Adenauer[v=]

„La început a fost Adenauer”, aşa ar putea fi rezumate potrivit istoricului german Arnulf Baring începuturile Republicii Federale Germania de după cel de-al doilea război mondial¹. Afirmaţia sa are în vedere în primul rând faptul că opţiunile politice făcute de Konrad Ade­nauer (1876-1967), unul dintre cei mai experimentaţi şi mai longevivi politicieni germani, după ce a devenit în septembrie 1949 primul cancelar al Germaniei Federale au marcat întreaga istorie postbelică a acestei ţări. Ele nu au fost făcute din oportunism în contextul specific german de după 1945, în încercarea de a fi pe placul autorităţilor de ocupaţie, ci sunt rezultatul unei vaste experienţe acumulate de-a lungul îndelungatei sale cariere politice² marcată de logica creştină a vieţii şi de apartenenţa sa la regiunea renană predominant catolică³. Filosofia creştină, aspiraţia bisericii catolice spre universalitate şi spiritul fraternităţii umane întru credinţa creştină, idei care se opun principiului de stat naţional, răspunzător din punct de vedere istoric de ruperea Bisericii universale şi încărcat de instinctul naţionalismului, i-au oferit o viziune mai largă, care depăşea frontierele statului naţional. Unificarea europeană a reprezentat pentru el în aceste condiţii o cale de depăşire a naţionalismului îngust şi, deşi şi-a consacrat întreaga viaţă patriei sale, a considerat întotdeauna naţionalismul drept o sărăcire a noţiunii de stat naţional⁴. Sintetizînd, putem afirma că, pe de o parte, credinţa catolică l-a ajutat să depăşească limitele înguste ale naţionalismului pentru a percepe Occidentul ca pe o unitate, în vreme ce, pe de altă parte, apartenenţa la lumea renană, prin amestecul său unic de catolicism şi liberalism, a contribuit decisiv la completarea concepţiei sale despre lume oferindu-i o mai mare deschidere către cooperarea şi reconcilierea internaţională.

Opţiunea pe care Adenauer a făcut-o după război în favoarea creştin-democraţiei nu poate fi astfel considerată decât ca o continuare firească a preocupărilor sale de aşezare a întegii societăţi pe fundamente morale solide. După experienţa acumulată în perioada interbelică în Partidul Centrul, aproape exclusiv catolic, el a înţeles rapid că această platformă politică furniza doar o bază îngustă pentru formarea unui guvern de largă reprezentare naţională. La formarea Uniunii Creştin-Democrate, după cel de-al doilea război mondial, a acceptat cu plăcere, deşi catolic până în măduva oaselor, sprijinul protestanţilor. Din nou trebuie să remarcăm că nu a fost vorba despre o decizie de conjunctură. Adenauer a fost şi a rămas şi în această privinţă consecvent în privinţa propriilor sale idei politice. Încă de la Congresul catolic de la München din 1922, pornind de la realitatea că în Germania doar o treime din populaţie este de religie catolică şi că este nevoie de un efort concertat la nivelul întregii societăţi pentru a combate tendinţele materialiste, el s-a pronunţat în favoarea apropierii catolicilor de reprezentanţii altor confesiuni cu care împărtăşesc principii creştine comune. Experienţa naţional-socialistă nu a făcut decât să îl convingă de validitatea propriilor sale opţiuni⁵. Încă înainte de ridicarea de către britanici a interdicţiei cu privire la activitatea sa politică, în decembrie 1945⁶, s-a implicat în organizarea activităţii mişcării creştin-democrate, începîndu-şi astfel ascensiunea în cadrul viitoarei Uniuni Creştin-Democrate (CDU)⁷.

