Carp[V=]

http://cultural.bzi.ro/omul-care-in-1940-a-salvat-putna-din-mainile-sovieticilor-36339

Liviu PAPUC – P.P. Carp – final de partidã / 126

Maiorul Valeriu Carp

Greu de refacut viata unuia din oamenii politici români care, alaturi de cei doi Bratieni, Ion si Ionel, a dominat o jumatate de secol de viata politica moderna româna. Greu pentru ca Petre P. Carp nu lasa memorii, cum o face prietenul sau Titu Maiorescu. Nu lasa nici macar scrisori. Nu numai scrisorile sale, dar nici pe cele primite, pe care avea obiceiul sa... le arda. Asa ca pe Carp îl cunoastem doar în manifestarile publice, consemnate de acte oficiale sau de alte persoane publice. Il stim din discursurile parlamentare si din cele electorale, câte ni s-au pastrat, din actele de guvern, din corespondenta pastrata de altii (de pilda de D.A. Sturdza sau T. Maiorescu), indirect din amintirile prietenilor sau din ecoul faptelor si ziselor sale la unii si la altii.

Boierul

Carp cel de acasa, al ceasurilor de familie, al gândurilor cu sine însusi ne ramâne o curiozitate nesatisfacuta. Despre Carp, cel din viata privata, stim ca se casatoreste, în 1873, cu domnisoara Cantacuzino, fiica lui Ion Cantacuzino. Stim ca familia Carp locuia la Iasi, în casa parinteasca a lui Carp. In 1874 au un copil, pe Elsa. Doi ani mai târziu pe Ion. Vin apoi Grigore, Petre, Nicu.

Cum ocupatiile politice ale lui Carp se înmultesc si politica îl absoarbe tot mai mult, în 1880 se muta cu întreaga familie la Bucuresti. In 1890 îsi construieste propria lui casa în strada Dorobanti, unde va locui pâna la moarte. Vara familia pleca la tibanesti, la mosie.

Carp nu obisnuia sa se duca în Apus, cum o faceau atâtia si atâtia boieri ai vremii. El se ducea la mosie. Nu avea încredere în arendasi. Prefera sa-si administreze singur mosia. Si bine facea. Intelegerea lui pentru problemele agriculturii din aceasta experienta venea. Pentru el relatia proprietarului cu taranul era esentiala. Era mai importanta decât relatia de proprietate. Ceea ce îi lipsea taranului, va crede el tot timpul si, desigur, nu neinteresat, nu era pamântul, ci educatia muncii, mentalitatea "lucratoare". Carp a respins totdeauna conceptia burgheza a proprietatii. Facea distinctie între un proprietar "autentic" si unul întâmplator. Onoarea proprietatii autentice nu era transferabila. Era o relatie vie, care refuza abstractul, anonimul.

P.P. Carp e neam de boier. "Nu de boier mare, ci de boier vechi", cum observa C. Gane. E din mijlocul Moldovei, din tibanesti, cu un lung sir de înaintasi marturisiti de documente, însiruiti cum se însiruie dealurile din valea Socovatului, de lânga tibanesti, spre Prut sau spre Siret. tatal sau era mare stolnic. Iar mama sa era fata lui Iorgu Radu, boier bogat din Dealul Mare, de lânga Bârlad.

Se naste la Iasi, la 28 iunie 1837, în casa parinteasca de la oras. Copilaria si-o petrece iarna la Iasi si vara la tibanesti, urmând translatia sat-oras, oras-sat pe care cei mai multi boieri ai vremii o practicau. La 13 ani, tatal sau îl trimite la Berlin (si el facuse scoala la Viena). Cu radvanul încarcat, tatal si fiul pleaca prin Suceava, Cernauti, Lemberg, Cracovia, Breslau. De aici "începea Europa". Paraseste radvanul si pleaca mai departe cu trenul (P.P. Carp va ramâne toata viata marcat de aceasta calatorie). Pentru studiile fiului sau, tatal alege Französische Gymnasium, unde se preda în franceza si germana. Era scoala coloniei francezilor din Berlin, protestanti stabiliti aici dupa expulzarea lor din Franta prin Edictul de la Nantes. Alegerea a fost foarte buna, scoala aceasta cultivând gândirea libera neîngradita nici de rigiditatea spiritului prusac, nici de canoanele catolice (cu pastorul coloniei franceze din Berlin, Souchon, învatasera M. Kogalniceanu si fiii lui M. Sturdza, Dumitru si Grigore). P.P. Carp avea astfel precedenti moldoveni. Tatal lui Carp are si buna idee de a-l da în gazda pe fiul sau în sânul familiei Hardy (O.L. Hardy era directorul scolii), unde se va simti foarte bine; între multe altele aici va învata si sa cânte la pian. Si va cânta foarte bine. De atâtea ori în zbuciumata-i cariera, Carp, revenit acasa, se va linisti si întrema nervos în jocul clapelor pianului, joc intermediar între lumea dinafara si clocotul interior. O.L. Hardy îl acceptase în sânul familiei sale pe copilul venit tocmai din Moldova din cauza inteligentei sale neobisnuite, de care si-a dat seama de la prima discutie. Carp va fi din întâia pâna în ultima clasa "primus omnium". Multe din cartile bibliotecii sale în acesti ani de scoala le-a primit ca premiu de învatatura. In 1858 termina Französische Gymnasium, laudat de toti profesorii. Dincolo de numeroase si utile cunostinte, scoala aceasta i-a dat lui Carp o foarte buna cunoastere a limbilor germana si franceza, pe care le vorbea cu precizii gramaticale si intima nuanta.

In toamna anului 1858 se înscrie la Facultatea de Drept si Stiinte Politice a Universitatii din Bonn, orasul scaldat de apele Rhinului, pe atunci cu deosebire pitoresc si romantic si, în plus, cu o mentalitate aproape "galica", într-un pronuntat contrast cu spiritul teutonic al Berlinului. Orasul acesta si anii studentiei îl vor marca profund pe P.P. Carp. Trei ani va studia la Bonn. Pe lânga drept si stiinte politice, va urma si cursuri de filosofie, istorie, arta, literatura, sociologie. Cultura lui foarte serioasa, cu care va impresiona totdeauna (avea si o foarte buna memorie), acum si-o va forma în datele sale esentiale. Studia meticulos si disciplinat. Carp nu iubea entuziasmul facil si nici dezordinea. Lumea germana si scoala germana i-au cultivat si întretinut aceste calitati.

Prietenii

Se întoarce în tara la 25 de ani. Prima lui grija e sa-si gaseasca prieteni potriviti. Alegerea prietenilor o face dupa principiul calauzitor al vietii sale, "excelsior", cum îi placea sa spuna. Adica valoarea înalta, refuzul mediocritatii. Intâmplarea, o întâmplare voita, a facut sa-i rasara în cale, chiar de la întoarcerea sa în tara, doi oameni de valoare: Titu Maiorescu si Vasile Pogor, primul foarte cult si foarte inteligent, al doilea foarte bogat, plin de imaginatie si cu simtul umorului. Curând lor li s-au adaugat Theodor Rosetti, cumnatul lui Cuza, om de mare generozitate si de bun simt, si Iacob Negruzzi, care-l cunoscuse pe Carp dintr-una din venirile sale în vacanta. Toti cinci facusera studii în Occident. Formau, cum zice Gane, "o comunitate intelectuala". Nu se stie cine a avut ideea asocierii lor. Poate n-a avut-o nici unul si ea s-a nascut în lungile seri iesene, întretinute cu un vin bun sau un pahar de coniac, pe care Carp nu le-a dispretuit nici mai târziu la Jokey-clubul bucurestean.

Cu sprijinul prietenilor sai si, fireste, cu atuurile pregatirii sale si ale clasei din care facea parte, Carp îsi începe viata în mediul de acasa. Toate drumurile pareau a i se deschide. La Junimea tine conferinte, traduce Macbeth. De altfel, lectura traducerii lui Macbeth, la 10/22 februarie, înseamna chiar botezul Junimii.

Carp reprezinta junimismul în politica (cum Maiorescu îl reprezinta în cultura). grupul tinerilor de la Iasi, constituit la 10/22 februarie 1864, ia numele de Junimea, la propunerea lui Th. Rosetti. Toti membrii erau atunci tineri. T. Maiorescu avea 24 de ani, V. Pogor — 31, P.P. Carp — 25, Th. Rosetti — 27, I. Negruzzi — 22... La sfârsitul lui 1865 erau 29 de membri: pe lânga profesori, erau juristi, militari. Se constituie în cenaclu în octombrie 1865, dupa ce o luna mai înainte îsi dadusera un program. La 1 martie 1867, Cenaclul "Junimea" tipareste o revista, devenita repede esentiala în literatura româna: Convorbiri literare.

Manifestarile Junimii aduc spiritul critic în societatea româneasca. Esential pentru români, mai cu seama în acea perioada de trecere. In cultura, prin Junimea, românii încep sa fie europeni. Incep sa aseze dialogul dintre ei pe baze constructive. Un dialog cu stil, cu mult umor, destins, de salon. Junimistii sunt de la început un grup de presiune, solidar, organizat, bazat pe o strategie pe termen lung. Un grup eficient. O demonstratie limpede de ceea ce pot face niste intelectuali, care nu dispera în fata formelor goale, care nu parasesc România pentru cariere în alta parte, care dau un exemplu personal, de inteligenta, probitate si, de fapt, de superioritate. Junimistii impun în cultura româna gândirea de grup si totodata de creatie individuala. Carp e de la început un membru activ al Junimii.

Tentatiile politicii...

Chemarea adevarata a lui Carp n-a fost sa fie scrisul. A fost sa fie politica. Era, de fapt, chemarea generatiei de la 1848 si va fi si a celei care a urmat-o. Intr-o tara în care totul era de facut. Prietenul sau, Th. Rosetti, cumnatul lui Cuza, îi înlesneste numirea la Consiliul de Stat. Nu era decât un auditor fara plata, dar era la primul sau post. Si era aproape de putere. Daca i-a servit la ceva aceasta functie bucuresteana, apoi i-a servit la cunoasterea multora din oamenii politici cu care, în curând, va colabora sau se va confrunta. Se implica în complotul "Coalitiei monstruoase". Si, fireste, Carp profita de noua conjunctura politica. Incepe sa fie luat în seama. Imediat dupa izbânda coalitiei, la 11 februarie 1866, i se încredinteaza functia de secretar al Locotenentei Domnesti (mai târziu el a spus prietenilor ca nu a fost un secretar oarecare, ci un fel de secretar "intim").

Revista Dezbaterile, de la Bucuresti, îi solicita articole de sustinere a plebiscitului pentru principele strain si convocarea Constituantei. Mai mult, guvernul provizoriu al lui Ion Ghica îl trimite la Paris sa cerceteze discret intentiile lui Napoleon al III-lea privind România. Aici era deja Ion Balaceanu, prin care o cunoaste si el pe doamna Cornu (Magazin istoric, nr. 9-11/1998), prietena din tinerete a suveranului francez. In toamna lui 1867 îsi pune candidatura la Colegiul I Vaslui si e ales deputat. Carol I se bucura ca Parlamentul avea între membrii sai pe acest "tânar moldovean care si-a facut studiile în Germania, om întelept si de un caracter serios".

In 1866, Carp îi cere primului ministru Lascar Catargiu sa-l trimita la Paris, la agentia noastra, pe care România voia s-o considere diplomatica. Franta, putin mai târziu, dupa 1873, si Austro-Ungaria si Italia, se vad obligate, din cauza opozitiei Turciei, sa considere agentiile noastre doar reprezentante personale ale principelui Carol. Pâna dupa 1879, adica dupa recunoasterea independentei României.

La Paris, Carp e numit prim-secretar al Agentiei si lucreaza alaturi de Ion Balaceanu (care-i era sef) si câteva luni singur. De la Paris va trece, patru ani mai târziu, la Viena. De aici la Roma si din nou la Viena, între 1881-1884, de data aceasta ca ministru. Cât este doar agent, suporta cu greu starea de inferioritate la care îl supune statutul tarii sale. Si, alaturi de alti agenti români, reactioneaza. La Paris, unde, initial, Agentia era doar a principelui Carol pe lânga Curtea franceza, pe cladirea unde avea sediul e scris Agentia diplomatica a României, cu steagul tarii, asa cum aveau toate celelalte agentii diplomatice, legal recunoscute. Reprezentantul Turciei intervine si trimisii români trebuie sa se supuna (nu renunta însa la numele de România, folosit într-o conventie postala cu Austria, si ca atare, considerat acceptat în conventiile internationale de catre români).

Urmatorul post în diplomatie este chiar acela de ministru de Externe! Explicatia o gasim în framântarea politica si rapida schimbare de guverne din primii ani de domnie ai lui Carol I. Asa ajunge Carp ministru la nici 32 de ani, în guvernul lui Manolache Costache Epureanu, guvern poreclit "Closca cu puii de aur". Numirea lui Carp în guvern, si înca la Externe, nu parea o surpriza pentru cei care cunosteau activitatea lui între 1866-1870. Era omul care "venea". Ceea ce face Carp în guvernul lui Epureanu nu e ceva care sa atraga atentia. Ministrul de Externe "pazeste neutralitatea tarii", cum declara el. O neutralitate care nu era, de altfel, amenintata de nimeni.

...si-ale diplomatiei

Dupa incertitudinile politice din 1870 si începutul anului 1871, P.P. Carp simte ca totusi, în tara, vremea lui înca nu venise. Cere sa plece din nou în diplomatie. Si este numit în fruntea Legatiei de la Viena (martie 1871-martie 1872) si apoi a celei de la Roma (aprilie-noiembrie 1873). La 18 ianuarie 1872, dar nu ca agent diplomatic al României, ci ca trimis al regelui Carol, e primit de împaratul Franz Iosif si prezentat împaratesei la un bal al Curtii. Faptul "poate crea un precedent diplomatic fericit, care sa mareasca distanta noastra de Inalta Poarta" — scrie el lui G. Costa-Foru la Bucuresti. Totul se datoreaza importantei tot mai crescute pe care România începe sa o aiba. In martie 1872 îl primeste pe principele Carol I la Viena (voiaja sub numele de "Principele de Vrancea").

La Viena fiind, P.P. Carp se însoara. La 31 martie 1873 îi scrie lui P. Mavrogheni, titularul de la Externe: "Am onoarea de a va ruga sa încuviintati casatoria mea cu d-soara Cantacuzene, fiica d-lui Iancu Cantacuzene. Rugându-va de a primi mai dinainte multumirile mele..." In aceeasi zi, P. Mavrogheni îi da încuviintarea. P.P. Carp îsi ia concediu.

Se mai întoarce la Viena la 1 mai 1873, de fapt pentru a pleca la Roma.

Revenit în tara, îsi reia locul în Camera. Devine chiar ministru (30 ianuarie 1876) la Culte si Instructiune Publica, luând locul prietenului sau T. Maiorescu.

In aprilie 1877 Carp reintra în Parlament (mai încercase si în 1876, la Colegiul I de Cahul). Si o face împreuna cu Lascar Catargiu, Gh. Gr. Cantacuzino si Vasile Boerescu. de la tribuna Senatului e împotriva Conventiei cu Rusia (guvernul ceruse ratificarea conventiei în Parlament). "De ce sa cerem Rusiei sa înlocuiasca ea singura garantia ce ne-o dadeau pâna azi sapte Puteri?... Cine ne garanteaza în contra Rusiei?". Si Carp ataca vehement parasirea celor sapte garantii asigurate României de Tratatul de Pace de la Paris, din 1856, si înlocuirea lor practic cu un protectorat si care nu era al oricui, ci al Rusiei.

Evenimentele vor arata în curând ce multa dreptate avea. Numai ca România era pusa într-o situatie fara iesire. Daca nu ar fi acceptat trecerea trupelor rusesti, ele tot ar fi trecut. Ca Rusia s-a comportat ca si când n-ar fi semnat conventia, aceasta este altceva. Incercarea însa trebuia facuta (fusese si sfatul lui Bismarck). Când, în 1878, s-a vazut ca România avea dreptate sa se teama de Rusia, P.P.Carp, împreuna cu D. Ghica, V. Boerescu, M.C. Epureanu, P. Vioreanu s.a., propune la Senat o motiune de neîncredere în guvernul Bratianu, care nu mai avea "destula autoritate morala pentru a apara interesele tarii". La 13 februarie el tine unul din foarte bunele sale discursuri, cu care prilej dezvolta teza pericolului rusesc.

Va relua tema si la 28 septembrie 1879: "Sa nu ni se vorbeasca în aceste momente de ortodoxie, caci daca am permite ca ortodoxia sa iasa din biserica si sa intre pe tarâmul politic, cred, cu dl. Maiorescu, ca am cadea în bratele Rusiei. Si ce sunt acele brate noi o stim asa de bine, încât ne întrebam când sunt ele mai periculoase, atunci când ne strâng cu ura sau atunci când ne strâng cu drag?" Cu alte cuvinte, cu Rusia apropiere niciodata.

