Like/Tweet/+1
Ultimele subiecte
» TEXT ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE2Scris de Admin 26.08.17 22:37
» TEXT ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE1
Scris de Admin 26.08.17 22:36
» Comunitatea evreiască din Botoșani (2)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
» Comunitatea evreiască din Botoșani (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
» ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:19
» ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (2)
Scris de Admin 26.08.17 22:18
» DESPRE ANTISEMITISMUL MAREȘALULUI ION ANTONESCU
Scris de Admin 04.08.17 23:54
» Romanizarea Romaniei 1940-44 legi antisemite, CNRomanizare
Scris de Admin 04.08.17 21:13
» ROMÂNIA LUI ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI(3): VIOLENŢA MILIT
Scris de Admin 05.03.17 11:01
» Anunțuri Administrative
Scris de Admin 25.02.17 20:07
Hassel[v=]
Pagina 1 din 1
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: Hassel[v=]
Scris de Admin 23.06.13 19:07
Sven Hassel, din copilărie până în ziua de azi
Când eram puştan înghiţeam pe nemestecate volumele lui Sven Hassel. Apărea pe bandă rulantă, erau multe, abia aşteptam să cumpăr cea mai recentă apariţie. După ce mi-a trecut febra asta, când am recitit un astfel de volum peste ceva ani mi s-a părut de-a dreptul stupid. Multe din detaliile istorice nu prea coincideau cu realitatea [...]
Când eram puştan înghiţeam pe nemestecate volumele lui Sven Hassel. Apărea pe bandă rulantă, erau multe, abia aşteptam să cumpăr cea mai recentă apariţie. După ce mi-a trecut febra asta, când am recitit un astfel de volum peste ceva ani mi s-a părut de-a dreptul stupid. Multe din detaliile istorice nu prea coincideau cu realitatea [...]
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: Hassel[v=]
Scris de Admin 23.06.13 19:02
Încă două episoade din seria Sven Hassel la Dosare secrete
Am mai pus pe Dosare secrete două articole referitoare la minciunile din scrierile lui Sven Hassel. Primul se referă la batalioanele disciplinare din Germania nazistă, în cel de-al doilea am dat de urma unei întâmplări reale intrate în cărţile lui Sven Hassel într-o formă total diferită. Este vorba de un ofiţer SS şi bătălia de [...]
Am mai pus pe Dosare secrete două articole referitoare la minciunile din scrierile lui Sven Hassel. Primul se referă la batalioanele disciplinare din Germania nazistă, în cel de-al doilea am dat de urma unei întâmplări reale intrate în cărţile lui Sven Hassel într-o formă total diferită. Este vorba de un ofiţer SS şi bătălia de [...]
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: Hassel[v=]
Scris de Admin 13.06.13 18:57
Sven Hassel, un om cu foarte multă imaginaţie
În 1953, anul publicării primului volum al lui Hassel “Legiunea blestemaţilor”, ediţia din 15 noiembrie a cotidianului Nationaltidende publica un articol în care se arăta că:
În ediţia din 10 septembrie 1958, cotidianul danez Politiken publica următoarea descriere a lui Sven Hassel:
În 1963, pe 13 septembrie, cotidianul danez Ekstrabladet publica o poveste diferită a lui Sven Hassel:
A murit Sven Hassel, Dumnezeu să-l ierte. Ştiu că “despre morţi numai de bine” şi chiar mi-au plăcut în copilărie cărţile lui Sven Hassel, dar pentru cine are răbdare vă pun la dispoziţie un text mai vechi de-al meu despre cât adevăr există în cărţile lui.
O serie de inexactităţi au atras încă de la bun început atenţia asupra autenticităţii povestirilor lui Sven Hassel. În anul 1976 jurnalistul danez Erik Haaest a publicat un volum intitulat “Hassel – povestea fantastică a unui agent al lui Hitler”. Haaest dezvăluie faptul că numele real al lui Hassel este Borge Villy Redsted Pedersen, nume schimbat în 1951 în Borge Villy Redsted Arbing – după patru ani petrecuţi în închisoare pentru că a colaborat cu naziştii în perioada ocupaţiei Danemarcei. Cu un trecut marcat de alte condamnări, Pedersen-Hassel nu ar fi fost pe front, ci doar relatează poveşti auzite de la danezi care au luptat în diviziile SS Viking şi Nordland. Multe alte detalii ale operei sale indică faptul că Sven Hassel nu a luptat pe front – însă succesul volumelor lui se datorează faptului că prezintă “cealaltă” parte a războiului, o viziune din partea soldaţilor germani.
Poveşti contradictoriiÎn 1953, anul publicării primului volum al lui Hassel “Legiunea blestemaţilor”, ediţia din 15 noiembrie a cotidianului Nationaltidende publica un articol în care se arăta că:
“Sven Hassel spune despre el însuşi: sunt fiul unui ofiţer austriac căsătorit cu o daneză. După moartea tatălui meu, mama mea s-a întors în Danemarca şi s-a căsătorit cu un danez. Am fost crescut aici, am mers la o şcoală daneză. Am fost voluntar în armata finlandeză în războiul acestei mici ţări împotriva Rusiei în 1939-1940. La câteva zile după întoarcerea mea din Finlanda, germanii au ocupat Danemarca şi am fost încorporat în armata germană, Wehrmacht”.
În ediţia din 10 septembrie 1958, cotidianul danez Politiken publica următoarea descriere a lui Sven Hassel:
“S-a născut în oraşul danez – din 1864 german – Slesvig. A dezertat şi a ajuns într-un batalion disciplinar. Nu a reuşit să-şi urmeze studiile. Tatăl său lucra ca şofer şi l-a ţinut în afara şcolilor celui de-al Treilea Reich. În 1949 a venit în Danemarca, şi s-a angajat ca îngrijitor în Copenhaga. S-a căsătorit cu o studentă daneză care l-a învăţat limbir străine. La începutul anilor ’50 a scris un volum despre experienţele sale din timpul războiului şi a reuşit să convingă editura Grafisk Forlag să-l publice. A apărut sub titlul “Legiunea Blestemaţilor”. Se întâmpla în 1953, iar cartea a devenit un succes mondial”.
În 1963, pe 13 septembrie, cotidianul danez Ekstrabladet publica o poveste diferită a lui Sven Hassel:
Zăpăceala declaraţiilor“Tatăl lui Hassel a fost un simplu muncitor. A frecventat şcoala Nyboder din Copenhaga, s-a angajat în Germania înainte de război şi a fost încorporat în armata germană împotriva voinţei sale. Următorul său volum se va intitula Monte Cassino – după cum mărturiseşte autorul a luat parte la bătăliile dure de lângă mănăstirea italiană în calitate de soldat al unei unităţi disciplinare germane”.
Erik Haaest l-a intervievat pe Hassel în 1976, iar povestea acestuia s-a modificat încă o dată: “Povestiţi din experienţele proprii? – Nouăzeci la sută din cele povestite în cărţile mele sunt experienţe proprii. Cărţile mele constituie auto-biografia mea dintre anii 1940-1945. Sunt unele părţi în cărţile mele unde povestesc ce se întâmpla în alte părţi ale frontului ca şi cum aş fi fost acolo. Însă este vorba de maximum zece procente. – Care este povestea familiei dumneavoastră? Naziştii mi-au exterminat familia când au invadat Austria în anul 1938. Am venit în Danemarca ca unul dintre “copii vienezi”. Când ar fi trebuit să mă întorc înapoi în Austria, părinţii mei adoptivi danezi m-au ascuns. Asta mi-a creat probleme după 9 aprilie 1940 când germanii au invadat Danemarca. Au aflat cine eram şi m-au recrutat pentru serviciul militar”.
Nici una din informaţiile apărute în presă despre Sven Hassel nu se potriveşte cu investigaţia făcută de jurnalistul danez Erik Haaest. Jurnalistul şi-a demarat cercetările de la editura Grafisk Forlag, cea care a publicat primul roman sub semnătura lui Sven Hassel. Contractul pentru drepturile de autor a fost semnat cu numele de Borge Villy Redsted Arbing, Sven Hassel fiind doar un pseudonim. Numele “Arbing” fusese schimbat în 1951, anterior fiind Pedersen. Conform unui extras de stare civilă publicat de Haaest Sven Hassel: “S-a născut pe 19 aprilie 1917 în Nyhuus, parohia Frederiksborg. Tatăl său a fost muncitorul necalificat Peder Oluf Pedersen, mama Maren Hansigne Pedersen, născută Andersen. Pe 17 iunie 1917 băiatul a fost botezat cu numele “Borge Villy Redsted Pedersen de pastorul Engels. Prin decretul regal din 17 iunie 1951 persoana în cauză şi-a schimbat numele de familie în Arbing”.
Aflându-i numele real al lui Sven Hassel, Erik Haaest a putut afla mai multe detalii referitoare la trecutul lui. Pedersen şi-a satisfăcut stagiul militar în Danemarca între anii 1936-1939 în cadrul unui escadron de biciclişti, şi a fost lăsat la vatră ca simplu soldat, nefiind considerat apt pentru şcoala de gradaţi sau subofiţeri. Cercetările jurnalistului au ajuns la concluzia că Pedersen nu a participat la nici o bătălie, nemaifăcând parte din nicio armată după anul 1939. Conform arhivelor justiţiei daneze, Borge Villy Redsted Pedersen a fost condamnat în anii 1939, 1940, 1941, 1942 pentru furt şi purtarea ilegală de uniforme militare. În mai 1945 a fost arestat sub acuzaţia că a fost colaborator al serviciilor secrete germaneGestapo. Pe 12 noiembrie 1947 Pedersen a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru trădare, în cadrul dosarului 161/1947. A fost eliberat condiţionat la începutul anului 1951.
Minciuna batalioanelor disciplinareSven Hassel susţine în cărţile sale că a făcut parte dintr-un regiment disciplinar de blindate, fiind decorat cu cele mai înalte ordine ale Germaniei naziste şi chiar cu Crucea Mannerheim, o înaltă decoraţie de război finlandeză. Însă afirmaţia sa conţine o contradicţie de nerezolvat: soldaţii din batalioanele disciplinare erau soldaţi condamnaţi pentru delicte de drept comun sau delicte politice şi ca atare consideraţi nedemni. La primirea unei astfel de condamnări soldaţii germani erau deposedaţi de gradul şi decoraţiile obţinute. În plus, istoria batalioanelor disciplinare din Germania nazistă nu menţionează că acestea ar fi participat la toate bătăliile la care susţine Hassel că a luat parte. Mai mult, indicativele unităţilor din care susţine Hassel că a făcut parte sunt total fanteziste, fără legătură cu realitatea. Batalioanele disciplinare naziste au fost trimise pe front de două ori – şi de fiecare dată s-au predat imediat aliaţilor fără să tragă un singur foc de armă.
Declaraţiile lui Pedersen-HasselÎntrebat de jurnalistul Erik Haaest: “Povestiţi din experienţele proprii?”, Hassel răspundea “Nouăzeci la sută din cele povestite în cărţile mele sunt experienţe proprii. Cărţile mele constituie auto-biografia mea dintre anii 1940-1945. Sunt unele părţi în cărţile mele unde povestesc ce se întâmpla în alte părţi ale frontului ca şi cum aş fi fost acolo. Însă este vorba de maximum zece procente”.
În interviul publicat pe site-ul oficial al lui Sven Hassel acesta dezvăluie mai multe detalii privind serviciul său militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: “Chiar aţi servit în Regimentul 27 Panzer? În ce divizie era acest regiment? – Da, am fost în acest regiment. Regimentul 27 Panzer făcea parte din Divizia a 6 a Panzer. (…) Ce medalii şi decoraţii aţi primit în război? Crucea de Merit, Crucea de Fier, Medalia pentru luptă corp-la-corp, Medalia Anti-Tanc, Medalia de aur pentru Răniţi… însă nu este vorba de decoraţii. Este vorba de prietenie, de instinctul şi voinţa de supravieţuire şi probabil cel mai important este să ne dăm seama de cruzimea dictaturii şi a militarismului”. La o întrebare care priveşte autenticitatea relatărilor sale Sven Hassel preferă să ocolească răspunsul: întrebat dacă “crucea verde a NKVD-ului” chiar există – deoarece nimeni nu a reuşit să identifice un astfel de simbol sovietic – Sven Hassel răspunde că “însemnele folosite de NKVD erau de culoare verde”. În realitate, insigna NKVD conţinea o stea roşie, suprapus de o spadă şi însemnul comunist secera şi ciocanul încrucişate – de altfel ar fi fost destul de greu ca instituţia represivă a URSS să fi avut drept simbol o cruce. Mai mult: culoarea folosită pentru însemnele trupelor NKVD aflate pe front era roşu – verde era culoarea grănicerilor aflaţi în subordinea NKVD. Sven Hassel relatează despre ofiţeri şi soldaţi NKVD cu însemne verzi în interiorul URSS, o poziţionare dubioasă a unor trupe de grăniceri.
Care a fost adevărata unitate a lui Sven Hassel?Sven Hassel susţine în toate romanele că a luptat în plutonul 2, compania a 5 a, Regimentul disciplinar 27 de Blindate din cadrul Diviziei a 6 a Panzer. Însă toate volumele publicate până în prezent asupra nomenclaturii unităţilor Germaniei naziste contrazic flagrant afirmaţiile lui Hassel. În Divizia a 6 a Panzer nu a existat nici un regiment cu numărul 27. Într-adevăr a existat un Regiment 27, însă acesta făcea parte din Divizia a 12 a Infanterie.