Totuşi, creştin-democraţia, care înainte de război avusese accente confesionale şi clericale, a luat la încheierea războiului un nou start sub patronaj ecumenic, ca mişcare creştin-cetăţenească ce căuta să depăşească confesionalizarea vechiului sistem de partide şi să cuprindă întregul spectru politic de la sindicatele catolice trecînd peste liberali până la conservatorii moderaţi. Este important însă de menţionat în acest context că, deşi creştin-democraţia germană şi, într-o perspectivă mai amplă, creştin-democraţia europeană postbelică au încercat să se ridice deasupra divizărilor interconfesionale şi să aibă un caracter non-confesional, mişcarea a rămas ancorată în catolicismul politic şi în învăţătura socială creştină⁸ care au inspirat-o încă de la începuturile sale. Uniunea Creştin-Democrată a fost organizată de veterani ai Partidului Centrul şi ai sindicatelor creştine, care şi-au păstrat în timpul guvernării naţional-socialiste reţelele politice prin înregimentarea lor în cercurile de rezistenţă anti-naziste şi care au luat decizia istorică de a abandona Partidul Centrul pentru un partid interconfesional cu o reprezentare mai amplă. În plus, baza sa electorală era dată în principal de electoratul catolic.

Deşi partidul a reuşit să atragă în rândurile sale un număr important de protestanţi, Uniunea Creştin-Democrată şi-a păstrat mult timp în ochii electoratului imaginea de partid catolic, cu atât mai mult cu cât integrarea catolicilor în noul partid s-a dovedit a fi în practică o problemă extrem de delicată⁹. Catolicii şi protestanţii se întâlneau totuşi pe o platformă comună în ceea ce priveşte explicarea cauzele celui de-al doilea război mondial: vinovat principal nu era considerat Hitler (numele acestuia era în fapt foarte rar menţionat în scrierile lor), ci doar bătălia de secole dintre creştinism şi materialism, care a avut ca efect subminarea creştinismului ca fundament al ordinii sociale. Nici unii, nici alţii nu puteau fi de acord principial cu teza vinovăţiei colective promovate de aliaţi, cu deosebire de americani, în anii care au urmat războiului. Și pentru catolici, şi pentru protestanţi era evident că dacă era să se stabilească vreo vină, aceasta trebuia căutată în contextul mai amplu al idealurilor materialiste puse în mişcare de iluminism, Revoluţia franceză şi industrializare. S-a ajuns astfel ca antimarxismul, ca formă de opoziţie faţă de expresia supremă a materialismului, să devină o trăsătură marcantă a Uniunii Creştin-Democrate.

Cu toate acestea, creştin-democraţia nu reprezenta în perioada sa de început o mişcare unitară. Era nevoie de un politician cu foarte mult tact şi extrem de multă experienţă pentru a media între diferitele grupări care au alcătuit în final Uniunea Creştin-Democrată. Dincolo de clivajul catolici – protestanţi, cu un uşor avantaj de partea catolicilor, aflaţi în superioritate numerică şi dispunînd de un ascendent asupra protestanţilor în calitatea lor de părinţi fondatori ai Partidului şi ca urmare a delimitării lor în plan doctrinar de tot ceea ce a însemnat fenomenul nazist, noul partid avea o „aripă de stânga”, creştin-socialistă, legată de sindicatele catolice şi o „aripă de dreapta” nelegată de acestea¹⁰. Creştin-socialiştii accentuau ideea de bine comun, puneau accentul pe libertatea individuală şi responsabilităţile sociale şi era favorabili naţionalizării anumitor ramuri industriale. Până în 1948, curentul creştin-socialist a reuşit să impună partidului prin vocea celui mai de seamă reprezentant al său Jakob Kaiser¹¹, preşedintele Uniunii Creştin-Democrate din zona sovietică de ocupaţie, un mesaj profund anti-capitalist. Punctul culminant al influenţei exercitate de creştin-socialişti, asupra Uniunii Creştin-Democrate a fost atins la începutul anului 1947, când la Congresul de la Ahlener, partidul a adoptat un program economic şi social de inspiraţie creştin-socialistă (Programul de la Ahlener din 3 februarie 1947), care făcea referiri ample la naţionalizarea anumitor ramuri industriale şi puternice drepturi de co-decizie pentru angajaţi, dar respingea principial socialismul de stat. Retorica anti-capitalistă a dispărut o dată cu înlăturarea lui Jakob Kaiser, sub presiunea sovieticilor, din funcţia de preşedinte al Uniunii Creştin-Democrate din zona sovietică de ocupaţie (1947). Din acest moment, Adenauer, consecvent principiilor sale liberale, a început ofensiva mai întâi pentru modificarea acelor elemente din programul partidului care tindeau prea mult spre stânga, iar apoi pentru înlocuirea cu totul a acestuia cu un nou program economic „liberal-catolic” fundamentat pe ideile economiei sociale de piaţă promovate de Ludwig Erhard, care să fie acceptat ca atare de organizaţiile Uniunii Creştin-Democrate din toate cele trei zone occidentale ale Germaniei¹². Acest program prezenta avantajul că venea în întâmpinarea aşteptărilor tradiţionale ale germanilor cu privire la implicarea statului în probleme sociale. Victoria aripii de dreapta, consfiinţită prin acceptarea noului program economic, sintetizat în Principiile de la Düsseldorf din 15 iulie 1949, s-a dovedit în timp a fi fost decisivă pentru integrarea Germaniei în structurile vest-europene şi impunerea pe plan intern a unei agende conservatoare¹³. Noul program, datorită cuplării aproape perfecte la o ordine internaţională catalizată de Statele Unite la Bretton Woods în 1944 şi definită de John Ruggie ca „modelată de liberalism”¹⁴, s-a bucurat încă de la început de susţinerea Statelor Unite.

