Medici[v]

Rezumarea primului mesaj :

CATERINA  DE  MEDICI-
Adevarul este prostia dusa pina in pinzele albe.
=====
LORENZO  DE  MEDICI-
Mă pot încrede mai mult în duşmanii cinstiţi decît în prietenii falşi.
=====
MARIA  DE  MEDICI-
Fiecare pictor se pictează pe sine însuşi.
=====
Alessandro
Cosimo de

Dinastia Medici, una din cele mai influente dinastii din istorie

Maria de Medici si mariajul nereusit cu Henric al IV-lea

http://istoriiregasite.wordpress.com/2014/04/28/viata-caterinei-de-medici/

http://cultural.bzi.ro/caterina-de-medici-intre-ocultism-si-magie-8142

http://cultural.bzi.ro/adevarul-despre-caterina-de-medici-7221

Caterina de Medici – o italiancă la curtea Franţei


În 1533, la numai paisprezece ani, Caterina de Medici a sosit în Franţa pentru a deveni soţia celui de-al doilea născut al lui Francisc I, ducele de Orléans. Oricât ar fi fost de substanţială zestrea tinerei florentine, era totuşi vorba despre o mésalliance: fata era doar moştenitoarea unei familii de bancheri. Această căsătorie avea însă temeinice motivaţii politice. Pentru Clement al VII-lea, unchiul miresei, consolidarea înţelegerii între familia Medici şi coroana franceză avea să permită papalităţii să nu depindă integral de bunăvoinţa lui Carol al V-lea care, cu doar şase ani în urmă, îngăduise armatelor imperiale să jefuiască Roma şi să treacă prin foc şi sabie Cetatea Sfântă. În vreme ce lui Francisc I înrudirea cu papa şi cu dinastia Medici îi servea la consolidarea proiectelor sale de hegemonie asupra Italiei şi la contrabalansarea influenţei casei de Habsburg.

Pontiful îşi conduse personal nepoata în Franţa, demonstrând în acest fel cât de mult ţinea la această căsătorie; Caterina îşi făcu intrarea în Marsilia la 12 octombrie 1533, în urma cortegiului papal, însoţită de o coregrafie extraordinară şi cu totul inedită pentru francezi. Precedat doar de un cal alb care purta Sfintele Daruri, Clement al VII-lea înainta aşezat în jilţul gestatoriu, urmat de cardinalii îmbrăcaţi în roşu, aşezaţi în şeile unor catârce albe; urma apoi Caterina, înconjurată de o mulţime de doamne şi de gentilomi călare. Şaisprezece zile mai târziu, nunta a fost celebrată cu mare fast şi seara, la capătul unui banchet oferit de papă celor doua curţi reunite, tinerii căsătoriţi au fost conduşi în camera nupţială de regina Eleonora şi de doamnele ei.

Henric şi Caterina aveau aceeaşi vârstă, nu ştiau nimic unul despre celălalt, dar ştiau ce se aştepta de la ei şi trebuiră să susţină în mod public proba. Urmărindu-le îmbrăţişările prin draperiile întredeschise ale patului conjugal, Francisc a putut să constate ca amândoi mirii „se dovediseră vioi“, iar a doua zi dimineaţă, foarte devreme, însuşi Clement al VII-lea îi vizită şi le inspectă patul. De prisos să spunem că în acele vremuri sentimentul de pudoare era mult diferit de al nostru, iar noţiunea de intimitate nu-şi făcuse încă intrarea în simţul comun. Dar dacă şi regele, şi pontiful fuseseră atât de interesaţi să verifice finalul fericit al primei nopţi a celor doi soţi încă adolescenţi, gestul se explică prin faptul că deplina consumare a căsătoriei era necesară pentru pecetluirea definitivă a angajamentelor reciproce, la care amândoi ajunseseră dupa lungi tratative. Aceasta îi dădea lui Clement al VII-lea garanţia că, oricum ar fi evoluat situaţia politică, Caterina devenise, cu titlu deplin, soţia lui Henric şi nu mai risca să fie trimisă înapoi în Italia; iar Francisc I îşi vedea legitimate ambiţiile de dincolo de Alpi şi putea să proclame cu voce tare drepturile pe care al doilea născut al său le dobândise, în calitate de soţ al Caterinei, asupra ducatului de Urbino. După mai puţin de un an, însă, moartea subită a lui Clement al VII-lea spulbera promisiunile pe care acesta le garantase şi lui Francisc I nu-i rămăse decât să constate în ce măsură căsătoria cu „mica ducesă” devenise o afacere foarte proastă.