Divizia a 6 a Panzer a fost formată în octombrie 1939 şi a participat la campania din vest înainte de a fi transferată în Prusia Orientală în iulie 1940, de unde a luat parte la Operaţiunea Barbarossa – invadarea Uniunii Sovietice – în sectorul de nord. A suferit pierderi grele şi a fost transferată în mai 1942 în Franţa pentru recuperare şi re-echipare. În decembrie Divizia a 6 a Panzer a fost trimisă pe frontul de est şi a participat la tentativa de despresurare a trupelor germane încercuite la Stalingrad. Ulterior a participat la bătăliile de la Harkov şi Kursk unde a suferit din nou pierderi grele. În decembrie 1944 a fost transferată în Ungaria unde a luat parte la apărarea Budapestei. Divizia a 6 a Panzer s-a retras în Austria în martie 1945 şi s-a predat Armatei Roşii lângă Brunn. Istoria luptelor acestei divizii nu se potriveşte cu cele relatate de Sven Hassel care susţine că a făcut parte din ea: autorul danez susţine că a reuşit împreună cu mai mulţi soldaţi să scape din încercuirea de la Stalingrad (volumul “General SS”) deşi toate sursele istorice susţin că nici un militar german nu a reuşit să scape din încercuire. De asemenea, din istoria Diviziei a 6 a Panzer lipsesc luptele din Normandia şi Italia – la care Sven Hassel susţine că a participat direct. Singurul deţinător al Medaliei pentru luptă corp-la-corp din Divizia a 6 a Panzer este menţionat în actele oficiale ca fiind mitrailorul Franz Richter, nicidecum Sven Hassel. Medalia de aur pentru luptă corp-la-corp era una din decoraţiile cele mai apreciate de militarii germani – marcând faptul că purtătorul unei astfel de decoraţii a participat la lupte corp-la-corp timp de 50 de zile. În întreaga armată germană doar 633 de militari au primit această decoraţie.
Regimentul 27 din Divizia a 12 a Infanterie a avut de asemenea o istorie care nu coincide cu relatările lui Hassel: în 1939 a luptat în Polonia şi în 1940 a participat la invadarea Franţei, de unde a fost transferat în Olanda. În iunie 1941 a participat la invadarea Uniunii Sovietice unde a rămas până la sfârşitul anului 1943. La începutul anului 1944 a trebuit să înfrunte ofensiva sovietică din Belarus – în urma acestei bătălii întreaga divizie fiind distrusă. Divizia a fost refăcută în octombrie 1944 sub denumirea Divizia a 12 a Volksgrenadier şi a participat la defensiva oraşului Aachen, Bătălia de la Bulge, predându-se americanilor în aprilie 1945. Din istoria singurului Regiment 27 din armata germană lipsesc campaniile din Italia, Africa de Nord, Italia, Normandia, Stalingrad, insurgenţa din Polonia – toate evenimente la care Sven Hassel susţine în cărţile sale că a participat în mod direct.
Istoria batalioanelor disciplinare nazisteÎn armata germană din cel de-al Doilea Război Mondial au existat într-adevăr batalioane disciplinare, iar indicativul lor era 990. În 1942 naziştii au încercat să folosească aceste batalioane ca forţă combativă – însă au renunţat foarte repede datorită ineficienţei extreme a acestor unităţi pe front. În unităţile cu indicativul 990 au fost încadraţi militarii condamnaţi de curţile marţiale pentru delicte de drept comun, cei consideraţi nedemni să poarte arme din cauza concepţiilor politice şi cei deposedaţi de drepturile civile în urma unei hotărâri judecătoreşti. Pe 2 octombrie 1942 Marele Stat Major al Wehrmachtului a emis un ordin prin care era ridicată interdicţia de a purta arme pentru categoriile menţionate mai sus. Numărul celor aflaţi în această situaţie în anul 1942 era de 34.000 de bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Toţi aceşti militari au fost concentraţi în regimente de infanterie şi batalioane de pionieri. Afirmaţia lui Sven Hassel că un regiment disciplinar ar fi putut fi dotat cu tancuri Tiger nu este susţinută de nici un fel de dovezi documentare. Tancurile Tiger au fost fabricate în număr mic (în total au fost trimise pe front 1.355 de Tiger I şi 630 de Tiger II). Fabricarea unui Tiger costa 250.000 de mărci, dublul preţului oricărui alt tanc din armata nazistă, fiind un tanc deosebit de pretenţios şi care avea nevoie de o îngrijire constantă, doar cele mai bune echipaje fiind selectate să servească pe Tiger. În plus, tancurile Tiger erau organizate în batalioane speciale de blindate grele, puse direct sub comanda Statului Major şi care acţionau în momentele şi zonele critice. Afirmaţia lui Hassel că un regiment disciplinar ar fi putut fi dotat cu tancuri Tiger este cât se poate de fantezistă.
Batalioanele disciplinare ale celui de-al Treilea Reich au fost studiate asiduu de istoricii germani deoarece în aceste batalioane erau încadraţi membri ai Partidului Comunist – unii dintre ei ajungând ulterior personaje politice în Germania de Est ca şi în Germania de Vest. Batalioanele 990 din armata nazistă erau încadrate cu ofiţeri şi subofiţeri fanatici hitlerişti. Batalioanele disciplinare germane aveau un procent de 35% de comunişti şi social-democraţi, restul fiind delincvenţi de drept comun. În toate batalioanele disciplinare comuniştii încercau permanent să-şi impună concepţia şi să stabilească un sistem paralel de comandă – în vreme ce ofiţerii hitlerişti încercau să controleze acest fenomen cu ajutorul delincvenţilor de drept comun care constituiau un adevărat sistem de informatori. Însă în momentul deplasării pe front, de cele mai multe ori delincvenţii de drept comun se alăturau comuniştilor, nedorind să moară pentru Germania lui Hitler. Toate misiunile date batalioanelor 990 s-au sfârşit cu adevărate dezastre. Prima bătălie la care au participat batalioanele 990 a avut loc în Tunisia, în martie 1943, unde au trebuit să acopere retragerea celorlalte unităţi germane. Ideea folosirii pe front a batalioanelor disciplinare s-a dovedit a fi una dezastruoasă: soldaţii acestor unităţi şi-au executat superiorii şi au predat poziţiile deţinute fără luptă trupelor aliate. Unităţile germane din armata regulată au primit ordinul să-i împuşte pe loc pe militarii batalioanelor 990. La sfârşitul lui 1943 alte câteva batalioane 990 au fost trimise pe frontul de est – însă comuniştii din aceste unităţi s-au predat primelor unităţi ale Armatei Roşii întâlnite.
Şi în încheiere un ultim detaliu care contrazice afirmaţiile lui Sven Hassel: istoricii germani indică faptul că însemnele batalioanelor 990 erau de culoare albastră – în vreme ce autorul danez susţine că regimentul din care a făcut parte avea petliţe de culoare neagră.
Nu mă credeţi?Dacă nu v-am lămurit şi vorba lui Gorki, mai bine o minciună blândă decât un adevăr crud, atunci puteţi cumpăra de la anticariatul online Colţul Colecţionarului volumul “Batalion de marş”, una din primele ediţii ale lui Sven Hassel de după 1989. Dacă îmi amintesc bine e prima carte de Sven Hassel pe care am citit-o. Cred că la Colţul Colecţionarului găsiţi mai multe volume de-ale lui Hassel, în caz că sunteţi fani înrăiţi.
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: Hassel[v=]
Scris de Admin 17.06.12 18:00
Înşelăciunea Sven Hassel
Romanele lui Sven Hassel, traduse în zeci de limbi şi publicate în
milioane de exemplare, au făcut înconjurul lumii. Autorul susţine că
îşi povesteşte propriile păţanii din cursul celui de-al Doilea Război
Mondial în armata germană. Însă o serie de inexactităţi au atras încă
de la bun început atenţia asupra autenticităţii povestirilor lui Sven
Hassel. În anul 1976 jurnalistul danez Erik Haaest a publicat un volum
intitulat "Hassel - povestea fantastică a unui agent al lui Hitler".
Haaest dezvăluie faptul că numele real al lui Hassel este Borge Villy
Redsted Pedersen, nume schimbat în 1951 în Borge Villy Redsted Arbing
- după patru ani petrecuţi în închisoare pentru că a colaborat cu
naziştii în perioada ocupaţiei Danemarcei. Cu un trecut marcat de alte
condamnări, Pedersen-Hassel nu ar fi fost pe front, ci doar relatează
poveşti auzite de la danezi care au luptat în diviziile SS Viking şi
Nordland. Multe alte detalii ale operei sale indică faptul că Sven
Hassel nu a luptat pe front - însă succesul volumelor lui se datorează
faptului că prezintă "cealaltă" parte a războiului, o viziune din
partea soldaţilor germani.
Poveşti contradictorii
În 1953, anul publicării primului volum al lui Hassel "Legiunea
blestemaţilor", ediţia din 15 noiembrie a cotidianului Nationaltidende
publica un articol în care se arăta că: "Sven Hassel spune despre el
însuşi: sunt fiul unui ofiţer austriac căsătorit cu o daneză. După
moartea tatălui meu, mama mea s-a întors în Danemarca şi s-a căsătorit
cu un danez. Am fost crescut aici, am mers la o şcoală daneză. Am fost
voluntar în armata finlandeză în războiul acestei mici ţări împotriva
Rusiei în 1939-1940. La câteva zile după întoarcerea mea din Finlanda,
germanii au ocupat Danemarca şi am fost încorporat în armata germană,
Wehrmacht. În aceea perioadă Austria devenise parte a celui de-al
Treilea Reich şi autorităţile m-au forţat să devin soldat. Destinul
meu de după acest moment este povestit în cărţile mele, care reflectă
amintirile mele. În 1946 am reuşit să mă întorc în Danemarca după ce
am fugit din Berlinul ocupat de ruşi cu ajutorul a doi ofiţeri
americani. În Danemarca am mers la autorităţi care m-au acceptat ca
cetăţean danez. Mi-am dorit cu adevărat să apar cu numele meu adevărat
şi să îmi expun acuzaţiile la adresa celor responsabili de ororile din
timpul războiului. Însă îmi este imposibil din cauza familiei mele şi
a poziţiei mele în domeniul economic".
În ediţia din 10 septembrie 1958, cotidianul danez Politiken publica
următoarea descriere a lui Sven Hassel: "S-a născut în oraşul danez -
din 1864 german - Slesvig. A dezertat şi a ajuns într-un batalion
disciplinar. Nu a reuşit să-şi urmeze studiile. Tatăl său lucra ca
şofer şi l-a ţinut în afara şcolilor celui de-al Treilea Reich. În
1949 a venit în Danemarca, şi s-a angajat ca îngrijitor în Copenhaga.
S-a căsătorit cu o studentă daneză care l-a învăţat limbir străine. La
începutul anilor '50 a scris un volum despre experienţele sale din
timpul războiului şi a reuşit să convingă editura Grafisk Forlag să-l
publice. A apărut sub titlul "Legiunea Blestemaţilor". Se întâmpla în
1953, iar cartea a devenit un succes mondial".
Un interviu cu Sven Hassel a fost publicat în săptămânalul danez Seog
Hor în 22 septembrie 1961: "Se mai întâmplă ca presa străină să
găsească un danez şi să-l transforme într-o ştire importantă. Asta s-a
întâmplat cu autorul Sven Hassel. Cărţile sale au fost publicate până
acum în 750.000 de exemplare. Comunicatele de presă sunt magnifice.
New York Herald Tribune a titrat "Danemarca a produs un nou
Hemingway". Presa mondială s-a tot întrebat cine este Sven Hassel.
Seog Hor a reuşit să dezvăluie acest secret.: Sven Hassel are 43 de
ani, este din Copenhaga şi a devenit marinar după doar 5 ani de
şcoală. Pentru câţiva ani a navigat în Orient. În 1936 s-a întors în
Germaniaunde l-a începutul Războiului Mondial a fost încarcerat
într-un lagăr de concentrare. Sven Hassel scrie despre propriile lui
experienţe. După eliberarea din lagăr Sven Hassel a trecut prin iadul
războiului până în 1945. S-a întors în Danemarca în 1947 şi de atunci
a avut mai multe slujbe. O boală tropicală caucaziană l-a ţinut în pat
din 1956 până în 1958. Zeul fericirii s-a aplecat asupra lui: în 1951
s-a însurat şi are în prezent un băiat în vârstă de nouă ani,
Michael".
În 1963, pe 13 septembrie, cotidianul danez Ekstrabladet publica o
poveste diferită a lui Sven Hassel: "Tatăl lui Hassel a fost un simplu
muncitor. A frecventat şcoala Nyboder din Copenhaga, s-a angajat în
Germania înainte de război şi a fost încorporat în armata germană
împotriva voinţei sale. Următorul său volum se va intitula Monte
Cassino - după cum mărturiseşte autorul a luat parte la bătăliile dure
de lângă mănăstirea italiană în calitate de soldat al unei unităţi
disciplinare germane".
Zăpăceala declaraţiilor
Erik Haaest l-a intervievat pe Hassel în 1976, iar povestea acestuia
s-a modificat încă o dată: "Povestiţi din experienţele proprii? -
Nouăzeci la sută din cele povestite în cărţile mele sunt experienţe
proprii. Cărţile mele constituie auto-biografia mea dintre anii
1940-1945. Sunt unele părţi în cărţile mele unde povestesc ce se
întâmpla în alte părţi ale frontului ca şi cum aş fi fost acolo. Însă
este vorba de maximum zece procente. - Care este povestea familiei
dumneavoastră? Naziştii mi-au exterminat familia când au invadat
Austria în anul 1938. Am venit în Danemarca ca unul dintre "copii
vienezi". Când ar fi trebuit să mă întorc înapoi în Austria, părinţii
mei adoptivi danezi m-au ascuns. Asta mi-a creat probleme după 9
aprilie 1940 când germanii au invadat Danemarca. Au aflat cine eram şi
m-au recrutat pentru serviciul militar".
Nici una din informaţiile apărute în presă despre Sven Hassel nu se
potriveşte cu investigaţia făcută de jurnalistul danez Erik Haaest.
Jurnalistul şi-a demarat cercetările de la editura Grafisk Forlag, cea
care a publicat primul roman sub semnătura lui Sven Hassel. Contractul
pentru drepturile de autor a fost semnat cu numele de Borge Villy
Redsted Arbing, Sven Hassel fiind doar un pseudonim. Numele "Arbing"
fusese schimbat în 1951, anterior fiind Pedersen. Conform unui extras
de stare civilă publicat de Haaest Sven Hassel: "S-a născut pe 19
aprilie 1917 în Nyhuus, parohia Frederiksborg. Tatăl său a fost
muncitorul necalificat Peder Oluf Pedersen, mama Maren Hansigne
Pedersen, născută Andersen. Pe 17 iunie 1917 băiatul a fost botezat cu
numele "Borge Villy Redsted Pedersen de pastorul Engels. Prin decretul
regal din 17 iunie 1951 persoana în cauză şi-a schimbat numele de
familie în Arbing".