Această bătălie pentru programul partidului s-a dovedit în timp a fi deopotrivă una crucială pentru politica externă a noului stat. Konrad Adenauer a fost unul dintre primii politicieni germani care a înţeles că integrarea europeană oferea Germaniei şansa de a ieşi din starea de izolare în care se afla de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi de a redeveni membru cu drepturi depline al comunităţii internaţionale. Pentru Adenauer a devenit evident că integrarea europeană trebuie să reprezinte un obiectiv de politică externă în sine şi că, în egală măsură, integrarea poate fi un instrument extrem de util în vederea atingerii altor obiective de politică externă. A făcut această alegere chiar cu preţul de a fi lăsat pe un plan secundar celălalt obiectiv major al politicii externe germane postbelice, şi anume, reunificarea¹⁵. Mai mult decât atât, integrarea europeană a ajuns să devină parte integrantă a culturii politice germane. Chiar dacă ancorarea Germaniei în structurile europene nu a putut fi contestată cu argumente credibile de nici un partid politic, majoritatea discuţiilor din perioada de început a existenţei Republicii Federale Germania s-au purtat în jurul manierei în care ar putea fi ordonate aceste două priorităţi de politică externă. Adenauer a reuşit practic să îşi impună propriul punct de vedere în condiţiile existenţei pe plan intern a unei majorităţi care nu îi agrea concepţia de politică externă. A fost meritul lui Adenauer ca „printr-o voinţă ieşită din comun şi mână de fier să îi determine pe cei care ezitau, pe cei care se opuneau, pe cei care se îndoiau - şi între aceştia nu se numărau numai opozanţii săi politici, ci şi mulţi cetăţeni independenţi - să îi coalizeze în jurul ideii de integrare occidentală a Germaniei”¹⁶.

