Giurescu[v=]

http://www.dcnews.ro/ziua-na-ionala-a-romaniei-dinu-c-giurescu-de-25-de-ani-desfacem-ideea-nationala-nu-o-intarim_461005.html

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/dinu-c-giurescu-am-sentimentul-ca-sunt-in-1940-in-preajma-prabusirii-hotarelor-noastre_

Dinu Giurescu operat de urgenţă pe cord deschis. Intervenţia a durat 12 ore

http://ampress.ro/stiri/nici-cand-au-venit-sovieticii-n-a-fost-mai-grav-ca-azi-pentru-romania-stat-pe-cale-de-disolutie-atrage-atentia-istoricul-dinu-c-giurescu/

Dinu Giurescu și Securitatea
În unele publicații s-a iscat o dispută privind colaborarea academicianului și omului politic Dinu Giurescu, deputat în Parlamentul României din partea Partidului Conservator. În acest caz, s-au făcut puține referiri la opinia CNSAS, exprimată

---

http://www.art-emis.ro/cache/multithumb_thumbs/b_300_453_16777215_0___images_stories_autori_dinu-c-giurescu-art-emis_1.jpg

http://www.cotidianul.ro/dinu-c-giurescu-romania-in-anii-1948-1989-227661/

http://www.realitatea.net/paharele-de-coca-cola-care-se-vand-in-salile-de-cinema-con-in-44-de-linguri-e-de-zahar_1329199.html

http://nicolaebalint.wordpress.com/2012/05/13/larry-watts-in-apararea-profesorului-dinu-c-giurescu-si-a-istoriografiei-romanesti/

Apariţii editoriale: Destin de istoric. In honorem Dinu C. Giurescu

Dinu C. Giurescu

Istoricul Dinu C. Giurescu oferă un curs intensiv de istorie personală, începând din perioada interbelică şi până la „imperiul pilelor“, instaurat în zilele noastre.

Dinu C. Giurescu locuieşte în Piaţa Victoriei, în centrul Capitalei. De la geamul situat la etajul cinci al blocului în care se află apartamentul se aud în permanenţă, în surdină, sirene, claxoane, motoare ambalate. De la geam oamenii par nişte creaţii insignifiante, un surplus de centimetri deplansându‑se haotic, fiecare preocupat să să rezolve principala dilemă a societăţii de consum: „grija zilei de mâine".

La cei 84 de ani ai săi, Dinu C. Giurescu priveşte cu detaşare acest ocean de fiinţe preocupate de „azi-pe-mâine". Profesia şi experienţa de viaţă, ambele gravitând în jurul noţiunii de „istorie", l-au învăţat că prezentul e relativ, se transformă în fiecare secundă. Giurescu se retrage de la fereastră cu o privire inertă şi se aşază greoi pe scaunul de lângă una dintre cele trei mese aflate în sufragerie. Lângă el se află o plasmă şi un decodor de cablu, iar imaginile celor două, alăturate celei a omului aşezat, par o contradicţie în sine; de parcă te-ai holba, simultan, la un Van Gogh şi un poster promoţional al unui supermarket.

Televizorul şi decodorul sunt singurele obiecte „moderne"din încăpere, îngropate într-o masă nedefinită de cărţi şi hârtii. „Am pierdut de două ori biblioteca. În întregime, până la ultima carte. De două ori ne-au luat totul", îşi aminteşte amar Dinu Giurescu. Poate fi şi ăsta un început, cam pesimist ce-i drept, pentru încercarea temerară la care ne-am angajat amândoi, telefonic. Să transcriem viaţa unui om, întinsă pe cea mai mare parte a secolului XX şi în primul deceniu al secolului XXI, în două pagini de ziar.

Iubirile şi duşul rece

„Deci povestea vieţii", zâmbeşte ironic Giurescu. „Bine, să închid telefonul, să nu ne deranjeze cineva." Şi fixat în modernism şi curentul de gândire „ultimul model de telefon", te-ai aştepta să-l vezi apăsând butonul telefonului mobil. În schimb Giurescu, apropiindu‑şi ochii pentru a distinge mai bine detaliile, trage telefonul fix din priză. Povestirea începe cu o confesiune de iubire reţinută. „Când eram student, toţi băieţii erau îndrăgostiţi de actriţele de cinema. Mie mi-au plăcut Danielle Darrieux şi, mai era o italiancă, Alida Valli. Flirtam cu tot felul de domnişoare, mergeam şi la şcoală, dar punctul maxim de interes, şi nu vorbesc doar de mine, ci de tinerii din perioada respectivă, era să urmărim pe hartă cum avansează războiul", povesteşte Giurescu.

Pentru cei de astăzi, care văd războiul nu cu mult diferit faţă de filmele cu cowboys şi indieni, rupt definitiv între „buni" şi „răi", intrarea României în Al Doilea Război Mondial era privită de tânărul Giurescu dintr-o perspectivă uşor oblică, raportată la întreaga situaţie din Europa. „Noi nu eram de partea Germaniei pentru că am fi văzut România, vezi Doamne, ca o viitoare putere economică, aliată Reich-ului după terminarea confruntărilor.

Eram convinşi că nemţii vor rezolva problema bolşevică. Că vor proteja România de invazia ruşilor şi că vom recupera Basarabia", explică Giurescu. 23 august 1944 a venit ca un duş rece. Retrospectiv, afirmă istoricul, nimeni nu ştia că Antonescu negociază cu „duşmanul". „N-aş folosi cuvântul «surpriză». Sună prea mult a cadou pentru o zi de naştere. Cert este că ne-am trezit peste noapte, la propriu, de partea cealaltă", spune Giurescu.

Adevărata tiranie

Din 1946 până în 1949, lucrurile au fost relativ calme. Arestările opozanţilor noului regim începuseră, însă haosul premergător instalării temeinice a noii orânduiri a permis câteva portiţe prin care te puteai strecura. De unul dintre aceste spaţii neutre a profitat şi Giurescu, care, în perioada respectivă de trei ani, a reuşit să termine cu brio cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti.

În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, tatăl său, istoricul Constantin Giurescu, era arestat. La şapte săptămâni distanţă, tânărul Dinu era trezit la 7 dimineaţa de nişte bătăi puternice în uşă. La uşă, doi miliţieni şi doi civili. „Ordin! Vă mutaţi de îndată! Puteţi lua efectele personale. Mobila şi cărţile rămân toate pe loc!" Familia Giurescu începe să strângă orbeşte tot ce prinde în cale. În învălmăşeală, unul dintre miliţieni îi vede cureaua de la pantaloni, „din piele veritabilă". „Dacă vreţi, îmi puteţi da mie cureaua". Un alt miliţian i-a luat ceasul tatei şi l-a informat pe Giurescu Jr. să nu se chinuie prea tare să strângă lucrurile părintelui: „Acolo unde e, nu o să aibă nevoie de ele". La ieşirea din casă, mamei îi sunt smulşi cerceii din urechi.

"Noi eram de partea Germaniei pentru că eram convinşi că numai nemţii pot rezolva problema bolşevică.''
Dinu C. Giurescu istoric

„Am făcut tot ce puteam ca să trăiesc"

În 1951, Dinu Giurescu avea atestat de stat pentru postul de istoric, însă profesarea era imposibilă. Nevoia de bani îl face să aleagă orice.Se angajează ca normator la Întreprinderea „Sovromconstrucţii nr. 6" şi este repartizat la sectorul Căzăneşti, un sat situat la circa 30 de kilometri de Urziceni. Spiritul epocii este redat perfect într-o povestire despre sărbătoarea ţinută cu ocazia împlinirii a 34 de ani de la victoria Revoluţiei Bolşevice.