Aflându-i numele real al lui Sven Hassel, Erik Haaest a putut afla mai
multe detalii referitoare la trecutul lui. Pedersen şi-a satisfăcut
stagiul militar în Danemarca între anii 1936-1939 în cadrul unui
escadron de biciclişti, şi a fost lăsat la vatră ca simplu soldat,
nefiind considerat apt pentru şcoala de gradaţi sau subofiţeri.
Cercetările jurnalistului au ajuns la concluzia că Pedersen nu a
participat la nici o bătălie, nemaifăcând parte din nicio armată după
anul 1939. Conform arhivelor justiţiei daneze, Borge Villy Redsted
Pedersen a fost condamnat în anii 1939, 1940, 1941, 1942 pentru furt
şi purtarea ilegală de uniforme militare. În mai 1945 a fost arestat
sub acuzaţia că a fost colaborator al serviciilor secrete germane
Gestapo. Pe 12 noiembrie 1947 Pedersen a fost condamnat la 10 ani de
închisoare pentru trădare, în cadrul dosarului 161/1947. A fost
eliberat condiţionat la începutul anului 1951.
Mărturiile din faţa tribunalului
Erik Haaest a publicat extrase din declaraţiile lui Sven Hassel în
faţa tribunalului danez care l-a judecat: "Acuzatul declară că nu a
fost niciodată membru al partidului nazist danez. A cunoscut câţiva
danezi înrolaţi în SS, foşti membri ai Regimentului Regal de Dragoni
din care a făcut parte şi din care a fost demobilizat pe 19 apilie
1940. Apoi povesteşte curţii despre faptele sale incredibile din 9
aprilie 1940, ziua în care Danemarca şi Norvegia au fost ocupate de
Germania. El a refuzat să se supună ordinului regal de încetare a
luptelor şi a împuşcat câţiva soldaţi germani care încercau să ocupe
cazarma dragonilor din oraşul Naestved. Până la urmă a fost copleşit
şi a rămas fără muniţie".
Jurnalistul danez l-a intervievat pe locotenetul Niels Rosenkrantz din
cadrul regimentului de dragoni din care pretindea şi Sven Hassel că a
făcut parte: "Nu s-a tras nici un foc de armă de nici un soldat, nici
german nici danez. Ordinul de sistare a focului a fost urmat de toţi.
Când forţele germane au ajuns la poziţiile noastre, loiali ordinului
regal, încuiasem toată muniţia. Bineînţeles că eram furioşi că nu ne-a
putut apăra ţara". Cercetările din arhivele Regimentului Regal de
Dragoni nu au scos la iveală nici un Pedersen.
Conform stenogramei din timpul procesului Sven Hassel - spre deosebire
de cărţile publicate după război - susţine că "nu a făcut niciodată
parte din forţele armate germane. În 1941 a fost arestat pentru că a
îmbrăcat în mod ilegal o uniformă. A încercat să scape declarând că
face parte din regimentul SS-Nordland. Crede că această neînţelegere
trebuie să fie motivul pentru care este acuzat că a fost soldat
german". Pedersen-Hassel a spus tribunalului danez o poveste
încurcată, conform căreia ar fi fost recrutat fără să ştie în armata
germană. Viitorul autor declara tribunalului că "În august 1942 a fost
arestat încă o dată şi a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru
falsificarea semnăturii lui Heinrich Himmler. Nu şi-a executat
întreaga pedeapsă. În perioada în care era închis la Vestre Fangsel a
primit o scrisoare de la legaţia germană cu un ordin de marş. Când a
fost eliberat a primit ordinul de plecare. Înainte de asta a încercat
să se înroleze în armata finlandeză cerând căpitanului Agger, şeful
biroului "Prietenii Finlandei" care recruta voluntari pentru războiul
împotriva Uniunii Sovietice". Locotenent-colonelul Agger a fost chemat
să depună mărturie şi a afirmat că l-a văzut pe Pedersen în 1940, nu
în 1942. În urma mai multor întrebări, Pedersen recunoaşte că a făcut
parte dintr-o unitate de deminare a armatei germane care a servit pe
frontul de est între lunile februarie-mai 1943 - o perioadă şi o
poziţie destul de deosebită faţă de relatările din romanele
ulterioare. Concluzia judecătoarei Karen Johnsen în cazul lui
Pedersen-Hassel este cât se poate de grăitoare: "Curtea decide să
acorde importanţă faptului că Redsted Pedersen a recunoscut că a fost
înrolat în armata germană. Curtea nu are încredere în toate
declaraţiile sale deoarece acestea nu coincid de la o examinare la
alta. Acuzatul lasă în permanenţă o senzaţie de neîncredere".
Romanele lui Sven Hassel, traduse în zeci de limbi şi publicate în
milioane de exemplare, au făcut înconjurul lumii. Autorul susţine că
îşi povesteşte propriile păţanii din cursul celui de-al Doilea Război
Mondial în armata germană. Însă o serie de inexactităţi au atras încă
de la bun început atenţia asupra autenticităţii povestirilor lui Sven
Hassel. În anul 1976 jurnalistul danez Erik Haaest a publicat un volum
intitulat "Hassel - povestea fantastică a unui agent al lui Hitler".
Haaest dezvăluie faptul că numele real al lui Hassel este Borge Villy
Redsted Pedersen, nume schimbat în 1951 în Borge Villy Redsted Arbing
- după patru ani petrecuţi în închisoare pentru că a colaborat cu
naziştii în perioada ocupaţiei Danemarcei. Cu un trecut marcat de alte
condamnări, Pedersen-Hassel nu ar fi fost pe front, ci doar relatează
poveşti auzite de la danezi care au luptat în diviziile SS Viking şi
Nordland. Multe alte detalii ale operei sale indică faptul că Sven
Hassel nu a luptat pe front - însă succesul volumelor lui se datorează
faptului că prezintă "cealaltă" parte a războiului, o viziune din
partea soldaţilor germani.
Poveşti contradictorii
În 1953, anul publicării primului volum al lui Hassel "Legiunea
blestemaţilor", ediţia din 15 noiembrie a cotidianului Nationaltidende
publica un articol în care se arăta că: "Sven Hassel spune despre el
însuşi: sunt fiul unui ofiţer austriac căsătorit cu o daneză. După
moartea tatălui meu, mama mea s-a întors în Danemarca şi s-a căsătorit
cu un danez. Am fost crescut aici, am mers la o şcoală daneză. Am fost
voluntar în armata finlandeză în războiul acestei mici ţări împotriva
Rusiei în 1939-1940. La câteva zile după întoarcerea mea din Finlanda,
germanii au ocupat Danemarca şi am fost încorporat în armata germană,
Wehrmacht. În aceea perioadă Austria devenise parte a celui de-al
Treilea Reich şi autorităţile m-au forţat să devin soldat. Destinul
meu de după acest moment este povestit în cărţile mele, care reflectă
amintirile mele. În 1946 am reuşit să mă întorc în Danemarca după ce
am fugit din Berlinul ocupat de ruşi cu ajutorul a doi ofiţeri
americani. În Danemarca am mers la autorităţi care m-au acceptat ca
cetăţean danez. Mi-am dorit cu adevărat să apar cu numele meu adevărat
şi să îmi expun acuzaţiile la adresa celor responsabili de ororile din
timpul războiului. Însă îmi este imposibil din cauza familiei mele şi
a poziţiei mele în domeniul economic".
În ediţia din 10 septembrie 1958, cotidianul danez Politiken publica
următoarea descriere a lui Sven Hassel: "S-a născut în oraşul danez -
din 1864 german - Slesvig. A dezertat şi a ajuns într-un batalion
disciplinar. Nu a reuşit să-şi urmeze studiile. Tatăl său lucra ca
şofer şi l-a ţinut în afara şcolilor celui de-al Treilea Reich. În
1949 a venit în Danemarca, şi s-a angajat ca îngrijitor în Copenhaga.
S-a căsătorit cu o studentă daneză care l-a învăţat limbir străine. La
începutul anilor '50 a scris un volum despre experienţele sale din
timpul războiului şi a reuşit să convingă editura Grafisk Forlag să-l
publice. A apărut sub titlul "Legiunea Blestemaţilor". Se întâmpla în
1953, iar cartea a devenit un succes mondial".
Un interviu cu Sven Hassel a fost publicat în săptămânalul danez Seog
Hor în 22 septembrie 1961: "Se mai întâmplă ca presa străină să
găsească un danez şi să-l transforme într-o ştire importantă. Asta s-a
întâmplat cu autorul Sven Hassel. Cărţile sale au fost publicate până
acum în 750.000 de exemplare. Comunicatele de presă sunt magnifice.
New York Herald Tribune a titrat "Danemarca a produs un nou
Hemingway". Presa mondială s-a tot întrebat cine este Sven Hassel.
Seog Hor a reuşit să dezvăluie acest secret.: Sven Hassel are 43 de
ani, este din Copenhaga şi a devenit marinar după doar 5 ani de
şcoală. Pentru câţiva ani a navigat în Orient. În 1936 s-a întors în
Germaniaunde l-a începutul Războiului Mondial a fost încarcerat
într-un lagăr de concentrare. Sven Hassel scrie despre propriile lui
experienţe. După eliberarea din lagăr Sven Hassel a trecut prin iadul
războiului până în 1945. S-a întors în Danemarca în 1947 şi de atunci
a avut mai multe slujbe. O boală tropicală caucaziană l-a ţinut în pat
din 1956 până în 1958. Zeul fericirii s-a aplecat asupra lui: în 1951
s-a însurat şi are în prezent un băiat în vârstă de nouă ani,
Michael".
În 1963, pe 13 septembrie, cotidianul danez Ekstrabladet publica o
poveste diferită a lui Sven Hassel: "Tatăl lui Hassel a fost un simplu
muncitor. A frecventat şcoala Nyboder din Copenhaga, s-a angajat în
Germania înainte de război şi a fost încorporat în armata germană
împotriva voinţei sale. Următorul său volum se va intitula Monte
Cassino - după cum mărturiseşte autorul a luat parte la bătăliile dure
de lângă mănăstirea italiană în calitate de soldat al unei unităţi
disciplinare germane".
Zăpăceala declaraţiilor
Erik Haaest l-a intervievat pe Hassel în 1976, iar povestea acestuia
s-a modificat încă o dată: "Povestiţi din experienţele proprii? -
Nouăzeci la sută din cele povestite în cărţile mele sunt experienţe
proprii. Cărţile mele constituie auto-biografia mea dintre anii
1940-1945. Sunt unele părţi în cărţile mele unde povestesc ce se
întâmpla în alte părţi ale frontului ca şi cum aş fi fost acolo. Însă
este vorba de maximum zece procente. - Care este povestea familiei
dumneavoastră? Naziştii mi-au exterminat familia când au invadat
Austria în anul 1938. Am venit în Danemarca ca unul dintre "copii
vienezi". Când ar fi trebuit să mă întorc înapoi în Austria, părinţii
mei adoptivi danezi m-au ascuns. Asta mi-a creat probleme după 9
aprilie 1940 când germanii au invadat Danemarca. Au aflat cine eram şi
m-au recrutat pentru serviciul militar".
Nici una din informaţiile apărute în presă despre Sven Hassel nu se
potriveşte cu investigaţia făcută de jurnalistul danez Erik Haaest.
Jurnalistul şi-a demarat cercetările de la editura Grafisk Forlag, cea
care a publicat primul roman sub semnătura lui Sven Hassel. Contractul
pentru drepturile de autor a fost semnat cu numele de Borge Villy
Redsted Arbing, Sven Hassel fiind doar un pseudonim. Numele "Arbing"
fusese schimbat în 1951, anterior fiind Pedersen. Conform unui extras
de stare civilă publicat de Haaest Sven Hassel: "S-a născut pe 19
aprilie 1917 în Nyhuus, parohia Frederiksborg. Tatăl său a fost
muncitorul necalificat Peder Oluf Pedersen, mama Maren Hansigne
Pedersen, născută Andersen. Pe 17 iunie 1917 băiatul a fost botezat cu
numele "Borge Villy Redsted Pedersen de pastorul Engels. Prin decretul
regal din 17 iunie 1951 persoana în cauză şi-a schimbat numele de
familie în Arbing".
Aflându-i numele real al lui Sven Hassel, Erik Haaest a putut afla mai
multe detalii referitoare la trecutul lui. Pedersen şi-a satisfăcut
stagiul militar în Danemarca între anii 1936-1939 în cadrul unui
escadron de biciclişti, şi a fost lăsat la vatră ca simplu soldat,
nefiind considerat apt pentru şcoala de gradaţi sau subofiţeri.
Cercetările jurnalistului au ajuns la concluzia că Pedersen nu a
participat la nici o bătălie, nemaifăcând parte din nicio armată după
anul 1939. Conform arhivelor justiţiei daneze, Borge Villy Redsted
Pedersen a fost condamnat în anii 1939, 1940, 1941, 1942 pentru furt
şi purtarea ilegală de uniforme militare. În mai 1945 a fost arestat
sub acuzaţia că a fost colaborator al serviciilor secrete germane
Gestapo. Pe 12 noiembrie 1947 Pedersen a fost condamnat la 10 ani de
închisoare pentru trădare, în cadrul dosarului 161/1947. A fost
eliberat condiţionat la începutul anului 1951.
Mărturiile din faţa tribunalului
Erik Haaest a publicat extrase din declaraţiile lui Sven Hassel în
faţa tribunalului danez care l-a judecat: "Acuzatul declară că nu a
fost niciodată membru al partidului nazist danez. A cunoscut câţiva
danezi înrolaţi în SS, foşti membri ai Regimentului Regal de Dragoni
din care a făcut parte şi din care a fost demobilizat pe 19 apilie
1940. Apoi povesteşte curţii despre faptele sale incredibile din 9
aprilie 1940, ziua în care Danemarca şi Norvegia au fost ocupate de
Germania. El a refuzat să se supună ordinului regal de încetare a
luptelor şi a împuşcat câţiva soldaţi germani care încercau să ocupe
cazarma dragonilor din oraşul Naestved. Până la urmă a fost copleşit
şi a rămas fără muniţie".
Jurnalistul danez l-a intervievat pe locotenetul Niels Rosenkrantz din
cadrul regimentului de dragoni din care pretindea şi Sven Hassel că a
făcut parte: "Nu s-a tras nici un foc de armă de nici un soldat, nici
german nici danez. Ordinul de sistare a focului a fost urmat de toţi.
Când forţele germane au ajuns la poziţiile noastre, loiali ordinului
regal, încuiasem toată muniţia. Bineînţeles că eram furioşi că nu ne-a
putut apăra ţara". Cercetările din arhivele Regimentului Regal de
Dragoni nu au scos la iveală nici un Pedersen.