Cum a devenit Mircea Carp ofiter din ordinul lui Hitler

Maiorul Valeriu Carp

http://www.observatorcultural.ro/Cartea-neagra/Le-Livre-noir*articleID_29278-articles_details.html
Autorul Cărţii negre, avocatul Matatias Carp (născut la Bucureşti, în ziua de 16 aprilie 1904), este fiul cunoscutului intelectual şi om politic Horia Carp. După căsătoria cu Ella Cohen (fiica unui comerciant), îşi deschide propriul cabinet de avocatură. În 1940, evreii sînt excluşi din barou, iar Matatias Carp va ocupa, la cererea doctorului Wilhelm Filderman, postul de secretar general al Uniunii Evreilor Români. În zilele de 21-23 ianuarie 1941, în timpul rebeliunii legionare, este arestat împreună cu tatăl său, Horia Carp, şi condus la o circumscripţie de poliţie unde vor suferi crunte bătăi timp de 48 de ore. Ulterior, se va hotărî să strîngă documente şi mărturii în scopul precis de a scrie o carte de - spre recentele suferinţe la care fuseseră supuşi evreii: „Am început în momentul în care am simţit şi am înţeles că drama noastră era pe cale să intre în Istorie şi că deznodămîntul ei depindea de partea în care urma să atîrne balanţa victoriei“, notează Matatias Carp înCartea neagră.
 
Sursele folosite de autor sînt de mai multe feluri: memorii, note secrete, statistici, precizări asupra situaţiei diferitelor familii evreieşti, documente pe care prieteni români i le puneau la dispoziţie în secret, ba chiar şi informaţii şi fotografii provenind de la ofiţeri germani aflaţi în post la Bucureşti. Titlul Cărţii negre îl reproduce pe cel al unei alte lucrări celebre, scrise în limba rusă, sub coordonarea lui Ilya Ehrenburg şi Vasili Grossman. Credoul său este exprimat în cuvinte de o forţă extraordinară: „Am scris această carte de sînge şi lacrimi cu sîngele şi cu lacrimile mele. Pentru ca fraţii mei să-şi construiască, în memoria suferinţelor trăite, noi raţiuni de a trăi; pentru a descoperi, din amintirea loviturilor primite, resursele ce le vor permite să se apere mai bine pe viitor. Şi pentru ca, de la revolta şi de la dezgustul provocate de povestea acestor vremuri, ceilalţi să devină conştienţi de gravitatea crimelor comise şi de ceea ce îi datorează comunităţii noastre pentru ai alina durerea; de asemenea, pentru a măsura drumul care trebuie parcurs spre a-şi linişti conştiinţa şi spre a-şi asuma răspunderea în faţa istoriei“.
 
Acest ton sobru, profetic îndepărtează la nivelul scriiturii orice fel de tentaţie literară: „Mi-am interzis să compun o operă literară. Astfel, în zadar veţi căuta în aceste pagini efecte de stil, metafore, descrieri epice sau patos. M-am străduit să evit pînă şi adjectivele“. În limbajul naratologiei, putem spune că, aşa cum susţine Paul Ricoeur, există o continuitate între timpul trăit şi timpul narativ, acordîndu- se o atenţie particulară faptelor şi consecinţelor etice asupra discursului literar: „Nici o dorinţă de revanşă nu stă la originea acestei cărţi. Nici pentru suferinţele îndurate în trupul meu, nici pentru maltratările asupra tatălui meu, pe care nu-l voi mai revedea niciodată; nici pentru masacrul, pe malurile Bugului, al părinţilor celor doi copii orfani din Transnistria deveniţi, de atunci, copiii mei şi care, dacă nu sînt trup din trupul meu, au devenit suflet din sufletul meu. Nici, în fine, pentru martiriul fraţilor mei în sensul larg al termenului, pretutindeni în Europa“. Nici neutralitatea auctorială nu este neglijată, autorul impunîndu-şi o perfectă ţinută etică: „Tot astfel, m-am abţinut să laud, să critic, să formulez un punct de vedere a priori defavorabil oricui ar fi, să-i glorific pe unii şi să-i hulesc pe alţii. Nu am scris aceste pagini nici în calitate de fost secretar general al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, cu atît mai puţin în calitatea actuală de secretar al Uniunii Evreilor, ci în calitate de cronicar şi arhivist al suferinţei evreilor din România“. Însă această neutralitate nu înseamnă o absenţă a autorului, care îşi afirmă prezenţa şi responsabilitatea de a fi scris paginile cărţii: „Cartea neagră este o operă exclusiv personală. Îmi asum, singur, întreaga responsabilitate“.
 
Cartea ar fi trebuit să cuprindă patru volume: 1.Legionarii şi rebeliunea; 2. Guvernul Antonescu şi războiul; 3. Tragedia din Transnistria; 4. Transilvania de Nord. Dar autorul n-a reuşit să scrie volumul dedicat Transilvaniei. 
Privire generală asupra politicii antisemite din România
Preambulul cărţii oferă o privire generală asupra politicii antisemite din România anilor 1940-1944. Ca aliată a Germaniei naziste, scrie autorul, „teroarea fascistă care s-a abătut asupra populaţiei evreieşti din interiorul frontierelor româneşti între 1940 şi 1944 a îmbrăcat un caracter tot atît de violent şi de distrugător ca şi în restul Europei“. Diferenţierea ţine de metodă: „România nu a adăpostit pe pămîntul ei nici camere de gazare, nici crematorii şi nu a procedat nici la exploatarea industrială a părului, a dinţilor sau a grăsimii victimelor“; „fascismul românesc s-a singularizat, în schimb, în exterminarea evreilor, prin punerea în aplicare a unui anumit număr de tehnici originale. Oameni morţi în bătaie sau asfixiaţi în vagoane sigilate, alţii luaţi din coloane [marşuri ale morţii] şi vînduţi pentru a fi ucişi, iar hainele lor propuse celui care plătea mai mult; alţii literalmente tăiaţi în bucăţi, iar sîngele lor servind la ungerea roţilor de la căruţe etc“. Aceste afirmaţii sînt susţinute de cifre: „Dintr-o comunitate evreiască de 760.000 de persoane înainte de război (1940), în jur de 400.000 au fost exterminaţi; 265.000 sub responsabilitatea directă a Guvernului român, ceilalţi sub cea a Guvernului ungar (pentru Transilvania de Nord)“. Spolierile, deportările, brutalităţile şi tortúrile îl conduc pe autor la următoarea concluzie asupra politicii de persecuţie a evreilor, „o politică încurajată de nebunia duşmanilor omenirii, iniţiată şi ordonată de o pătură conducătoare criminală, susţinută şi încurajată de o parte a naţiei române, dacă nu cea mai semnificativă din punct de vedere numeric, cel puţin cea mai reprezentativă a mentalităţii epocii“. 
Legionarii şi rebeliunea
Încă de la primul volum despre legionari şi rebeliune, Cartea neagră îşi întîmpină cititorul cu titluri sau subtitluri evocînd brutalitatea faptelor relatate: „Legile scelerate“, „Teroarea legionară“, „Acţiunea disperată a organizaţiilor evreieşti“ etc. Cartea neagră impresionează prin sobrietatea şi precizia stilului. Astfel, ideologia legionară – cu antisemitismul ei simptomatic – este analizată cu minuţie de la primele semne prevestitoare: pogromul de la Dorohoi, banalizarea şi impunitatea asasinatelor împotriva evreilor şi manifestarea generală a urii care agită opinia publică: „Alături de generalul Antonescu, şeful guvernului, Gărzile de Fier [sau legionarii] se înstăpînesc progresiv asupra străzii, defilează, patrulează şi cîntă – mai ales cîntă: cîntecele lor de ură, de sînge şi de moarte“. Apar primele semne ale persecuţiilor: „Peste tot [domneşte] un calm relativ, în afară de cîte o încăierare pe ici, pe colo, «romantism şi entuziasm », cum le numeşte generalul“. Con - tinuarea este cunoscută: regimul va promulga, în 1940, cunoscutele legi împotriva evreilor. Este vorba despre legi de spoliere a bunurilor şi de îndepărtare a evreilor din viaţa publică (medici, avocaţi, jurnalişti etc.) sau despre legi care obligau întreprinderile să-i disponibilizeze pe toţi evreii, indiferent de contractul lor de muncă. Autorul subliniază în acelaşi timp rolul mareşalului Antonescu în acest proces istoric: „În faţa de - stinului din ce în ce mai dureros al evreilor din România, ideea că generalul Antonescu ar fi făcut dovada unei anumite doze de bunăvoinţă, de solicitudine sau de compasiune între 6 septembrie şi 23 august 1944 nu este numai una eronată. [...] De fapt, generalul Antonescu are pe conştiinţă moartea a peste 250.000 de persoane din cele 400.000 de victime evreieşti [inclusiv din Transilvania de Nord] care au fost înghiţite de hidra hitleristă pe pămîntul românesc“.
 
Autorul plasează în contextul revoltei legionare evenimentul pogromului de la Bucureşti, din 23-24 ianuarie 1941: peste 100.000 de evrei sînt lăsaţi pradă mulţimii, bandelor formate din escadroanele morţii, gata de jaf şi de omor, mulţimea venită cu speranţa îmbogăţirii rapide oferă un spectacol teribil, simţul moral fiind şters dintr-odată: trei zile de barbarie, delaţiuni, pradă, crime, totul într-o atmosferă de frenezie, transformînd mulţimea într-o turmă sălbatică.
 
Acest masacru inaugural în istoria tragică a războiului, mai ales cu puţin înaintea declanşării operaţiunii Barbarossa, va lăsa o amprentă puternică asupra sălbăticiei care va urma. Descrierea lui Carp este elocventă: „Vineri, 24 ianuarie, în timp ce furgoanele militare încarcă grămezi de cadavre de evrei dezbrăcaţi, ciopîrţiţi sau desfiguraţi, în timp ce tristele convoaie de femei şi copii merg de la o morgă la alta pentru a recunoaşte trupurile celor apropiaţi sau în căutarea celor dispăruţi“. Alte scene de barbarie sînt relatate în paginile care urmează. Selectez aici una din tre ele, suficient de elocventă: „Dr. Siviu Cohn, rănit de două ori în Primul Război Mondial, este condus în centrul oraşului, unde este pus la stîlpul infamiei. În timp ce un farmacist pe numele de Dudescu îl pălmuieşte, făcînd să-i sară sîngele pe faţă, mai mulţi copii şi vagabonzi dansează în jurul lui, smulgîndu-i părul“. Un întreg capitol intitulat „Cro nica persecuţiilor“ întregeşte acest sumbru tablou: mai mult de zece pagini de fapte oribile de acest fel. Un alt capitol, „Rebeliunea legionară şi pogromul de la Bucureşti“, tre - ce în revistă masacrele de la Jilava şi de la abatoare, consemnînd numele mai multor victime, jefuirea sinagogilor şi a instituţiilor evreieşti etc. În „Anexă“, autorul întocmeşte o listă cu evrei asasinaţi în timpul pogromului de la Bucureşti. 
Pogromul de la Iaşi
Prima întrebare pe care Matatias Carp şi-o pune este capitală pentru cercetător: „Cine a luat hotărîrea să declanşeze pogromul de la Iaşi?“. Capitole foarte consistente oferă amănunte despre organizarea masacrelor şi despre amploarea acestora. Urmărind cronologic evenimentele, autorul evidenţiază evoluţia progresivă a pregătirilor propagandei (afişe, zvonuri referitoare la evreii complici cu aviatorii ruşi, incitarea la crimă, prin intermediul presei, marcarea prin cruci a caselor locuite de creştini, exodul populaţiei româneşti înstărite care părăseşte oraşul etc.). Nu toată populaţia cade în această capcană propagandistică, mulţi păstrîndu-şi demnitatea şi încercînd, uneori cu preţul vieţii, să-i salveze pe evrei: comisarul de poliţie Suve repune în libertate o coloană de 350 de evrei, directorul morii Dacia, Grigore Porfir, reuşeşte să salveze o sută de evrei, deşi este ameninţat de armată, Viorica Agerici, preşedinta Crucii Roşii locale, va fi decorată de Yad Vashem pentru că a reuşit să le ofere apă de băut evreilor din trenul morţii în gara de la Roman; şi exemplele pot continua.
 
Pogromul de la Iaşi a avut ca suport propagandistic două zvonuri răspîndite cu viteza luminii în rîndul populaţiei civile: „un evreu = un comunist“ şi „evreii sînt complici cu aviatorii sovietici“. Un afiş lipit pe faţadele caselor şi ale clădirilor oficiale spune: „Români! Un evreu împuşcat = un comunist mai puţin! Ceasul răzbunării a sunat!“.
 
În „Anexa I“ a Cărţii negre citim o descriere amănunţită a evenimentelor făcută de un supravieţuitor al pogromului, inginerul Israel Schleier, în faţa procurorului Mihail Pompilian, în 1945. Schleier povesteşte, printre altele, un episod terminat cu o baie de sînge: „La poarta prefecturii, un cordon format din soldaţi români şi germani, dar şi din civili, toţi aflaţi în posesia unor arme sau răngi de fier, ne iau toate obiectele de valoare pe care le aveam asupra noastră (ceasuri, verighete, stilouri etc.), apoi începe să plouă cu lovituri în cap sau oriunde, la întîmplare, cu o sălbăticie indescriptibilă. Unii sînt omorîţi prin lovituri de baionetă. [...] Pe coridorul prefecturii se strînseseră ofiţeri germani şi români, membri ai personalului, comisari şi agenţi de poliţie care asistau la spectacol cu un aer indiferent“.
 
Acelaşi Schleier descrie şi scenele de oroare petrecute din trenurile morţii: oamenii închişi cîte o sută în vagoane, pe o căldură teribilă, fără apă, fără mîncare şi oxigen, parcurg în plină vară kilometri care îi vor costa viaţa. Şi aici, două tipuri de scene contrastante: soldaţi care trag orbeşte asupra ocupanţilor din vagoane prin lucarnele acestora, dar şi un soldat cuprins de compasiune, care udă cîteva cîrpe şi le dă oamenilor să-şi umezească buzele. Nu putem trece aici peste un episod relatat de eminentul etnolog Isac Chiva, în vîrstă de 16 ani în momentul pogromului de la Iaşi: în curtea prefecturii, poliţiştii români instalează o masă şi fiecare persoană trece prin faţa ofiţerului. Acesta înmînează fiecăruia cîte o bucată de hîrtie pe care scrie cuvîntul „liber“, data de 29 iunie 1941, adăugînd ştampila prefecturii. Această hîrtie era o garanţie de libertate pentru cei care fuseseră arestaţi şi care locuiau aproape de centrul Iaşului. Vestea s-a răspîndit foarte repede şi toţi evreii care locuiau la periferie s-au grăbit să vină să beneficieze de această hîrtie. Însă aceasta nu era decît o capcană, căci mii de oameni au fost asasinaţi sau închişi în trenurile morţii de poliţia care organizase cu bună ştiinţă această operaţie de manipulare. 
Transnistria
Volumul prezintă „o serie de fapte şi documente care permit o reconstituire fidelă a tragediilor trăite în Transnistria de evreii ucraineni şi români deportaţi din Bucovina, din Basarabia şi din regiunea Dorohoi“ şi este structurat în şapte capitole, conţinînd o cronologie a evenimentelor, precum şi o serie de documente. Cartea prezintă Transnistria ca pe un imens cimitir evreiesc în care sînt îngropaţi între 104.500 şi 120.800 de evrei români omorîţi într-un interval de două luni. Nu-i uităm aici pe cei 25.000 de romi. Şi în cazul de faţă, acţiunea armatei se bazează pe instrucţiuni guvernamentale prevăzînd o „curăţenie etnică totală“, cum o dovedeşte discursul pronunţat de Mihai Antonescu la 3 iulie 1941: „Ne aflăm în momentul istoric cel mai favorabil şi cel mai propice al istoriei noastre pentru a proceda la o curăţenie etnică totală, la o recompoziţie naţională şi o purificare a poporului nostru de toate elementele străine sufletului său, care au crescut ca nişte păpădii şi care ne umbreşte viitorul“. Aplicarea pe teren a acestor precepte se concretizează în mai multe operaţiuni ale trupelor române şi germane pe măsură ce avansează în interiorul provinciilor amintite: carnaje, executări imediate, transferuri de populaţie, marşuri forţate, organizarea unor ghettouri şi lagăre de tranzit, într-un cuvînt, adevărate masacre.
 