În anii ’60, ca muzeograf-gestionar în depozitul Muzeului de Artă din Bucureşti



Cum se sacrifică o vacă

Aşadar, pe 7 noiembrie 1951, la Văcăreşti, a fost sacrificată o vacă. Cum o astfel de acţiune putea conduce la acuzaţii de sabotaj şi, implicit, închisoare, animalul a fost sacrificat cu întocmirea formelor legale. Pentru început s-a inventat un accident rutier cu urmări bovine dramatice. Discuţiile au apărut în cazul identificării componentei auto avariate. Radiatorul ieşea direct din discuţie, reparaţia trebuia consemnată şi se imputa. După dezbateri s-a ajuns la consens: fusese strâmbată o aripă. Procesul verbal a fost semnat de miliţie, agentul veterinar al satului şi de reprezentantul şantierului.

Balul a avut loc în sala cantinei. Pe pereţi era agăţate portretele mentorilor: Marx-Engels-Lenin-Stalin. După câteva ore de petrecere, asigurată de taraful lui Carabulea, domnul Crauciuc, „om serios, de la contabilitate", se întoarce de afară cu o rană pe faţă. Tinerii din sat atacaseră cantina, geloşi că majoritatea fetelor din sat aleseseră compania muncitorilor. Câţiva mecanici ies afară la bătaie, dar întunericul nu-i ajută deloc şi se întorc bătuţi bine. Şeful şantierului se alege cu o bucată de lentilă în ochi, iar un mecanic cu o lovitură de cuţit în coapsă. A doua zi anchetă. Marea problemă a „organului" nu era însă legată de răniţi. Adevărata miză era descoperirea grupului infracţional care a spart tablourile de pe pereţi.

Dinu C. Giurescu, la 20 de ani Foto: arhiva personală

Lăsând totul în urmă

Pare ciudat, dar următorii 30 de ani par afundaţi într-un soi de ceaţă în memoria lui Dinu Giurescu. Ai putea bănui un soi de lapsus asumat, dacă nu ai lua în considerare faptul că omul din faţa ta este o persoană pentru care cifrele, locurile şi detaliile reprezintă urmarea unei vocaţii. Dinu Giurescu rezumă însă anii comunismului sub o expresie-umbrelă: „Am făcut tot ce puteam ca să pot continua să trăiesc".

O biografie riguroasă ar include în acest punct oameni şi fapte concrete. Giurescu preferă însă o enumerare vagă, desprinsă parcă dintr-un CV făcut pe genunchi: reintegrarea în profesie, Muzeul de Artă, secţia Artă Feudală, Oficiul de Studii şi Documentare la Ministerul Afacerilor Externe şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu". Şi-a revăzut tatăl în 1955, când acesta a fost eliberat din arest şi trimis în domiciliu forţat într-un sat din Raionul Brăila.S-a căsătorit şi a devenit tatăl a două fete. Ambele au plecat în America, încă din studenţie. A publicat câteva cărţi, ce se putea publica în vremea aceea. Apoi a văzut cu ochii săi cum, în 1987, casa în care copilărise şi care reprezenta inima familiei a fost rasă din temelii pe altarul sistematizării urbanistice.

La acel moment, era deja pensionar. Rămăsese singurul din familie aflat în România. Folosindu-se de vârsta înaintată şi de o relaţie pe lângă ambasadorul României în SUA ,depune actele pentru plecarea în America. I se retrag toate funcţiile şi este alungat din Partid. După luni de aşteptare şi o discuţie cu „un domn" interesat de scopul cererii sale, statul îi acordă dreptul de plecare. Decolează spre patria capitalismului, lăsând în spatele său un Bucureşti izolat de restul lumii şi a doua bibliotecă personală ce urma să dispară de pe faţa pământului.

1988 este anul în care Dinu Giurescu a decis să lase România pentru America.

"Nu sunt un mare admirator al regimului de azi. Dar să ajungi ca unii să zici că e tiranie e o prostie. În anii '50 era aşa. Îţi puteau face absolut orice voiau.''
Dinu C. Giurescu istoric

Despre muncă şi nebunie

Ziua de 22 decembrie 1989 a fost văzută de Giurescu, de la mii de kilometri distanţă, cu o neobişnuită doză de optimism. „Simţeam că totul se va schimba complet". Pe termen lung, aşteptările uriaşe de la acel moment sunt văzute astăzi ca nişte previziuni cu un uşor iz adolescentin. „Bilanţul de azi e negativ. Sigur că oamenii pot vorbi orice, dar uitaţi-vă la cărturari. Câţi ies să zică ce au de spus? Toţi sunt conformişti. În România domneşte imperiul pilelor şi al «corectitudinii politice». În rest, lucrurile nu stau fantastic. Agricultura nu mai poate hrăni populaţia, identitatea naţională s-a eliminat prin mass-media, iar şcoala e la pământ", afirmă Giurescu.

Istoricul a încetat să-şi mai facă planuri de viitor. Nici vârsta nu-i mai permite, dar, spune el, asta nu fost niciodată o caracteristică personală. „Eu am orizontul de aşteptare al unui român. Nu trăiesc vegetativ, de pe o zi pe alta. Nu mă gândesc la moment, îl iau aşa cum e şi încerc să‑l depăşesc. Nu am fost niciodată adeptul teoriei, «Vai, cum mă visam eu acum nu ştiu câţi ani şi uite cum sunt acum». Îmi fac proiecte pe un an-doi şi încerc să muncesc constant, în fiecare zi. Dacă nu fac ceva într-o zi am un sentiment de nebunie. Să-ţi plângi soarta e o pierdere de vreme", încheie Giurescu.

CV

- Între Academie şi catedră
- Numele: Dinu C. Giurescu. Este băiatul şi nepotul reputaţilor istorici, Constantin C. Giurescu, respectiv Constantin Giurescu.
- Data naşterii:15 februarie 1927
- Studiile
- În 1950 a primit licenţa Facultăţii de Istorie din Bucureşti.
- În 1968 a devenit doctor în istorie.
- Cariera
- Între 1968 şi 1987 a profesat la Universitatea de Artă, Secţia Istoria şi Teoria Artei-Muzeografie.
- Între 1990 şi 1997 a fost profesor universitar la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.
- Este membru al Academiei Române din 2002.

Academicianul Dinu C. Giurescu:
Un nou pas spre dezmembrare?

Istoricul Dinu C. Giurescu: „Să-ţi plângi soarta e pierdere de vreme“

Academician Dinu C. Giurescu: Se destramă România

Academicianul Dinu Giurescu, despre atacul la rege: ”Eu nu mă duc să ...
Istoricii îl contrazic pe şeful statului şi chiar îşi reprimă cu greu revolta faţă... Istoricii îl contrazic pe şeful statului şi chiar îşi reprimă cu greu revolta faţă de afirmaţiile acestuia de ieri, când l-a acuzat public de trădare a intereselor naţionale pe regele Mihai, pentru actul acestuia de abdicare, de la sfârşitul anului 1947.


Afirmaţiile au fost făcute la B1 Tv în contextul discuţiei despre marcarea a 70 de ani de la celebrul “Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!”, care a marcat, la 22 iunie 1941, începutul luptei armatei române pentru recuperarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

● Citiţi şi: Băsescu, atac dur la regele Mihai: Doar pentru că a fost slugă la ruşi îi iertăm toate păcatele?

"Tot continuăm să considerăm că abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României. Din partea Regelui. Acesta este punctul meu de vedere (…) Unora le dăm averi, iar pe alţii îi considerăm criminali de război - şeful de stat şi prim-ministru. Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi şi a lăsat ţara prin abdicare îl iertăm de toate păcatele?", a spus Băsescu.

Giurescu: ”Când s-a dat ştirea abdicării la radio, parcă am fost lovit cu măciuca în moalele capului!”

Academicianul Dinu C. Giurescu, specializat în istoria modernă a României, autor al volumului ”Imposibila încercare. Greva regală, 1945” avea 20 de ani în 1947. Acum, rememorează: ”Eram la o colegă şi ne pregăteam de o serată plăcută. Când s-a dat ştirea la radio, parcă am fost loviţi toţi cu măciuca în moalele capului. Nu eram capabili să spunem nimic. Era mult prea şocant, pentru că toată lumea se aştepta la o confruntare între rege şi comunişti, dar în luna martie 1948, nu aşa curând; fireşte, ne gândeam şi la ce e mai rău, dar tot mai speram că nu e totul pierdut. Ne-am împrăştiat apoi cu sentimentul acut că orice urmă de normalitate a dispărut şi că începe o nouă epocă, tragică, pentru români”, a declarat Giurescu, pentru Jurnalul Naţional.