Conform stenogramei din timpul procesului Sven Hassel - spre deosebire
de cărţile publicate după război - susţine că "nu a făcut niciodată
parte din forţele armate germane. În 1941 a fost arestat pentru că a
îmbrăcat în mod ilegal o uniformă. A încercat să scape declarând că
face parte din regimentul SS-Nordland. Crede că această neînţelegere
trebuie să fie motivul pentru care este acuzat că a fost soldat
german". Pedersen-Hassel a spus tribunalului danez o poveste
încurcată, conform căreia ar fi fost recrutat fără să ştie în armata
germană. Viitorul autor declara tribunalului că "În august 1942 a fost
arestat încă o dată şi a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru
falsificarea semnăturii lui Heinrich Himmler. Nu şi-a executat
întreaga pedeapsă. În perioada în care era închis la Vestre Fangsel a
primit o scrisoare de la legaţia germană cu un ordin de marş. Când a
fost eliberat a primit ordinul de plecare. Înainte de asta a încercat
să se înroleze în armata finlandeză cerând căpitanului Agger, şeful
biroului "Prietenii Finlandei" care recruta voluntari pentru războiul
împotriva Uniunii Sovietice". Locotenent-colonelul Agger a fost chemat
să depună mărturie şi a afirmat că l-a văzut pe Pedersen în 1940, nu
în 1942. În urma mai multor întrebări, Pedersen recunoaşte că a făcut
parte dintr-o unitate de deminare a armatei germane care a servit pe
frontul de est între lunile februarie-mai 1943 - o perioadă şi o
poziţie destul de deosebită faţă de relatările din romanele
ulterioare. Concluzia judecătoarei Karen Johnsen în cazul lui
Pedersen-Hassel este cât se poate de grăitoare: "Curtea decide să
acorde importanţă faptului că Redsted Pedersen a recunoscut că a fost
înrolat în armata germană. Curtea nu are încredere în toate
declaraţiile sale deoarece acestea nu coincid de la o examinare la
alta. Acuzatul lasă în permanenţă o senzaţie de neîncredere".
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: Hassel[v=]
Scris de Admin 17.06.12 17:58
Adevăratul erou din romanele lui Sven Hassel
În toate interviurile sale Pedersen-Hassel susţine că cele scrise de
el constituie relatări ale evenimentelor la care a participat în mod
direct. Însă o analiză mai detaliată a volumelor lui scoate la iveală
o mulţime de contradicţii. De exemplu în volumul "Monte Cassino"
Pedersen-Hassel povesteşte o luptă de tancuri în care o companie
germană de blindate nimiceşte un întreg regiment american staţionat
într-un sat. În realitate a existat o astfel de bătălie: cea de la
Villers-Bocage, Franţa, unde maiorul SS Michael Wittmann (foto) a
distrus un regiment britanic de blindate. Bătălia de la Villers-Bocage
a avut loc pe 14 iunie 1944, iar în volumul lui Pedersen-Hassel
aceasta formează primul capitol. Ultimul capitol al volumului
"Monte-Cassino" descrie bătălia pentru cucerirea mănăstirii italiene
cu acelaşi nume - însă în realitate luptele pentru Monte Cassino s-au
purtat între 17 februarie şi 18 mai 1944: adică înainte de bătălia de
la Villers-Bocage din Franţa.
Versiunea Hassel a unei lupte de tancuri
Scriitorul danez relatează în volumul "Monte Cassino" debarcarea
aliaţilor în Italia în toamna anului 1943. După prezentarea primelor
încleştări de pe plajele italiene povestirea se îndreaptă către o
încleştare de blindate. Comandantul companiei din care făcea parte
Sven Hassel este identificat ca "Mike", un german care înainte de
război apucase să servească în armata americană. Întors în Germania
nazistă "Mike" reuşeşte să ajungă comandant de companie în regimentul
disciplinar în care se găsea şi Sven Hassel. Pornită în marş, compania
de tancuri comandată de "Mike" întâlneşte un subofiţer de infanterie
care îl informează pe comandant de existenţa unui mare număr de
blindate inamice. Descris ca un soldat pur sânge, "Mike" ia decizia să
atace un întreg regiment de blindate doar cu compania sa: "Rinocerii
către Scroafa. {eful. Treizeci şi şase de care de luptă, zece
camioane, şaptesprezece maşini dispărute. Numărul morţilor şi
răniţilor necunoscut. Pierderile noastre: un mort, doi răniţi. Aştept
întâlnire cu regimentul de blindate inamic. Continui operaţia pe
proprie răspundere. Întrerup contactul. Terminat. Noi zâmbeam,
pricepusem. Mike avea de gând să nimicească de unul singur regimentul
de blindate inamic. (...) Să întrerupi contactul era un lucru destul de
cutezător. Nimeni nu ne va mai putea auzi în următoarele trei sau
patru ore. Juca o carte mare Mike. Dacă va izbuti, va fi acoperit de
glorie". Atacul se desfăşoară astfel: "Buncărele cu muniţie stau
deschise. Grenadele lungi lucesc, bine rânduite. Au un aer nevinovat,
dar peste câteva minute ele vor răspândi groaza şi moartea, vor scuipa
foc, vor face să ţipe de durere oameni înspăimântaţi. Prin trapele
lăsate deschise putem urmări cu privirea mulţimea de tancuri inamice
care înaintează în formaţie strânsă pe drumul asfaltat şi bătut de
soare. Apăs uşor pe pedală. Motorul electric vibrează. Voi ochi exact
între cei doi copaci, în clipa în care voi începe tragerea.
Comandantul Mike pândeşte de la nivelul turelei sale, cu binoclul
aşezat în faţa lui, ascuns de o tufă de iarbă. Va face semn cu casca
când va veni clipa să deschidem focul. Un regiment întreg de care
blindate. Visul oricărui comandant de blindate. Ni se servea pe o tavă
de argint". Toate detaliile oferite de Hassel în volumul său seamănă
cu lupta de la Villers-Bocage: un comandant de companie care
întreprinde o operaţiune riscantă şi îndrăzneaţă pe cont propriu,
reuşind să distrugă un întreg regiment inamic. Hassel prezintă bătălia
ca având loc în Italia cu inamici americani - singura deosebire faţă
de ce s-a întâmplat în realitate - însă fără să dea detalii
suplimentare cum ar fi numele satului unde a avut loc încleştarea.
Adevăratul comandant
Bătălia de la Villers-Bocage s-a purtat după coordonate identice cu
cea relatată de Hassel. Doar că au existat diferenţe majore: la
încleştare nu a participat o companie dintr-un regiment disciplinar ci
din cadrul unei unităţi SS, Schwere SS Panzer Abteilung 101, aflată
sub comanda generalului SS Sepp Dietrich. Comandantul german din
bătălia de la Villers Bocage a fost căpitanul SS Michael Wittmann -
devenit în urma acestei lupte o piesă centrală a propagandei naziste.
Wittmann a intrat în SS în anul 1937, făcând parte din Leibstandarte
Adolf Hitler - unitatea destinată pazei personale a dictatorului
nazist. Această unitate avea şi o componentă combatantă, astfel că
Wittmann a participat la invazia Austriei şi a Cehoslovaciei. Primele
lupte avea să le ducă Wittmann în calitate de comandant al unui tun
autopropulsat, în campaniile din Polonia şi Franţa. Wittmann a trecut
destul de rapid prin gradele de subofiţer - iar în urma invaziei URSS
din 1942, unde s-a făcut remarcat în calitate de comandant al unui tun
autopropulsat anti car a fost selecţionat pentru cursurile şcolii de
ofiţeri. S-a întors pe frontul de est în 1943 cu gradul de sublocotent
SS, comandant al unui tanc Panzer III. A continuat să avanseze: a
primit comanda unui tanc greu Tiger, iar în timpul bătăliei de la
Kursk a fost avansat comandant de pluton. În ianuarie 1944 a devenit
cavaler al Crucii de Fier naziste, una dintre cele mai înalte
decoraţii pentru distrugerea a 88 de tancuri inamice pe tot parcursul
carierei sale de până în acel moment. Wittmann a părăsit unitatea
Leibstandarte Adolf Hitler, preferând să rămână în cadrul batalionului
de tancuri grele Tiger, una din puţinele unităţi de elită dotate cu
cele mai bune blindate germane. În momentul invaziei aliate din
Normandia, Wittmann fusese avansat căpitan SS şi se afla la comanda
unei companii de tancuri grele.
Ruinele satului Villers Bocage
Bătălia de la Villers Bocage
La o săptămână de la debarcarea din Normandia, trupele aliate se
îndreptau în viteză spre oraşul Caen. Britanicii nu ştiau că în
regiune era prezent un batalion de tancuri grele Tiger -
locotenent-colonelul Arthur Cranleigh a cerut aprobarea pentru a
efectua o misiune de recunoaştere şi a stabili ce trupe germane există
în jurula Caenului, însă I s-a ordonat să înainteze cât mai repede.
Comandantul diviziei de tancuri germane prezente în zonă, Sepp
Dietrich a ordonat menţinerea cu orice preţ a localităţii Villers
Bocage, aflată în drumul spre Caen. Wittmann a fost însărcinat cu
efectuarea unei misiuni de recunoaştere care să stabilească exact ce
forţe britanice erau prezente în regiune. La ora 6 dimineaţa,
Wittmann, însoţit de alte cinci tancuri Tiger a plecat spre Villers
Bocage. În apropierea localităţii compania de tancuri s-a întâlnit cu
un sergent german care i-a informat despre prezenţa unei forţe masive
de blindate britanice. Wittmann a avansat cu precauţie printr-o pădure
şi a reuşit să vadă avangarda regimentului britanic 4 County of London
Yeomanry (4CLY). Primul pluton al regimentului britanic era poziţionat
la est de Villers-Bocage, al doilea pluton staţiona la vest de oraş
supraveghind o intersecţie. Cele două poziţii erau întărite de două
companii de infanterie, dotate cu transportoare blindate M3 şi trei
tancuri uşoare Stuart M5A1.
Wittmann şi-a dat seama că regimentul britanic are drum liber către
oraşul Caen, însă nu putea comunica acest lucru comandamentului german
deoarece emisia sa ar fi fost interceptată şi i-ar fi trădat prezenţa
în zonă - ceea ce i-ar fi alertat pe britanici. Wittmann a hotărât să
atace de unul singur fără să mai comunice cu comandanţii săi. "Decizia
a fost una extrem de dificilă. Niciodată nu mai fusesem aşa de
impresionat de forţa inamicului aşa cum am fost de aceste tancuri
aflate în deplasare, însă ştiam că trebuie neapărat să atac", a
declarat Wittmann presei germane după această bătălie.
Michael Wittmann a stabilit cu comandanţii tancurilor sale planul de
atac în jurul orei 8 dimineaţa: el urma să deschidă primul focul
atacând primul pluton staţionat la est de sat, celelalte tancuri
urmând să intre în sat pe rute diferite după ce distrugeau plutonul
britanic de la ieşirea din localitate. Compania de tancuri Tiger care
a apărut brusc tragând din masivele tunuri de 88 mm i-a paralizat pur
şi simplu pe britanici care nu se aşteptau să fie atacaţi. După ce a
zdrobit primul pluton al regimentului britanic în doar câteva minute,
Wittmann a intrat în Villers-Bocage. În centrul satului Wittmann a
întâlnit şi distrus cele trei tancuri care alcătuiau comandamentul
regimentului 4 CLY. Un singur tanc Cromwell, comandat de căpitanul
Patrick Dyas a reuşit să scape din prima fază a carnagiului
refugiindu-se pe o stradă laterală. Tiger-ul lui Wittmann a depăşit
această stradă fără să observe blindatul britanic - se afla în
urmărirea unui alt tanc, un Sherman Firefly. Căpitanul Patrick Dyas a
ieşit din ascuzătoare şi a urmărit tancul lui Wittmann, reuşind să îl
lovească cu două proiectile de 75mm - care însă nu au afectat de loc
blindajul masiv al Tiger-ului. Alertat de prezenţa lui Dyas, Wittmann
şi-a întors turela şi a distrus blindatul britanic cu o singură
lovitură. Căpitanul Dyas avea să supravieţuiască, însă echipajul
tancului său nu. Un grup de britanici comandaţi de un sergent au reşit
în mijlocul haosului general să instaleze un tun antitanc şi să scoată
din funcţiune Tiger-ul lui Wittmann cu o singură lovitură care i-a
distrus o şenilă. Wittmann şi echipajul său au reuşit să iasă din
tancul defect şi să se întoarcă în siguranţă la compania lor. În urma
acestui atac Wittmann a distrus singur 11 tancuri britanice şi 20 de
transportoare blindate şi camioane. Bătălia pentru Villers-Bocage avea
să dureze tot restul zilei de 13 iunie, britanicii fiind siliţi să se
retragă după ce germanii au aruncat în luptă un batalion de infanterie
şi încă o companie de tancuri. Rezultatul direct al succesului lui
Wittmann avea să fie blocarea drumului aliaţilor către Caen, care avea
să fie cucerit abia pe 19 iulie, după o lună de lupte îndârjite.
Wittmann avea să moară pe 8 august 1944 - după ce succesul de la
Villers-Bocage l-a transformat într-o figură centrală a propagandei
naziste - în cursul unei încleştări de tancuri lângă St. Aignan de
Cramesnil.
În toate interviurile sale Pedersen-Hassel susţine că cele scrise de
el constituie relatări ale evenimentelor la care a participat în mod
direct. Însă o analiză mai detaliată a volumelor lui scoate la iveală
o mulţime de contradicţii. De exemplu în volumul "Monte Cassino"
Pedersen-Hassel povesteşte o luptă de tancuri în care o companie
germană de blindate nimiceşte un întreg regiment american staţionat
într-un sat. În realitate a existat o astfel de bătălie: cea de la
Villers-Bocage, Franţa, unde maiorul SS Michael Wittmann (foto) a
distrus un regiment britanic de blindate. Bătălia de la Villers-Bocage
a avut loc pe 14 iunie 1944, iar în volumul lui Pedersen-Hassel
aceasta formează primul capitol. Ultimul capitol al volumului
"Monte-Cassino" descrie bătălia pentru cucerirea mănăstirii italiene
cu acelaşi nume - însă în realitate luptele pentru Monte Cassino s-au
purtat între 17 februarie şi 18 mai 1944: adică înainte de bătălia de
la Villers-Bocage din Franţa.