Redăm aici istoria exterminării de la Bogdanovka (Golta), în 21 decembrie 1941: „Sub direcţia prefectului de Golta, locotenent-colonelul Isopescu Modest, exterminarea sistematică a evreilor începe din lagărul de la Bogdanovka. Primele victime sînt bolnavii şi invalizii (în jur de 5.000). Sînt arşi de vii în mai multe porcării, după ce călăii au pus paie în jur şi pe acoperiş pentru ca focul să se aprindă mai repede. În timp ce aceste clădiri ard cu oamenii înăuntru, ceilalţi deţinuţi – în jur de 43.000 – sînt conduşi în grupuri de 3.000-4.000 în pădurea învecinată [pe malul unei văi], unde sînt ucişi cu cartuşe explozive [trase cu mitraliera]. Acest omor, care se desfăşoară fără întrerupere în zilele de 21, 22 şi 23 decembrie, este suspendat pînă pe 27 datorită sărbătorii Crăciunului, după care este reluat pe 28 şi terminat pe 29 decembrie [în realitate, el va fi reluat între 3 şi 8 ianuarie 1942). Cadavrele sînt arse în gropi comune de patru-cinci metri lărgime pe doi metri de adîncime. O echipă formată din 200 de evrei este însărcinată cu această operaţie lugubră ce va dura două luni. O sută cincizeci dintre ei vor fi apoi executaţi“.

http://www.observatorcultural.ro/*articleID_29279-articles_details.html
Publicăm, pentru prima oară în presa românească, fragmente dintr-un document inedit cu totul excepţional. Printr-o fericită întîmplare, acest document a fost descoperit de Alexandra Laignel-Lavastine la Muzeul Yad Vashem, în timpul cercetărilor făcute cu ocazia traducerii și întocmirii aparatului critic al Cărţii negre. Este vorba despre mărturia doamnei Ella Carp, văduva lui Matatias Carp, autorul Cărţii negre, privitoare la suferinţele evreilor din România între anii 1940 şi 1944, mărturie dată în faţa lui Avny Smaia, în Tel Aviv (Strada Bartenura, nr. 17), în ziua de 28 decembrie 1960 *.
 
Mă numesc Ella Carp. Sînt funcţionară la ziarul de limbă română Viaţa noastră din Strada Harakevet, 52. M-am născut în București. Tatăl meu Bernard Cohen era negustor, iar mama Eliza, casnică. În afară de mine și de cei doi copii ai mei, adoptaţi dintre orfanii salvaţi din Transnistria în 1944, fata – Liliana – născută la 1 august 1939, iar băiatul – Horia – născut la 1 mai 1942, se află în ţară și fratele meu Sorin Condrea. Am absolvit liceul la București. Nu am făcut parte din nici o organizaţie politică sau club. În schimb, am fost tot timpul colaboratoare harnică a soţului meu. Am venit în ţară împreună cu soţul și copiii la 25 septembrie 1951, cu vasul „Transil - vania“. După șase luni de ședere în ţară, soţul a încetat din viaţă. I-am crescut cu multă trudă pe cei doi copii, care la moartea soţului meu aveau 13 (Liliana) și respectiv 11 ani (Horia). 
Despre viaţa şi activitatea soţului meu Matatias Carp
L-am cunoscut pe soţul meu în anul 1928, am fost prieteni timp îndelungat, iar apoi ne-am logodit. În anul 1932, ne-am căsătorit. Matatias Carp era fiul lui Horia Carp, fost senator în Senatul român, reprezentant al Uniunii Evreilor Români, prin partidul liberal, cunoscut publicist, colaborator la ziarul Curentul Israelit și redactorul unei reviste – Cultura – cu conţinut iudaic. Om erudit, secretar general al Comunităţilor Evreilor din București, Horia Carp era originar din Hârlău (Moldova).
 
Matatias Carp s-a născut la București, la 16 aprilie 1904, și a crescut în casa părintească într-o atmosferă de cultură evreiască, însă nu religioasă. În casă mai erau trei surori. A învăţat de mic copil limba ebraică, lucru destul de rar printre evreii din București în perioada respectivă. A urmat liceul la București. Ca elev, avea o fire tumultuoasă și o personalitate foarte dezvoltată. A fost eliminat dintr-o școală pentru activitate sionistă, iar din alta pentru propagandă electorală. După absolvirea liceului, a intrat ca funcţionar la o societate petroliferă. Din cauza temperamentului său voluntar, nu s-a împăcat cu această funcţiune. Înscriindu-se la Facultatea de Drept, face trei ani într-unul singur. Avocatura nu l-a mulţumit însă. Își ia licenţa în Drept în mai 1930. Lucrează un timp ca avocat practicant, fiind secretarul faimosului avocat Issersohn din București. Imediat după căsătorie, în anul 1932, își deschide propriul birou de avocatură, profesînd această meserie pînă în anul 1940, cînd evreii au fost eliminaţi din barou.
 
În tot acest timp se ocupă exclusiv de profesiunea sa și de muzică. Era pianist amator, urmînd un timp Conservatorul, la clasa Armonie și contrapunct. În vara anului 1940, avocaţii evrei sînt eliminaţi din barou și astfel, rămînînd fără activitate profesională, devine secretarul general al Federaţiei Uniunii de Comunităţi, la propunerea domnului W. Filderman, cunoscutul conducător al evreimii române, președintele Federaţiei la acea dată. Familiile noastre se cunoșteau de mult timp și dl Filderman îl aprecia mult pe soţul meu, socotindu-l întotdeauna un om capabil și foarte muncitor.
 
În cadrul Uniunii funcţionau trei secretari generali. În afară de Matatias Carp, mai funcţionau și avocaţii Dau Rosenkranz şi Costiner. N-aș putea preciza în ce consta domeniul fiecăruia dintre secretari, dar știu că soţul meu s-a ocupat în special de susţinerea plîngerilor comunităţilor și a intervenţiile lor pe lîngă autorităţi pentru a evita pe cît posibil nedreptăţile care se ţineau lanţ. Ţin minte că, în timpul cît a funcţionat ca secretar general, casa noastră era întotdeauna plină, de dimineaţă pînă noaptea tîrziu, de evrei care veneau – fie în numele lor propriu, fie în numele comunităţii lor sau al unei instituţii evreiești – să solicite asistenţă sau ajutor în diverse probleme. Din păcate, nu cunosc cazurile în speţă pentru a da amănunte precise în această materie. Soţul meu avea multă înţelegere și răbdare și nu precupeţea timp pentru a asculta durerea fiecăruia și încerca întotdeauna să ajute. Intervenea pe la tribunale, pe la diversele ministere etc. În acest timp, cunoscînd problemele evreiești în lupta cu autorităţile pentru puţina dreptate care mai putea fi obţinută, i-a venit ideea să strîngă documentele care puteau sta, pe viitor, la baza unei cronici a suferinţei evreiești. În 1940 a început să strîngă documente, fără a începe însă sistematizarea lor. 
Victima rebeliunii legionare, 21-23 ianuarie 1941
Cu ocazia rebeliunii legionare din zilele de 21-23 ianuarie 1941, Matatias Carp este ridicat de acasă și dus la circumscripţia XV de poliţie din strada Matei Basarab. Cu această ocazie, este arestat și tatăl său, Horia Carp, în vîrstă de 70 de ani. Acolo a fost maltratat groaznic împreună cu alte victime ridicate din sediul sionist din strada Anton Pan (nr. 7) și acuzat de mituirea subsecretarului de stat Rioșanu cu suma de 100.000.000 lei. Lucrurile sînt relatate în Cartea neagră, în volumul Legionarii. A rezistat chinurilor și torturilor și nu s-a obţinut de la el declaraţia solicitată. S-au mulţumit cu o declaraţie de sinucidere din „cauza familiale“. Din lipsă de mașini, deţinuţii din beciurile Poliţiei nu au putut fi transportaţi spre locurile de execuţie și astfel au putut scăpa cu viaţă, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie. Îmi a mintesc: cînd a venit acasă, faţa și corpul său erau vinete de bătăile primite cu vîna de bou. Am avut veşti despre el prin fiul fostei noastre bucătărese creștine, care pleca pe la circumscripţie și-mi [text lipsă]. La începutul anului 1942, cînd Uniunea Comunităţilor Evreiești a fost transformată în Centrala Evreilor (Iudenrat), Carp demisionează din postul de secretar general și se dedică strîngerii documentelor. În acest timp, am trăit din micile noastre rezerve bănești, ducînd o viaţă modestă; și pot spune că, pînă la apariţia Cărţii negre, soţul meu nu a mai avut nici o altă preocupare în afară de strîngerea documentelor cu privire la epoca de restriște și de prelucrare a lor. Singura persoană care l-a ajutat în această activitate am fost eu, lucrul acesta e confirmat și de el, în introducerea primului volum al Cărţii negre.
 Cum a strîns materialul
Materialul a început să fie strîns încă în anul 1940. În 1943, Matatias Carp a trecut la prelucrarea și la sistematizarea acestuia. Materialul era procurat prin legături cu nemţii. Anumite acte, precum și fotografii erau chiar plătite. De altfel, și explicaţiile necesare tot de la nemţi le căpătase. Pentru siguranţa și confirmarea lor, Carp se deplasa la locurile indicate, spre a se convinge de autenticitatea celor relatate. Nemţii o făceau exclusiv pentru banii obţinuţi. Alte documente proveneau chiar de la români, prieteni ai soţului meu, care îi cunoşteau intenţia de a strînge documente privind soarta evreilor. O a treia sursă era, după cum am mai spus, Comunitatea Evreiască, unde veneau multe documente, cum ar fi adresele trimise de autorităţi sau memoriile obștilor evreiești. O ultimă sursă era Ministerul de Interne. Exista acolo un prieten care îi permitea să intre în minister, oferindu-i dosarele spre cercetare. Apoi, cu ajutorul unui portar, a reușit să intre şi duminica în clădirea ministerului, ca să cerceteze în arhivă și să copieze ordine și materiale de anchetă, adrese etc. Am fost și eu de cîteva ori cu el şi, într-o atmosferă de înfrigurare, am copiat documente. Carp atribuia o însemnătate deosebită documentelor. Ţin minte că, într-o discuţie cu un alt cercetător care poseda documente, am aflat că acesta le arsese, de teamă ca nu cumva să fie descoperit. (Într-adevăr, descoperirea documentelor de către autorităţile românești ar fi periclitat viaţa destinatarului lor. Soţul meu însă insista asupra faptului că documentele trebuie păstrate chiar cu riscul vieţii. După război, relatarea celor întîmplate nu ar fi avut nici o valoare istorică în absenţa documentelor.) În perioada elaborării lucrării, documentele au fost păstrate în casă. Nu le-am ascuns, deoarece erau prea multe și la o percheziţie ele ar fi fost imediat descoperite. Nici nu neam gîndit vreodată la ascunderea lor altundeva, căci ar fi însemnat să punem în pericol viaţa unui om. În liniștea nopţilor, sistematizam împreună materialele adunate de cu ziua și băteam la mașină manuscrisul care trebuia apoi să meargă la tipografie. 
Doi orfani adoptaţi
În 1944, cînd au fost repatriaţi copiii din Transnistria, am adoptat doi copii orfani, soră și frate. Ei se aflau la creșa dnei dr. Iancu din strada Labirint. Copiii se numeau atunci Smil și Esther Wagner. Părinţii lor erau din Cernăuţi și fuseseră deportaţi în Transnistria. La 2 august 1943, acești părinţi au fost predaţi, într-un grup de 200 de evrei, reprezentanţilor organizaţiei germane Todt, duși dincolo de Bug și, mai tîrziu, împușcaţi în lagărul de la Tarasivca. Cu această ocazie au fost salvaţi – n-au mai fost predaţi germanilor – 58 de copii. La 10 decembrie 1943, copiii au fost duși la Tulcin și apoi în ghetoul Balta, de unde au fost repatriaţi. I-am adoptat din dragoste pentru copii și din milă pentru soarta lor. Nu au știut mulţi ani că nu sînt copiii noștri. Băiatul, care azi are 19 ani, a aflat despre aceasta abia cu trei ani în urmă. 
Activitatea de după război
După ieșirea României din război, în anul 1944, Carp s-a dedicat exclusiv continuării activităţii în vederea desăvîrșirii operei sale. Multe documente au fost strînse abia în această epocă. Majoritatea cheltuielilor legate de cumpărarea de documente și altele au fost suportate din mijloacele noastre modeste. Abia după război Carp a primit o mică subvenţie din partea Congresului Mondial Evreiesc pentru scoaterea primului volum al Cărţii negre. Cheltuielile pentru cercetarea cazului de la Sărmaș au fost suportate de Joint. Cazul a devenit cunoscut mai ales prin lucrarea lui Matatias Carp, care, în calitate de reprezentant al federaţiei de Comunităţi, a asistat la deshumarea celor 120 de cadavre ale evreilor din Sărmaş, uciși în anul 1944 de populaţia locală, ajutată de armata ungară.
 
Dupa război, Matatias Carp a scos următoarele patru volume, în care sînt cuprinse documente și fotografii din perioada de restriște 1940-1944. Prima carte, Sărmașul, a apărut în 1945, la Editura Socec, cu o prefaţă de B. Brănișteanu, unul dintre cei mai cunoscuţi gazetari români – de origine evreiască. Au urmat cele trei volume din Cartea neagră, cu o prefaţă semnată de șeful Rabin al cultului mozaic din România, dr. Alexandru Şafran: vol. 1 – Legionarii și rebeliunea (septembrie 1940 - ianuarie 1941); vol. 2 – Pogromul de la Iași din 29 iunie 1941 și procesul care a avut loc după război (Editura Dacia-Traiana, 1948); vol. 3 –Transnistria (Editura Dacia-Traiana, 1947). (Volumul al treilea a apărut înaintea celui de-al doilea.)
 
Un mănunt interesant este faptul că pentruCartea neagră a scris o introducere (datată 15 noiembrie 1945) A. Bunaciu, comunist, la data respectivă ministru al Justiţiei (în prezent ministru de Externe și unul dintre conducătorii Partidului Comunist). În ultimul moment, cînd cartea era deja sub tipar, și-a retras introducerea. Soţul meu a apucat să tragă la tipar cîteva exemplare din această carte cu introducerea lui Bunaciu, după care a oprit publicarea.
 
În anul 1950, cînd toate cărţile erau deja terminate și tipărite, soţul meu și-a considerat misiunea în România terminată. Am depus actele și am plecat în Israel. Datorită curajului și vigilenţei soţului meu, am reușit să luăm cu noi nenumărate caiete mari cu documente și fotografii strînse în decursul anilor. Aceste documente alcătuiesc unsprezece dosare, după următoarea împărţire: Dosarul 1 – Deportările (Ordine. Tabele de deportaţi. Rapoarte de ajutorare. Ordine de readucere a deportaţilor pe categorii, Bucovina-Basarabia-Transnistria. Legături cu ţara. Comisiuni de ajutorare); Dosarul 2 – Acte de acuzare ale Tribunalului Poporului; Dosarul 3 – Problema evreilor din România (Istorie. Legi Gigurtu. Antonescu pînă la rebeliune. Rebeliunea. Situaţia legală a evreilor din România, 9/8/1940-30/11/1941, legi, regulamente, jurnale, decizii); Dosarul 4 – Breviar Cartea neagră; Dosarul 5 – Breviar Cartea neagră în limba engleză; Dosarul 6 – Acte, fotografii Cartea neagră; Dosarul 7 – Fotografii rebeliune. Acte Centrala Evreilor din România; Dosarul 8 – Intervenţii Federaţia Uniu - nilor de Comunităţi. Memorii către Anto - nescu 16/12/940-1/1/941; Dosarul 9 – Scrisoare Maniu (Scrisoare efer (?). Deportări Ungaria); Dosarul 10 – Evacuări muncă obștească (Memorii Federaţie); Dosarul 11 – Fotografii rebeliune, ultimele zile. Sosiţi în ţară, am locuit la Ierusalim.
 
Am intrat la ulpan [școală de învăţare intensivă a limbii ebraice, n.n.], soţul meu pentru perfecţionarea limbii, căci el o știa din copilărie, iar eu ca să continui învăţarea limbii ivrit [ebraică, n.n.]), începută încă din România. Carp a fost angajat la Enciclopedia de la Ramat Gan și a început sistematizarea materialului „Ardealul“. O boală cruntă l-a doborît la cîteva luni după sosirea noastră în ţară. A încetat din viaţă în urma unui cancer la plămîni. La 21 septembrie 1952 a sosit în Israel, iar la 3 iulie 1953 a încetat din viaţă.
 