Omul de ştiinţă este convins că regele a fost forţat, chiar ameninţat să abdice. ”Ca istoric, sunt obligat să mă raportez la documentele disponibile. Dacă ar exista altele, nu văd de ce nu ar fi publicate. Dincolo de cele descrise în lucrarea ”Coroana împotriva secerei şi ciocanului”, publicată la Londra, în 1953, de către biograful oficial al regelui, există mărturia din 1961 a lui Emil Bodnăraş, pe atunci vicepreşedinte al Consiliului de miniştri, în regimul Gheorghe Gheorghiu Dej. Bodnăraş le-a descris apropiaţilor cum conducerea Partidului Comunist l-a însărcinat pe Dej cu obţinerea abdicării prin orice mijloace, Groza însoţindu-l doar de decor. Bodnăraş spune cum cei doi au fost dotaţi cu câte un pistol, pentru a-l folosi ca argument în ”negocierile” cu Regele. Evident că, ştiind care este adevărul istoric, afirmaţiile preşedintelui vin ca o mare surpriză pentru mine. Mai ales că sunt afirmaţii nedovedite în vreun fel şi pentru care nici nu cred să existe vreo probă. Nu contenesc să fiu uluit de apetenţa noastră, a românilor, de a răscoli, de a căuta în orice dedesubturi, de a ne exprima public şi categoric pe chestiuni cu care nu suntem familiarizaţi. A aruncat cineva o piatră în baltă... şi acum vreţi să mă reped eu după ea!”, afirmă, evident tulburat, academicianul. Când îi amintesc că şeful statului nu este doar ”cineva”, mă contrazice: ”Ba da! Cineva! Că eu nu mă duc să vorbesc la televizor despre tehnologia metalelor. Cine m-ar crede?”.

Întrebat care era atmosfera, în ţară, după abdicarea regelui, Giurescu a replicat: ”V-am spus ce am trăit şi ce am simţit eu. Nu vreau să vorbesc în numele altora, dar telegramele transmise de ambasadele occidentale arată că atmosfera în ţară era de consternare, nicidecum de exaltare, aşa cum susţinea propaganda comunistă”.

A avut Băsescu acces la stenogramele discuţiilor dintre regele Mihai şi cuplul Dej-Groza?

Am întrebat şi un alt istoric, profesor de liceu de data aceasta, ce crede despre afirmaţiile preşedintelui referitoare la regele Mihai: ”E o declaraţie şocantă şi, părearea mea, deplasată. Cine l-a sfătuit pe preşedinte, l-a sfătuit rău. Era obligatoriu să explice pe ce se bazează”, spune Vasile Băsăilă, de la Colegiul Naţional Elena Cuza. Profesorul spune că, în manualele de istorie de clasa a XII-a şi a VIII-a, când se studiază Istoria modernă (mai detaliat în clasa a XII-a) sunt unele nuanţe de abordare a evenimentelor legate de abdicarea regelui Mihai, dar că, nicăieri, nu se vorbeşte de trădare şi nu se lasă de înţeles că regele ar fi avut alternative. ”Aceasta este şi realitatea. Acceptarea abdicării a fost un gest obiectiv şi, din păcate, singurul posibil, raţional vorbind. Regele a gândit corect, sperând că se va putea întoarce în ţară şi pe tron la un moment dat. Din păcate, deşi a supravieţuit regimului comunist, întoarcerea a fost tardivă”. Pe de altă parte, profesorul Băsăilă sugerează şi de unde ar putea veni acuzaţiile preşedintelui, care ar putea avea un as în mânecă: ”Nu au fost încă desecretizate toate documentele legate de întâlnirea regelui cu Dej şi Groza, respectiv stenogramele discuţiilor. Nu se ştie exact ce au discutat cei trei, sunt doar relatările regelui şi cele indirecte (ale lui Bodnăraş – n.r.). Dar, orice ar conţine aceste documente, tot nu se justifică atitudinea preşedintelui. Să ne amintim că regele Mihai a primit cele mai mari decoraţii militare nu doar de la ruşi, ci şi de la americani!”

Întrebat dacă Traian Băsescu a avut acces la documente încă secretizate referitoare la evenimentele din 30 decembrie 1947, Valeriu Turcanu, purtătorul de cuvânt al Preşedinţiei a mărturisit: ”Nu ştiu. Îl voi întreba pe domnul preşedinte şi vă voi spune. Noi avem pregătite câteva variante de clarificări, pe care însă trebuie să le avizeze preşedintele. Dar ce îmi spuneţi deschide o pistă la care încă nu ne-am gândit”.

Cum se contrazice singur preşedintele

Cert este că preşedintele s-a contrazis, singur, prin afirmaţiile de miercuri seara. În decembrie 2006, acelaşi Traian Băsescu prezenta, în Parlament, raportul întocmit de comisia Tismăneanu pentru analiza dictaturii comuniste, care concluziona că, cităm: ”Abdicarea forţată a Regelui Mihai în decembrie 1947, rămâne unul din marile abuzuri ale comunismului în România”. Acesta a fost unul dintre argumentele preşedintelui (una dintre ”principalele acţiuni criminale”, după cum s-a exprimat), pentru condamnarea comunismului!



Regele nu i-a răspuns preşedintelui

Casa Regală a României s-a abţinut de la orice comentarii legate de afirmaţiile preşedintelui României.

Ultimul comunicat de presă al Casei Regale sună aşa: ”Joi, 23 iunie 2011, Altetele Lor Regale Principesa Mostenitoare Margareta si Principele Radu ai Romaniei au luat parte, la Muzeul National de Istorie a Romaniei, la expozitia “Romania – Spania”.

Un interviu cu Dinu Giurescu
Si totusi:
3.1. Cotidianul Ziua din 3 noiembrie a.c. publica interviul lui Tesu Solomovici cu acad. Dinu Giurescu, prilejuit de editarea, sub egida Academiei Romane, a volumului IX din Istoria romanilor4. Ce pot afla cei care abia acum citesc despre tragedia evreilor din Romania in perioada 1940-1944? Am sa ilustrez numai doua aspecte care minimalizeaza Holocaustul si il deresponsabilizeaza, in mare masura, pe I. Antonescu.

a) Retragerea armatei romane din Basarabia si Bucovina in iunie 1940 a fost o ocazie favorabila pentru evreii din aceste teritorii de a avea „un comportament hain“ (T.S.). Replica istoricului Dinu Giurescu este una de sustinere a acestei afirmatii. El recurge la citarea unor documente istorice mai mult decit indoielnice, carora le acorda intreaga credibilitate, fara a observa lipsa lor de logica in constructia mesajului. „La evacuarea Cernautilor (28 iulie 1940), «organizatiile comuniste si evreii s-au dedat la acte de terorism, in special impotriva ofiterilor. Capii actiunilor de debandada si terorism au fost in special detinutii; de indata ce s-a dat ordinul de evacuare, evreii s-au dedat la manifestatiuni antiromanesti, rupind si scuipind tricolorul si, suindu-se pe monumentul Unirii, au rupt steagul rosu (!!)».“ Documentul citat de istoric este putin credibil intrucit el intretine o confuzie parca voita cu privire la identitatea celor care s-au dedat la acte de terorism: comunisti, evrei sau banditi. Nu lipseste nici opinia personala a istoricului-cercetator, care confirma astfel de documente. „Serviciile de contrainformatii, declara D. Giurescu, au identificat treptat pe unii membri ai bandelor alcatuite din evrei – cel mai des mentionati –, dar si din rusi, gagauzi, bulgari, chiar si romani“.