Versiunea Hassel a unei lupte de tancuri
Scriitorul danez relatează în volumul "Monte Cassino" debarcarea
aliaţilor în Italia în toamna anului 1943. După prezentarea primelor
încleştări de pe plajele italiene povestirea se îndreaptă către o
încleştare de blindate. Comandantul companiei din care făcea parte
Sven Hassel este identificat ca "Mike", un german care înainte de
război apucase să servească în armata americană. Întors în Germania
nazistă "Mike" reuşeşte să ajungă comandant de companie în regimentul
disciplinar în care se găsea şi Sven Hassel. Pornită în marş, compania
de tancuri comandată de "Mike" întâlneşte un subofiţer de infanterie
care îl informează pe comandant de existenţa unui mare număr de
blindate inamice. Descris ca un soldat pur sânge, "Mike" ia decizia să
atace un întreg regiment de blindate doar cu compania sa: "Rinocerii
către Scroafa. {eful. Treizeci şi şase de care de luptă, zece
camioane, şaptesprezece maşini dispărute. Numărul morţilor şi
răniţilor necunoscut. Pierderile noastre: un mort, doi răniţi. Aştept
întâlnire cu regimentul de blindate inamic. Continui operaţia pe
proprie răspundere. Întrerup contactul. Terminat. Noi zâmbeam,
pricepusem. Mike avea de gând să nimicească de unul singur regimentul
de blindate inamic. (...) Să întrerupi contactul era un lucru destul de
cutezător. Nimeni nu ne va mai putea auzi în următoarele trei sau
patru ore. Juca o carte mare Mike. Dacă va izbuti, va fi acoperit de
glorie". Atacul se desfăşoară astfel: "Buncărele cu muniţie stau
deschise. Grenadele lungi lucesc, bine rânduite. Au un aer nevinovat,
dar peste câteva minute ele vor răspândi groaza şi moartea, vor scuipa
foc, vor face să ţipe de durere oameni înspăimântaţi. Prin trapele
lăsate deschise putem urmări cu privirea mulţimea de tancuri inamice
care înaintează în formaţie strânsă pe drumul asfaltat şi bătut de
soare. Apăs uşor pe pedală. Motorul electric vibrează. Voi ochi exact
între cei doi copaci, în clipa în care voi începe tragerea.
Comandantul Mike pândeşte de la nivelul turelei sale, cu binoclul
aşezat în faţa lui, ascuns de o tufă de iarbă. Va face semn cu casca
când va veni clipa să deschidem focul. Un regiment întreg de care
blindate. Visul oricărui comandant de blindate. Ni se servea pe o tavă
de argint". Toate detaliile oferite de Hassel în volumul său seamănă
cu lupta de la Villers-Bocage: un comandant de companie care
întreprinde o operaţiune riscantă şi îndrăzneaţă pe cont propriu,
reuşind să distrugă un întreg regiment inamic. Hassel prezintă bătălia
ca având loc în Italia cu inamici americani - singura deosebire faţă
de ce s-a întâmplat în realitate - însă fără să dea detalii
suplimentare cum ar fi numele satului unde a avut loc încleştarea.
Adevăratul comandant
Bătălia de la Villers-Bocage s-a purtat după coordonate identice cu
cea relatată de Hassel. Doar că au existat diferenţe majore: la
încleştare nu a participat o companie dintr-un regiment disciplinar ci
din cadrul unei unităţi SS, Schwere SS Panzer Abteilung 101, aflată
sub comanda generalului SS Sepp Dietrich. Comandantul german din
bătălia de la Villers Bocage a fost căpitanul SS Michael Wittmann -
devenit în urma acestei lupte o piesă centrală a propagandei naziste.
Wittmann a intrat în SS în anul 1937, făcând parte din Leibstandarte
Adolf Hitler - unitatea destinată pazei personale a dictatorului
nazist. Această unitate avea şi o componentă combatantă, astfel că
Wittmann a participat la invazia Austriei şi a Cehoslovaciei. Primele
lupte avea să le ducă Wittmann în calitate de comandant al unui tun
autopropulsat, în campaniile din Polonia şi Franţa. Wittmann a trecut
destul de rapid prin gradele de subofiţer - iar în urma invaziei URSS
din 1942, unde s-a făcut remarcat în calitate de comandant al unui tun
autopropulsat anti car a fost selecţionat pentru cursurile şcolii de
ofiţeri. S-a întors pe frontul de est în 1943 cu gradul de sublocotent
SS, comandant al unui tanc Panzer III. A continuat să avanseze: a
primit comanda unui tanc greu Tiger, iar în timpul bătăliei de la
Kursk a fost avansat comandant de pluton. În ianuarie 1944 a devenit
cavaler al Crucii de Fier naziste, una dintre cele mai înalte
decoraţii pentru distrugerea a 88 de tancuri inamice pe tot parcursul
carierei sale de până în acel moment. Wittmann a părăsit unitatea
Leibstandarte Adolf Hitler, preferând să rămână în cadrul batalionului
de tancuri grele Tiger, una din puţinele unităţi de elită dotate cu
cele mai bune blindate germane. În momentul invaziei aliate din
Normandia, Wittmann fusese avansat căpitan SS şi se afla la comanda
unei companii de tancuri grele.
Ruinele satului Villers Bocage
Bătălia de la Villers Bocage
La o săptămână de la debarcarea din Normandia, trupele aliate se
îndreptau în viteză spre oraşul Caen. Britanicii nu ştiau că în
regiune era prezent un batalion de tancuri grele Tiger -
locotenent-colonelul Arthur Cranleigh a cerut aprobarea pentru a
efectua o misiune de recunoaştere şi a stabili ce trupe germane există
în jurula Caenului, însă I s-a ordonat să înainteze cât mai repede.
Comandantul diviziei de tancuri germane prezente în zonă, Sepp
Dietrich a ordonat menţinerea cu orice preţ a localităţii Villers
Bocage, aflată în drumul spre Caen. Wittmann a fost însărcinat cu
efectuarea unei misiuni de recunoaştere care să stabilească exact ce
forţe britanice erau prezente în regiune. La ora 6 dimineaţa,
Wittmann, însoţit de alte cinci tancuri Tiger a plecat spre Villers
Bocage. În apropierea localităţii compania de tancuri s-a întâlnit cu
un sergent german care i-a informat despre prezenţa unei forţe masive
de blindate britanice. Wittmann a avansat cu precauţie printr-o pădure
şi a reuşit să vadă avangarda regimentului britanic 4 County of London
Yeomanry (4CLY). Primul pluton al regimentului britanic era poziţionat
la est de Villers-Bocage, al doilea pluton staţiona la vest de oraş
supraveghind o intersecţie. Cele două poziţii erau întărite de două
companii de infanterie, dotate cu transportoare blindate M3 şi trei
tancuri uşoare Stuart M5A1.
Wittmann şi-a dat seama că regimentul britanic are drum liber către
oraşul Caen, însă nu putea comunica acest lucru comandamentului german
deoarece emisia sa ar fi fost interceptată şi i-ar fi trădat prezenţa
în zonă - ceea ce i-ar fi alertat pe britanici. Wittmann a hotărât să
atace de unul singur fără să mai comunice cu comandanţii săi. "Decizia
a fost una extrem de dificilă. Niciodată nu mai fusesem aşa de
impresionat de forţa inamicului aşa cum am fost de aceste tancuri
aflate în deplasare, însă ştiam că trebuie neapărat să atac", a
declarat Wittmann presei germane după această bătălie.
Michael Wittmann a stabilit cu comandanţii tancurilor sale planul de
atac în jurul orei 8 dimineaţa: el urma să deschidă primul focul
atacând primul pluton staţionat la est de sat, celelalte tancuri
urmând să intre în sat pe rute diferite după ce distrugeau plutonul
britanic de la ieşirea din localitate. Compania de tancuri Tiger care
a apărut brusc tragând din masivele tunuri de 88 mm i-a paralizat pur
şi simplu pe britanici care nu se aşteptau să fie atacaţi. După ce a
zdrobit primul pluton al regimentului britanic în doar câteva minute,
Wittmann a intrat în Villers-Bocage. În centrul satului Wittmann a
întâlnit şi distrus cele trei tancuri care alcătuiau comandamentul
regimentului 4 CLY. Un singur tanc Cromwell, comandat de căpitanul
Patrick Dyas a reuşit să scape din prima fază a carnagiului
refugiindu-se pe o stradă laterală. Tiger-ul lui Wittmann a depăşit
această stradă fără să observe blindatul britanic - se afla în
urmărirea unui alt tanc, un Sherman Firefly. Căpitanul Patrick Dyas a
ieşit din ascuzătoare şi a urmărit tancul lui Wittmann, reuşind să îl
lovească cu două proiectile de 75mm - care însă nu au afectat de loc
blindajul masiv al Tiger-ului. Alertat de prezenţa lui Dyas, Wittmann
şi-a întors turela şi a distrus blindatul britanic cu o singură
lovitură. Căpitanul Dyas avea să supravieţuiască, însă echipajul
tancului său nu. Un grup de britanici comandaţi de un sergent au reşit
în mijlocul haosului general să instaleze un tun antitanc şi să scoată
din funcţiune Tiger-ul lui Wittmann cu o singură lovitură care i-a
distrus o şenilă. Wittmann şi echipajul său au reuşit să iasă din
tancul defect şi să se întoarcă în siguranţă la compania lor. În urma
acestui atac Wittmann a distrus singur 11 tancuri britanice şi 20 de
transportoare blindate şi camioane. Bătălia pentru Villers-Bocage avea
să dureze tot restul zilei de 13 iunie, britanicii fiind siliţi să se
retragă după ce germanii au aruncat în luptă un batalion de infanterie
şi încă o companie de tancuri. Rezultatul direct al succesului lui
Wittmann avea să fie blocarea drumului aliaţilor către Caen, care avea
să fie cucerit abia pe 19 iulie, după o lună de lupte îndârjite.
Wittmann avea să moară pe 8 august 1944 - după ce succesul de la
Villers-Bocage l-a transformat într-o figură centrală a propagandei
naziste - în cursul unei încleştări de tancuri lângă St. Aignan de
Cramesnil.
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: Hassel[v=]
Scris de Admin 17.06.12 17:52
Minciuna batalioanelor disciplinare din cărţile lui Sven Hassel
Sven Hassel susţine în cărţile sale că a făcut parte dintr-un regiment disciplinar de blindate, fiind decorat cu cele mai înalte ordine ale Germaniei naziste şi chiar cu Crucea Mannerheim, o înaltă decoraţie de război finlandeză. Însă afirmaţia sa conţine o contradicţie de nerezolvat: soldaţii din batalioanele disciplinare erau soldaţi condamnaţi pentru delicte de drept comun sau delicte politice şi ca atare consideraţi nedemni. La primirea unei astfel de condamnări soldaţii germani erau deposedaţi de gradul şi decoraţiile obţinute. În plus, istoria batalioanelor disciplinare din Germania nazistă nu menţionează că acestea ar fi participat la toate bătăliile la care susţine Hassel că a luat parte. Mai mult, indicativele unităţilor din care susţine Hassel că a făcut parte sunt total fanteziste, fără legătură cu realitatea. Batalioanele disciplinare naziste au fost trimise pe front de două ori – şi de fiecare dată s-au predat imediat aliaţilor fără să tragă un singur foc de armă.
Declaraţiile lui Pedersen-Hassel
Întrebat de jurnalistul Erik Haaest: “Povestiţi din experienţele proprii?”, Hassel răspundea “Nouăzeci la sută din cele povestite în cărţile mele sunt experienţe proprii. Cărţile mele constituie auto-biografia mea dintre anii 1940-1945. Sunt unele părţi în cărţile mele unde povestesc ce se întâmpla în alte părţi ale frontului ca şi cum aş fi fost acolo. Însă este vorba de maximum zece procente”.
În interviul publicat pe site-ul oficial al lui Sven Hassel acesta dezvăluie mai multe detalii privind serviciul său militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: “Chiar aţi servit în Regimentul 27 Panzer? În ce divizie era acest regiment? – Da, am fost în acest regiment. Regimentul 27 Panzer făcea parte din Divizia a 6 a Panzer. (…) Ce medalii şi decoraţii aţi primit în război? Crucea de Merit, Crucea de Fier, Medalia pentru luptă corp-la-corp, Medalia Anti-Tanc, Medalia de aur pentru Răniţi… însă nu este vorba de decoraţii. Este vorba de prietenie, de instinctul şi voinţa de supravieţuire şi probabil cel mai important este să ne dăm seama de cruzimea dictaturii şi a militarismului”. La o întrebare care priveşte autenticitatea relatărilor sale Sven Hassel preferă să ocolească răspunsul: întrebat dacă “crucea verde a NKVD-ului” chiar există – deoarece nimeni nu a reuşit să identifice un astfel de simbol sovietic – Sven Hassel răspunde că “însemnele folosite de NKVD erau de culoare verde”. În realitate, insigna NKVD conţinea o stea roşie, suprapus de o spadă şi însemnul comunist secera şi ciocanul încrucişate – de altfel ar fi fost destul de greu ca instituţia represivă a URSS să fi avut drept simbol o cruce. Mai mult: culoarea folosită pentru însemnele trupelor NKVD aflate pe front era roşu – verde era culoarea grănicerilor aflaţi în subordinea NKVD. Sven Hassel relatează despre ofiţeri şi soldaţi NKVD cu însemne verzi în interiorul URSS, o poziţionare dubioasă a unor trupe de grăniceri.
Care a fost adevărata unitate a lui Sven Hassel
Sven Hassel susţine în toate romanele că a luptat în plutonul 2, compania a 5 a, Regimentul disciplinar 27 de Blindate din cadrul Diviziei a 6 a Panzer. Însă toate volumele publicate până în prezent asupra nomenclaturii unităţilor Germaniei naziste contrazic flagrant afirmaţiile lui Hassel. În Divizia a 6 a Panzer nu a existat nici un regiment cu numărul 27. Într-adevăr a existat un Regiment 27, însă acesta făcea parte din Divizia a 12 a Infanterie.