Trebuie precizat în acest context că decizia lui Adenauer în favoarea integrării a fost facilitată de consensul extins existent între concepţia sa de integrare europeană şi cea a unor importanţi lideri politici europeni, în mod deosebit, Jean Monnet, Robert Schuman, Alcide de Gasperi sau Paul-Henri Spaak. Colaborarea cu alţi politicieni de orientare creştin-democrată¹⁷ s-a desfăşurat pe două canale diferite. Pe de o parte, prin participarea la acţiunile Nouvelles Equipes Internationales¹⁸ – asociaţie extrem de flexibilă de politicieni (dar nu de partide)¹⁹ ataşaţi ideii de democraţie socială, care a luat fiinţă în mai-iunie 1947, la Chaudfontaine, în apropiere de Liège, sub preşedinţia premierului belgian Paul van Zeeland. NEI a contribuit decisiv la dezvoltarea unei concepţii creştin-democrate cu privire la o Europă instituţionalizată capabilă să depăşească logica conflictelor naţionale şi să conducă la reconcilierea franco-germană. Platforma comună pe care s-au întâlnit toţi aceşti reprezentanţi ai creştin-democraţiei europene a fost dată de opoziţia lor faţă de comunism. Soluţia propusă de ei făcea referire la o soluţie democratică, non-socialistă la capitalismul de tip laissez faire, care făcea necesar un cadru european pentru reformele economice şi sociale necesare. Ei îşi întemeiau crezul politic pe o interpretare catolică, inspirată în mare măsură de scrierile Papei Pius XII, a rădăcinilor naţionalismului şi a rolului liberalismului şi socialismului în geneza celor două războaie mondiale²⁰.

Începînd cu al doilea congres al asociaţiei, desfăşurat în perioada 30 ianuarie - 1 februarie 1948 la Luxemburg şi partidele creştin-democrate germane Uniunea Creştin-Democrată, Uniunea Creştin-Socială şi Partidul Centrul, au fost invitate să îşi trimită reprezentanţi. Din punctul de vedere al acestor partide, gestul primirii lor în marea familie creştin-democrată europeană simboliza reintegrarea catolicismului german în comunitatea catolică europeană. Acest lucru a fost posibil prin delimitarea conceptuală pe care o opera Biserica catolică între cele două părţi ale Germaniei – una „bună”, preponderent catolică, ataşată valorilor democraţiei şi una „rea”, profund nedemocrată, orientată spre materialism – delimitare care a fost însuşită ca atare de politicienii creştin-democraţi vest-europeni²¹. Urmărind firul acestei logici, creştin-democraţii au fost dispuşi să respingă ideea de vină colectivă a tuturor germanilor pentru naţional-socialism, holocaust şi război. Consecinţa firească a fost că, în ceea ce îi privea, creştin-democraţii europeni au tins să accepte mai uşor divizarea chiar şi numai temporară a Germaniei. Acea parte a Germaniei mai apropiată de filosofia creştină a putut fi astfel disculpată de responsabilitatea pentru crimele comise de regimul naţional-socialist în numele Germaniei. Europenizarea acestei părţi a Germaniei făcea posibilă apariţia unei Germanii europene în locul Europei germane pe care naziştii au încercat să o impună cu brutalitate²². O astfel de interpretare se potrivea perfect convingerilor politice ale lui Adenauer, motiv pentru care el a devenit relativ curând un partener privilegiat de discuţii al creştin-democraţilor europeni. Acest congres a reprezentat pentru Adenauer prima mare ocazie de a se întâlni şi discuta de pe poziţii de egalitate cu alţi politicieni europeni cu care împărtăşea aceleaşi convingeri politice²³. Cum principalul punct înscris pe agenda discuţiilor congresului de la Luxemburg din ianuarie-februarie 1948 al Nouvelles Equipes Internationales l-a reprezentat problema germană, Adenauer a fost invitat să ţină un discurs. La sfârşitul congresului, Adenauer şi-a exprimat satisfacţia faţă de „abordarea problemei germane de o manieră obiectivă şi în spirit european”. Reiterîndu-şi temerile faţă de avansul ideologiei comuniste, s-a pronunţat pentru organizarea şi extinderea acestei asociaţii astfel încât ea să poată reprezenta o contrapondere la organizaţia partidelor comuniste²⁴. Congresele care au urmat au reprezentat importante forumuri de discuţii de natură să permită creştin-democraţilor europeni să îşi armonizeze poziţiile, chiar dacă nu şi pentru a lua hotărâri importante cu privire la modalităţile de cooperare la nivel european. Pentru Adenauer, chiar dacă nu a mai participat la celelalte întâlniri cu excepţia celei organizate în Germania la Bad Ems în septembrie 1951, NEI a continuat să joace un rol important pentru că Germania putea în cadrul acestui grup de pe poziţii de egalitate să îşi reprezinte propriile intrerese şi să încerce cu ajutorul acestui grup să îşi promoveze obiectivele de politică externă în anii de izolare politică şi diplomatică care au urmat celui de-al doilea război Mondial. De asemenea, a fost convingerea sa fermă că partidele creştine pot printr-o cooperare întărită să „promoveze integrarea politică a Europei”²⁵.