In aceste conditii tensionate, riposta armatei romane la Dorohoi impotriva evreilor ar aparea ca o reactie fireasca, cel putin din punct de vedere emotional, intrucit moralul soldatilor era extrem de scazut.
Pentru aceeasi perioada istorica, aceleasi evenimente si folosindu-se de aceleasi documente, Raportul final al Comisiei Wiesel ofera un enunt nuantat, care prezinta evenimentele sub doua aspecte. Pe de o parte, documente militare despre reactia de agresivitate a unor evrei fata de armata romana nu contin elemente suficiente care sa justifice asemenea concluzii – „...examinarea critica a documentelor si marturiilor conduce la concluzii departe de imaginea catastrofala prezentata opiniei publice din momentul cedarii Basarabiei si a nordului Bucovinei. Mai intii, multe dintre documentele incriminatoare contin generalizari si acuzatii colective de tipul «evreii din Bucovina», «evreii din Chisinau», «populatia evreiasca din Balti», «evreii si comunistii din Romanesti» etc. De altfel, rapoartele si marturiile aferente contin relativ putine situatii si nume concrete“. Pe de alta parte, agresiunile fata de evrei „nu au avut o motivatie specifica.

Ele au fost simple izbucniri de minie impotriva cetatenilor evrei obisnuiti, care s-au aflat si ei printre trupele romanesti si autoritatile civile ce se retrageau... Marturiile disponibile indica un numar de crime comise contra evreilor romani de catre Armata romana.... Soldatii evrei care serveau in Armata romana nu au fost nici ei crutati... Aceasta este cu atit mai surprinzator cu cit nu exista dovezi ca ofiterii evrei ar fi abandonat unitatile lor in timpul retragerii din Basarabia si nordul Bucovinei, ceea ce este in puternic contrast cu comportamentul multor ofiteri romani. De asemenea, procentul soldatilor evrei care au dezertat in timpul retragerii nu a fost mai mare decit cel al camarazilor lor romani“5. Cu alte cuvinte, la retragerea armatei romane din vara anului 1941, evreii se aflau in diferite ipostaze. Civili sau inrolati in armata romana, ei au trait diferit evenimentele.
b) Ziaristul solicita argumente pentru „miracolul“ renuntarii de catre Antonescu la solutia finala. „La 13 octombrie 1942, afirma T.S., s-a intimplat un lucru extrem de important pentru soarta evreimii romane, peste care istoricii trec prea repede.“ Argumentul istoricului Giurescu pentru aceasta decizie este deosebit de riscant, intrucit el ii imparte pe evrei in doua categorii – cei buni si cei rai, conferind prin aceasta lui Antonescu meritul de a fi renuntat la exterminarea evreilor din Vechiul Regat (cei buni).

El citeaza o rezolutie dintr-un document din 19 octombrie 1940, posterior deciziei, in care maresalul scria: „am luat angajamente fata de evreii din Vechiul Regat. Le mentin. Nu am luat nici un angajament fata de evreii din noile tinuturi (Basarabia si nordul Bucovinei). Acestia, in marea lor majoritate, au fost niste brute. Nu pot fi gasiti adevaratii vinovati, toti vinovatii. Ei sint multi, sint acoperiti. Regret pentru oamenii cumsecade. Trebuie sa fie si din acestia“. In fapt, aceasta rezolutie ilustreaza motivatia pentru care regimul Antonescu a facut crime in masa, folosindu-se de principiul vinei colective. E greu de inteles cum poate fi el invocat pentru a justifica renuntarea la exterminarea evreilor romani, hotarita inaintea acestei rezolutii. De asemenea, e greu de inteles cum intervievatul minimalizeaza rolul situatiei internationale si dificultatile extreme, blocajul armatei romane pe frontul antisovietic. Pentru istoric, acesti vectori par sa nu reprezinte factori de mare influenta in hotarirea de a nu se mai recurge la planul trimiterii evreilor din regat in lagarul de la Belzec.
De asemenea, obsesiva afirmatie cu tenta incriminatorie a ziaristului, ca istoricii specializati in studierea Holocaustului „trec prea repede“ peste aceasta noua atitudine asa-zis salvatoare a guvernului Antonescu, este complet falsa. Ea se refera, fara indoiala, la aceia care s-au specializat in studiul Holocaustului si antisemitismului din Romania. De aceea, ii si recomand sa citeasca Raportul final al Comisiei Wiesel.

De exemplu, relatia politico-militara Germania-Romania, in toamna lui 1942, avea sa cintareasca greu in renuntarea la „solutia finala“: „La 22 septembrie, Mihai Antonescu a plecat sa se intilneasca cu Hitler, Ribbentrop si comandanti militari germani la Vinita. Intilnirea a fost decisiva, dupa cum s-a dovedit, pentru soarta evreilor romani. In septembrie 1942, Mihai Antonescu s-a temut nu doar pentru soarta Transilvaniei de Nord, dar si pentru regimul Antonescu, in general. Venise la Vinita spre a-i cere lui Hitler «garantii pe plan politic» (recuperarea nordului Transilvaniei) si echiparea completa a diviziilor romanesti cu arme. Toate aceste cereri au fost respinse, cu exceptia promisiunii personale a lui Hitler care garanta frontierele din acel moment ale Romaniei... Romania daduse totul si nu primise nimic in schimb“6. Dar, in acelasi timp, sa nu uitam ca renuntarea la deportari nu a insemnat si readucerea evreilor din Transnistria. Situatia lor nu s-a imbunatatit odata cu toamna lui 1942.
I. Antonescu avea pareri diferite despre evreii din Vechiul Regat si despre cei din Basarabia si Bucovina. Dar opiniile lui se inscriau in registrul antisemitismului primitiv, putind fi mai mult sau mai putin incarcate de o agresivitate simbolica. In functie de starea emotionala si de conjunctura politica, precum si de subiectul discutiei, maresalul a recurs la o violenta simbolica nediferentiata pentru a rezolva „problema evreiasca“7.

3.2. Editura Meronia din Bucuresti a publicat in 2007 un Dictionar de istorie a Romaniei, autori Stan Stoica (coord.), Vasile Marculet, Vasile Valentin, Valentina Bilcea, destinat profesorilor si elevilor din invatamintul preuniversitar. In „Argument“ se arata ca „documentare la zi, rigoare, echilibru, coerenta, claritate, concizie, usurinta in consultare sint conditii indispensabile oricarei lucrari de referinta... Am incercat in lucrarea de fata sa respectam toate aceste imperative, adaugindu-le imaginatie si inedit in alegerea temelor si in abordarea acestora... Nu am ocolit teme sensibile, subiecte controversate“8. In pofida acestor precizari metodologice, Dictionarul nu are termenii Holocaust sau Pogrom. Oare Holocaustul sau Pogromul nu sint subiecte controversate ale istoriei recente a Romaniei?
Intr-adevar, autorii au dat dovada de multa imaginatie. La tema „Evreii din Romania“, perioada Holocaustului se rezuma la discriminarea social-economica a evreilor din cauza legislatiei antisemite, la deportarea evreilor basarabeni si bucovineni in Transnistria, „imputindu-li-se atitudinea prosovietica manifestata la cedarea acestor teritorii, in 1940“9. Conform actualului revizionism istoric, prosovietismul ar putea constitui un argument operabil, valid pentru a pedepsi pe cineva cu deportarea si moartea. Un cititor mai putin avizat ar putea considera deportarea evreilor in baza acestei „imputari“ ca inscriindu-se in normalitatea epocii.