Viaţa care o aştepta pe Caterina la curtea Franţei se anunţa, aşadar, a nu fi deloc uşoară, dar tânăra florentină fusese deja calită de o copilărie plină de drame. Orfană încă de la naştere de amândoi părinţii, unica moştenitoare legitimă a unui mare patrimoniu, ţinută ostatică şi ameninţată cu moartea în timpul răscoalei populare din Florenţa, care se desfăşurase până în august 1530, fata crescuse în interiorul unui clan familial sfâşiat de intrigi, interese, ambiţii contradictorii, în aşteptarea momentului de a sluji drept pion matrimonial pe complicata tablă de şah a politicii italiene.

În noua sa ţară, Caterina trebui înainte de toate să renunţe la singura certitudine care o însoţise până atunci, aceea de a aparţine unei dinastii care nu se temea de comparaţii: era „doar“ o Medici – şi când, la trei ani de la căsătorie, moartea neaşteptată a Delfinului făcu din Henric moştenitorul tronului Franţei, disparitatea de condiţie dintre cei doi soţi apăru drept şi mai scandaloasă.

Inteligentă, voluntară şi obişnuită să conteze doar pe resursele ei, Caterina făcu totul pentru a-şi îmbunătăţi situaţia şi a câştiga bunăvoinţa noii familii, adaptându-se rapid obiceiurilor de curte, învăţând o franceză impecabilă, arătându-se veselă, maleabilă, afectuoasă, modestă, ascultătoare. Reuşi imediat să stabilească raporturi de înţelegere cu celelalte doamne din familie: cu pioasa, gentila şi puţin iubita regină Eleonora, cu Marguerite de Navarra, sora regelui, cu cumnata, Marguerite de Franţa, menită căsătoriei cu ducele de Savoia. În acelaşi timp, ştiu – fapt mult mai dificil şi mai angajant – sa intre în graţiile socrului.

La sosirea Caterinei în Franţa, Francisc I, pe atunci de-abia trecut de patruzeci de ani, trecea, în ciuda dramaticelor lui eşecuri, drept cel mai puternic monarh al Europei, iar domnia sa avea să mai dureze încă treisprezece ani. Cucerit de ataşamentul pe care i-l arăta nora, suveranul îi îndeplini rugăminţile, îngăduindu-i să facă parte din micul lui cerc de favoriţi, „mica bandă“ care-l urma peste tot. Pentru a putea fi alături de el chiar şi în timpul vânătorilor – sportul regal prin excelenţă – Caterina inventă până şi un nou fel de a călări, cu piciorul stâng fixat în scară si cu dreptul sprijinit de vârful şeii, inaugurând astfel stilul ,,amazoană”. De altfel, Francisc I, admirator entuziast al artei italiene şi constructor neobosit de splendide palate, nu putea să nu aprecieze cultura şi simţul artistic al nurorii, care-şi formase gustul la Florenţa şi la curtea pontificală, în contact direct cu marile colecţii medice şi cu capodoperele păstrate la Vatican.

Adevărul e că „mica ducesă“ nu reuşea să-i dea soţului ei un fiu: „Serenissima Delfină poate fi caracterizată ca foarte bine alcătuită, dar în ceea ce priveşte calităţile trupului de femeie născătoare de copii, nu numai că nu le are încă, dar mă îndoiesc că le va avea vreodată, deşi nu încetează să ia pe gură toate acele leacuri care pot s-o ajute la procreere, şi de aceea se află în mare primejdie să se îmbolnăvească încă mai rău“, scria în acei ani Matteo Dandolo, ambasador al Serenissimei Republici Veneţiene. „Este iubită şi mângâiată de Delfin, soţul ei, în chipul cel mai bun; şi majestatea sa o iubeşte, si e iubită deopotrivă de întreaga curte şi de tot poporul, încât nu cred că s-ar găsi cineva care să nu dea sânge pentru a o face să aibă un copil“.

Nu toate afirmaţiile diplomatului trebuie însă luate ad literam: sterilitatea nu era singura problemă a Caterinei, care suferea în tăcere pentru că nu reuşise să se facă iubită de un soţ pe care ea, în schimb, îl iubea cu pasiune. Adolescentul timid şi întunecat căruia îi fusese dată de soţie nu era lipsit de consideraţie pentru ea, dar îşi dăruise de multă vreme inima unei femei de neatins, al cărei cult îl celebra în mod public. Dar pentru aceasta trebuie să facem un pas înapoi şi să ne întoarcem la epoca în care Caterina nu părăsise încă Italia.