Pe de altă parte, Adenauer a avut şansa de a participa la întâlnirile secrete ale politicienilor creştin-democraţi cunoscute sub denumirea de Cercul de la Geneva²⁶ – mult mai puternic şi mai influent avînd în vedere că era deschis unui număr mult mai limitat de participanţi, iar discuţiile informale care aveau loc erau confidenţiale. Deşi scopul discuţiilor nu era luarea unor decizii comune, aceste discuţii au contribuit substanţial la crearea unei atmosfere de încredere între reprezentanţii partidelor creştin-democrate aflate la guvernare. Adenauer nu a ştiut să folosească acest canal de comunicare pentru a promova şi pe această cale interesele Germaniei. Spre exemplu, la întâlnirea din iunie 1948, Adenauer nu a ezitat să critice decizia miniştrilor de externe aliaţi de a institui un regim internaţional privind exploatarea resurselor din bazinul Ruhrului pe care l-a considerat nu doar un instrument pentru controlul producţiei de cărbune şi de oţel germane, dar şi pentru eliminarea de facto a producătorilor germani de pe pieţele internaţionale. A folosit participarea sa la această întâlnire pentru a face apel la creştin-democraţii francezi pentru a-şi schimba poziţia faţă de controlul producţiei de cărbune şi oţel germane, reamintindu-le de recomandările făcute cu ocazia Conferinţei miniştrilor de externe aliaţi de la Londra din cursul acelui an. Discursul lui Adenauer nu a rămas fără ecou în condiţiile în care premierul francez Georges Bidault însăşi ajunsese la concluzia că o reevaluare a politicii franceze faţă de Germania este absolut necesară. La întâlnirea din octombrie 1948, la care creştin-democraţii europeni au discutat despre organizarea instituţională a continentului european, Adenauer şi Bidault au căzut de acord că în centrul acestor eforturi trebuie să se situeze reconcilierea franco-germană şi că aranjamentul „va trebui să fie foarte progresist în domeniul economic, dar foarte prudent în domeniul politic”²⁷. De asemenea, Adenauer a folosit întâlnirile Cercului de la Geneva pentru prezentarea şi sensibilizarea creştin-democraţilor europeni în legătură cu situaţia Germaniei²⁸, pentru promovarea propriilor sale concepţii de politică externă²⁹ sau pentru tatonarea terenului în legătură cu unele din iniţiativele sale majore de politică externă, cum ar fi spre exemplu cea cu privire la reînarmarea Germaniei, pusă în circulaţie în acest cadru restrâns cu mult înainte ca ea să fie făcută publică în noiembrie-decembrie 1949³⁰. După iunie 1949, nici Adenauer, devenit între timp cancelar al Germaniei, nici Bidault nu au mai participat oficial la întâlniri, dar au continuat amândoi să urmărească îndeaproape conţinutul discuţiilor de la Geneva. Adenauer a desemnat doi colaboratori foarte apropiaţi, Herbert Blankenhorn, consilierul său pe probleme de politică externă, şi Otto Lenz, secretarul cancelariei federale de la Bonn în perioada 1951-1953, să îl reprezinte şi să îl ţină la curent. Deşi după mijlocul anilor ’50 întâlnirile şi-au pierdut relevanţa din cauza declinului Mişcării Republicane Populare din Franţa, a nemulţumirii reprezentanţilor Benelux faţă de concentrarea aproape exclusivă a discuţiilor asupra reconcilierii franco-germane şi ca urmare a instituţionalizării relaţiilor la nivel oficial între ţările europene, privind retrospectiv, se poate afirma că acest forum informal, a jucat un rol important în unificarea mişcării creştin-democrate europene şi pentru reintegrarea Germaniei în comunitatea statelor vest-europene.