In atari conditii, cum de nu au ajuns si romani de stinga in Transnistria, in timp ce evrei obisnuiti, fara simpatii comuniste sau sovietice si-au aflat acolo sfirsitul? Autorii anunta deportarea a 126.000 de evrei din care, in septembrie 1943, se mai aflau in viata 51.000. Se mai mentioneaza firesc data de 13 octombrie 1942, respectiv stoparea deportarilor, precum si soarta tragica a evreilor din Ardealul de Nord. Pogromul de la Bucuresti si cel de la Iasi nu sint mentionate. Totusi o mentiune indirecta si telegrafica despre Pogromul de la Iasi gasim la tema „Regimul antonescian“: „Aliata a Germaniei, Romania a cunoscut si ea ororile Holocaustului. Desi evreii din tara nu au fost predati autoritatilor germane, cum s-a intimplat in alte state aliate (Romania nu a avut statutul de aliat cu Germania, n.m.), au fost luate masuri represive (!) impotriva acestei etnii, cum ar fi trenurile mortii, executarea unora banuiti ca au colaborat cu sovieticii sau ca sint activisti comunisti, totul culminind cu deportarea a peste 100.000 in Transnistria (unde au fost deportati si cca 30.000 de tigani)“10. Predilectia pentru comparatii cu soarta evreilor din alte state, precum si reactualizarea unei imaginare culpe, aceea a colaborationismului cu sovieticii, minimalizeaza imaginea Holocaustului, a dramei evreilor din Romania.

Caracterul terorist al Miscarii Legionare este ocultat
Imaginatia autorilor scapa de sub orice control al rationalitatii stiintifice cind prezinta Miscarea legionara. Caracterizata ca nationalista, anticomunista si antisemita, ea nu este nici extremista, nici xenofoba, nici antidemocratica. In loc sa observe populismul, ca trasatura ideologica si actiune politica principala, autorii sugereaza mitul antisemitismului legionar izvorit din prezenta prea numeroasa a evreilor in economie (un posibil antisemitism generat chiar de evrei). „Deoarece comertul era practicat predominant de negustori evrei, se mentioneaza in Dictionar, in 1928 s-au pus bazele comertului legionar, care urmarea si stringerea de fonduri pentru organizatie.“11 Caracterul terorist al Miscarii este ocultat. Printr-o logica a retoricii greu detectabila, care acrediteaza imaginarul ca realitate, crimele legionare apar ca fiind rezultanta reactiei de tip „dinte pentru dinte“. Cu alte cuvinte, legionarii ar fi ucis personalitati politice si culturale ca razbunare pentru legionarii ucisi de autoritati.

„Autoritatile au executat, fara judecata, o serie de legionari: 16 in replica la asasinarea lui I.G. Duca, 5 in campania electorala din 1937, 80 in 1938, dupa instaurarea regimului carlist, totul culminind cu asasinarea a 14 legionari in frunte cu C.Z. Codreanu (nov. 1938) si a altor 262 in septembrie 1939, ca reactie la asasinarea lui Armand Calinescu.“ Dupa aceasta fraza in care statul apare ca fiind unul de teroare, chiar daca ucide dupa ce legionarii au comis crime, urmatoarea practic o anuleaza: „Legionarii au razbunat in mod extrem, citim imediat in Dictionar, actele indreptate impotriva lor: astfel, au fost asasinati prim-ministrii I.G. Duca (1933) si Armand Calinescu (1939), economistul si omul politic Virgil Madgearu, carturarul si omul politic N. Iorga (1940), iar in nov. 1940, au fost asasinati, in inchisoarea Jilava, 67 de membri ai fortelor de ordine (politisti, jandarmi) considerati vi-novati de indeplinirea ordinelor de executare a lui Codreanu“12. Ce sa inteleaga elevii carora le este destinata lucrarea? Tema despre legionari se incheie cu o imagine-surpriza a ideologiei si spiritualitatii extremei drepte din Romania interbelica. „Seducatoare la nivel teoretic, ideologia legionara a reusit sa cistige, in anii ’30, o serie de oameni de cultura.“13 Dictionarul construieste astfel, despre o ideologie si forta politica de extrema dreapta, un mesaj ambiguu, cu vadite conotatii pozitive, si al carui final accentueaza asa-zisa atractivitate a fascismului romanesc.

3.3. Istoria Romaniei in date, editia a doua, revazuta si adaugita, Editura Enciclopedica, 2007, se vrea un volum care „este un instrument de lucru, un indreptar cronologic, destinat specialistilor, elevilor, studentilor, cititorilor de diverse profesii si preocupari“14, practic publicului larg. Lucrarea ofera informatii despre perioada Holocaustului. Sint mentionate principalele legi antisemite care i-au scos pe evrei din societate, prin privarea dreptului la cetatenie pentru o parte dintre ei, prin blocarea accesului la exercitarea unor profesiuni, eliminarea copiilor evrei din scoli, restringerea dreptului de proprietate sau pierderea pozitiilor economice. Discursul se denatureaza odata cu apogeul Holocaustului. Practic, evenimentele care au dus la crime in masa impotriva populatiei evreiesti sint prezentate edulcorat.

Mesajul este mai degraba ca evreii au fost victime pentru ca s-au aflat in interiorul unor evenimente unde s-a si murit. De cele mai multe ori lipsesc exact termenii specifici care ar fi trebuit sa probeze ca evreii au fost tinta actiunilor criminale. Asa se face ca termenul „pogrom“ nu figureaza nici pentru cele petrecute in Bucuresti in timpul rebeliunii legionare, nici pentru inceputul sfirsitului Holocaustului, Pogromul de la Iasi. Minimalizarea este evidenta atunci cind despre Pogromul de la Bucuresti aflam doar ca: in timpul rebeliunii legionare, 21-23 ianuarie 1941, „in capitala au loc lupte intre armata si rebeli. In acelasi timp, rebelii ataca si devasteaza magazine si locuinte ale evreilor... In cursul luptelor si-au pierdut viata 21 de militari, iar 55 au fost raniti. In rindurile populatiei civile s-au inregistrat 374 de morti (intre care 118 evrei asasinati de legionari) si 380 de raniti“15. Nu cred ca recurg la o interpretare malitioasa considerind ca mentionarea insasi a evreilor-victime intr-o paranteza este edificatoare pentru felul in care autorii Istoriei... au conceput ceea ce memoria si istoriografia Holocaustului au denumit Pogromul de la Bucuresti.

Academicianul Giurescu : Adoptarea statutului minoritatilor nationale in forma actuala duce la destramarea treptata a statului român si a hotarelor sale

Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române şi Centrul European de Studii Covasna – Harghita a organizat în data de 7 iunie a.c., în sala „Avram Iancu” din Parlamentul României, dezbaterea cu tema „Consecinţele adoptării statutului minorităţilor naţionale asupra Statului Român şi a românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş”, transmite Romanian Global News.

La dezbatere au participat: academicianul Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Radu Baltasiu director al Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, dr. Ioan Lăcătuşu, director al Centrului European de Studii Covasna – Harghita, Mircea Duşa, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, parlamentari PSD, PDL si PNL, din care amintim Lia Olguta Vasilescu, Florin Postolachi, Sergiu Andon, Horia Grama, alti parlamentari, cercetători, jurnalişti precum şi reprezentanţii Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş.




Participanţii la dezbateri au hotărât să solicite parlamentarilor din cadrul Camerei Deputaţilor să nu adopte proiectul legii Statutului minorităţilor naţionale, în forma propusă de UDMR, deoarece această iniţiativă legislativă urmăreşte în fapt reglementarea drepturilor colective, teritorialitatea ca element fundamental al exercitării drepturilor colective, înfiinţarea unor instituţii entice, paralele cu cele ale Statului Român, realizându-se astfel un transfer de suveranitate de la majoritate la minoritate, un pas decisive spre realizarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice.

S-a cerut membrilor coaliţiei guvernamentale să nu adopte proiectul legii Statutului minorităţilor naţionale, prin asumarea răspunderii guvernamentale, deoarece actul normativ respectiv reglementează probleme de interes naţional, care vizează prezentul şi viitorul Statului Român, integritatea şi suveranitatea sa.

S-a evidenţiat necesitatea, ca la baza adoptării unei legi de o asemenea importanţă, să stea studii temeinice elaborate de Academia Română şi alţi specialişti din mediul universitar şi din instituţiile abilitate ale statului.

S-a solicitat ca proiectul legii Statutului minorităţilor să fie pus în dezbaterea Parlamentului României, numai după apariţia reglementărilor unitare ale Uniunii Europene, în problema minorităţilor naţionale.