Fastul familiei de Medici, readus la ...


Picturi realizate de mari maestri, pietre pretioase, vaze de mare valoare, obiecte exotice si stiintifice, ... detalii »

Lorenzo Magnificul, marele promotor al Renaşterii
În anul 1469, Lorenzo de Medici devine cetăţean de onoare al Florenţei. El este supranumit Magnificul datorită calităţilor sale în domeniile politicii şi diplomaţiei şi pentru însuşirile sale deosebite de protector al culturii, care va deveni simbolul Florenţei secolului al XV-lea şi,...

Caterina de Medici, văduva neagră

Lorenzo de' Medici (1 January 1449 – 9 April 1492) was an Italian statesman and de facto^[1] ruler of the Florentine Republic during the Italian Renaissance. Known as Lorenzo the Magnificent (Lorenzo il Magnifico) by contemporary Florentines, he was a diplomat, politician and patron of scholars, artists, and poets. His life coincided with the high point of the early Italian Renaissance; his death marked the end of the Golden Age of Florence. The fragile peace he helped maintain between the various Italian states collapsed with his death. Lorenzo de' Medici is buried in the Medici Chapel in Florence.

Caterina de Medici - inger sau demon?

Fara îndoiala ca putine personaje istorice au avut o reputatie atât de proasta precum Caterina de Medici, regina a Frantei între 1547 si 1559 si de mai multe ori regenta, în numele fiilor sai minori. Nici un istoric modern nu va pune la îndoiala rolul jucat de ea în cadrul razboaielor religioase, ce au sfâsiat Franta în a doua jumatate a secolului XVI dar exista totusi o imensa diferenta de abordare în ceea ce priveste politica dusa de aceasta femeie cu o personalitate deosebita: în vreme ce unii considera ca ea a inflamat situatia, generând conflicte fratricide soldate cu mii de victime si a folosit cele mai violente mijloace spre a-si elimina oponentii, altii cauta sa o prezinte drept un lider vizionar, ce a înteles ca numai o monarhie puternica, absolutista, putea face din Franta o mare putere europeana.