Am rămas singură cu cei doi copii ai noștri. Am muncit zi şi noapte ca să-mi cresc copilașii. În acest timp nu am voit să mă ating de aceste documente. Nutream speranţa ca ele să mai fie lucrate odată și odată, iar eu să colaborez la această lucrare. Așa cum am fost de folos soţului meu în decurs de 20 de ani de căsătorie. În anul 1956, cînd copiii au intrat la liceu, nu am mai putut rezista materialicește și am fost obligată să caut un cumpărător pentru documente. Am dus o corespondenţă cu cei de la Iad Vașem, oferindu-le lor arhiva. Din păcate, această instituţie nu avea atunci posibilitatea să o cumpere, din lipsă de fonduri. Am făcut o propunere similară şi Asociaţiei Evreilor din Basarabia, prin președintele și deputatul Itzhac Korn. Arhiva i-a interesat, deoarece conţine mult material cu privire la evreii din Basarabia. Din cîte știu, documentele sînt păstrate la sediul Ascoiaţiei Evreilor Basarabeni din Strada Haahsmal, 21, unde stau la dispoziţia celor interesaţi. Puţinele documente pe care le-am mai găsit, printre care: listele originale sau copiile originale ale copiilor orfani din diverse ghettouri, propuși pentru repatriere la sfîrșitul anului 19 [indescifrabil]; Scrisoarea Comitetului antifascist semnată de scriitorul Otzhac Pfe (?) în 1947; și altele le-am oferit de curînd (noiembrie 1960) arhivei Iad Vașem. De asemenea, anexez la aceasta: 1. un articol din presa evreiască din România la apariţia Cărţii negre; 2. cîteva fotografii ale soţului meu, cu explicaţiie de rigoare; 3. o copie a prefeţei scrise de d. Bunaciu pentru volumul apărut. Cer ca acestea din urmă să-mi fie returnate după ce vor fi copiate. Declar că am citit această declaraţie și că ea este conformă cu cele dictate de mine.
(semnătură manuscrisă Ella Carp)
(altă semnătură indescifrabilă)
 
* Am păstrat ortografia originală, cu sublinieri și majuscule, corectînd, în schimb, unele greşeli gramaticale de tipul pluralului „copiii“ etc. Am marcat prin semnul întrebării numele indescifrabile din cauza stării defectuoase a fotocopiei aflate în posesia noastră.

http://www.observatorcultural.ro/Nu-vreau-razbunare.-Dar-vreau-justitie*articleID_29290-articles_details.html
Nu vreau răzbunare împotriva nimănui, nici pentru chinurile îndurate pe trupul meu, nici pentru maltratările care l-au alungat în depărtări pe tatăl meu, pe care nu-l voi mai vedea vreodată, nici pentru masacrarea pe malul Bugului a părinţilor celor doi copii din Transnistria care astăzi sînt copii mei — dacă nu trup din trupul meu, în orice caz suflet din sufletul meu —, nici pentru suferinţele fraţilor mei cei mulţi, de pretutindeni. Dar vreau justiţie. Pe sfînta dreptate care izvorăşte din bunul-simţ, din cugetul şi sentimentul omului civilizat, să fie pedepsit oricine a chinuit, a jefuit sau a ucis nevinovaţi. Vreau să scot durerea evreiască din bagatela în care a fost înfundată pînă acum. Vreau să se cunoască de toată lumea adevărul şi întreg adevărul.
 
Matatias CARP, Cartea neagră, din prefaţa ediţiei româneşti

http://www.observatorcultural.ro/Doresc-ca-editia-franceza-sa-fie-larg-difuzata-in-Romania*articleID_29281-articles_details.html
Fost profesor în medicină, acum la pensie, Adrien Gérard Saimot este nepotul lui Matatias Carp, fiul Teodorei (Coca) Carp. Rolul său în publicarea versiunii franceze a Cărţii negre a fost extrem de important. L-am rugat să răspundă, pentru cititorii Observatorului cultural, la cîteva întrebări legate de această pasionantă aventură culturală.
 
Stimate domnule profesor, de ce a fost atît de important pentru dumneavoastră, din ziua în care aţi ieșit la pensie, să vă consacraţi editării Cărţii negre, scrise de unchiul dumneavoastră ?
Nu am făcut asta numai fiindcă am ieșit la pensie (la pagina 667 a ediţiei franceze explic acest lucru), ci și din motive legate de istoria familiei Carp: mă refer aici la Horia Carp, străbunicul meu, om politic, scriitor și jurnalist cunoscut înainte de război (arestarea lui împreună cu Matatias de către legionari, precum și ameninţările pe care le-au primit figurează în carte). Liliana Ophir și fratele ei mai mic, copiii adoptaţi de Matatias și de soţia lui, fuseseră deportaţi în Transnistria, unde părinţii lor au murit la Peciora. Liliana a fost de acord să facem această traducere și editare, dîndune autorizaţia necesară. Ele au putut vedea lumina zilei mai ales datorită întîlnirii cu Alexandra Laignel-Lavastine și cu Isac Chiva. Răsfoisem ediţia originală și, cum nu cunoșteam decît puţin limba română, am fost frapat de fotografii și de istoria în general a acestei perioade în România. Am fost atras și de această întoarcere necesară la opera originală – eu nu l-am cunoscut pe unchiul meu și nici pe tatăl acestuia –, era vorba, deci, de o căutare a originilor mele, a ceea ce însemna pentru mine să fiu evreu fără religie, fără ritual, fără să cunosc cu adevărat limba părinţilor mei. Acest ansamblu de fapte îmi deschidea porţile unei noi aventuri dificile, foarte nouă pentru mine, și a cărei motivaţie venea din faptul că nu cunoșteam această carte majoră.
 
A fost acest lucru ușor sau a trebuit să depuneţi multe eforturi pentru a-l realiza?
După cîte știu, proiectul a necesitat aproa - pe zece ani. E adevărat, a fost nevoie de acești ani buni, de munca deosebită a Alexandrei, de încurajarea permanentă a lui Isac Chiva pînă cînd Editura Denoël a publicat această traducere în ediţie critică, așa cum o doream noi. Cartea a fost publicată în 2009 și a fost primită elogios și comentată pe larg în presă. Ea a fost prezentată în numeroase rînduri, în diferite instituţii și prin intermediul a numeroase interviuri. Dar eforturile au condus la ceea ce doream noi: editarea unei cărţi pe care Raoul Hilberg o califică drept esenţială.
 
Interzicîndu-și să scrie o operă literară și dorind să rămînă fidel documentelor, îndepărtînd din motivaţiile sale orice sete de răzbunare, Matatias Carp a vrut să le lase generaţiilor viitoare acest mesaj: „ca să măsoare drumul parcurs pentru a-și împăca conștiinţa și a-și asuma răspunderea în faţa Istoriei“. În acest sens, știm că destinul oricărei cărţi, odată publicate, este încredinţat judecăţii cititorilor și Istoriei. Ce doriţi pentru Cartea neagră pe viitor, mai ales cînd știm că elanul ei iniţial a fost umbrit în România de indiferenţa care persistă și în zilele noastre?
Doresc ca ediţia franceză a acestei cărţi să fie larg difuzată în România, unde multă lume vorbește limba franceză; și-mi imaginez, poate, o nouă traducere, dar și o nouă editare a operei originale, rămase necunoscute în momentul publicării sale din cauza puterii comuniste (1946-1948). Ar trebui făcută și o versiune anglo-americană. Aparatul critic al ediţiei franceze va fi atunci foarte folositor. Trebuie, deci, să-i urăm acestei cărţi un interes sporit atît în România, cît și în alte ţări, chiar și mai mare decît cel de care se bucură acum în Franţa.
 
 
Imagine: deportarea în Transnistria, 1941, din Cartea neagră

http://www.observatorcultural.ro/Un-om-o-carte-un-destin-Matatias-Carp*articleID_29280-articles_details.html
Există destine umane cum există destine ale cărţilor a căror naştere, existenţă şi durată le fac să-şi cîştige dreptul de a locui în Istorie şi în Panteonul memoriei colective. Rezistînd eroziunilor modei şi timpului, luminînd şi ghidînd generaţiile ca nişte imperturbabile faruri, dar şi interogînd fără încetare conştiinţele pentru a scoate la suprafaţă marile secrete ale fiinţei umane, cu zonele ei de lumină dar, şi cu petele ei de umbră, ele ne ajută să ne asumăm propriile spaime şi să înţelegem că singurul remediu în faţa dezastrelor care jalonează de secole istoria umanităţii este acela al afirmării şi asumării adevărului.
 
Un astfel de destin are şi Cartea neagră. Fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, scrisă de Matatias Carp, locul ei în patrimoniul testimonial contemporan fiind cu totul excepţional prin conţinutul unic, bogat în fapte şi documente de o extremă importanţă, legat de unul dintre cele mai dramatice evenimente din istoria românească recentă, acela al deportării şi exterminării evreilor în timpul celui De-Al Doilea Război Mondial. Mai mult, parcursul ei sinuos şi dramatic datorat în special tăcerii cu care a fost şi este înconjurată de la apariţie şi pînă astăzi, atît în rîndul marelui public, cît şi al unei părţi a intelectualităţii româneşti, este un alt aspect al acestei singularizări istorice şi editoriale. Publicată pentru prima oară în 3 volume la Bucureşti, între anii 1946 şi 1948, ea a fost ignorată de presa vremii preocupată mai ales să treacă suferinţele evreilor din timpul războiului sub semnul martiriului indistinct al „marii lupte antifasciste“.
 
Oficialii comunişti ai epocii priveau acest document cu ochii noii ideologii care preluase puterea, dar mai ales cu grijă faţă de cariera lor politică. Este uşor de înţeles, prin urmare, de ce după război, Cartea neagră a fost trecută de regimul comunist în „fondurile speciale“, inaccesibile marelui public.
 
Nici reeditarea ei în facsimil, în 1996, într-un tiraj destul de redus, la Editura Diogene, nu a reuşit să o scoată din anonimat. Volumul a trebuit să aleagă drumul exilului: în anul 2009, editura pariziană Denoël a publicat-o în limba franceză, sub titlul Cartea Neagră/Le Livre noir de la destruction des Juifs de Roumanie (1940-1944) (traducerea şi aparatul critic, Alexandra Laignel-Lavastine). Iată de ce, cu ocazia Zilei Naţionale de Comemorare a Holocaustului, 9 octombrie, zi în care a început, în 1941, deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria, publicăm un grupaj de interviuri, de analize şi mărturii despre Cartea neagră, cu dorinţa de a o face şi mai cunoscută publicului românesc. Am păstrat în demersul nostru aceeaşi logică, urmărită şi de traducerea ei în limba franceză: o logică patrimonială şi o logică editorială, convinşi că forţa sa documentară şi testimonială rămîne intactă după cei şaizeci de ani scurşi de la apariţie.

Matatias Carp- Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)



Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)»

Editions Denoël
Collection : Mediations
Genre : Histoire De L'Europe
Traduit par Laignel-Lavastine, Alexandra de Roumain
706 pages, 23.0 X 15 cm, 916 grammes
ISBN 978.2.207.26059.2
27 euro


În luna februarie 2009 a apărut la Paris volumul lui Matatias Carp «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» tradus din limba română şi însoţit de o serie de adnotări şi prezentări precum şi de un material iconografic semnificativ, sub semnătura Alexandra Laignel-Lavastine, istoric, eseist, jurnalist şi profesor universitar.

Alexandra Laignel-Lavastine este recunoscută ca unul dintre cele mai buni specialişti în istorie intelectuală şi politică a Europei centrale şi de Est.

A debutat la 20 de ani în revista «La Nouvelle Alternative» dedicate apărării drepturilor omului şi principiilor libertăţii şi democraţiei, în aceeaşi perioadă când realizează primele sale mari reportaje consacrate Cehoslaciei şi mai ales României unde se implică în «Opération Villages Roumains», o iniţiativă independentă belgiană de susţinere de către comunele din vestul Europei a satelor româneşti ameninţate de distrugerea «sistematizării rurale» a lui Ceauşescu.

Alexandra Laignel-Lavastine a obţinut doctoratul în filozofie la Universitatea Paris IV Sorbona cu teza «Nationalisme et Philosophie: le paradoxe Constantin Noïca» 1996 publicată şi în România sub titlul «Filozofie şi naţionalism: paradoxul Noica», Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.

De curând a publicat în România şi volumul «Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului» Editura Est, 2004, în traducerea Irinei Mavrodin (titlul original : Cioran, Eliade, Ionesco: L'Oubli du fascisme, Paris, Presses universitaires de France (PUF), collection "Perspectives critiques", 2002).

Pentru studiile şi articolele sale consacrate ex-Europei de Est, Alexandra Laignel-Lavastine a obţinut în 2005, Prix européen de l'essai "Charles Veillon" al fundaţiei elveţiene cu acelaşi nume.

Matatias Carp (1904-1953) născut la începutul secolului trecut dintr-o familie burgheză de evrei, a fost un avocat de renume în baroul bucureştean şi în acelaşi timp un pianist recunoscut în protipendada capitalei.

Fiul lui Horia Carp (1849-1945), unul din intelectualii importanţi ai României din perioada interbelică, Matatias Carp va emigra în Israel imediat după cel de-al doilea război mondial, unde se va stinge prea curând din viaţă.

La numai 36 de ani, avocatul Matatias Carp reuşeşte prin obţinerea clandestină a unor informaţii şi documente ale regimului Antonescu despre atrocităţile comise în perioada 1940-1944, asupra comunităţii evreieşti din România şi a ucrainenilor aflaţi sub juridicţia autorităţilor române, să fie un adevărat istoric şi cronicar, să le arhiveze alături de soţia sa şi să le publice în trei volume imediat după război.

Editarea lor va fi posibilă în anii 1946 la Atelierele grafice SOCEC&Co., SAR, (primul volum) şi la Societatea Naţională de Editură şi Arte Grafice "Dacia Traiana", Bucureşti, 1947,1948 celelalte; sub titlul: «Cartea Neagră: fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944», având o prefaţă semnată de rabinul-şef al comunităţii evreieşti din România de atunci, dr. Alexandru Şafran.

Această trilogie-document va fi pusă din păcate, imediat la index de regimul comunist instaurat după război în România.

Ca valoare istorică însă, «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» este comparabilă cu «Livre Noir sur extermination des juifs en URSS et en Pologne (1941-1945) » (două volume) de Vassili Grossman şi Ilya Ehrenbourg, (a cărei publicare a fost interzisă pe timpul lui Stalin), aşa cum se precizează şi în prezentarea cărţii, însă valoarea acestui incredibil document istoric este cu mult mai mare având în vedere condiţiile periculoase în care a fost scrisă.

Despre exterminarea celor peste 350.000 de evrei din România în timpul celui de-al doilea război mondial din România, cunoscutul istoric american Raul Hilberg, va afirma «nicio ţară, cu excepţia Germaniei, nu va participa atât de activ la masacrul evreilor» (extras din articolul publicat în «Le Monde» din 09 aprilie 2009: «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)», de Matatias Carp : la Shoah sans Allemands).

«Cartea Neagră : fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944» a fost reeditată în România în 1996, Editura Diogene, Bucureşti (Volumul I: Legionarii şi rebeliunea; Volumul II. Pogromul de la Iaşi; Volumul III. Transnistria.). Deşi iniţial a existat şi un al patrulea volum în proiect referitor la Transilvania de Nord şi la atrocităţile comise şi acolo, acesta nu a mai fost însă publicat.

Există şi o traducere recentă a cărţii «Cartea Neagră : fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944», în limba engleză «Holocaust in Rumania: facts and documents on the annihilation of Rumania's Jews, 1940-44» - translated by Seán Murphy (Budapest: Primor Publishing, 1994), însă cartea propusă de Editions Denoël deţine şi alte documente istorice şi iconografice importante anexate de Alexandra Laignel-Lavastine cu sprijinul United States Holocaust Memorial Museum, La Fondation pour la Mémoire de la Shoah, arhivelor muzeului Yad Vashem din Ierusalim, Centrului Simon-Wiesenthal din Los Angeles şi a doamnei Liliana Carp-Ophir.

«Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» cuprinde cele trei volume originale: «ANTONESCU, LA GARDE DE FER ET LE POGROM DE BUCAREST», «LE POGROM DE IASI», «LA TRANSNISTRIE». la care se adaugă comentariile explicative ale Alexandrei Laignel-Lavastine, un articol de prof. dr. Adrien Gérard Saimot, fiul sorei lui Matatitas Carp care trăieşte la Paris şi o postfaţă de istoricul Radu Ioanid, directorul departamentului internaţional al arhivelor Muzeului Holocaustului din Washington, autorul volumului «La Roumanie et la Shoah» éd. de la Maison des sciences de l'homme, 2002.

«ANTONESCU, LA GARDE DE FER ET LE POGROM DE BUCAREST» cuprinde subcapitolele: I. Le régime national-légionnaire et les Juifs (6 septembre 1940-21 janvier 1941); II. La législation antisémite (6 septembre 1940-21 janvier 1941); III. Chronique des persécutions (6 septembre 1940-21 janvier 1941); III. La rébellion légionnaire et le pogrom de Bucarest (21-23 janvier 1941); Annexe: Liste nominative des Juifs assassinées pendant le pogrom de Bucarest.

«LE POGROM DE IASI» cuprinde subcapitolele: Avertissement de l’auteur; Présentation de la seconde partie Alexandra Laignel-Lavastine; I. L’une des premières tueries de masse du début de l’agression contre l’URSS; II. Un massacre planifié: initiative, organisation, objectifs; Précédé d'une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; III. Le pogrom et les «trains de la mort» ; Précédé d'une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; Annexe I : «Ce dimanche-là...», par Israël Schleier; Annexe II (Addendum): «Le pogrom de Iasi: témoigner soixante ans après », par Isac Chiva.

«LA TRANSNISTRIE» este compus din subcapitolele: Avertissement de l'auteur; Introduction; I. Les massacres de Bessarabie, de Bucovine et de la région de Dorohoi;
Précédé par une présentation des chapitres 1, 2 et 3, par Alexandra Laignel-Lavastine; II. Ghettos, camps de transit et premières vagues de déportations: Bessarabie et Bucovine; III. Les dernières déportations de l'automne 1941 et le destin des Juifs de Czernowitz; Précédé d'une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; Annexe: «L'Histoire me jugera»: la déclaration de Traian Popovici, le maire de Czernowitz; IV. Le carnage d'Odessa et les crimes de masse des régions de Berezovka et de Golta; Précédé d'une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; V. Les déportations en Transnistrie de l'été et de l'automne 1942; Précédé d'une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; VI. Vivre et mourir en Transnistrie; Précédé d'une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; VII. Le retour des rescapés; Précédé d'une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; «Mon oncle, Matatias Carp», par le Pr Adrien Gérard Saimot; Postface: «La postérité de Cartea Neagra», par Radu Ioanid.