S-a hotărât participarea reprezentanţilor mediului academic şi ai Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş la dezbaterea proiectului legii Statutului Minorităţilor Naţionale, din cadrul Comisiei pentru drepturile omului şi minorităţi, din cadrul Camerei Deputaţilor.

S-a solicitat înfiinţarea unei Comisii care să efectueze o anchetă parlamentară în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş pentru cercetarea aspectelor referitoare la disoluţia Satului Român, discriminarea, marginalizarea şi asimilarea românilor din cele trei judeţe şi activitatea organizaţiilor maghiare de extremă dreaptă care acţionează nestingherite în spaţiul public românesc.

S-a cerut iniţierea unor proiecte de legii privind susţinerea finaciară, de la bugetul central de stat, a unor publicaţii româneşti din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş şi continurea demersurilor în vederea asigurării finanţării, de la bugetul central, a proiectelor culturale ale asociaţiilor, ligiilor şi fundaţilor membre ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş.

S-a convenit înfiinţarea, din rândul parlamentarilor, aparţinând întregului spectrul politic românesc, a unui “Pact pentru România”, care să militeze pentru promovarea valorilor şi identităţii româneşti şi contracararea războiului de imagine care se duce împotriva României.

Academician Dinu C Giurescu: Ce este „naţional” în „Legea educaţiei naţionale”? O putem socoti, cu temei, „Legea educaţiei fără patrie”


Academicianul si eminentul istoric Dinu C Giurescu a tras un semnal de alarmă grav, încă de anul trecut, faţă de Legea Educaţiei Anti-Naţionale, care prevede predarea Istoriei şi Geografiei în limbile minorităţilor naţionale, şi pe care încearcă să o modifice acum deputatul clujean Mircia Giurgiu.
În avertismentul profesorului, pe care îl redăm mai jos, Dinu Giurescu atrăgea atenţia că „Punerea în aplicare a unor atari prevederi va contribui în mod direct, prin şcoală, ca naţiunea română să devină, treptat, o populaţie cu un vag sentiment al identităţii sale. Ţelul ultim este ca noile generaţii să nu mai gîndească la patrie, la rostul şi menirea României în Europa, să nu mai ştie de aportul românilor la istoria şi civilizaţia europeană, să nu mai aibă sentimentul demnităţii naţionale, nici individual, nici colectiv”. „În final – scrie profesorul cu mare amărăciune -, ne putem întreba de ce „Legea educaţiei naţionale” este intitulată aşa? Ce este „naţional” în ea?”. „Ea preconizează o educaţie în care nu se află sentimentul şi identitatea României. O putem socoti, cu temei, Legea educaţiei fără patrie.”, conchide academicianul Dinu C Giurescu in analiza preluata de Ziarişti Online.
Educaţie fără patrie Autor: „Legea educaţiei naţionale”, asumată de guvern şi considerată neconstituţională de Curtea Constituţională, enumeră în articolul 3 „principiile care guvernează învăţămîntul preuniversitar şi superior din România”. Sînt 13 principii referitoare la: echitate, calitate, relevanţă, eficienţă, descentralizare, răspundere publică, „garantarea identităţii culturale a tuturor cetăţenilor români şi a dialogului intercultural”, autonomie universitară, libertate academică, transparenţă, „independenţa faţă de dogme religioase şi faţă de doctrine politice”, incluziune socială, „centrarea educaţiei pe beneficiarii acesteia”. Un principiu lipseşte cu desăvîrşire: cunoaşterea istoriei şi culturii româneşti. Absenţă cu urmări de durată, cînd examinăm şi alte articole ale acestei legi.
* Într-adevăr, în articolul 4 citim că „educaţia şi formarea profesională a copiilor, tinerilor şi a adulţilor, au ca finalitate principală formarea competenţelor” pentru:
a) „împlinirea şi dezvoltarea personală”;
b) „integrarea socială şi participarea cetăţenească activă în societate”;
c) „ocuparea unui loc de muncă şi participarea la funcţionarea şi dezvoltarea unei economii durabile”.
Rezultă că instruirea şi formarea profesională nu au de fel nevoie de cunoaşterea creaţiei culturale şi a istoriei României, a rostului ţării noastre în această parte a Europei. Formăm noi generaţii fără conştiinţa apartenenţei la România.
* Lucrul capătă proporţii la articolul 37, aliniatul 1, care precizează: „În cadrul învăţămîntului preuniversitar, cu predare în limbile minorităţilor naţionale, toate disciplinele se studiază în limba maternă, cu excepţia disciplinei Limba şi literatura română”. Iar aliniatul 2 a) din articolul 37 precizează: „Disciplina «Limba română» se predă pe tot parcursul învăţămîntului preuniversitar, după programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă”. Pentru ca să nu existe nici o îndoială asupra intenţiilor legiuitorului, aliniatul 5, din acelaşi articol 37, adaugă: „În învăţămîntul primar, gimnazial şi liceal cu predare în limbile minorităţilor naţionale, Istoria şi Geografia României se predau în aceste limbi…” (sublinierile D.C.G.) Aceste prevederi au fost însuşite de guvern şi urmează să fie supuse Parlamentului fără discutarea lor, prin procedura asumării răspunderii. Asumare care înseamnă aprobarea lor automată, întrucît coaliţia de guvernămînt deţine majoritatea absolută în Camera Deputaţilor şi în Senat.
În rezumat, prevederile citate mai sus înseamnă că: Istoria şi Geografia României vor fi predate în limba minorităţii naţionale respective; Limba română va fi predată acestor minorităţi ca o limbă străină.
* Punerea în practică a acestor prevederi ne duce departe. a) Istoria şi Geografia României poate fi predată, în România, în limba maghiară, dar şi în germană, ucraineană, sîrbă, în graiul romilor, de ce nu în limbile celor 15 minorităţi reprezentate în Parlamentul din Bucureşti. b) Întrucît România este stat cu drepturi depline în Uniunea Europeană, europarlamentarii români din coaliţia guvernamentală ar putea propune Parlamentului de la Strasbourg extinderea predării Istoriei şi Geografiei ţărilor membre în limbile minorităţilor naţionale ale ţărilor respective. Ca urmare: Istoria Bulgariei să fie învăţată în limba turcă; Istoria Macedoniei, în limba albaneză; Istoria Italiei, în limba germană; Istoria Serbiei, în limba ungară etc. c) Ca o extindere a „dialogului intercultural”, predarea Istoriei şi Geografiei în limbile minorităţilor etnice poate fi extinsă şi la minorităţile de dată recentă din ţările europene. Ca urmare: Istoria Germaniei să fie predată în limba turcă; Istoria Estoniei, în limba rusă; Istoria Letoniei, în limba rusă; Istoria Moldovei, în limba rusă şi în găgăuză; Istoria Ucrainei, în limba rusă etc.
*Chiar dacă asemenea „iniţiative” nu ar fi pe placul parlamentarilor europeni, este foarte probabil, ca „principiile” din articolul 37 (vezi mai sus) să se regăsească şi în noua versiune a „Legii educaţiei naţionale”.

Acad. Dinu C. Giurescu

"Ne intrebam pe buna dreptate: doreste actuala majoritate parlamentara - PDL, UDMR, UNPR si minoritati - sa destrame teritorial Romania?"

