Barbie[v=]

1991: A  murit intr-o inchisoare franceza la varsta de 77 de ani,  fostul sef al  Gestapoului din Lyon, Klaus Barbie, gasit vinovat de asasinarea a numerosi luptatori din rezistenta si  evrei francezi; (n.25 octombrie 1913).

 

Supranumit „macelarul din Lyon”, Barbie fost condamnat pentru crime impotriva umanitatii  la inchisoare pe viata de un tribunal francez in 1987.

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/page/5/

După război, Klaus Barbie a trăit liber timp de 39 de ani înainte de a fi prins și condamnat la închisoare pe viață. Barbie, cunoscut drept Măcelarul din Lyon, a fost ofițer SS și membru Gestapo. În 1942, Barbie a fost trimis la Lyon pentru a conduce filiala locală Gestapo. Acolo, și-a făcut o reputație ca om extrem de brutal și violent. A ordonat executarea a 14.000 de persoane și a torturat personal nu doar bărbați, ci și femei și copii.
După război, Barbie a fost protejat de Aliații occidentali și a lucrat mai întâi pentru englezi, apoi pentru serviciile de contrainformații militare americane. În 1951, cu ajutorul americanilor și al unui preot catolic, Barbie a ajuns în Argentina.
În 1965, Barbie a fost recurtat de serviciile de informații externe vest-germane. S-a mutat în Bolivia, unde – potrivit zvonurilor –  i-ar fi ajutat pe americani în capturarea și executarea lui Che Guevara.  În 1971, Barbie a fost găsit în Bolivia de o echipă de vânători de naziști; el a fost însă protejat de guvernul bolivian până în 1983. Abia atunci guvernul lui Hernán Siles Zuazo l-a arestat și l-a trimis în Franța. În iulie 1987, Klaus Barbie a fost condamnat la închisoare pe viață; a murit patru ani mai târziu de leucemie.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/top-10-lideri-nazi-ti-care-au-scapat-execu-ie

Călăul
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=244&cmd=articol&id=9287
Klaus Barbie s-a născut în 1913, a intrat în trupele SS în 1935, s-a distins în hăituirea evreilor din Olanda şi în 1942 a fost postat la conducerea Gestapo-ului din Lyon – la ora aceea, centrul Rezistenţei franceze. În scurt timp îşi cîştiga o reputaţie de torţionar deosebit de aplicat şi chiar entuziast – „Măcelarul din Lyon“. Dintre sutele de atrocităţi pe care le-a comis, există îndeosebi două cărora le datorează locul său în istoria infamiei franceze: schingiuirea pînă la moarte a lui Jean Moulin – unul dintre eroii Rezistenţei; şi deportarea a 44 de copii evrei, dintre care nici unul nu s-a mai întors. Acesta e omul pe care serviciile secrete americane l-au angajat în 1945, ca să-l folosească împotriva comuniştilor. Atunci cînd autorităţile franceze au început să li-l ceară (nici ele nu s-au grăbit), americanii l-au făcut scăpat în Bolivia, folosindu-se în acest scop de una dintre aşa-numitele reţele Ratline, care, constînd în principal din preoţi şi funcţionînd cu acordul tacit al Vaticanului, au aranjat şi fuga altor mari „catolici anticomunişti“ precum Adolf Eichmann. În Bolivia, Barbie a făcut trafic de arme, le-a fost consultant în probleme de tortură dictatorilor René Barrientos, Hugo Banzer şi García Meza (primii doi bine văzuţi de CIA, ultimul repudiat din cauza regretabilei sale compulsii de a îngropa America în cocaină) şi, după toate aparenţele, a făcut tot ce era omeneşte posibil ca să instaureze al patrulea Reich. Abia în 1983 a fost deferit justiţiei franceze (care-i dăduse de urmă încă din 1971) şi abia în 1988 (cu trei ani înaintea morţii lui naturale) a fost condamnat – pentru crime împotriva umanităţii. Tot în 1988, marele autor de film documentar Marcel Ophuls (fiul marelui autor de film de ficţiune Max Ophuls) a lansat Hotel Terminus: viaţa şi timpurile lui Klaus Barbie – un film de patru ore şi jumătate, distins în anul următor cu un Oscar. Iar acum, după aproape 20 de ani, documentaristul Kevin Macdonald recapitulează povestea în 90 de minute, punînd accentul pe rolul jucat de SUA – pe politica lor de tip „duşmanul duşmanului meu e prietenul meu“. Filmul lui Macdonald condamnă această politică nu numai pe temeiuri morale, ci şi pe temeiuri pragmatice, nelăsînd nici o umbră de îndoială asupra faptului că, atunci cînd duşmanul duşmanului meu munceşte din greu la construirea celui de-al patrulea Reich, cot la cot cu dictatori care-şi desfac cocaina la mine în ogradă, el cu greu se mai poate numi prietenul meu; după cum aminteşte ex-congresmena Elizabeth Holtzman, aceeaşi politică a dus şi la înarmarea luptătorilor antisovietici – şi, mai tîrziu, antiamericani – din Afganistan. Nu am ce să-i reproşez lui Macdonald: nepunînd la socoteală vreo două momente (atunci cînd lasă un expert să se lanseze în speculaţii ieftine privind frustrările acumulate de Barbie în copilărie; şi atunci cînd prezintă pe larg ipoteza implicării lui Barbie în uciderea lui Che Guevara, deşi n-o poate argumenta decît din auzite), acesta lucrează numai cu fapte verificate, pe care le rezumă eficient, cu un ochi pe potenţialul lor thriller-esc (de altfel, greu de ratat), dar şi cu un simţ cuviincios al greutăţii lor; iar morala „antiamericană“ pe care o desprinde din ele e limitată, dar şi greu de atacat. Dar, recomandîndu-vă să vedeţi Duşmanul duşmanului meu, vă mărturisesc că o fac în primul rînd cu speranţa că acesta vă va conduce la Hotel Terminus – un documentar de o cu totul altă anvergură. Şi nu mă refer doar la lungimea lui.

Macdonald nu investighează şi nu descoperă; el remontează rezultatele investigaţiilor altora, în special ale lui Ophuls, punînd accentul pe ce i se pare a avea mai multă relevanţă actuală. În schimb, Ophuls investighează tot timpul, neştiind prea bine ce morală generală va scoate din materialul filmat (peste 120 de ore de interviuri), sau dacă va exista vreo morală generală; se concentrează pe morala individuală, pe ce poate descoperi, din acest punct de vedere, în persoana cu care vorbeşte la momentul respectiv. Sondează conştiinţe. Am devorat Duşmanul... ca pe un articol acuzator şi bine legat, dar în Hotel Terminus m-am cufundat ca într-un roman cu zeci de personaje puternice. Ophuls nu acordă o atenţie preferenţială păcatelor americane, dar acestea tot din filmul lui reies mai tulburător – în special din interviul cu ofiţerul care l-a recrutat pe Barbie şi care l-a descris aprobator, într-un raport din 1947, ca pe un „idealist nazist“. Raportul e citat şi de Macdonald, dar numai Ophuls stă faţă în faţă cu autorul (şi cu cerberica lui soţie), lîngă pomul de Crăciun, interesîndu-se delicat ce-a vrut să spună cu sintagma aceea. Nu pare să-şi dorească doar să-l încuie; pare că vrea într-adevăr să afle ce-a fost în capul lui. Dar autorul nu mai ştie.