Marşurile morţii din Bucovina, Basarabia şi Transnistria, pogromurile din Iaşi şi Bucureşti, continuă să-şi conducă peste timp, victimele inocente la gropile colective într-un demonic convoi, terefiante imagini de coşmar ce încă sălăşuiesc în conştiinţele oamenilor.

Apariţia în limba franceză a volumului «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» reprezintă un impact informaţional de rezonanţă istorică extrem de lucid şi obiectiv pentru radiografia acestor perioade însângerate din istoria regimurilor totalitare şi mai ales ale României.

«Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» constituie un cumul de documente inedite ce oferă o interpretare aprofundată din punct de vedere istoric ale unor evenimente tragice care nu trebuie să se mai repete niciodată şi nu doar o simplă traducere a cărţii originale. Primită cu deosebit interes, trilogia lui Matatias Carp nu este numai o carte în curs de epuizare, ci este parte integrantă din anamneza colectivă, din care trebuie să extragem Adevărul.

Chiar dacă «în faza actuală, nu există încă o disponibilitate reală de a privi istoria evreilor din România ca parte a istoriei României.» (Raportul final al Comisiei Internaţionale privind Studierea Holocaustului în România, 2004) trebuie să învăţăm să acceptăm că «moartea inocenţilor nu poate fi nici iertată, nici îndreptată, nici uitată» chiar în propria noastră istorie.

Acest «Holocaust uitat» peste care regimurile totalitare au aşternut intenţionat tăcerea, demonstrează că oricând, oriunde poate exista pericolul unui nou masacru, prin complicitatea oficialităţii la atentat, împotriva unei minorităţi etnice, însăşi prin definiţia pogromului.

Prin publicarea volumului-document «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» Alexandra Laignel-Lavastine are meritul de a readuce în prim-plan un martor ocular redutabil al Holocaustului din România, Matatias Carp şi propria sa opera omnia despre care afirmă: «J'ai écrit ce livre de sang et de larmes avec mon sang et mes larmes» în numele Justiţiei şi Adevărului.

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/matatias-carp-cartea-neagra-le

http://www.observatorcultural.ro/In-noul-numar-al-revistei-Un-om-o-carte-un-destin-Matatias-Carp*articleID_29261-articles_details.html

„În decembrie 1989, Europa Liberă a fost sabotată de autorităţile române“. Interviu cu Mircea CARP



Volumul Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine! a avut vineri, 17 mai, o lansare la sediul Ministerului de Externe. Volumul a fost lansat şi la prezentarea-dezbatere de la Iaşi, la simpozionul organizat de Universitatea „Petre Andrei“ şi de Centrul Cultural German: „Radio Europa Liberă. Vocile libertăţii în eterul comunist“ (23 mai 2013). În fine, la Bookfest 2013, volumul, apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, va fi prezentat miercuri, 29 mai, la ora 14.00. Din partea IICCMER, la lansare vor vorbi: Dinu Zamfirescu, preşedinte al Consiliului Ştiinţific IICCMER, Andrei Muraru, preşedinte executiv IICCMER.



Cum se vede viaţa dumneavoastră la 90 de ani, împliniţi pe 28 ianuarie 2013?
Încă frumoasă. Mă simt tînăr şi în puteri. Mă bucur de familie, de soţia mea, de Mihai, băiatul meu, şi de familia lui, şi de toată activitatea pe care o depun în aceste zile, cu lansarea cărţii, la Bucureşti (la Ministerul de Externe şi la Bookfest 2013) şi la Iaşi. Am dat interviuri la televiziune, mă simt bine.

Aţi fost la microfonul Europei Libere pînă în 1995, pînă la 72 de ani. Sînteţi cel mai longeviv redactor al postului de radio Europa Liberă?
Sînt cel mai vechi vorbitor la un post occidental de radio, cu emisiuni în limba română. Am 45 de ani de radio, la Vocea Americii şi la Europa Liberă. Am fost la microfon din 1951. Am sosit la New York în 1948 şi la radio, ca freelancer, mi-am început activitatea în 1951. Am lucrat la Vocea Americii, pînă cînd am fost transferat la Europa Liberă.

În 1979, aţi devenit director adjunct la Europa Liberă şi realizator al Programului politic. Nu a fost grea această a doua trecere a Oceanului? Aţi plecat spre America în 1948, aţi revenit în anii ’70.
N-am ajuns imediat de la New York la München. În 1977, am venit la München în calitate de şef al corespondenţilor de limbă străină ai Vocii Americii.

Care este cea mai mare satisfacţie a celor 45 de ani petrecuţi la microfon?
Am putut să fiu mereu în contact cu românii, cu România, cu tinerii români, cu românii de toate vîrstele, cărora le vorbeam în fiecare zi. De la aceşti români, pe care îi simţeam mereu aproape, îmi luam rămas bun cu salutul: „Să auzim numai de bine!“, care era preluat de mulţi ascultători din România. Am simţit întotdeauna că nu vorbesc maşinal la radio, ci mă adresez fraţilor mei din ţară.

Europa Liberă avea, pînă în 1989, cea mai mare audienţă, peste 4 milioane de ascultători, dar românii aveau cel mai puţin dezvoltat simţ civic. Cum vă explicaţi acest paradox: cea mai mare audienţă, cea mai mică ripostă civică?
Probabil că această situaţie face parte din firea noastră românească, de a aştepta mereu momentul şi de a spune mereu „Acum nu e momentul!“. Şi eu am fost mirat, pînă în 1989, că nu se dezvoltau mişcări de protest mai ample. Dar trebuie să recunoaştem că a existat greva minerilor în 1977, a existat revolta muncitorilor de la Braşov, din 1987, au fost studenţii de la Iaşi, care au protestat faţă de condiţiile inumane din cămine. Au fost unii intelectuali care s-au afirmat prin disidenţă, precum Paul Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran. Una peste alta, am fost inferiori situaţiei din ţările vecine, mai ales din Polonia, unde muncitorii şi intelectualii au colaborat şi au protestat împotriva comunismului.

Momentul 1989 aţi dori să-l mai trăiţi o dată?
Nu. N-aş vrea să mai trec încă o dată printr-o asemenea dezamăgire. Dacă aş trăi, din nou, momentul 1989, cred că aş fi mai bine pregătit să nu mă iluzionez. Ceea ce a urmat după 1989, speranţele pe care mi le-am făcut multă, multă vreme, nu mi le-aş mai face dacă ar fi să retrăiesc acele zile.

Cînd aţi simţit că lucrurile nu sînt în regulă, că libertatea nu este cea visată şi aşteptată?
Imediat, la cîteva zile după 22 decembrie 1989. Vă dau un exemplu: am depus mari eforturi să realizăm o colaborare cu Radio Bucureşti. Credeam că pot interveni în emisiunile noastre, i-am invitat să colaboreze cu noi. Noi ceream corespondenţe, Radio Bucureşti tăcea. Mult mai tîrziu, m-am întîlnit la Costineşti, unde erau prezenţi şefii tuturor posturilor de radio care emiteau în limba română, cu Eugen Preda, şeful Radiodifuziunii Române, care mi-a spus, fără multe amănunte: „Domnule Carp, vă puteţi uşor închipui cine nu dorea să colaborăm cu Europa Liberă…“.

Erau motive politice?
Da, bineînţeles. Se primiseră indicaţii să nu se colaboreze cu Europa Liberă. În decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, Europa Liberă a fost complet ignorată şi sabotată de autorităţile române.

Cum a fost lansarea de la Ministerul de Externe?
A fost foarte multă lume. A vorbit Ana Blandiana, cu care am colaborat la Memorialul de la Sighet. A fost doamna Micaela Ghiţescu, de la revista Memoria, la care am colaborat împreună cu bunul meu prieten Banu Rădulescu. A vorbit Neagu Djuvara, care este rudă apropiată cu mine, este văr de rangul doi cu mama mea.

Ştiţi ce se spune, că în Ministerul de Externe mai este mult pînă la primenirea personalului diplomatic.
Eu mă duc acolo unde sînt invitat, acolo unde sînt români. Ministerul de Externe rămîne o instituţie importantă, în ciuda schimbărilor care s-au întîmplat sau nu s-au întîmplat. Am fost invitat să vorbesc în Aula Ministerului de Externe şi am venit.

În 1948 aţi fost dat afară din armată, pentru că nu doreaţi să vină comuniştii în România. În armată fiind, aţi vorbit împotriva comuniştilor. De ce aţi ales acel drum?
Din tată în fiu, sînt ofiţer, şi român, şi credincios monarhiei, pe care o consider cea mai bună formă de guvernămînt pentru ţara noastră. Am ieşit sublocotent sub Regele Mihai, am fost decorat de Majestatea Sa, cînd am fost rănit şi cînd am refuzat să plec de pe front, la Tîrnăveni, în octombrie 1944. Eu am fost închis, în 1947, pentru că am protestat împotriva comunismului. Eu, ca ofiţer, am avut tăria să nu depun nici un alt jurămînt: doar monarhiei, am rămas credincios monarhiei şi Regelui Mihai în toţi anii de exil.
http://www.observatorcultural.ro/In-decembrie-1989-Europa-Libera-a-fost-sabotata-de-autoritatile-romane.-Interviu-cu-Mircea-CARP*articleID_28646-articles_details.html

Petre P. Carp – Portret subiectiv


“Lumea s-a întrebat mereu cum a fost cu putinţă ca un om cu însuşiri superioare să fi lăsat în urma lui o operă atât de sterilă? Cu cât mă gândesc mai mult la această existenţă, cu atât îmi apare mai clară o singură explicaţie: într-o lume care mergea tot mai mult spre democratizare, Carp şi-a făcut iluzia că se poate organiza şi dezvolta România Mică pe o bază reacţionară. […] Din această antinomie derivă toată nepotrivirea între concepţiile lui Carp şi instinctul permanent al ţării, ea explică totodată de ce, trăind în vremuri în care s-a făcut independenţa, regalitatea, organizarea internă a vechiului regat, întregirea neamului şi marile reforme democratice, Carp nu a ştiut să lege numele lui de nici una din aceste glorioase, epocale înfăptuiri.

Mai mult, dacă le punem pe toate într-un taler al balanţei şi vedem ce poate pune Carp pe celălalt taler ca operă pozitivă, contrastul ne apare şi mai izbitor şi mai jalnic, căci nu găsim alături de teorii paradoxale, de prorociri neîmplinite, de discursuri lapidare şi de tăioase cuvinte de spirit, decât legea pădurilor, regimul pescăriilor, legea ţuicii şi alte creaţiuni secundare şi efemere de aceeaşi natură.

Aşa încât eşti ispitit să-ţi pui chiar întrebarea dacă poate fi calificată drept inteligenţă, inteligenţă politică, spiritul care a dat dovadă de atâta neînţelegere a epocii, de atâta orbire faţă de problemele fundamentale care o frământau? A nega inteligenţa unui om ca P.P.Carp ar fi cel puţin o exagerare, dar a-i tăgădui simţul politic, intuiţia şi viziunea politică, mi se pare o realitate pe care la lumina faptelor şi în perspectiva vremurilor nimeni nu o mai poate contesta.

Dacă Petre Carp ar fi privit, ca să nu luăm decât două pilde, chestia socială şi chestia naţională sub prisma inimii, în loc să le privească sub prisma minţii, dacă ar fi adus în judecarea acestor două mari probleme puţină umanitate, puţină revoltă faţă de nedreptăţile actualei organizări sociale, puţină durere pentru suferinţele românismului asuprit de cotropiri străine, dacă nu s-ar fi împotrivit cu o îndărătnică şi, de-altfel, zadarnică înverşunare, tuturor revendicărilor claselor obidite şi nu ar fi jignit până la odios sentimentul naţional, nesocotind sistematic aspiraţiunile Ardealului şi pactizând cu inamicul, pe când soldaţii ţării luptau pentru înfăptuirea lor; dacă Petre Carp ar fi avut o părticică numai din acele însuşiri sufleteşti ce fac pe oameni să se împărtăşească din legitimele emoţii ale generaţiei lui, nu ar fi rostit cuvintele pe care le-a rostit în Consiliul de Coroană de la Cotroceni când porneam în lupta pentru dezrobirea fraţilor noştri. […]

Dar Petre Carp nu avea inimă. Era nemilostiv şi rece, în viaţa privată cu nevasta şi copiii lui, în viaţa socială cu prietenii, cu ţăranii la moşie, în politică cu partizanii, ca şi cu adversarii lui. Nici un avânt, niciodată şi faţă de nimeni. Faţă de copii, severitate fără afecţiune, faţă de amici şi de partizani gogomani – cel mult o simpatie dispreţuitoare, faţă de adversari – ostilitate fără de generozitate, iar faţă de mulţime – nepăsare împinsă adesea până la cruzime. Nu a ajutat, nu a făcut vreun serviciu, nu a avut grijă nici de cei din jurul lui, nici de judeţul său. […]

Un asemenea om nu putea fi un mare bărbat de stat, iar dacă totuşi a jucat un rol covârşitor în viaţa noastră publică, este fiindcă alături de acele defecte care îi răpeau putinţa de a imprima cu folos pecetea personalităţii sale epocii, avea fără îndoială, şi în cel mai înalt grad, trei însuşiri pe cât de strălucite, pe atât de rare: talent, spirit, probitate materială şi morală.

Adevărul este că talentul său era de o esenţă atât de superioară încât multă vreme contemporanii lui nici nu iau recunoscut întreaga valoare. În noianul de frazeologie romantică, de arguţii advocăţeşti, de nesfârşite analize ce caracterizau elocinţa de atunci, Petre Carp reprezenta aproape singur spiritul de sinteză şi formulă lapidară. Oratoria lui nu era oratorie de mase. Carp nu se adresa sufletului, ci pornea de la raţiune, dar era de o conciziune, de o claritate minunată. Fraza lui era turnată în bronz nepieritor, după 40 de ani discursurile lui sunt aproape singurele care se mai pot citi cu interes şi cu admiraţie. Având o frumoasă cultură clasică, find unul din puţinii oameni politici de la noi care citeau – deşi domeniul cetirilor lui nu era prea variat – forma lui era întotdeauna îngrijită şi era o plăcere estetică să-l asculţi, chiar când erai departe de a-i aproba părerile. Intervenţiile sale în dezbateri aveau pururea un adânc şi meritat răsunet.

În ceea ce priveşte spiritul, nimeni nu l-a întrecut, el a fost fără îndoială omul cel mai spiritual din vremea lui, replicele lui erau distrugătoare, din două cuvinte azvârlite cu aerul său ironic dobora cel mai înfocat adversar. S-a zis că era gata să sacrifice o situaţie pentru un cuvânt de spirit, este exagerat, dar desigur că vorbele lui muşcătoare i-au atras adesea duşmănii inutile. În schimb, câte bătălii nu a câştigat cu uimitoarea sa facultate de a dezarma adesea prin claritate. Când îşi punea monoclul şi se uita la cineva, rareori în duelul ce se angaja nu era el învingătorul, nenumărate erau anecdotele ce au circulat despre apostrofele şi jocurile lui de cuvinte. Este păcat că se pierd, căci cuprindeau toată gama de la patetic şi ironie, până la glumă şi la sofism.

În sfârşit, probitatea lui era cu adevărat cristalină şi deplină. El nu era numai cinstit în înţelesul material şi, ca să zicem aşa, elementar al cuvântului, dar cinstit în credinţele lui, incapabil de tranzacţii morale de orice natură ar fi ele. Într-o societate care în secularul ei contact cu Orientul şi prin necesităţile însăşi ale instinctului ei de conservare, avea repulsiunea, înnăscuta repulsiune a atitudinilor intransigente şi a hotărârilor definitive, Carp, cu purtarea lui rectilinie şi neşovăitoare, se înfăţişa ca o excepţie şi o pildă. Politica cere poate mlădieri, spectacolul inflexibilităţii lui Carp constituie totuşi un spectacol înviorător. Recunosc că prin aceasta era înafară de geniul rasei, dar din punct de vedere pur omenesc, ce eleganţă şi ce estetism!

Că Petre Carp a împins statornicia în convingeri şi în fapte mai departe decât credinţele logice, desigur a suferit cu prisosinţă şi urmările, dar ce mulţumire sufletească să mai întâlneşti printre atâţia pentru care credinţele sunt etichete de circumstanţă şi statornicia un lux inutil sau absurd, încăpătânaţi, naivi, iluzionişti, pentru care, ca pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântulcuvânt.

Dacă este adevărat că ceea ce ne-a lipsit mai mult au fost caracterele, apoi Carp a fost cel puţin un caracter în cel mai desăvârşit înţeles al cuvântului. Dânsul îţi inspira respectul ce se cuvine sincerităţii depline, cu el nu aveai surprinderi, ştiai dinainte precis matematic care îi vor fi reacţiunile în faţa unei anume situaţii, învingea sau murea cu o idee.

De aceea, orice s-ar spune şi orice ar fi greşit el, Carp, va rămâne în viaţa României antebelice, dacă nu ca un mare om de stat, totuşi ca o mare figură.”