In 10 februarie recent, "pe neobservate", asa cum isi doreste Marko Bela, senatorii Puterii au lasat sa treaca pe sub nasul Opozitiei proiectul legii unei noi regionalizari a Romaniei, pus in opera de UDMR. Fara a explica de ce actualele opt regiuni de dezvoltare nu sunt bune, fara nici o presiune din partea UE si aparent fara nici o logica, liderii UDMR-isti au continuat practicarea a ceea ce stiu ei cel mai bine: santajul. Din confruntarea cu partidele romanesti ahtiate dupa putere, astazi, ca si ieri si alaltaieri, organizatia cu rol de partid etnic a iesit intotdeauna invingatoare. Pas cu pas, urmarindu-si programul si "viziunea" pe terme

n lung, UDMR a santajat tot ce se putea, a obtinut tot ce si-a dorit, a aplicat intregul "arsenal istoric" al gherilei etno-centriste, separatiste, autonomiste. Cu o doza uriasa de aroganta si sfidare, liderii asa-zisi "europeni" ai maghiarimii din Romania au avut curajul sa propuna guvernantilor de la Bucuresti refacerea hartii tragice din 1940, cand pumnalul horthysto-hitleristo-mussolinian a fost infipt in trupul Transilvaniei. Cum aceasta sfidare nu e de ajuns pentru indeplinirea planurilor autonomiste, UDMR face presiuni asupra guvernantilor sa treaca, in paralel, si Legea Minoritatilor prin asumarea raspunderii guvernului - metoda prin care guvernul Boc a daruit, de curand, liderilor UDMR-isti istoria si geografia in limba maghiara, precum si o intinsa lista cu discriminari pozitive in invatamant. In acest mod, sefii celei mai insemnate minoritati etnice din Romania obtin supra-drepturi, orientate fatis spre separatism etnic si chiar spre anularea de facto a unirii Transilvaniei cu Tara Mama. Ne aflam, practic, in stare de "alarma la vedere", cum se spune in aviatie, deoarece UDMR nu mai face nici macar un minim efort pentru a-si masca intentiile. In acest context, de o gravitate extrema pentru destinul statului national unitar roman, am considerat necesar sa aflam opinia unuia dintre marii nostri istorici, academicianul si profesorul Dinu C. Giurescu.

"Nu inteleg cum o scoala cu numai 5-6 elevi maghiari continua sa functioneze, in timp ce o scoala cu 10-15 elevi romani se inchide"

- "Repetabila alianta" dintre UDMR si partidele care s-au perindat pana acum la putere implineste, azi-maine, 20 de ani. Cum vedeti, domnule profesor, aceasta evolutie?

- Dupa 1990, minoritatile etnice, indiferent de numarul lor, au obtinut un statut extrem de generos, avand, printre altele, reprezentanti in parlament, in mod automat. Se detaseaza la mare distanta maghiarii, condusi de UDMR - o entitate cu un statut nedefinit: nici partid politic, nici organizatie neguvernamentala. Nu conteaza insa daca este sau nu partid politic. Interesant este sa urmarim ce a obtinut UDMR, participand la toate legislaturile si aproape la toate guvernele. Va spun de pe acum: nu am nimic impotriva daca UDMR participa la guvernul central; ei au oameni bine pregatiti, trebuie sa recunoastem, iar multi din generatia mai batrana, nu din cea tanara, vorbesc bine romaneste. Ca urmare, pot sa aiba o contributie pozitiva la gospodarirea treburilor tarii. Lucrurile incep sa se strice acolo unde aceasta organizatie incearca sa obtina mai multe drepturi decat marea majoritate a romanilor. O sa ma refer la un domeniu pe care il cunosc mai bine: Legea Educatiei. Aceasta lege ii imparte pe scolari in doua mari categorii: 92% din elevii romani de scoala generala si liceu au mai putine drepturi decat 8% din elevii minoritatilor. Foarte bine ca tineretul minoritar are drepturi multe, dar vreau ca aceleasi drepturi sa fie extinse si asupra romanilor. Atunci suntem de acord. Dar ca majoritatea sa fie discriminata negativ in favoarea minoritatii e un lucru pe care nu-l inteleg. Nu inteleg cum o scoala cu numai 5-6 elevi maghiari continua sa functioneze, in timp ce o scoala cu 10-15 elevi romani se inchide. Cea dintai capata personalitate juridica, in timp ce a doua nu. O anomalie! O lege foarte greu de inteles. Al doilea exemplu: nici unul dintre cele 23 de "principii directoare" ale legii nu face trimitere la necesitatea cunoasterii istoriei, creatiei si civilizatiei romanesti. In schimb, cand e vorba de minoritari, se spune explicit ca trebuie sa cunoasca istoria, traditiile, civilizatia comunitatii respective. De acord sa cunoasca ei, dar de ce nu si noi? Mai mult, istoria este acceptata ca materie a "bacalaureatului national" numai la clasele umaniste, iar manualul de clasa a XII-a nu se mai numeste "Istoria romanilor" ci, simplu, "Istorie". Cui ii e rusine de istoria romanilor? Curioasa scapare...

- De ce credeti ca i-au taiat pe "romani" din titlul manualului?

- Ca sa se piarda identitatea nationala a romanilor. O spun cu toata seriozitatea, cu deplina raspundere: mai multe fapte asemanatoare merg catre acest scop. Tineretul sa nu mai aiba constiinta apartenentei la un neam. Sa fie un tineret de asta, euro-atlantic, axat pe valori precum mall-uri, vacante, calatorii, breaking news, vibe radio etc. Pentru minoritati, vom avea insa manuale diferite, in limbile lor materne. In acest caz, ma intreb de ce? Credeti c -o sa cunoasca mai bine istoria si geografia Romaniei, daca le-o traducem in maghiara sau germana? Mi se pare extrem de stranie aceasta prevedere. Daca vorbim, in context, de Tirolul austriac, atat de des invocat de UDMR, cred ca germanii din Italia (din Tirol) ar fi foarte mirati daca, intr-o zi, li s-ar spune ca vor invata istoria Italiei in limba germana, si nu in italiana, cum se intampla in prezent. Ar fi uimiti sa auda ca limba italiana, limba statului in care traiesc, le este predata ca limba straina, cum se intampla cu limba romana in scolile maghiare de la noi. Am senzatia ca toate aceste revendicari ale UDMR, satisfacute "la moment" de majoritatea romaneasca santajabila, tind la o separare completa a minoritatii maghiare de majoritatea romaneasca: "Nu mai vreau sa am de a face cu dumneata! Nici in educatie, nici teritorial, nici ca simboluri, nimic. Sa ne separam!". Bine, dar totusi traim intr-un stat care are granite recunoscute international, un stat national ce vine din istorie, sunt realitati pe care nu le putem nega... "Ei, bine: noi vrem separare!". Aici mergem... Si-mi pun intrebarea: domnilor de la UDMR, doriti ca aceasta separare, sa-i zicem culturala, sa duca la o separare teritoriala? Intrebare retorica, se intelege...



"Regionalizarea "marca UDMR" urmareste clar desprinderea partii de nord si nord-vest a Transilvaniei, cu o suprafata de peste 50.000 de kilometri patrati, de sub suveranitatea statului roman"

- Prin Senat a trecut o lege otravita, prin care UDMR urmareste sa-si decupeze din Romania propria tara, mergand pe granitele trasate in 1940. Cat este de grav acest lucru, domnule academician?

- Pornind de la Regulamentul Parlamentului European si al Consiliului European, Guvernul Roman a initiat si Parlamentul a aprobat Legea nr. 315/2004, privind dezvoltarea regionala, stabilind opt regiuni de dezvoltare si pastrand impartirea pe judete. In 2009, senatorii si deputatii UDMR au inaintat Senatului o propunere legislativa noua pentru "modificarea si completarea Legii 315/2004". �


Propunerea consta in formarea a 16 regiuni si 5 macroregiuni de dezvoltare, in locul celor 8 existente in prezent. Expunerea de motive nu explica de ce impartirea pe cele 8 regiuni de dezvoltare din 2004 ar trebui inlocuita. De notat ca denumirea de "judet" nu apare nicaieri in propunerea UDMR, ceea ce inseamna ca judetele ar urma sa dispara. Mai mult, cele 16 regiuni de dezvoltare reprezinta o faza intermediara, cu o durata de 3 ani, spre cele cinci macroregiuni, obligatorii, spera UDMR, din 2013. Desfiintarea judetelor ar fi un unicum in Uniunea Europeana, unde asemenea unitati teritoriale de baza exista in continuare, in toate tarile. Intre cele 16 proiectate regiuni de dezvoltare, la nr. 14 figureaza "Covasna-Harghita-Mures", fiind astfel reconstituita teritorial, pe baze etnice, fosta "Regiune autonoma maghiara" din anii 1952-1958. Insa aspectul cel mai grav existent in propunerea UDMR priveste Macroregiunea de nord, trasata pe aceeasi granita cu cea atribuita Ungariei prin "arbitrajul" puterilor Axei din august 1940. Sa fie o simpla coincidenta? De ce n-au redesenat granitele din 1916, ca tot acelasi lucru ar fi fost? Coroborata cu Legea Statutului Minoritatilor si cu Legea Educatiei, regionalizarea "marca UDMR" urmareste clar desprinderea partii de nord si nord-vest a Transilvaniei, cu o suprafata de peste 50.000 de kilometri patrati, de sub suveranitatea statului roman. Cred insa ca nu se va ajunge aici, daca romanii vor reactiona pentru apararea individualitatii si drepturilor lor, respectand in acelasi timp toate preceptele UE.