Divizia a 6 a Panzer a fost formată în octombrie 1939 şi a participat la campania din vest înainte de a fi transferată în Prusia Orientală în iulie 1940, de unde a luat parte la Operaţiunea Barbarossa – invadarea Uniunii Sovietice – în sectorul de nord. A suferit pierderi grele şi a fost transferată în mai 1942 în Franţa pentru recuperare şi re-echipare. În decembrie Divizia a 6 a Panzer a fost trimisă pe frontul de est şi a participat la tentativa de despresurare a trupelor germane încercuite la Stalingrad. Ulterior a participat la bătăliile de la Harkov şi Kursk unde a suferit din nou pierderi grele. În decembrie 1944 a fost transferată în Ungaria unde a luat parte la apărarea Budapestei. Divizia a 6 a Panzer s-a retras în Austria în martie 1945 şi s-a predat Armatei Roşii lângă Brunn. Istoria luptelor acestei divizii nu se potriveşte cu cele relatate de Sven Hassel care susţine că a făcut parte din ea: autorul danez susţine că a reuşit împreună cu mai mulţi soldaţi să scape din încercuirea de la Stalingrad (volumul “General SS”) deşi toate sursele istorice susţin că nici un militar german nu a reuşit să scape din încercuire. De asemenea, din istoria Diviziei a 6 a Panzer lipsesc luptele din Normandia şi Italia – la care Sven Hassel susţine că a participat direct. Singurul deţinător al Medaliei pentru luptă corp-la-corp din Divizia a 6 a Panzer este menţionat în actele oficiale ca fiind mitrailorul Franz Richter, nicidecum Sven Hassel. Medalia de aur pentru luptă corp-la-corp era una din decoraţiile cele mai apreciate de militarii germani – marcând faptul că purtătorul unei astfel de decoraţii a participat la lupte corp-la-corp timp de 50 de zile. În întreaga armată germană doar 633 de militari au primit această decoraţie.
Regimentul 27 din Divizia a 12 a Infanterie a avut de asemenea o istorie care nu coincide cu relatările lui Hassel: în 1939 a luptat în Polonia şi în 1940 a participat la invadarea Franţei, de unde a fost transferat în Olanda. În iunie 1941 a participat la invadarea Uniunii Sovietice unde a rămas până la sfârşitul anului 1943. La începutul anului 1944 a trebuit să înfrunte ofensiva sovietică din Belarus – în urma acestei bătălii întreaga divizie fiind distrusă. Divizia a fost refăcută în octombrie 1944 sub denumirea Divizia a 12 a Volksgrenadier şi a participat la defensiva oraşului Aachen, Bătălia de la Bulge, predându-se americanilor în aprilie 1945. Din istoria singurului Regiment 27 din armata germană lipsesc campaniile din Italia, Africa de Nord, Italia, Normandia, Stalingrad, insurgenţa din Polonia – toate evenimente la care Sven Hassel susţine în cărţile sale că a participat în mod direct.
Istoria batalioanelor disciplinare naziste
În armata germană din cel de-al Doilea Război Mondial au existat într-adevăr batalioane disciplinare, iar indicativul lor era 990. În 1942 naziştii au încercat să folosească aceste batalioane ca forţă combativă – însă au renunţat foarte repede datorită ineficienţei extreme a acestor unităţi pe front. În unităţile cu indicativul 990 au fost încadraţi militarii condamnaţi de curţile marţiale pentru delicte de drept comun, cei consideraţi nedemni să poarte arme din cauza concepţiilor politice şi cei deposedaţi de drepturile civile în urma unei hotărâri judecătoreşti. Pe 2 octombrie 1942 Marele Stat Major al Wehrmachtului a emis un ordin prin care era ridicată interdicţia de a purta arme pentru categoriile menţionate mai sus. Numărul celor aflaţi în această situaţie în anul 1942 era de 34.000 de bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Toţi aceşti militari au fost concentraţi în regimente de infanterie şi batalioane de pionieri. Afirmaţia lui Sven Hassel că un regiment disciplinar ar fi putut fi dotat cu tancuri Tiger nu este susţinută de nici un fel de dovezi documentare. Tancurile Tiger au fost fabricate spre sfârşitul războiului în număr mic (în total au fost trimise pe front 1.355 de Tiger I şi 630 de Tiger II). Fabricarea unui Tiger costa 250.000 de mărci, dublul preţului oricărui alt tanc din armata nazistă, fiind un tanc deosebit de pretenţios şi care avea nevoie de o îngrijire constantă, doar cele mai bune echipaje fiind selectate să servească pe Tiger. În plus, tancurile Tiger erau organizate în batalioane speciale de blindate grele, puse direct sub comanda Statului Major şi care acţionau în momentele şi zonele critice. Afirmaţia lui Hassel că un regiment disciplinar ar fi putut fi dotat cu tancuri Tiger este cât se poate de fantezistă.
Batalioanele disciplinare ale celui de-al Treilea Reich au fost studiate asiduu de istoricii germani deoarece în aceste batalioane erau încadraţi membri ai Partidului Comunist – unii dintre ei ajungând ulterior personaje politice în Germania de Est ca şi în Germania de Vest. Batalioanele 990 din armata nazistă erau încadrate cu ofiţeri şi subofiţeri fanatici hitlerişti. Batalioanele disciplinare germane aveau un procent de 35% de comunişti şi social-democraţi, restul fiind delincvenţi de drept comun. În toate batalioanele disciplinare comuniştii încercau permanent să-şi impună concepţia şi să stabilească un sistem paralel de comandă – în vreme ce ofiţerii hitlerişti încercau să controleze acest fenomen cu ajutorul delincvenţilor de drept comun care constituiau un adevărat sistem de informatori. Însă în momentul deplasării pe front, de cele mai multe ori delincvenţii de drept comun se alăturau comuniştilor, nedorind să moară pentru Germania lui Hitler. Toate misiunile date batalioanelor 990 s-au sfârşit cu adevărate dezastre. Prima bătălie la care au participat batalioanele 990 a avut loc în Tunisia, în martie 1943, unde au trebuit să acopere retragerea celorlalte unităţi germane. Ideea folosirii pe front a batalioanelor disciplinare s-a dovedit a fi una dezastruoasă: soldaţii acestor unităţi şi-au executat superiorii şi au predat poziţiile deţinute fără luptă trupelor aliate. Unităţile germane din armata regulată au primit ordinul să-i împuşte pe loc pe militarii batalioanelor 990. La sfârşitul lui 1943 alte câteva batalioane 990 au fost trimise pe frontul de est – însă comuniştii din aceste unităţi s-au predat primelor unităţi ale Armatei Roşii întâlnite.
Şi în încheiere un ultim detaliu care contrazice afirmaţiile lui Sven Hassel: istoricii germani indică faptul că însemnele batalioanelor 990 erau de culoare albastră – în vreme ce autorul danez susţine că regimentul din care a făcut parte avea petliţe de culoare neagră.
Sven Hassel susţine în cărţile sale că a făcut parte dintr-un regiment disciplinar de blindate, fiind decorat cu cele mai înalte ordine ale Germaniei naziste şi chiar cu Crucea Mannerheim, o înaltă decoraţie de război finlandeză. Însă afirmaţia sa conţine o contradicţie de nerezolvat: soldaţii din batalioanele disciplinare erau soldaţi condamnaţi pentru delicte de drept comun sau delicte politice şi ca atare consideraţi nedemni. La primirea unei astfel de condamnări soldaţii germani erau deposedaţi de gradul şi decoraţiile obţinute. În plus, istoria batalioanelor disciplinare din Germania nazistă nu menţionează că acestea ar fi participat la toate bătăliile la care susţine Hassel că a luat parte. Mai mult, indicativele unităţilor din care susţine Hassel că a făcut parte sunt total fanteziste, fără legătură cu realitatea. Batalioanele disciplinare naziste au fost trimise pe front de două ori – şi de fiecare dată s-au predat imediat aliaţilor fără să tragă un singur foc de armă.
Declaraţiile lui Pedersen-Hassel
Întrebat de jurnalistul Erik Haaest: “Povestiţi din experienţele proprii?”, Hassel răspundea “Nouăzeci la sută din cele povestite în cărţile mele sunt experienţe proprii. Cărţile mele constituie auto-biografia mea dintre anii 1940-1945. Sunt unele părţi în cărţile mele unde povestesc ce se întâmpla în alte părţi ale frontului ca şi cum aş fi fost acolo. Însă este vorba de maximum zece procente”.
În interviul publicat pe site-ul oficial al lui Sven Hassel acesta dezvăluie mai multe detalii privind serviciul său militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: “Chiar aţi servit în Regimentul 27 Panzer? În ce divizie era acest regiment? – Da, am fost în acest regiment. Regimentul 27 Panzer făcea parte din Divizia a 6 a Panzer. (…) Ce medalii şi decoraţii aţi primit în război? Crucea de Merit, Crucea de Fier, Medalia pentru luptă corp-la-corp, Medalia Anti-Tanc, Medalia de aur pentru Răniţi… însă nu este vorba de decoraţii. Este vorba de prietenie, de instinctul şi voinţa de supravieţuire şi probabil cel mai important este să ne dăm seama de cruzimea dictaturii şi a militarismului”. La o întrebare care priveşte autenticitatea relatărilor sale Sven Hassel preferă să ocolească răspunsul: întrebat dacă “crucea verde a NKVD-ului” chiar există – deoarece nimeni nu a reuşit să identifice un astfel de simbol sovietic – Sven Hassel răspunde că “însemnele folosite de NKVD erau de culoare verde”. În realitate, insigna NKVD conţinea o stea roşie, suprapus de o spadă şi însemnul comunist secera şi ciocanul încrucişate – de altfel ar fi fost destul de greu ca instituţia represivă a URSS să fi avut drept simbol o cruce. Mai mult: culoarea folosită pentru însemnele trupelor NKVD aflate pe front era roşu – verde era culoarea grănicerilor aflaţi în subordinea NKVD. Sven Hassel relatează despre ofiţeri şi soldaţi NKVD cu însemne verzi în interiorul URSS, o poziţionare dubioasă a unor trupe de grăniceri.
Care a fost adevărata unitate a lui Sven Hassel
Sven Hassel susţine în toate romanele că a luptat în plutonul 2, compania a 5 a, Regimentul disciplinar 27 de Blindate din cadrul Diviziei a 6 a Panzer. Însă toate volumele publicate până în prezent asupra nomenclaturii unităţilor Germaniei naziste contrazic flagrant afirmaţiile lui Hassel. În Divizia a 6 a Panzer nu a existat nici un regiment cu numărul 27. Într-adevăr a existat un Regiment 27, însă acesta făcea parte din Divizia a 12 a Infanterie.
Divizia a 6 a Panzer a fost formată în octombrie 1939 şi a participat la campania din vest înainte de a fi transferată în Prusia Orientală în iulie 1940, de unde a luat parte la Operaţiunea Barbarossa – invadarea Uniunii Sovietice – în sectorul de nord. A suferit pierderi grele şi a fost transferată în mai 1942 în Franţa pentru recuperare şi re-echipare. În decembrie Divizia a 6 a Panzer a fost trimisă pe frontul de est şi a participat la tentativa de despresurare a trupelor germane încercuite la Stalingrad. Ulterior a participat la bătăliile de la Harkov şi Kursk unde a suferit din nou pierderi grele. În decembrie 1944 a fost transferată în Ungaria unde a luat parte la apărarea Budapestei. Divizia a 6 a Panzer s-a retras în Austria în martie 1945 şi s-a predat Armatei Roşii lângă Brunn. Istoria luptelor acestei divizii nu se potriveşte cu cele relatate de Sven Hassel care susţine că a făcut parte din ea: autorul danez susţine că a reuşit împreună cu mai mulţi soldaţi să scape din încercuirea de la Stalingrad (volumul “General SS”) deşi toate sursele istorice susţin că nici un militar german nu a reuşit să scape din încercuire. De asemenea, din istoria Diviziei a 6 a Panzer lipsesc luptele din Normandia şi Italia – la care Sven Hassel susţine că a participat direct. Singurul deţinător al Medaliei pentru luptă corp-la-corp din Divizia a 6 a Panzer este menţionat în actele oficiale ca fiind mitrailorul Franz Richter, nicidecum Sven Hassel. Medalia de aur pentru luptă corp-la-corp era una din decoraţiile cele mai apreciate de militarii germani – marcând faptul că purtătorul unei astfel de decoraţii a participat la lupte corp-la-corp timp de 50 de zile. În întreaga armată germană doar 633 de militari au primit această decoraţie.
Regimentul 27 din Divizia a 12 a Infanterie a avut de asemenea o istorie care nu coincide cu relatările lui Hassel: în 1939 a luptat în Polonia şi în 1940 a participat la invadarea Franţei, de unde a fost transferat în Olanda. În iunie 1941 a participat la invadarea Uniunii Sovietice unde a rămas până la sfârşitul anului 1943. La începutul anului 1944 a trebuit să înfrunte ofensiva sovietică din Belarus – în urma acestei bătălii întreaga divizie fiind distrusă. Divizia a fost refăcută în octombrie 1944 sub denumirea Divizia a 12 a Volksgrenadier şi a participat la defensiva oraşului Aachen, Bătălia de la Bulge, predându-se americanilor în aprilie 1945. Din istoria singurului Regiment 27 din armata germană lipsesc campaniile din Italia, Africa de Nord, Italia, Normandia, Stalingrad, insurgenţa din Polonia – toate evenimente la care Sven Hassel susţine în cărţile sale că a participat în mod direct.
Istoria batalioanelor disciplinare naziste
În armata germană din cel de-al Doilea Război Mondial au existat într-adevăr batalioane disciplinare, iar indicativul lor era 990. În 1942 naziştii au încercat să folosească aceste batalioane ca forţă combativă – însă au renunţat foarte repede datorită ineficienţei extreme a acestor unităţi pe front. În unităţile cu indicativul 990 au fost încadraţi militarii condamnaţi de curţile marţiale pentru delicte de drept comun, cei consideraţi nedemni să poarte arme din cauza concepţiilor politice şi cei deposedaţi de drepturile civile în urma unei hotărâri judecătoreşti. Pe 2 octombrie 1942 Marele Stat Major al Wehrmachtului a emis un ordin prin care era ridicată interdicţia de a purta arme pentru categoriile menţionate mai sus. Numărul celor aflaţi în această situaţie în anul 1942 era de 34.000 de bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Toţi aceşti militari au fost concentraţi în regimente de infanterie şi batalioane de pionieri. Afirmaţia lui Sven Hassel că un regiment disciplinar ar fi putut fi dotat cu tancuri Tiger nu este susţinută de nici un fel de dovezi documentare. Tancurile Tiger au fost fabricate spre sfârşitul războiului în număr mic (în total au fost trimise pe front 1.355 de Tiger I şi 630 de Tiger II). Fabricarea unui Tiger costa 250.000 de mărci, dublul preţului oricărui alt tanc din armata nazistă, fiind un tanc deosebit de pretenţios şi care avea nevoie de o îngrijire constantă, doar cele mai bune echipaje fiind selectate să servească pe Tiger. În plus, tancurile Tiger erau organizate în batalioane speciale de blindate grele, puse direct sub comanda Statului Major şi care acţionau în momentele şi zonele critice. Afirmaţia lui Hassel că un regiment disciplinar ar fi putut fi dotat cu tancuri Tiger este cât se poate de fantezistă.