TVR International prezinta - MIRCEA CARP: Exil de 44 de ani pe calea undelor

Mihai a urmat studii de relatii internationale la "Georgetown University" din Washington si apoi un master la "London School of Economics". Teza de masterat s-a numit "Schimbarile democratice in Republica Sovietica Socialista Moldova". "Dupa evenimentele din ‘89, am avut un interes profesional si intelectual deosebit pentru aceasta regiune, avand in vedere ca familia Carp, precum si descendentii lor erau din Moldova", isi explica alegerea Mihai Carp.

Romania libera: Ce functie ocupati astazi in cadrul NATO?
Mihai Carp: Sunt adjunctul sefului sectiei de gestionare a crizelor din cadrul diviziei operatiuni a secretariatului international NATO. Rolul meu este, ca alaturi de colegii mei, sa il sfatuim pe secretarul general. Apoi, urmarim si armonizam pozitiile statelor ale caror trupe sunt implicate in unele operatiuni militare. Cooperam cu delegatii nationale in diverse probleme politico-militare.

Cum ati ajuns la Bruxelles?
Dupa terminarea studiilor, am urmat o cariera diplomatica in cadrul Departamentului de Stat al SUA. Am ocupat diverse posturi in diplomatie la Berlin, Chisinau, Cluj si Bucuresti incepand cu 1994. Am tradus discursul presedintelui Bill Clinton din Piata Universitatii. Sincer, nu m-a mirat prezenta atator oameni la intalnirea cu seful de la Casa Alba. Clinton avea o carisma extraordinara, iar romanii nutreau sentimente proamericane.
In 1997 m-am intors la cartierul general NATO de la Bruxelles, unde am detinut mai multe functii in cadrului Secretariatului General. Am fost implicat in gestionarea crizelor din Balcani si apoi in cele din Afganistan, de care ma ocup in prezent.

Cand ati venit in Romania prima oara?
Inainte de Revolutie, am fost o singura data. Aveam 10 sau 11 ani si am stat cateva saptamani la rude. Am vazut Maramuresul, zona care si astazi imi este cea mai draga si pe care, in ultimii ani, am revazut-o de multe ori. La noi in familie, in München, se vorbea mai mult germana. Dar dupa aceasta vacanta, care m-a impresionat profund, am cerut sa schimbam limba de comunicare din casa in romana. Am revenit ca student in timpul
Revolutiei, cand am lucrat pentru o companie de televiziune canadiana. Am fost la Timisoara si Bucuresti. Am intrat in tara pe 24 decembrie. Au fost niste zile, saptamani
foarte emotionante,
aprinse.
"Vin des in tara alaturi de sotia mea"

Veti participa la Summitul NATO de la Bucuresti?
Organizarea reuniunii este o onoare pentru Romania. Demonstreaza ca ea este un membru al Aliantei care isi asuma responsabilitati si care reprezinta o voce importanta in cadrul NATO. Voi avea o dubla responsabilitate. Eu ma ocup de gestionarea crizelor din Afganistan, iar aceasta va fi o tema importanta la reuniunea sefilor de stat de la Bucuresti. De fapt, se prevede o reuniune la nivel inalt cu sefii de state si de guverne ai tuturor tarilor care participa la misiunea noastra din Afganistan. Vor participa si presedintele Karzai, reprezentanti din Uniunea Europeana, Natiunile Unite si Banca Mondiala, pentru a arata ca Afganistanul este o preocupare a intregii comunitatii internationale. Apoi, ii voi ajuta pe colegii mei romani pe latura de diplomatie publica a acestui eveniment.

Veniti in tara?
Destul de des, alaturi
de sotia mea, care este diplomat danez si pe care am cunoscut-o in tara. Petrecem des vacantele aici.

De ce dupa 11 septembrie lumea nu mai este la fel?
Trebuie sa realizam ca lumea de azi este foarte diferita fata de cea de dinainte de 11 septembrie. Amenintarile cu care ne confruntam, fie de natura terorista, fie care se refera la incalzirea climei, necesita o cooperare stransa nu doar intre tari, ci si intre civilizatii. Amenintari care acum 20-30 de ani erau localizate geografic azi cuprind zone mult mai largi. Ce se intampla azi in Pakistan poate avea consecinte directe asupra securitatii popoarelor din Europa sau America de Nord.

Care este situatia actuala din Afganistan?
Problemele de acolo sunt numeroase si complexe si nu tin doar de istoria recenta. Comunitatea internationala, in ultimii ani, a dat dovada unui angajament politic ferm fata de aceasta tara. Investitiile finaciare si militare sunt enorme, dar am vazut progrese remarcabile. Ajutam guvernul sa creeze institutii independente, dar tara este foarte intinsa si inapoiata din multe puncte de vedere. Exista in continuare si o amenintare terorista. Nu trebuie sa ne pierdem rabdarea pentru ca nu ne putem permite sa lasam ca Afganistanul sa recada in situatia de dinainte de 2001. Este greu sa spunem cat vor mai stationa trupele in Afganistam. Sa luam exemplul Balcanilor. Aici, comunitatea internationala s-a angajat cu trupe in zona inca de la mijlocul anilor ’90. Nimeni nu ar fi prezis ca in 2007 vom mai fi in Bosnia sau Kosovo. Daca ne gandim la acest exemplu, as zice ca vom ramane in Afganistan pe termen si mai lung.

Cum arata o zi din viata dvs.?
Este o viata destul de agitata, cu multe obligatii familiale si profesionale. Calatoresc mult si in interes de serviciu, dar si in particular. Am o existenta care include un spectru larg de cunostinte, prieteni, contacte diplomatice din toata lumea.

Cum ar trebui sa sune o oferta din Romania?
Dezvoltarea pozitiva a tarii deschide multe cai. Nu exclud ca intr-o zi sa ma tenteze sa dau curs unei astfel de provocari din Romania si nu neaparat intr-un post diplomatic.

Va veti retrage in Romania?
Am o casa langa Busteni si nu as exclude acest lucru.

"Fiul meu s-a apropiat de tara pentru ca noi traiam o viata romaneasca"
Mircea Carp spune ca este foarte mandru de cariera si realizarile fiului sau, care a luat singur decizia de a descoperi tara pe care tatal sau sau a parasit-o impins de puterea comunista.
"Toate realizarile lui Mihai au fost facute prin forte proprii. Mama lui a murit pe cand avea 7 ani, iar eu, o vreme, l-am crescut impreuna cu bunica. M-am recasatorit, ulterior, cu Gabriela Dumitrescu, un critic de arta. I-am dat o educatie romaneasca, dar niciodata nu i-am impus sa-si petreca zilele la birou pentru a invata lucruri despre tara in care eu m-am nascut. S-a apropiat de Romania pentru ca noi traiam o viata romaneasca, mergeam duminica la biserica. A crescut intr-o atmosfera romaneasca. I-am aranjat sa poata pleca, in 1977, in vacanta in Romania. A fost la mare, la 2 Mai. A vazut cum se mulge o vaca, cum arata o livada, cum se traieste simplu si i-a placut mult. Cand s-a intors, a vrut sa invete romaneste. Visul lui, atunci cand eu munceam la Europa libera, era sa ies cat mai repede la pensie pentru a ne putea intoarce in Romania. De aceea, a acceptat imediat sa mearga la Chisinau atunci cand i s-a propus. Nu era Romania, dar era foarte aproape", spune Mircea Carp.

Exil de 44 de ani pe calea undelor

Mircea Carp a lucrat timp de 44 de ani pentru Vocea Americii si Europa libera, fiind cel mai longeviv comentator al posturilor de limba romana care emiteau din afara granitelor.Alungat de comunisti din armata romana si arestat pentru ca a incercat sa organizeze o miscare de rezistenta, s-a decis, in 1948, sa ia calea exilului. Desi condamnat la moarte in lipsa, a revenit in tara in plina era comunista dupa ce administratia lui Richard Nixon i-a promis protectie. Fiul sau, Mihai Carp, detine o functie importanta in cadrul NATO, fiind specialist in gestionarea crizelor internationale.

Nascut la Gherla, in urma cu 85 de ani, Mircea Carp spune ca originile sale nu trebuie cautate in Ardeal. "Eu sunt moldovean. Ma trag dintr-o veche familie boiereasca, a lui P.P. Carp". Mircea si-a urmat tatal, fost comandat de cavalerie la Chisinau si apoi la Botosani. De aici pastreaza Mircea Carp cele mai vii amintiri ale copilariei: "Revad un oras patriarhal unde zapada cadea in noiembrie si disparea de-abia la sfarsitul lui martie". Turul Romaniei a continuat pentru copilul care abia
implinise sapte ani. A urmat clasele primare la Sibiu, apoi liceul militar, inceput la Iasi si terminat la "Manastirea Dealu".

Ranit in razboi si decorat
La numai 20 de ani avea sa cunoasca grozaviile razboiului. In timp ce urma scoala Militara, a fost trimis intr-un stagiu de perfectionare in Germania. "In 1943, am fost obligat sa fac un fel de practica de 4-5 luni pe front, in linia intai. Am fost in Rusia, in sectorul central, la Smolensk. Am fost ranit si apoi decorat. Aveam numai la 20 ani.". Dupa ce Romania a trecut de partea aliatilor, a participat la luptele pentru dezrobirea Ardealului de Nord. A fost din nou ranit si decorat. La 9 august 1946, Mircea Carp, un tanar sublocotenent care a ajuns cu arma in mana mult dincolo de granita de rasarit si care a marsaluit apoi in Ungaria, va fi dat afara din armata. si o data cu el, alti 9.000 de ofiteri.
A fost impins sa ia calea exilului, dupa ce a cunoscut bataile din arestul Ministerului de Interne si racoarea inchisorii Vacaresti. Astazi traieste la München.

"Oamenii din vechile structuri se afla in pozitii de unde dirijeaza sau manipuleaza."

Romania libera: Ce va revine in minte din Romania interbelica?
Mircea Carp: Este imaginea unei Romanii care, cu toate pacatele ei, era una a libertatii, in care oamenii se puteau manifesta. Era o viata culturala foarte bogata, se scria mult. Situatia materiala era una buna. Viata promitatoare…

Ce solutie mai aveati, dumneavostra, fost ofiter in armata, dupa venirea la putere a comunistilor?
Probabil, ma aflam deja pe o lista neagra. Nu mai puteam organiza nici un fel de rezistenta din interior. M-am gandit sa plec si sa ma alatur celor de dincolo care luptau pentru cauza romaneasca din tari libere. La sfarsitul lunii ianuarie 1948 am plecat la Arad unde ma astepta un ghid. Am intrat in padure, fara sa fim vazuti de nimeni. Cainii patrulei romanesti au trecut langa noi, la zece metri, dar nu ne-au simtit. Am mers pana la Budapesta pe jos, apoi, intr-un final, am ajuns in Austria intr-o zona controlata de americani.

Cum a inceput colaborarea cu lumea occidentala ?
Evaluam corectitudinea informatiilor militare venite din Romania si care ajungeau la americani pe diverse cai. La un moment dat, am decis sa emigrez in SUA si am primit imediat o viza speciala. M-am angajat la Vocea Americii. Am inceput ca si crainic, in 1951, iar ulterior am ajuns seful serviciului roman al Vocii Americii.


Va gandeati atunci ca va dura comunismul jumatate de veac?
In primii ani am trait cu speranta ca se va termina comunismul. Cand generalul Eisenhower a devenit presedinte, a tinut niste discursuri furibunde antisovietice. Credeam ca eliberarea este dupa colt. A venit insa razboiul din Coreea si ne-am dat seama ca lucrurile nu stateau cum ne-am imaginat noi. In timp, am realizat ca eliberarea Europei de rasarit e o chestiune de lunga durata.

Apoi ati ajuns la Europa libera…
In 1979, Noel Bernard mi-a propus sa trec la Europa libera si sa preiau programul politic al postului. Relatia cu tara a devenit una mai apropiata, dar numai pe calea undelor. Cat timp am fost la Europa libera nu am putut veni in tara. Am transmis timp de 44 de ani. Am fost decanul comentatorilor posturilor de radio din limba romana. Nu am intrat niciodata in studio fara sa fiu constient ca ma adresez celor din tara.

Cum gasiti democratia instaurata in tara?
Sigur ca exista democratie daca la televiziuni se pot spune toate prostiile posibile. Oricine are un pasaport, daca maine nu ii mai convine sa traiasca intr-un loc, se urca in avion si pleaca la Paris. Exista, sigur, o serie de jocuri politice care nu merg pe linia unei adevarate democratii. Democratia inseamna respectul fata de ceilalti. Ea deriva din modalitatea in care stii cum sa dialoghezi cu partenerul, de felul in care ii accepti propunerile. Oameni din vechile structuri se afla in pozitii de unde dirijeaza sau manipuleaza. Cati bani au putut pune deoparte anumiti oameni in comunism pentru ca dupa Revolutie sa inceapa niste afaceri extraordinar de infloritoare, sa puna pe picioare industrii sau fabrici?

Cum trebuie sa se vorbeasca de rezistenta anticomunista?
Ar trebui sa se vorbeasca in scoli, in mult mai multe carti. Am cunoscut oameni tineri, pana in 35 de ani, care nu cunosc ce e Sighetul, nu stiu cine e Maniu. Nu cred ca au existat familii care sa nu fi avut o ruda, un prieten devenit victima a comunismului intr-o forma oarecare. Ma refer la oameni aruncati in puscarii, dati afara pe nedrept din scoli, tineri retrogradati de la locul de munca. A existat o mare persecutie asupra populatiei, care trebuie spusa ca ea sa nu se mai repete. Vorbim enorm de domnitori, de razboaie purtate acum cateva secole, dar nu ne mai amintim ce s-a intamplat ieri.

DESTIN
Inchis la Vacaresti
"Am fost arestat in august 1947 in timp ce urcam in Muntii Oasului. Mergeam sa ma intalnesc cu un grup de ofiteri alaturi de care doream sa organizez o miscare de rezistenta. Vroiam sa ne afirmam sentimentele noastre comune – dorinta de democratie, idealurile promonarhiste. Nu ne gandeam ca vom fi arestati, fiindca exista sentimentul ca venirea americanilor este iminenta. Credeam ca vom rezista comunistilor un pumn de ofiteri aici, un pumn de tarani dincoace. Nu am mai ajuns sa ma intalnesc cu vechii camarazi pentru ca am fost turnat de un preot in casa caruia am poposit. Am fost arestat noaptea pe la ora doua. A urmat ancheta la Sibiu, apoi alta la Ministerul de Interne. Am fost anchetat, batut, iar in noiembrie am fost inchis la Vacaresti. Pentru ca nu mi s-a gasit nicio activitate precisa, in decembrie, am fost pus in libertate. Nu aveam voie sa parasesc orasul. In dimineata abdicarii regelui am fost sunat de un comisar de la interne si mi-a spus ca timp de 24 de ore nu am voie sa ies din casa. Cateva saptamani mai tarziu am fugit din tara."

Adus de Nixon la Bucuresti
"In 1969 eram deja in SUA. Am fost chemat la telefon de catre Departamentul de Stat si mi s-a spus ca bossul, adica Nixon, va merge, intr-o saptamana la Bucuresti. Am fost informat ca autoritatile doreau sa il insotesc pe presedinte. Le-am spus ca ma simt onorat, dar resping cererea. Dupa fuga din Romania fusesem condamnat la 20 de ani de inchisoare. Eram casatorit, aveam un copil si nu doream sa risc. Am acceptat numai dupa ce am fost trecut pe lista oficiala a suitei prezidentiale. Apoi, tentatia de a revedea tara dupa 20 de ani a fost covarsitoare. In tara, am constatat ca oamenii erau mai degraba tristi. Nu am luat contact cu nimeni in afara de oficialitati pentru ca nu am vrut sa pun pe nimeni in pericol. Pana in 1989, am revenit de 14 ori in tara, cu ocazia unor diverse evenimente: vizita presedintelui Ford, a lui Brejnev, cand a fost cutremurul din 1977. Pe Ceausescu l-am vazut, o data, de la o distanta de cativa metri. Ne aflam intr-o camera imensa si el mi s-a parut un om insignifiant, neinsemnat. Ma gandeam – asta e omul care daca ridica degetul sar in sus 20 deodata? Omul din pricina caruia se tremura de frica? Avea, insa, un instinct de care s-a folosit cu abilitate. Nixon, cand era doar candidatul la presedintie din partea republicanilor, a efectuat un turneu in Europa de Est. Ceausescu a fost singurul sef de stat care l-a primit cu covor rosu. Dupa ce a ajuns la Casa Alba, Nixon a tinut minte acest lucru. Nixon a iertat, ulterior, multe din pacatele lui Ceausescu si l-a considerat un presedinte curajos cu care se poate vorbi."

Romanul care negociaza pacea in Afganistan
Dupa o cariera diplomatica in cadrul Departamentului de Stat al SUA, care a inclus diverse functii in Germania, Republica Moldova si Romania, Mihai Carp a devenit unul dintre specialistii NATO in gestionarea crizelor internationale. Desi pana in 1989 a petrecut doar cinci saptamani in Romania, Mihai nu si-a uitat originile si limba, este indragostit de Maramures si isi petrece vacantele la Busteni. Fiul lui Mircea Carp a participat la Revolutie, intrand in tara pe 24 decembrie pentru a filma evenimentul pentru televiziunea canadiana.