În ansamblu, această mobilizare a creştin-democraţilor europeni în acei ani decisivi pentru conturarea proiectului comunitar a fost absolut remarcabilă. În jurul creştin-democraţilor europeni a început să se coaguleze la sfârşitul anilor ’40 o puternică mişcare favorabilă unificării europene ca răspuns la problemele specifice cu care se confrunta Europa în acea perioadă: avansul comunismului, nevoia recuperării valorilor creştine din abisul în care se scufundase Europa în anii dictaturii naţional-socialiste şi pentru a contrabalansa ofensiva materialismului, pierderea influenţei Europei în politica mondială şi prinderea sa în jocul dintre cele două superputeri. Spre deosebire de social-democraţii germani cărora le-a fost respinsă sub presiunea politicienilor est-europeni admiterea în Internaţionala Socialistă³¹, creştin-democraţii europeni s-au dovedit a fi un grup mult mai omogen şi mai bine susţinut în plan ideatic. Consensul la care au reuşit să ajungă cu privire la factorii care au făcut posibilă apariţia naţional-socialismului şi convergenţa deplină dintre ideile lor şi concepţia politică a liderului creştin-democrat german Konrad Adenauer au permis creştin-democraţiei germane să fie admisă în cele mai importante foruri ale creştin-democraţilor europenei, iar lui Adenauer personal să îşi creeze o importantă bază de susţinere pentru ideile sale în afara Germaniei. Pe măsură ce politica sa europeană a început să dea rezultate, poziţia sa pe plan intern, mai ales în faţa rivalilor săi politici, fie că este vorba de colegul său de partid Ludwig Erhard, fie că este vorba de liderul social-democrat Kurt Schumacher, s-a consolidat considerabil. Ideile sale se bucurau de credibilitate şi de legitimitate la nivel european. Indiscutabil, prin integrarea creştin-democraţiei germane în mişcarea creştin-democrată europeană, au avut de câştigat deopotrivă şi creştin-democraţia europeană şi Konrad Adenauer. În ceea ce îl priveşte pe Adenauer, el a reuşit astfel să câştige o extrem de importantă „bătălie” pentru întreg viitorul său politic.

Astfel a început să se creeze în Germania un consens în jurul concepţiei de politică externă promovată de Konrad Adenauer. A fost însă vorba despre un proces care s-a întins pe parcursul mai multor ani, până la dobândirea deplinei suveranităţi a statului vest-german în 1955. Au fost anii în care Germania a repurtat în politica sa externă succes după succes. A devenit membru al Comunităţii Economice a Cărbunelui şi a Oţelului, a Consiliului Europei şi a NATO, şi-a normalizat relaţiile cu toţi partenerii occidentali şi cu Uniunea Sovietică, şi-a dobândit deplina suveranitate, a reuşit să rezolve spinoasa problemă a Saarului. Pe această cale, Germania Federală a ajuns să depăşească limitările şi discriminările din primii săi ani de existenţă, să se transforme din obiect în subiect de drept internaţional. Nu a fost fost niciun moment vorba despre realizări care au venit de la sine sau care au decurs firesc din opţiunea sa în favoarea integrării occidentale a Germaniei. Ele au fost rezultatul unei suite de bătălii politice în care Adenauer a respins cu fermitate orice fel de propuneri care ar fi blocat integrarea ţării sale în comunitatea popoarelor libere sau ar fi condus la plasarea sa într-un nou sistem de securitate poziţionat între cele două blocuri politice şi militare.