Batalioanele disciplinare ale celui de-al Treilea Reich au fost studiate asiduu de istoricii germani deoarece în aceste batalioane erau încadraţi membri ai Partidului Comunist – unii dintre ei ajungând ulterior personaje politice în Germania de Est ca şi în Germania de Vest. Batalioanele 990 din armata nazistă erau încadrate cu ofiţeri şi subofiţeri fanatici hitlerişti. Batalioanele disciplinare germane aveau un procent de 35% de comunişti şi social-democraţi, restul fiind delincvenţi de drept comun. În toate batalioanele disciplinare comuniştii încercau permanent să-şi impună concepţia şi să stabilească un sistem paralel de comandă – în vreme ce ofiţerii hitlerişti încercau să controleze acest fenomen cu ajutorul delincvenţilor de drept comun care constituiau un adevărat sistem de informatori. Însă în momentul deplasării pe front, de cele mai multe ori delincvenţii de drept comun se alăturau comuniştilor, nedorind să moară pentru Germania lui Hitler. Toate misiunile date batalioanelor 990 s-au sfârşit cu adevărate dezastre. Prima bătălie la care au participat batalioanele 990 a avut loc în Tunisia, în martie 1943, unde au trebuit să acopere retragerea celorlalte unităţi germane. Ideea folosirii pe front a batalioanelor disciplinare s-a dovedit a fi una dezastruoasă: soldaţii acestor unităţi şi-au executat superiorii şi au predat poziţiile deţinute fără luptă trupelor aliate. Unităţile germane din armata regulată au primit ordinul să-i împuşte pe loc pe militarii batalioanelor 990. La sfârşitul lui 1943 alte câteva batalioane 990 au fost trimise pe frontul de est – însă comuniştii din aceste unităţi s-au predat primelor unităţi ale Armatei Roşii întâlnite.
Şi în încheiere un ultim detaliu care contrazice afirmaţiile lui Sven Hassel: istoricii germani indică faptul că însemnele batalioanelor 990 erau de culoare albastră – în vreme ce autorul danez susţine că regimentul din care a făcut parte avea petliţe de culoare neagră.
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Re: Hassel[v=]
Scris de Admin 24.06.09 14:12
Dragi cititori români,
Mă simt foarte fericit şi vă sunt recunoscător că, în România, cărţile mele sunt atât de populare.
Vă mulţumesc foarte mult
Cu cele mai bune urări,
Sven Hassel“.
Cea mai proaspătă informaţie publicată pe site-ul personal, www.svenhassel.net arată că scriitorul este extaziat de vânzările din România ale romanului „Gestapo“, care a fost distribuit, împreună cu ziarul „Adevărul“, în colecţia „100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă“. Sven Hassel a aflat că în România ziarul „Adevărul“ a vândut cartea sa într-un tiraj de 250.000 de exemplare. „Este absolut incredibil!“, scrie Sven Hassel pe site-ul personal. Volumul s-a aflat în topul celor mai vândute şi la standul Editurii Adevărul din cadrul Târgului de Carte Bookfest, încheiat duminică, 21 iunie.
52 de milioane de exemplare vândute în toată lumea
Scriitorul danez a publicat 14 romane, „Legiunea Blestemaţilor“, „Blindatele Morţii“, „Camarazi de Război“, „Batalion de Marş“, „Gestapo“, „Monte Cassino“, „Lichidaţi Parisul“, „General SS“, „Imperiul Iadului“, „Moarte şi Viscol“, „Drum Sângeros către Moarte“, „Curtea Marţială“, „Închisoarea O.G.P.U.“ şi „Comisarul“. Acestea au fost traduse în 17 limbi şi publicate în peste 50 de ţări. În Marea Britanie, scriitorul a vândut 15 milioane de exemplare, iar în lume, peste 52 de milioane.
Marinar, soldat, prizonier şi scriitor
![Hassel[v=] Untitled-3(207)](https://2img.net/h/www.adevarul.ro/editor_files/Untitled-3(207).jpg)
Sven Hassel (în tancul din spate) şi Bătrânul (în tancul din faţă) , la antrenament in Paderborn
Sven Hassel s-a născut în 1917, la Fredensborg, un mic sat din Danemarca, într-o familie de muncitori simpli. La 14 ani, Sven s-a îmbarcat pe o navă de comerţ ca mus. A efectuat serviciul militar în 1936 şi, în anul următor, din cauza şomajului din Danemarca, s-a înrolat ca voluntar în armata germană. Iniţial, a servit în Regimentul 2 de Cavalerie şi, apoi, în regimentele de Panzere 11 şi 27. A luptat pe toate fronturile cu excepţia Africii de Nord.
Între 1945 şi 1949, a fost prizonier de război în lagăre ruseşti, americane, franceze, engleze şi daneze. În acest timp, Sven a scris prima sa carte, „Legiunea Blestemaţilor“, care a fost publicată în Danemarca, în 1953. Este singurul roman danez care, de atunci, s-a fost vândut încontinuu.Sven Hassel s-a însurat în 1951 cu Dorthe Jensen şi are un fiu, Michael, născut în 1952. Din 1964, locuieşte în Barcelona, şi şi-a petrecut timpul, în general, citind şi călătorind.
Mă simt foarte fericit şi vă sunt recunoscător că, în România, cărţile mele sunt atât de populare.
Vă mulţumesc foarte mult
Cu cele mai bune urări,
Sven Hassel“.
Cea mai proaspătă informaţie publicată pe site-ul personal, www.svenhassel.net arată că scriitorul este extaziat de vânzările din România ale romanului „Gestapo“, care a fost distribuit, împreună cu ziarul „Adevărul“, în colecţia „100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă“. Sven Hassel a aflat că în România ziarul „Adevărul“ a vândut cartea sa într-un tiraj de 250.000 de exemplare. „Este absolut incredibil!“, scrie Sven Hassel pe site-ul personal. Volumul s-a aflat în topul celor mai vândute şi la standul Editurii Adevărul din cadrul Târgului de Carte Bookfest, încheiat duminică, 21 iunie.
52 de milioane de exemplare vândute în toată lumea
Scriitorul danez a publicat 14 romane, „Legiunea Blestemaţilor“, „Blindatele Morţii“, „Camarazi de Război“, „Batalion de Marş“, „Gestapo“, „Monte Cassino“, „Lichidaţi Parisul“, „General SS“, „Imperiul Iadului“, „Moarte şi Viscol“, „Drum Sângeros către Moarte“, „Curtea Marţială“, „Închisoarea O.G.P.U.“ şi „Comisarul“. Acestea au fost traduse în 17 limbi şi publicate în peste 50 de ţări. În Marea Britanie, scriitorul a vândut 15 milioane de exemplare, iar în lume, peste 52 de milioane.
Marinar, soldat, prizonier şi scriitor
Sven Hassel (în tancul din spate) şi Bătrânul (în tancul din faţă) , la antrenament in PaderbornSven Hassel s-a născut în 1917, la Fredensborg, un mic sat din Danemarca, într-o familie de muncitori simpli. La 14 ani, Sven s-a îmbarcat pe o navă de comerţ ca mus. A efectuat serviciul militar în 1936 şi, în anul următor, din cauza şomajului din Danemarca, s-a înrolat ca voluntar în armata germană. Iniţial, a servit în Regimentul 2 de Cavalerie şi, apoi, în regimentele de Panzere 11 şi 27. A luptat pe toate fronturile cu excepţia Africii de Nord.
Între 1945 şi 1949, a fost prizonier de război în lagăre ruseşti, americane, franceze, engleze şi daneze. În acest timp, Sven a scris prima sa carte, „Legiunea Blestemaţilor“, care a fost publicată în Danemarca, în 1953. Este singurul roman danez care, de atunci, s-a fost vândut încontinuu.Sven Hassel s-a însurat în 1951 cu Dorthe Jensen şi are un fiu, Michael, născut în 1952. Din 1964, locuieşte în Barcelona, şi şi-a petrecut timpul, în general, citind şi călătorind.
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Sven Hassel:Mă bucură vânzările din România
Scris de Admin 24.06.09 14:11
Sven Hassel:„Mă bucură vânzările din România“
Scriitorul danez a fost încântat să afle că romanul său, „Gestapo“, a fost vândut, împreună cu ziarul „Adevărul“, în 250.000 de exemplare.Sven Hassel a scris 14 cărţi despre întâmplările prin care a trecut în război alături de Porta, Micuţul, Legionarul şi Bătrânul.
Volumele celebrului autor au fost traduse în 17 limbi şi au fost vândute în peste 52 de milioane de exemplare, în 50 de ţări.
Vlad Nichita: Să ne aşteptăm la încă o carte semnată Sven Hassel?
Sven Hassel: Din păcate, nu. Am 92 de ani. La vârsta aceasta nu mai scriu. Am scris totuşi o treime, poate chiar jumătate din romanul cu numărul 15, care ar trebui să se numească „Splendida înfrângere“. Este despre bătălia pentru Berlin. Poate fiul meu o va publica într-o zi.
Care sunt scriitori care vă plac şi care sunt titlurile preferate din literatură?
Jaroslav Hašek, fără îndoială. De asemenea, Erich Maria Remarque. Astfel, „Peripeţiile bravului soldat Svejk“ şi „Nimic nou pe frontul de Vest“ sunt cărţile preferate. Ambele sunt din Primul Război Mondial, le-am citit când eram tânăr, dar le-aş reciti oricând. Şi îmi devin cu atât mai dragi, cu cât citesc mai multe cărţi noi.
„Cea mai gravă rană am avut-o în timpul bătăliei pentru Orel”
Care dintre cărţile pe care le-aţi scos este cea mai potrivită pentru un film? Ce actor v-ar plăcea să vă interpreteze?
„Blindatele morţii“ a fost filmat în anii ‘80, dar nu mi-a plăcut. Nu cred că au reuşit să surprindă esenţa cărţilor mele. Cred că doar unul sau doar câteva capitole dintre cărţile mele pot fi transpuse într-un film. Cel mai mult contează să fie înţeles mesajul meu despre război, personajele şi combinaţia foarte importantă dintre oroare şi umor. Cineva să interpreteze rolul meu? Nu ştiu. Poate Tim Robbins sau Jon Voight, dar cu 30 sau 40 de ani mai tineri.
Aţi văzut multe de-a lungul vieţii. Care este cel mai bun deceniu din ultimul secol şi de ce?
Deceniul în care a căzut Zidul Berlinului. Acel moment a reprezentat cu adevărat sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Deabia atunci Europa a fost unită în spiritul păcii.
Aţi fost rănit de opt ori. Care a fost cea mai gravă rană şi cum s-a întâmplat?
Am fost rănit la Harkov, în timpul bătăliei pentru Orel, când am pierdut cu adevărat războiul. O asistentă rusoaică m-a ajutat şi doar datorită ei am reuşit să supravieţuiesc atunci.
Ce mai ştiţi despre camarazii dumneavoastră de război?
Julius Heide s-a înrolat mai întâi în Armata Roşie şi apoi în DDR Volksarmee, armata RDG-ului. Micuţul şi Legionarul s-au înscris în Legiunea Străină şi au luptat pentru Franţa în Indochina şi Algeria. Sunt singurul care a mai supravieţuit până acum.
Ce v-au spus despre cărţile pe care le-aţi scos?
M-am întâlnit cu Micuţul şi Legionarul în anii ’50. Micuţul nu a citit o carte în viaţa lui, iar Legionarul nu comenta niciodată despre nimic. Oricum, la acea vreme doar „Legiunea blestemaţilor“ şi „Blindatele morţii“ fuseseră publicate, în daneză şi engleză.
După război, aţi fost închis în lagăre ruseşti, americane, engleze şi daneze. În care aţi fost tratat cel mai bine?
Fără îndoială că eu şi ceilalţi am fost trataţi cel mai bine sau, mai bine zis, mai puţin rău, de englezi. S-au purtat dur, dar corect.
„Şi acum am coşmaruri din timpul războiului“
Mai sunteţi bântuit de ororile războiului?
La cei 92 de ani ai mei încă mă trezesc în plină noapte, atunci când reuşesc să dorm, din cauza coşmarurilor din timpul războiului. Încă pot vedea infanteria rusească atacând. Bănuiesc că nimeni nu poate scăpa de aceste imagini. Războiul este încă foarte prezent în mintea mea. Întrebaţi-mi familia sau prietenii. Sunt sătui să mă audă vorbind despre războiul meu.
Unde aţi văzut cele mai îngrozitoare lucruri, în timpul războiului?
La Stalingrad. În fabricile Octombrie Roşu.
Credeţi că lumea poate exista fără război, sau ura şi violenţa sunt în natura noastră?
Mi-e teamă că războaie vor fi mereu din cauza naturii umane, a religiei şi a naţionalismului... Ca întotdeauna. Două motive principale pentru răul din lume. Păcat că nu învăţăm niciodată. Totuşi, în Europa, datorită Uniunii Europene, suntem mai feriţi.
Cât din cărţile pe care le-aţi publicat este realitate?
Cărţile mele se bazează pe ce-am văzut şi am trăit în război, pe propriile experienţe, precum şi pe ceea ce mi-au spus camarazii.
Este important pentru o carte despre război să fie autobiografică?
Da, pentru că altfel este o carte documentară, istorică, cu multe date, dar fără elementul uman. Când citeşti despre zeci de mii de soldaţi ucişi pe câmpul de luptă, nu eşti afectat la fel de puternic cum eşti în faţa unei descrieri a unei răni de glonţ în piciorul tău.
Credeţi că, dacă nu aţi fi trecut prin război, aţi fi putut să scrieţi cărţi de succes?