CATERINA DE MEDICI văduva neagră – Familiile de bogaţi bancheri florentini, „născătoare“ de Papi şi de regi, Medici au dominat şi au condus Florenţa între secolele XV şi XVIII – cu unele intermitenţe. Moştenitoarea simţului politic ascuţit al stămoşilor, Caterina a văzut lumina zilei la 13 aprilie 1519, la Florenţa. Fiică a lui Lorenzo de Medici al II-lea şi a Medeleinei de la Tour d’Auvergne, rămîne orfană de mamă de la prima întîlnire cu viaţa. Este crescută de unchiul ei, Papa Clement al VII-lea. Strănepoata lui Lorenzo Magni ficul învaţă de timpuriu să măsoare riscurile puterii. Este reţinută ostatică la Florenţa, între anii 1527 şi 1530, de către locuitorii revoltaţi împotriva familiei sale. La vîrsta de numai 14 ani, este logodită cu cel de-al doilea fiu al regelui Francisc I, Henric, duce de Orléans, din raţiuni politice. Caterina soseşte în Franţa în anul 1533. Fizicul său – ochii bulbucaţi, faţa osoasă, alura de femeie uscată – nu-l încîntă deloc pe viitorul său soţ. Dar este plină de vitalitate, dezinvoltă, extrem de cultă şi lipsită de scrupule, calităţi ce pînă la urmă îl farmecă. Impresionează pe toată lumea prin talentul său de a călări. Totuşi, duce o existenţă ştearsă la curte. Henric se afişează cu aleasa inimii, Diana de Poitiers. Cu toate că, în anul 1547, Caterina este încoronată la Saint-Denis, rolul de suverană îl joacă această femeie de 39 de ani, de un şarm irezistibil. Cu atît mai mult cu cît, timp de zece ani, regina rămîne sterilă. „Supravieţuieşte“ la curte printr-o disimulare florentină: devine prietena, chiar confidenta, favoritei. La rîndul ei, Diana îl determină pe Henric să-şi achite datoriile conjugale. Şi miracolul se produce: Caterina de Medici aduce pe lume zece copii, în 12 ani, între anii 1544 şi 1556, şi capătă mai multă putere. De-acum, Henric al II-lea îi încredinţează regenţa regatului de cîte ori pleacă la război. La 29 iunie 1559, este rănit mortal într-un turnir. Caterina preia conducerea efectivă a regatului. Mereu în doliu, timp de 30 de ani, reuşeşte să păstreze frîiele puterii pe parcursul domniilor a trei dintre fiii săi. De altfel, aceşti nevolnici nu sînt în măsură să administreze un regat. Tuberculos, Francisc al II-lea moare la vîrsta de 16 ani. În timpul scurtei sale domnii, Florentina îşi face ucenicia de conducătoare. Urmează Carol al IX-lea, care este încă un copil cînd urcă pe tron. Caterina subtilizează regenţa de la Antoine de Bourbon. Pentru a păstra prestigiul monarhiei, instituie un exigent „înţeles“ al statului. Diana de Poitiers este obligată să părăsească imediat curtea. Dar nu este persecutată peste măsură. Caterina are sarcini mai urgente de îndeplinit. Proliferarea protestantismului ameninţă regatul cu secesiunea. Pentru a stăpîni situaţia, nu are decît atuuri mediocre. Unul dintre acestea este „toleranţa“. Se foloseşte, în acest sens, de cîteva fete frumoase, care alcătuiesc faimosul „escadron zburător“. Primul vizat este cancelarul calvinist Michel de l’Hospital. După ce ajung la un acord, Caterina convoacă Conciliul de la Poissy, în anul 1561 (septembrie-octombrie), reuniune a teologilor catolici şi protestanţi, care încearcă să apropie cele două teze. Apoi, printr-un edict – în ianuarie 1562 –, tot în spiritul reconcilierii între adversarii religioşi, acordă discipolilor lui Calvin libertatea de a-şi practica cultul în afara oraşelor. Iritaţi, catolicii – conduşi de clanul Guise – declanşează „războaiele Religiei“, după masacrul protestanţilor de la Wassy (1562). Aceste războaie, ce coincid cu slăbirea puterii regale, opun clanuri mobiliare – Guise, catolici, împotriva lui Condé şi Burbon – şi alţi fanatici religioşi. La început, Caterina şi fiii săi încearcă să nu treacă de nici o parte. Pentru a-şi asigura loialitatea populaţiei, regenta porneşte într-o lungă călătorie prin ţară: doi ani şi jumătate de „turneu de prestigiu". În această perioadă dă întreaga măsură a geniului său politic. Recuperează Le Havre şi reglementează problema Calais. Se dovedeşte o protectoare a artelor. Pune la cale căsătoria fiicei sale, libertina Marguerite de Valois – bine cunoscută sub numele de Regina Margot – cu un principe protestant, Henric de Navarre, viitorul Henric al IV-lea, într-o nouă încercare de reconciliere religioasă. Caterina suportă cu greu, şi ca politician, şi ca mamă, veleităţile de independenţă ale lui Carol al IX-lea şi antrenarea sa pe o pantă periculoasă de către amiralul Coligny – noul şef al protestanţilor după moartea lui Condé. La 23 august 1572, înconjurată de consilieri francezi şi italieni. Populaţia pariziană profită de situaţie şi, la 23-24 august, în noaptea Sfîntului Bartolomeu, sînt masacraţi protestanţii – hughenoţii – din Paris şi din provincie. Se declanşează un nou război religios (între anii 1572 şi 1573). Începînd din anul 1574, după moartea lui Carol al IX-lea, „Regina neagră“ acţionează numai din culise, în contul altui fiu, Henric al III-lea. Aproape septuagenară, bolnavă şi izolată, controlează din ce în ce mai puţin acţiunile noului suveran. Moare, după o scurtă boală, pe data de 5 ianuarie 1589, la Blois – potrivit altor surse, la Chenonceaux –, în ainte ca regele Henric al III-lea să fie asasinat de către Jaques Clément.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=16301&_nr=706

CATERINA  DE  MEDICI-
Adevarul este prostia dusa pina in pinzele albe.
=====
LORENZO  DE  MEDICI-
Mă pot încrede mai mult în duşmanii cinstiţi decît în prietenii falşi.
=====
MARIA  DE  MEDICI-
Fiecare pictor se pictează pe sine însuşi.
=====
Alessandro
Cosimo de