Mircea Carp lucra de aproape 15 ani la "Vocea Americii" cand s-a nascut, la Washington, fiul sau Mihai. Pentru o familie aflata in imposibilitatea de a se intoarce in tara, se parea ca legaturile lui Mihai cu tara de origine a tatalui sau vor fi unele dificile. Anii urmatori, aveau insa sa infirme acest lucru. "Intelegeam demersul tatalui meu de a le vorbi liber romanilor ramasi in tara. Evenimentele din tara au fost, dintotdeauna, un subiect major de discutie la noi acasa. Aveam mereu invitati – prieteni, cunostinte – care aveau legaturi cu tara. De mic am inceput sa ma familiarizez cu situatia din Romania, apoi – in adolescenta – am devenit foarte interesat de ceea ce se intampla in acea parte a lumii."

La vremuri noi, oamnei noi
Momentul care indica inceputul separarii Junimismului de batranii conservatori se petrecea la inceputul anului 1882, Junimistii in frunte cu Petre P. Carp si Titu Maiorescu, in urma neintelegerilor cu gruparea condusa de Lascar Catargiu, vor parasi Partidul Conservator, retragerea lor datorandu-se atitudinii lor diferite fata de program. Numit ministru plenipotentiar la Viena in noiembrie 1882 de catre guvernul prezidat de Ion C. Bratianu, Petre P. Carp a jucat un rol important la aderarea Romaniei la Tripla Alianta sau Triplicea cum i se mai spunea intr-o formula cu iz popular, care, in esenta era o alianta defensiva impotriva Rusiei. Revenit in tara, Petre P. Carp a fost primit de Ion C. Bratianu cu lacrimi in ochi si cu cuvinte din care razbateau sentimentele recunostintei: " Ai faurit Romania: numai acum putem zice ca ea are viitorul asigurat." Departe de a fi un adversar declarat al dialogului politic, Petre P. Carp a dovedit intelepciune, maturitate si tact in momente cheie ale politicii romanesti, cu conotatii importante in viata interna si externa cu care s-a confruntat Romania. El a reusit sa contribuie la stabilirea unui consens cu insemnati lideri de partid si de stat romani atunci cand interesul national era precumpanitor, iar pentru astfel de situatii doua exemple sunt edificatoare – colaborarea conservatorilor cu liberalii in privinta proclamarii Regatului precum si fata de atitudinea arbitrara a Austriei ale carei pretentii la navigatia pe Dunare avea un caracter discriminatoriu fata de Romania, lezandu-i independenta si suveranitatea de stat, mai exact printr-o ingerinta contrara uzantelor internationale in navigatia practicata in sectorul romanesc al fluviului cuprins intre Portile de Fier si Galati.

O bogata activitate guvernamentala
Petre P. Carp se pronunta cu fermitate impotriva fenomenului coruptiei prezent in societatea romaneasca si atunci, la sfarsitul anului 1885: "(...) vedem ca se lateste coruptiunea. stiu ca D. Bratianu nu voieste de dansa dar coruptiunea voieste de D-sa. si, cu brate nevazute, dar numeroase, ca bratele unui imens polip il strange si-l va strange pana-l va nabusi." Era un semnal de alarma, un avertisment dat de un membru marcant al opozitiei fata de cei de la putere expusi unor amenintari si pericole deloc de neglijat. Petre P. Carp a demonstrat in perioada guvernarii lui Ion C. Bratianu pozitia constructiva a omului politic aflat in opozitie care intelege sa sprijine puterea atunci cand masurile intreprinse de aceasta erau in concordanta cu cele preconizate de el, benefice pentru tara.

Ministru si Prim-ministru in mai multe guverne, Petre P. Carp a onorat prin activitatea sa de om de stat functii insemnate intr-un numar de mai multe executive incepand din anul 1870, cu intermitenta, pana in anul 1912: ministru de Externe in Guvernul Manolache Costache Epureanu, 20 aprilie – 14 decembrie 1870, de la 23 mai – ad-interim la Culte si Instructiune Publica, in locul lui Vasile Pogor, demisionat; ministru de Externe in guvernul lui Theodor Rosetti, 22 martie – 11 noiembrie 1888 si tot in acelasi guvern ad-interm la Agricultura, Industrie, Comert si Domenii. In al doilea Guvern Theodor Rosetti, 12 noiembrie 1888 – 22 martie 1889 este ministru de Externe. In Guvernul Lascar Catargiu, 27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895, Petre P. Carp ocupa de la 18 decembrie 1891 postul de ministru al Agriculturii, Industriei, Comertului si Domeniilor in locul generalului George Manu, demisionat. Petre P. Carp se va afla in fruntea unui guvern in calitate de Presedinte al Consiliului de Ministri si ministru de Finante, 7 iulie 1900 – 13 februarie 1901. Va redeveni iarasi premier in guvernul pe care il va conduce intre 29 decembrie 1910 si 27 martie 1912 unde va detine si functia de ministru de Finante. Aceasta a fost ultima participare a lui Petre P. Carp la o formatiune guvernamentala romaneasca. La 19 iulie / 1 august 1914 Germania a declarat razboi Rusiei iar doua zile mai tarziu Germania declara razboi Frantei, ceea ce insemna ca sistemul general de aliante care permitea legaturile intre marile puteri europene a dus la dezlantuirea primei conflagratii mondiale. In fata unei asemenea situatii grave Romania trebuia sa-si defineasca pozitia si a facut-o la Consiliul de Coroana de la Sinaia in ziua de 21 iulie / 3 august 1914 unde au luat parte pe langa membrii guvernului Ion I.C. Bratianu si mai multi membri marcanti ai opozitiei, intre acestia si batranul om politic conservator Petre P. Carp care avea atunci venerabila varsta de 77 de ani. Consecvent atitudinii sale de a vedea Romania alaturi de Germania, Petre P. Carp a fost singurul om politic roman care l-a sustinut pe Regele Carol I in eforturile acestuia de a-i convinge pe cei prezenti sa intre in razboi alaturi de Germania sau sa se pronunte pentru neutralitatea tarii, dar cei prezenti s-au pronuntat pentru cea de a doua alternativa, cu exceptia lui Petre P. Carp. " Ma voi supune majoritatii dar mi-e teama ca o sa-mi para rau de hotararea luata " a spus Carol I, apoi s-a intors catre Carp strangandu-i calduros mana si spunandu-i cu voce tare: "Esti un om de inima si un adevarat barbat de stat".

Doi ani mai tarziu – intre timp Regele Carol I a incetat din viata la 27 septembrie 1914 – un nou Consiliu de Coroana trebuia sa decida, odata cu iesirea din neutralitate, de partea carei aliante urma sa ne legam soarta, dar de data aceasta era evident ca numai alianta cu Antanta ne putea garanta intregirea tarii prin revenirea Transilvaniei la Regatul Romaniei. Atat Regele Ferdinand, majoritatea oamenilor politici cat si opinia publica se pronuntau hotarat pentru intrarea in razboi alaturi de tarile Antantei. La Consiliul de Coroana de la Cotroceni, 14 / 27 august 1916, Regele Ferdinand i-a convocat pe cei mai importanti oameni politici si de stat ai tarii pentru a le comunica hotararea lui de a declara razboi Austro-Ungariei a doua zi. In randul conservatorilor exista o grupare proantantista reprezentata de Nicolae Filipescu, Take Ionescu, C. Olanescu si C. Cantacuzino-Pascanu, cealalta grupare favorabila intrarii Romaniei in razboi alaturi de Germania si aliatii ei avea in frunte pe Petre P. Carp, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu si Alexandru Marghiloman. Cuvintele rostite de regele Ferdinand celor prezenti dadeau glas dorintei si vointei intregii Romanii la un ceas de grea cumpana si inalta raspundere pentru tara: " Am convocat aici pe mai marii tarii nu ca sa le cer un sfat, ci ca sa le cer sprijinul. Vad situatia in asa fel, incat nu mai putem ramane in Neutralitate. De aici inainte victoria Puterilor Centrale este exclusa. Guvernul meu, (condus de Ion I.C. Bratianu n.n.) care crede si el ca a sosit momentul sa incepem razboiul, a si avut consfatuiri cu unul din grupurile beligerante." Dupa ce au luat cuvantul pe rand expunandu-si punctele de vedere despre situatia in care se afla tara, Ion I.C. Bratianu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu si Nicolae Filipescu a vorbit Petre P. Carp care, dupa cum relateaza I.G. Duca, a rostit cuvinte grele la adresa regelui dar si a tarii, intreaga scena capatand proportii incarcate de dramatism: Dupa ce P.P. Carp a rostit vestita fraza: Ma voi ruga de Dumnezeu ca armata romana sa fie batuta, Regele a tresarit, ros la fata, dar foarte stapan pe el, si a zis: Domnule Carp, respect toate parerile, dar nu pot lasa sa treaca ultimele dvs. cuvinte. Ele nu pot fi expresia adevaratelor Dv. sentimente. Imi inchipui ca au izvorat in focul discutiunii dintr-un moment de necugetata manie. Ba nu deloc, spuse Carp. Consecvent in atitudinea sa potrivnica participarii Romaniei la razboi alaturi de Antanta, Petre P. Carp a continuat cu o declaratie extrem de socanta: " Voi trimite in razboi pe cei trei fii ai mei daca veti hotari razboiul, se intelege, in armata inamica Romaniei." Petre P. Carp se va retrage la conacul sau de la Tibanesti cu inima grea si impovarat de anii ce ii marcau o viata si un destin, acum la zenitul lor. Va trai drama pierderii unui fiu, locotenentul Petre Carp cazut pe frontul din Transilvania in localitatea Magherus la varsta de 29 de ani. Petre P. Carp a incetat din viata la 19 iunie 1919 la aproape 82 de ani pe care i-ar fi implinit peste 10 zile.

De la critica operelor literare la critica operei poiltice
Intors din Franta, Petre P. Carp revine la Junimea, un transfer inteligent de potential intelectual din sfera literaturii in zona politicului, mutand astfel o zestre de principii superioare ce au calauzit pe junimisti in arena purtatorilor de idei, asa cum marturisea Titu Maiorescu: "Cand oamenii aceia au aparut in viata politica s-au infatisat cu acelasi simt deschis pentru adevar, cu aceeasi cumpanire morala. Astfel s-a facut, ca pe langa manunchiul prietenilor mai vechi din Junimea, legiunea s-a intarit cu multi amici noi. Cand a incetat activitatea literara a Junimii din Iasi, cand Junimea s-a dus – junimistii au ramas. In mijlocul gruparii tuturor acestor oameni mai vechi si mai noi, omul care a sintetizat actiunea ei politica, d. P. Carp cu talentul sau cunoscut de a prinde si a exprima nota caracteristica a oricarei situatii, reinvie vechea nota a atmosferei junimiste." Era o recunoastere mai mult decat onoranta pe care o facea in publicatia "Era Noua" din Iasi mentorul spiritual al celebrei Societati moldovene cu privire la capacitatile de sinteza si de coagulare a spiritelor alese in jurul unei idei inaltatoare si ambitioase demonstrate de Petre P. Carp. Asadar Junimismul politic se va manifesta in anii ce vor urma printr-o prestatie viguroasa pe scena confruntarilor intre diferitele partide romanesti. In toamna anului 1867, Petre P. Carp si-a pus candidatura la Colegiul I din Vaslui fiind ales deputat. In decursul aceluiasi an incepe sa se ocupe de reorganizarea conservatorilor, in randurile carora se inscrisese precum si de organizarea presei conservatoare. Isi face debutul in Parlamentul Romaniei in februarie 1868 cu o interpelare referitoare la prezenta si actiunile revolutionarilor bulgari pe teritoriul tarii noastre, actiuni sprijinite de Rusia datorita vaditului lor caracter antiotoman. Convingerea ferma care l-a calauzit pe Petre P. Carp intreaga viata consta in orientarea stricta a politicii noastre externe permanent spre Franta sau Prusia, aceste tari nefiind aliate cu Rusia. De altfel, Petre P. Carp a subliniat permanent pericolul prezentat de Imperiul tarist fata de interesele nationale ale Romaniei.

Ministru la 33 de ani

Primul ministeriat al lui Petre P. Carp s-a produs in guvernul prezidat de conservatorul Manolache Costache Epureanu (20 aprilie – 14 decembrie 1870) in care tanarul de 33 de ani detine portofoliul Externelor. Prezenta lui in acest minister coincide cu razboiul franco-prusac si cu simpatiile marturisite ale opiniei publice romanesti pentru Franta. Ministrul de externe roman se va pronunta pentru neutralitatea tarii sale intr-o eventuala trecere a trupelor rusesti peste Prut. Imperiul tarist ceruse revizuirea Tratatului de pace de la Paris din 1856 si concentrarea unor unitati militare la frontiera estica a Romaniei care se va opune cu armele, daca situatia o cerea, impotriva incalcarii neutralitatii declarate. In discursul sau din 5 iulie 1870 Petre P. Carp va declara in Camera Deputatilor citandu-l pe Ion C. Bratianu care spusese: "acolo unde este ortodoxie, acolo este Romania", dar va adauga si punctul sau de vedere in calitate de ministru de Externe: " acolo unde sunt gintile latine, acolo va fi si inima Romaniei" Ministru al Cultelor si Instructiunii Publice in guvernarea Lascar Catargiu (11 martie 1871 – 30 martie 1876) Petre P. Carp va indeplini aceasta functie doar doua luni, de la 30 ianuarie 1876 in locul lui Titu Maiorescu, demisionat. Pana atunci insa, de la 20 martie 1871, el va ocupa postul de agent diplomatic al Romaniei in capitala Imperiului german.

Misiunea sa era de a cointeresa pe actionarii germani sa participe la efectuarea unor tranzactii financiare in Romania care era interesata de finantari externe indeosebi in domeniul cailor ferate. A avut prilejul sa se intalneasca la Berlin cu cancelarul Otto von Bismark cu care a avut o confruntare verbala dura. Au fost discutate mai multe chestiuni intre care cea a cailor ferate din Romania dar si cea a statutului evreilor de la noi. Bismarck, arogant si trufas, i-a reprosat lui Petre P. Carp ca romanii sunt antisemiti, recurgand la o afirmatie extrem de grava, jignitoare si nefondata: "Sunteti niste salbatici. Mi s-a spus ca aruncati cu pietre in evrei si le spargeti capetele." La care replica lui Petre P. Carp ce luase apararea evreilor in Camera Deputatilor in 1868 si mai tarziu in 1879 a venit taios dar si ironic: "Excelenta Sa nu trebuie sa uite ca Romanul a iesit de abia de curand din Epoca de Piatra." Omul de stat isi va continua cu succes activitatea diplomatica odata cu numirea sa la 23 aprilie 1873 in functia de agent diplomatic al Romaniei la Roma. La 15 aprilie 1871 are loc la Iasi o intalnire intre Gheorghe Costaforu si Titu Maiorescu, cel dintai propunandu-i mentorului Junimii ca membrii Societatii sa intre in viata politica. Acesta a fost un moment de rascruce in istoria conservatorismului romanesc si a politicii de la noi. Junimistii vor adopta un program de actiune sprijinit de hotararile Adunarilor ad-hoc din 1857 din care se infaptuisera pana atunci trei deziderate: Unirea, Domnitorul strain si Constitutia. Dar mai ramasesera doua de indeplinit: respectarea Capitulatiilor de catre Poarta Otomana, a neutralitatii garantate si chiar obtinerea Independentei tarii noastre. Junimistii accepta propunerea lui Gheorghe Costaforu, intra in Camera Deputatilor predominant conservatoare si vor sprijini guvernul Lascar Catargiu. La 24 noiembrie 1873, Petre P. Carp paraseste Roma si revine la Iasi pentru a intra in tumultul activitatii si luptei parlamentare. Tot in acest an se casatoreste cu Sevastia Cantacuzino, fiica lui Ion Cantacuzino, cunoscut om politic in ministerele din perioada Locotenentei Domnesti si a guvernelor de la inceputul domniei lui Carol. Petre P. Carp a avut cinci copii: o fata, Elsa, si patru baieti: Ion, Grigore, Petre si Nicu. Intrat definitiv in viata politica, Petre P. Carp isi exprima convingerea ca in Romania politica trebuie sa faca persoanele bogate intrucat numai o stare materiala confortabila permite omului politic sa-si apere convingerile, in caz contrar existand riscul vulnerabilitatii sale morale. El afirma ca: "In Romania nu trebuie sa faca politica decat oamenii care au un venit de la 40000 lei in sus." In 1874 Petre P. Carp devine seful gruparii junimiste, ceea ce era o recunoastere a calitatilor sale in politica dar si a functiilor indeplinite exemplar pana atunci in viata public. Intr-un discurs din 5 februarie 1874, Petre P. Carp isi expune principiile care ii vor calauzi crezul politic: drepturile cetatenesti si politice nu sunt drepturi absolute ci bunuri care se castiga, ele nu se nasc o data cu oamenii. O alta idee: modificare Constitutiei nu corespunde nivelului politic al natiunii romane in perioada acelor ani de la sfarsitul secolului XIX. Considera ca importul de produse facut fara discernamant este daunator intereselor economice de stat si politice din Romania. Critica pe buna dreptate o anumita lentoare a romanilor care se manifesta printr-un dezinteres pagubos fata de activitatile practice, productive: La umbra importului strain se ascunde la noi lipsa de munca. In discursul sau din 29 iunie 1875 cu privire la incheierea Conventiei comerciale cu Austro-Ungaria, Petre P. Carp sublinia tripla insemnatate a acesteia: politica, deoarece Romania fiind legata economic de o putere europeana printr-un act international, drepturile noastre vor fi cunoscute si recunoscute de intreaga Europa (Poarta Otomana ne contesta dreptul de a incheia conventii comerciale cu statele vecine). Din punct de vedere economic exporturile romanesti de vin si faina indeosebi, nu prejudiciau piata noastra interna. Privita sub aspect social Conventia cu Austro - Ungaria prevedea o egalitate juridica intre toti cetatenii partilor contractante, excluzand discriminarea cetatenilor romani de catre omologii lor din tara vecina. Petre P. Carp devine ministru al Cultelor si Instructiunii Publice la 12 ianuarie 1876 in locul lui Titu Maiorescu, demisionat, dar perioada prea scurta cat a functionat nu i-a permis sa-si puna in practica proiectele deoarece guvernul Lascar Catargiu a demisionat peste doua luni. Alternativa la putere a guvernelor care reprezentau interesele principalelor partide politice de pe scena politica romaneasca a fost pentru Petre P. Carp expresia celei mai inaintate democratii si acest principiu l-a considerat cardinal pentru o tara ce aspira la o viata constitutionala normala. Spunea cu prilejul caderii Guvernului Lascar Catargiu: "(...) partidele care se numesc dreapta sau stanga (...) sunt stalpii pe care se reazima intreg edificiu constitutional (...) de altfel este bine ca un partid sa nu se sustie in mod prea absolut la putere si eu cred ca din contra, ca din timp in timp, e bine ca un partid sa faca loc celuilalt."