În niciun caz. Este foarte dificil sau chiar imposibil să descrii ororile războiului, dacă nu le-ai trăit.
„Armele prezentului sunt mai devastatoare“
Există persoane care vă acuză că aţi inventat întâmplările povestite. De ce credeţi că vă atacă aceşti oameni?
Chiar nu-mi pasă. La fel s-a zis şi despre Remarque, că nu a fost niciodată pe front. Totuşi, rămâne în urma lui cea mai bună poveste de război scrisă vreodată. Cred că în spatele acestor persoane există invidie, frustrare şi motive politice, deoarece cărţile mele nu glorifică soldatul german, sau niciun alt soldat, de fapt. Un soldat pe front luptă să supravieţuiască, nu pentru pământul sacru, conducător sau religie.
Războaie oribile, precum cel de-al Doilea Război Mondial, mai pot avea loc?
Situaţia e puţin diferită în aceste zile, pentru că armele sunt mai devastatoare. Vreau să sper că am învăţat ceva din trecut. Dar...
Aţi menţionat în cărţi că aţi fost în România, în timpul războiului. Ce vă amintiţi din acea perioadă?
Când am fost în România, războiul era un mult mai liniştit prin comparaţie cu altele. Aşa că ne-a plăcut în România. Acolo şi-a câştigat Porta jobenul său galben.
Românii sunt îndrăgostiţi de cărţile pe care le-aţi publicat. Aveţi un mesaj pentru ei?
Sunt foarte fericit să aud despre succesul cărţilor mele în România. Îmi amintesc că am fost la Stalingrad împreună cu trupe române şi că românii erau camarazi foarte buni. Dar, ca şi noi, se simţeau folosiţi.
![Hassel[v=] Quote_small_down](https://2img.net/h/www.adevarul.ro/design/quotes/quote_small_down.gif)
Îmi amintesc că am fost la Stalingrad împreună cu trupe române şi că românii erau camarazi foarte buni. ![Hassel[v=] Quote_small_up](https://2img.net/h/www.adevarul.ro/design/quotes/quote_small_up.gif)
Sven Hassel,
scriitor
Am 92 de ani. La vârsta aceasta nu mai scriu. Am scris totuşi o treime, poate chiar jumătate din romanul cu numărul 15, care ar trebui să se numească „Splendida înfrângere“. Este despre bătălia pentru Berlin. Poate fiul meu o va publica într-o zi.
Sven Hassel,
scriitor
Scrisoare de la Sven Hassel
Iată o scrisoare pe care autorul danez stabilit în Barcelona le-a trimis-o cititorilor ziarului „Adevărul“ la 25 mai 2009.
Scriitorul danez a fost încântat să afle că romanul său, „Gestapo“, a fost vândut, împreună cu ziarul „Adevărul“, în 250.000 de exemplare.Sven Hassel a scris 14 cărţi despre întâmplările prin care a trecut în război alături de Porta, Micuţul, Legionarul şi Bătrânul.
Volumele celebrului autor au fost traduse în 17 limbi şi au fost vândute în peste 52 de milioane de exemplare, în 50 de ţări.
Vlad Nichita: Să ne aşteptăm la încă o carte semnată Sven Hassel?
Sven Hassel: Din păcate, nu. Am 92 de ani. La vârsta aceasta nu mai scriu. Am scris totuşi o treime, poate chiar jumătate din romanul cu numărul 15, care ar trebui să se numească „Splendida înfrângere“. Este despre bătălia pentru Berlin. Poate fiul meu o va publica într-o zi.
Care sunt scriitori care vă plac şi care sunt titlurile preferate din literatură?
Jaroslav Hašek, fără îndoială. De asemenea, Erich Maria Remarque. Astfel, „Peripeţiile bravului soldat Svejk“ şi „Nimic nou pe frontul de Vest“ sunt cărţile preferate. Ambele sunt din Primul Război Mondial, le-am citit când eram tânăr, dar le-aş reciti oricând. Şi îmi devin cu atât mai dragi, cu cât citesc mai multe cărţi noi.
„Cea mai gravă rană am avut-o în timpul bătăliei pentru Orel”
Care dintre cărţile pe care le-aţi scos este cea mai potrivită pentru un film? Ce actor v-ar plăcea să vă interpreteze?
„Blindatele morţii“ a fost filmat în anii ‘80, dar nu mi-a plăcut. Nu cred că au reuşit să surprindă esenţa cărţilor mele. Cred că doar unul sau doar câteva capitole dintre cărţile mele pot fi transpuse într-un film. Cel mai mult contează să fie înţeles mesajul meu despre război, personajele şi combinaţia foarte importantă dintre oroare şi umor. Cineva să interpreteze rolul meu? Nu ştiu. Poate Tim Robbins sau Jon Voight, dar cu 30 sau 40 de ani mai tineri.
Aţi văzut multe de-a lungul vieţii. Care este cel mai bun deceniu din ultimul secol şi de ce?
Deceniul în care a căzut Zidul Berlinului. Acel moment a reprezentat cu adevărat sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Deabia atunci Europa a fost unită în spiritul păcii.
Aţi fost rănit de opt ori. Care a fost cea mai gravă rană şi cum s-a întâmplat?
Am fost rănit la Harkov, în timpul bătăliei pentru Orel, când am pierdut cu adevărat războiul. O asistentă rusoaică m-a ajutat şi doar datorită ei am reuşit să supravieţuiesc atunci.
Ce mai ştiţi despre camarazii dumneavoastră de război?
Julius Heide s-a înrolat mai întâi în Armata Roşie şi apoi în DDR Volksarmee, armata RDG-ului. Micuţul şi Legionarul s-au înscris în Legiunea Străină şi au luptat pentru Franţa în Indochina şi Algeria. Sunt singurul care a mai supravieţuit până acum.
Ce v-au spus despre cărţile pe care le-aţi scos?
M-am întâlnit cu Micuţul şi Legionarul în anii ’50. Micuţul nu a citit o carte în viaţa lui, iar Legionarul nu comenta niciodată despre nimic. Oricum, la acea vreme doar „Legiunea blestemaţilor“ şi „Blindatele morţii“ fuseseră publicate, în daneză şi engleză.
După război, aţi fost închis în lagăre ruseşti, americane, engleze şi daneze. În care aţi fost tratat cel mai bine?
Fără îndoială că eu şi ceilalţi am fost trataţi cel mai bine sau, mai bine zis, mai puţin rău, de englezi. S-au purtat dur, dar corect.
„Şi acum am coşmaruri din timpul războiului“
Mai sunteţi bântuit de ororile războiului?
La cei 92 de ani ai mei încă mă trezesc în plină noapte, atunci când reuşesc să dorm, din cauza coşmarurilor din timpul războiului. Încă pot vedea infanteria rusească atacând. Bănuiesc că nimeni nu poate scăpa de aceste imagini. Războiul este încă foarte prezent în mintea mea. Întrebaţi-mi familia sau prietenii. Sunt sătui să mă audă vorbind despre războiul meu.
Unde aţi văzut cele mai îngrozitoare lucruri, în timpul războiului?
La Stalingrad. În fabricile Octombrie Roşu.
Credeţi că lumea poate exista fără război, sau ura şi violenţa sunt în natura noastră?
Mi-e teamă că războaie vor fi mereu din cauza naturii umane, a religiei şi a naţionalismului... Ca întotdeauna. Două motive principale pentru răul din lume. Păcat că nu învăţăm niciodată. Totuşi, în Europa, datorită Uniunii Europene, suntem mai feriţi.
Cât din cărţile pe care le-aţi publicat este realitate?
Cărţile mele se bazează pe ce-am văzut şi am trăit în război, pe propriile experienţe, precum şi pe ceea ce mi-au spus camarazii.
Este important pentru o carte despre război să fie autobiografică?
Da, pentru că altfel este o carte documentară, istorică, cu multe date, dar fără elementul uman. Când citeşti despre zeci de mii de soldaţi ucişi pe câmpul de luptă, nu eşti afectat la fel de puternic cum eşti în faţa unei descrieri a unei răni de glonţ în piciorul tău.
Credeţi că, dacă nu aţi fi trecut prin război, aţi fi putut să scrieţi cărţi de succes?
În niciun caz. Este foarte dificil sau chiar imposibil să descrii ororile războiului, dacă nu le-ai trăit.
„Armele prezentului sunt mai devastatoare“
Există persoane care vă acuză că aţi inventat întâmplările povestite. De ce credeţi că vă atacă aceşti oameni?
Chiar nu-mi pasă. La fel s-a zis şi despre Remarque, că nu a fost niciodată pe front. Totuşi, rămâne în urma lui cea mai bună poveste de război scrisă vreodată. Cred că în spatele acestor persoane există invidie, frustrare şi motive politice, deoarece cărţile mele nu glorifică soldatul german, sau niciun alt soldat, de fapt. Un soldat pe front luptă să supravieţuiască, nu pentru pământul sacru, conducător sau religie.
Războaie oribile, precum cel de-al Doilea Război Mondial, mai pot avea loc?
Situaţia e puţin diferită în aceste zile, pentru că armele sunt mai devastatoare. Vreau să sper că am învăţat ceva din trecut. Dar...
Aţi menţionat în cărţi că aţi fost în România, în timpul războiului. Ce vă amintiţi din acea perioadă?
Când am fost în România, războiul era un mult mai liniştit prin comparaţie cu altele. Aşa că ne-a plăcut în România. Acolo şi-a câştigat Porta jobenul său galben.
Românii sunt îndrăgostiţi de cărţile pe care le-aţi publicat. Aveţi un mesaj pentru ei?
Sunt foarte fericit să aud despre succesul cărţilor mele în România. Îmi amintesc că am fost la Stalingrad împreună cu trupe române şi că românii erau camarazi foarte buni. Dar, ca şi noi, se simţeau folosiţi.
Îmi amintesc că am fost la Stalingrad împreună cu trupe române şi că românii erau camarazi foarte buni. Sven Hassel,
scriitor
Am 92 de ani. La vârsta aceasta nu mai scriu. Am scris totuşi o treime, poate chiar jumătate din romanul cu numărul 15, care ar trebui să se numească „Splendida înfrângere“. Este despre bătălia pentru Berlin. Poate fiul meu o va publica într-o zi. Sven Hassel,
scriitor
Scrisoare de la Sven Hassel
Iată o scrisoare pe care autorul danez stabilit în Barcelona le-a trimis-o cititorilor ziarului „Adevărul“ la 25 mai 2009.
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Sven Hassel, despre al Doilea Război Mondial
Scris de Admin 17.02.09 19:20
Sven Hassel, despre al Doilea Război Mondial Micuţul, Legionarul, Porta, Stege, colonelul sau “Chiorul”, cum îi spun camarazii, locotenentul Ohlsen, comandantul de campanie, personajul-narator fac parte dintre (anti)eroii care însufleţesc sau înveselesc uneori – atunci când le dă mâna s-o facă – dezolantul câmp de război pe care mişună soldaţi de toate felurile – recruţi şi veterani, tineri şi bătrâni, nemţi şi japonezi. Nimic nu îi descurajează, nimic nu-i abate de la cruda lor misiune de a ucide.
“O frumuseţe de război!”
Dar cruzimea nu apare decât în ochii cititorului. Mercenarii nu se gândesc prea mult la nemurirea sufletului. Experienţele anterioare de pe front le evocă amintiri frumoase, în loc să le provoace fiori.
La un moment dat, Porta recapitulează visător episoadele trăite în Franţa: „Vă amintiţi când ne războiam în dulcea Franţă? Era soare întruna şi-n timpul popasurilor ne puteam permite să lenevim în voie”.
Replica lui Julius Heide e şi mai surprinzătoare: “Potz Skrament. O frumuseţe de război! Dar ce baftă pe noi că n-am trecut de partea cealaltă”. Aşadar, amintirile mercenarilor sunt dintre cele mai agreabile. Nimic tragic nu pare să se fi întâmplat în trecutul lor.
Mai mult decât atât, perspectiva renunţării la munca lor îi îngrijorează. Stege se întreabă, gânditor: ”Ce vom deveni noi, oare, când totul se va termina? Practic, n-am învăţat nimic altceva decât să ucidem”.
“O frumuseţe de război!”
Dar cruzimea nu apare decât în ochii cititorului. Mercenarii nu se gândesc prea mult la nemurirea sufletului. Experienţele anterioare de pe front le evocă amintiri frumoase, în loc să le provoace fiori.
La un moment dat, Porta recapitulează visător episoadele trăite în Franţa: „Vă amintiţi când ne războiam în dulcea Franţă? Era soare întruna şi-n timpul popasurilor ne puteam permite să lenevim în voie”.
Replica lui Julius Heide e şi mai surprinzătoare: “Potz Skrament. O frumuseţe de război! Dar ce baftă pe noi că n-am trecut de partea cealaltă”. Aşadar, amintirile mercenarilor sunt dintre cele mai agreabile. Nimic tragic nu pare să se fi întâmplat în trecutul lor.
Mai mult decât atât, perspectiva renunţării la munca lor îi îngrijorează. Stege se întreabă, gânditor: ”Ce vom deveni noi, oare, când totul se va termina? Practic, n-am învăţat nimic altceva decât să ucidem”.
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
![Hassel[v=] Legiunea_blestematilor_lucman_b](https://2img.net/h/www.agenda.ro/pictures/diverss/legiunea_blestematilor_lucman_b.jpg)
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Problema batalioanelor disciplinare
Scris de Admin 28.06.08 19:46
Problema batalioanelor disciplinare
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Sven Hassel, favoritul cititorilor „Adevărul“
Scris de Admin 09.06.08 17:43
Sven Hassel, favoritul cititorilor „Adevărul“
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Sven Hassel, soldat cu grad de scriitor
Scris de Admin 04.06.08 16:51
Sven Hassel, soldat cu grad de scriitor
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Hassel[v=]
Scris de Admin 29.05.08 18:16
3]Dacă Dante ar fi ştiut ce sînt bombardamentele, iadul lui ar fi fost de 1000 de ori mai rău.
2]Numele prietenilor le mai uiţi… Ale duşmanilor, niciodată!
1]Viata e ca o aruncare de zaruri, dar trebuie neaparat sa iasa sase-sase in fiecare zi.
Ultima editare efectuata de catre Admin in 19.04.15 17:08, editata de 12 ori
Admin- Admin
- Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005 -
Pagina 1 din 1
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum