langenargen Johann vrea să o întîlnească încă o dată pe micuta Anita, copil de circ, prima lui iubire, cu care si vorbeste în voie despre ce s-a întîmplat cu clovnul si despre ce gîndesc oamenii în sat. Întors acasă, cu frica de a nu fi pedepsit pentru escapada lui de o zi, Johann află însă că în tot acest timp a fost nelipsit de aici, sub privirile celorlalti. Ba chiar în ziua respectivă, în care îi luase locul un alter-ego plin de bunăvointă (descoperit ca uzurpator doar de cîinele fidel al băiatului), se întîmplaseră lucruri uluitoare, pentru care lui Johann îi lipsea curajul în viata de toate zilele: reusise printre altele să-l stîrnească pe învătătorul lui, nazist fanatic, cu o compunere despre iubirea de patrie care nu trebuie să lezeze iubirea de patrie a celorlalti (cu exemplificări din Winnetou). Aceeasi dedublare i se întîmplă si prietenului lui, Adolf, fiul unui marcant adept al lui Hitler în sat. Se face că într-o zi Adolf îi dăruie unui sătean două scînduri de care acesta avea nevoie în timp ce tatăl lui era plecat, dar pe cînd îl ajuta pe acesta să încarce lemnul aude masina părintelui si încremeneste de spaimă. Totusi cîteva clipe mai tîrziu vede că din stiva de lemne cele două scînduri dăruite totusi nu lipsesc, se află la locul lor. Încearcă acesti copiii să scape de sub povara unui fel de a fi pe care nu-l consideră demn, măcar în fantezie? În acest joc dintre dorinta fierbinte de a fi altfel si de a face lucrurile altfel si constrîngerea unanimă nici ei nu mai stiu ce au făcut si cine au fost cu adevărat. Trecutul, ca si visul, spune în alt loc Walser, nu se lasă tras în lumina altei limbi, trecutul, ca si visul sînt pline de posibilităti, care asa cum sînt deschise înspre viitor, la fel sînt deschise si în directia contrară, precum si către celelalte tărîmuri. Îngerul păzitor, despre grija căruia îi vorbea mama lui Johann, le îngăduie copiilor să fie si aici si acolo. E ca si cînd copilul din Regele ielelor ar mai fi visat încă un vis în care sub înfătisarea sau cu ajutorul îngerului lui păzitor se desprindea din jocul lor, fără ca la sfîrsit să mai stie nici el, cu atît mai putin tatăl, în care din vise s-a pierdut pînă la urmă.