Evenimentele care au precedat Razboiul de Independenta s-au remarcat prin starea de tensiune care agita viata politica a tarii, consecinta a unei situatii interne si internationale in care se conturau pozitii antagonice intre partide, indeosebi fata de atitudinea Romaniei confruntata cu un iminent razboi intre Rusia si Turcia. Petre P. Carp s-a impotrivit incheierii unei Conventii intre Romania si Rusia, menita sa permita trecerea armatei tariste pe teritoriul tarii noastre spre teatrul viitoarelor operatiuni militare la sud de Dunare. La 17 aprilie 1877 cand in Senat a fost ratificata Conventia amintita, Petre P. Carp s-a opus atragand atentia asupra pericolului celor 300000 de baionete straine pe teritoriul Romaniei. Au urmat cunoscutele inclestari militare de la Grivita si Rahova in care ostasii romani s-au comportat eroic impotriva turcilor, prilej care il indreptatea pe Carp la 26 noiembrie 1877 sa spuna elogiind vitejia armatei noastre: "... de care era mandru, convins fiind ca nu este nimeni caruia sa nu i se inalte inima la auzul faptelor savarsite dincolo de Dunare." Intr-un discurs din 13 februarie 1878 tinut in Senat el atentiona inca o data asupra pericolului rusesc la adresa Romaniei: "Prin pozitia ei geografica Romania este dricul unui mare principiu istoric al actiunii Orientului contra Occidentului si a reactiunii (citeste: reactiei n.n.) Occidentului contra Orientului." Incheierea razboiului, recunoasterea internationala a Independentei Romaniei readuc vremurile de pace atat de mult ravnite in societate, relansand viata si lupta politica in prim planul actiunii parlamentare. La 28 februarie 1879, Petre P. Carp tine un discurs in Senat in care se refera la esenta activitatii conservatorismului: sa mearga inainte, dar nu prea repede, pentru a da ideilor sadite vreme de a prinde radacini". In acelasi an, in mai, a intrat in Camera Deputatilor in calitate de reprezentant al Colegiului I din Vaslui. Geneza conservatorilor si liberalilor in viata politica romaneasca apartine perioadei pasoptiste si a anilor urmatori, adversitatile lor politice traversand Epoca Unirii si anii proclamarii si cuceririi Independentei de Stat. Inca inainte de constituirea lor in partide politice, liberalii in 1875, conservatorii in 1880, primii erau cunoscuti cu numele de Rosii", ceilalti denumiti "Albi"; ambele formatiuni au avut pozitii si oportunitati identice sau asemanatoare pentru care au militat cu o deosebita fervoare: domn strain, monarhie constitutionala ereditara, dobandirea Independentei tarii. Principala divergenta dintre ei a constat in abordarea diferita a problemei agrare, liberalii erau pentru improprietarirea taranilor si pe aceasta baza crearea micii proprietati, conservatorii, in marea lor majoritate mari latifundiari se impotriveau exproprierii fortate a domeniilor pe care le aveau. La 14 /26 martie 1881, Parlamentul a votat transformarea Romaniei in Regat iar Carol I se va incorona Rege la 10 / 22 mai. La 30 martie 1881 Petre P. Carp prezinta in Camera Deputatilor Programul noului partid, problemele sale cardinale fiind: democratizarea societatii romanesti, protejarea taranimii prin mentinerea intacta a proprietatii precum si adoptarea unei legi a carciumaritului menita sa-i apere pe tarani de ravagiile devastatoare ale abuzului de alcool. Taranii urmau sa-si administreze singuri localitatile rurale in care traiau. Pentru meseriasi preconiza organizarea lor in corporatii care sa le garanteze munca in tara. Se pronunta pentru inamovabilitatea magistratilor iar despre functionarii publici spunea ca acestia nu trebuiau expusi influentei politice. Referitor la invatamant atragea atentia asupra responsabilitatilor majore ale cadrelor didactice in asigurarea instructiei si educatiei elevilor. Programul lui Petre P. Carp lansat in 1881 se intitula Era Noua si exprima o doctrina in care se aveau in vedere interesele materiale ale taranilor si meseriasilor care sa asigure respectarea cultului proprietatii, independenta acestor oameni care au datoria sa se gospodareasca si sa se administreze singuri. Aceasta politica, arata Petre P. Carp, este menita sa asigure ridicarea claselor de jos, a proprietatii lor, garantandu-le neatarnarea materiala. El preconiza emanciparea industriala a tarii si propunea in acest sens reinfiintarea corporatiilor menite sa coaguleze interesele materiale ale meseriasilor in lupta concurentiala cu strainii si, tot ca un apanaj al acestor corporatii, era si infiintarea scolilor de meserii. Programul Junimist exprima prin sintagma "Era Noua" un mod de abordare a problematicii timpului in domenii esentiale: organizarea sociala a Romaniei prin reforme de structura, asigurarea libertatii individuale a cetatenilor potrivit prevederilor Constitutiei, imbunatatirea starii materiale a meseriasilor, independenta comunei ca unitate administrativa si redesteptarea constiintei civice prin intermediul scolii. Conceptia lui Petre P. Carp in domeniul financiar a avut in vedere perceperea de impozite pentru a realiza noi venituri, contractarea de imprumuturi in vederea acoperirii deficitului bugetar, introducerea etalonului aur pe langa cel de argint in sistemul monetar romanesc si stabilizarea monedei nationale, intr-un cuvant insanatosirea vietii economice a tarii. Petre P. Carp a expus politica Partidului Junimist cu privire la evolutiile sociale din tara: "A starpi si a preveni proletariatul in sate si orase este idealul pe care-l urmarim (...)" Petre P. Carp a preconizat o solidaritate a claselor si paturilor de jos: tarani, meseriasi si lucratori. Programul lui Petre P. Carp se cantona in domenii esentiale: Legea organizarii judecatoresti, descentralizarea administrativa, modificarea invoielilor agricole in sensul aducerii unor imbunatatiri situatiei materiale a taranilor in cadrul raporturilor lor cu proprietarii, legile impozitului, a exploatarii padurilor statului, a administratiei Dobrogei si altele.
Petre P. Carp a fost omul politic preocupat de luarea unor masuri necesare apararii nationale, proiectul sau referitor la crearea unui sistem de fortificatii in zonele Bucuresti si Focsani – Namoloasa s-a dovedit salutar deoarece urmarea apararea tarii de un posibil atac de la rasarit din partea Rusiei care era dealtfel si "fantoma cosmarurilor sale – si ale noastre nu numai dinainte, si nu numai de atunci, nu numai de azi, ci din viitor, totdeauna" o afirmatie a lui C. Gane confirmata de evenimente ale perioadei anilor interbelici si postbelici.

Petre P. Carp - un suflet, un caracter, o idee

Cu aceste cuvinte din titlu isi incheia C. Gane, biograful lui Petre P. Carp dedicatia, adresata pe o voluminoasa lucrare memorialistica sotiei importantului si cunoscutului om politic conservator care a jucat un rol de prima marime in societatea romaneasca in a doua jumatate a veacului al XIX-lea si in primele doua decenii ale secolului XX. generatoare de tensiuni si incordari.

Vlastarul unei vechi familii boieresti din Moldova
Petre P. Carp s-a nascut la 28 iunie 1837 la Iasi dintr-o veche familie
boiereasca amintita de Dimitrie Cantemir in Descrierea Moldovei. Inaintasii sai au fost proprietari ai mosiei de la Tibanesti. Parintele lui Petre P. Carp, cu acelasi prenume ca si fiul sau, insetat de cunoastere invata carte la Viena si se intoarce in Moldova cucerit de progresele la care ajunsese Occidentul. Se va dovedi influentat de ideile iluminismului si va deveni un carvunar, nume dat prin asociatie cu carbonarii italieni. Dupa primele invataturi deprinse la scoala primara, familia se hotaraste sa-l trimita pe preadolescentul Petrache sa studieze in Germania, la Berlin asa dupa cum si
tatal sau si bunicul sau primisera o instructie si o educatie temeinica si aleasa la scoli superioare din Viena si Berlin.


Impreuna cu tatal sau, mult prea tanarul Petrache, strabate un drum lung si obositor purtat de postalion care era vehiculul de notorietate al vremii. Traseul celor doi calatori va fi jalonat de localitatile Tibanesti, Iasi, Suceava, Cernauti, Lemberg, Cracovia si in final, Berlinul. Isi va incepe studiile liceale la una din cele mai prestigioase institutii de profil: Liceul francez – das Französische Gymnasium – unde profesorii predau cunostintele de specialitate in limbile franceza si germana. In 1858 isi sustine bacalaureatul clasandu-se primul cu o medie generala maxima, intrecandu-i prin acest rezultat pe toti ceilalti colegi: Primus omnium. Vor veni pentru Petre P. Carp studiile superioare pe care le urmeaza la Facultatea de Drept si de stiinte Politice de la Universitatea din Bonn. Modul sau de exprimare, aparte decat al altor colegi de studii s-a remarcat printr-o nota originala, cu prilejul unei reuniuni studentesti pregatitoare in vederea prezentarii unui omagiu la adresa lui Jerome Bonaparte, varul imparatului Napoleon al III-lea, sprijinitorul romanilor in infaptuirea Unirii Principatelor la 1859. Petre P. Carp s-a adresat oaspetelui concis, sobru si lapidar, iar Iacob Negruzzi prezent la momentul respectiv va depana in amintirile sale scena: "Cumpatarea si lipsa de sentimentalism cu care Carp privi situatia, imi placu foarte mult. Atunci, in cercul studentilor, ca si acum in adunarile si sfaturile politice, el isi spuse intreg gandul sau, limpede si fara sovaire. si prin aceasta se deosebi de camarazii sai de studii precum se deosebeste astazi de cei mai multi oameni politici ai nostri." Inca de atunci, din anii studentiei sale in Germania, Petre P. Carp s-a remarcat printr-un discurs rece, lipsit de sentimentalism chiar rigid, care i-a fost propriu intregii sale vieti si cariere de stat si politice si de care nu se va dezice nicicand odata cu prezentele sale la "Junimea", in Camera Deputatilor, pe banca ministeriala, in cabinetul regal si la consiliile de coroana. si, cum bine remarca acelasi C. Gane, Petre P. Carp a fost si a ramas: "Din tinerete pana la adanci batranete, in fata tuturor evenimentelor, un bloc de marmura."

" Intra cine vrea, ramane cine poate"
Odata incheiata perioada germana a studentiei sale, Petre P. Carp se intoarce la Iasi, in toamna anului 1862, cand depasise cu putin 25 de ani. Aici ii intalneste pe Titu Maiorescu si pe Vasile Pogor cu care se va intelege foarte bine in spirit si in idei, desi primul era un produs intelectual al scolii germane, cel de al doilea al celei franceze, iar contrastele lor temperamentale erau evidente. Celebra societate literara Junimea a fost liantul care a permis celor trei dar si altora sa se intalneasca pe o platforma comuna generatoare de idei fecunde si propice afinitatilor lor spirituale. Celor trei li se va alatura la inceputul anului 1863 Theodor Rosetti, cumnatul lui Alexandru Ioan Cuza. Theodor Rosetti era un om foarte cult, cu o solida pregatire dobandita prin studiile sale in Germania. La Junimea s-a cultivat nu numai spiritul literar dar mai tarziu si cel politic a carui amprenta s-a distins viguros atat in mentalitatea lui Petre P. Carp, dar si a altor adepti ai conservatorismului romanesc. In toamna anului 1864 se adauga grupului celor patru si Iacob Negruzzi care il cunostea pe Petre P. Carp de la Berlin, pasager, doar din vedere, aici insa la Iasi intre cei doi tineri se va inchega o stransa prietenie, durabila pana la varsta senectutii lor. Cu prilejul unei reuniuni literare initiate de Titu Maiorescu la locuinta sa, Petre P. Carp a citit o traducere proprie din limba engleza a piesei Macbeth de William Shakespeare, apreciata pentru calitatile sale stilistice de cei prezenti. Talmacirile sale din engleza in romana au continuat si mai tarziu: Othello, de marele Will, din opera naturalistului german Humboldt precum si din lucrari din domeniile criticii istorice si ale criticii literare si articole din presa Marii Britanii. Ii aprecia in mod deosebit pe marii titani ai literaturii universale: Homer, Shakespeare si Goethe, luandu-i ca modele pe ei si pe eroii lor; personajele din operele acestora le cunostea la perfectie. Temele abordate de Petre P. Carp in prelegerile sale la Junimea se situau intr-un generos cadru de cultura generala istorica si literara: " Tragedia antica si moderna ", " Despre cei trei Cezari " (Cezar, Carol Quintul si Napoleon). Dar Petre P. Carp atat de impatimit pentru viata publica era aproape imposibil sa-si satisfaca veleitatile in acest domeniu deoarece Junimea nu facea politica, ceea ce nu-l multumea deloc, si indemnat de propriul cuget, se hotaraste sa paraseasca Iasiul si societatea literara in care isi facuse un debut literar promitator.

In capitala tarii pe baricadele uptei politice
Va pleca la Bucuresti in toamna anului 1865 si ocupa postul de auditor la Consiliul de Stat. Numirea lui Petre P. Carp la aceasta institutie a fost inlesnita de Theodor Rosetti. Adept al vietii si institutiilor parlamentare, Petre P. Carp nu a fost de acord cu lovitura de stat pusa la cale din initiativa domnitorului la 2 mai 1864. Petre P. Carp se va pronunta pentru o dinastie straina in Romania. Colaboreaza cu articole in publicatiile "Cugetarea" si " Revista Dunarii". Spiritul sau critic este indreptat asupra lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, autorul monografiei istorice Ion Voda cel Cumplit, caruia ii reprosa si prezenta unor subiective teorii socialiste vehiculate in cuprinsul lucrarii amintite. Petre P. Carp se va afla in randurile conspiratorilor care l-au detronat pe Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866. Dupa abdicarea lui Cuza, Petre P. Carp este numit secretar al Locotenentei Domnesti, in mod onorific, fara salariu, si exercita functia de auditor pe care a detinut-o la Consiliul de Stat. Cariera politica a lui Petre P. Carp, a durat 50 de ani, de la 11 februarie 1866 pana la 16 august 1916 odata cu intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial alaturi de Antanta impotriva Puterilor Centrale. Prima sa activitate cu caracter politic a constat in redactarea mai multor articole aparute in ziarul "Dezbateri" in cuprinsul carora sustinea dizolvarea Parlamentului si convocarea unei Adunari Constituante care urma sa organizeze plebiscitul din aprilie 1866 menit sa consulte populatia Romaniei in vederea alegerii principelui strain in functia suprema de domnitor al tarii. Guvernul prezidat de Ion Ghica il deleaga pe Petre P. Carp sa plece la Paris intr-o misiune discreta pentru a sonda terenul, in speta cunoasterea atitudinii lui Napoleon al III-lea fata de o posibila urcare la tron a principelui Carol, imparatul francez aratandu-se binevoitor acestei dorinte a romanilor. La 11 mai 1866 s-a alcatuit guvernul Lascar Catargiu, prilej pentru Petre P. Carp sa solicite noii formatiuni conservatoare postul de secretar al Agentiei Romaniei din Paris ceea ce insemna debutul sau in cariera diplomatica, post pe care il va detine timp de un an, din mai 1866 pana in iunie 1867. Din mai 1867 devine secretar girant in locul lui Ion Balaceanu la Agentia Romaniei din Paris.