"Propunerea UDMR de impartire a Romaniei pe regiuni a trecut de una dintre Camere, fara sa fi avut loc nici un fel de dezbatere si nici un fel de discutie in public, fiind, totusi, vorba de o chestiune de interes national"

- Care ar putea fi urmarile manevrelor UDMR-iste?

- Evenimente relativ recente (vezi fosta Iugoslavie) au demonstrat ca nu este prea complicat sa se constituie un "nou stat" pe teritoriul unui stat european, fie prin mijloace militare, fie altele, cu concursul sustinut al mass-mediei internationale. Este un posibil precedent care, adaptat, poate fi invocat si pus in practica si in Romania. Anume, o detasare de facto, prin regionalizare si mijloace economice (investitii mari) menite sa arate tuturor locuitorilor avantajele noii impartiri teritoriale.

- Cum a fost posibil ca Senatul sa adopte propunerea prin aprobare tacita?

- Printr-o manevra initiata de liderul majoritatii PDL din Senat. Fapt e ca propunerea UDMR de impartire a Romaniei pe regiuni a trecut de una dintre Camere, fara sa fi avut loc nici un fel de dezbatere si nici un fel de discutie in public, fiind, totusi, vorba de o chestiune de interes national si care priveste destinul a milioane de cetateni romani. Pana si regimul comunist a fost mai... democratic la acest capitol decat autoritatile actuale. Cand Ceausescu a renuntat, in 1968, la impartirea in raioanele si regiunile de tip sovietic, propunerea de revenire la judete a fost publicata in presa, cu harta respectiva, spre dezbatere publica. Iar definitivarea, atunci, in 1968, a tinut seama si de opiniile venite din public, ca, de exemplu, constituirea a doua judete, Braila si Galati, in locul unuia singur, cum doreau initial tovarasii. Asta a fost atunci. Dar e posibil, oare, ca intr-un sistem cu mai multe partide si presa libera, constituirea unor noi regiuni de dezvoltare, cu consecinte ce pot duce foarte departe, sa treaca pe tacute, pe furis, ascunsa cu totul opiniei publice?! Ne intrebam pe buna dreptate: doreste actuala majoritate parlamentara - PDL, UDMR, UNPR si minoritati - sa destrame teritorial Romania?

Citeste tot articolul

Minimalizarea cu tenta vulgarizatoare
In aceeasi maniera a minimalizarii cu tenta vulgarizatoare este prezentat Pogromul de la Iasi, din 29 iunie-1 iulie 1941. „In urma deschiderii focului asupra trupelor romane si germane, la Iasi, in oras, au loc executii sumare si arestari ale locuitorilor evrei. Un mare numar de evrei arestati au fost imbarcati in trenuri, in vederea deportarii, circulind in conditii inumane (aglomerari excesive, lipsa de apa etc.). Potrivit estimarilor, in aceste imprejurari cca 4.000 de evrei si-au pierdut viata.“16 Fara a relua drama evreilor din Iasi in vara 1941, voi aminti doar ca: 1. asa-zisa deschidere a focului a fost o manipulare a autoritatilor romane. Exista documente privind neverificarea zvonurilor despre faptul ca evreii ar fi tras focuri de arma asupra soldatilor romani sau germani. O asemenea retorica, astazi, care vine in contradictie cu lucrari si documente publicate, accesibile, exprima o atitudine de negare prin omisiune a Holocaustului. Ea este, de altfel, intarita de cifra care prezinta numarul victimelor. Problema sensibila, asupra careia, in general, nu vreau sa ma opresc, intrucit consider ca pentru cei mai multi cunoasterea Holocaustului ar trebui sa fie o problema de istorie, de responsabilitate sau de morala, si nu una de numerologie. Cu toate acestea, in acest caz, reducerea numarului victimelor este una flagranta si probabil nu intimplatoare. In Pogromul de la Iasi au murit cca 13.000 de evrei nevinovati!

Un alt eveniment de un dramatism exceptional si care a facut ca din responsabilitatea directa a lui Ion Atonescu sa fie ucisi mii de evrei s-a petrecut la Odessa. In octombrie 1941, un act de terorism a dus la explozia cladirii unde se afla Comandamentul trupelor romane. Drept represalii, au fost luati ostatici si asasinati in conditii de bestialitate peste 20.000 de evrei. In oras, evreii au fost spinzurati. Un convoi de cca 22.000 de evrei a fost dus la Dalnic si inchis in 9 magazii (baraci). Baracile au fost mitraliate, incendiate, iar ultima a fost aruncata in aer17. Istoria Romaniei in date prezinta o mistificare grosolana a acestor evenimente, a caror cruzime si barbarie a intrecut-o chiar si pe cea a nazistilor. La 22 octombrie 1941, „o explozie – pusa la cale de partizani sovietici – distruge Comandamentul Militar Roman din Odessa, provocind pierderea a 135 de militari (79 ucisi, 43 raniti si 13 disparuti), dintre care 128 romani si 7 germani. Intre cei ucisi s-a aflat si generalul Ion Glogojanu, comandantul Diviziei 10 infanterie. Executii au avut loc si la Dalnik (in apropiere de Odessa), unde fusese evacuat cu forta un mare numar de evrei din Odessa“18. Cine a masacrat evreii din Dalnic? Partizanii sovietici care au distrus prin explozie cladirea Comandamentului? Textul acestui „instrument de lucru“ nu este clarificator si nu reuseste sa surprinda esenta evenimentelor. Dimpotriva. In acest context, merita observat ca cele relatate de mine despre efectele actiunii teroriste din 22 octombrie, precum si cele notate in Istorie... ocupa acelasi spatiu tipografic. Enunturile par a fi de la alte evenimente.

In logica discursului minimalizator fata de Holocaust, cu efecte perverse, daca nu favorizante, asupra personalitatii lui Antonescu, se inscrie si prezentarea datei cind s-a luat hotarirea renuntarii la „solutia finala“ pentru evreii din Vechiul Regat. Prilejul este bun atit pentru a mentiona numarul evreilor salvati, dar si pentru a sublinia rolul principal al maresalului. Practic, alti factori favorizanti, despre care am amintit, sint neglijati. La 13 octombrie 1942, „Consiliul de Ministri a decis oprirea deportarii evreilor din Romania in Polonia, in vederea aplicarii «solutiei finale». De fapt aceasta hotarire de a nu aplica «solutia finala» fata de evreii din tara a fost luata cu aproximativ cinci saptamini inainte de inceperea ofensivei antisovietice de la Cotul Donului si Stalingrad. Astfel, 292.149 de evrei din Romania au ramas in viata, prin decizia maresalului Ion Antonescu, indiferent de motivarile ei, de a nu pune in aplicare «solutia finala» ceruta insistent de autoritatile naziste“19. La nici unul dintre evenimentele distructive pentru evrei amintite in Istorie... nu se mentioneaza vreo responsabilitate institutionala sau personala. De aceasta data insa, Antonescu este salvat sau absolvit. Istoria... ilustreaza cum o istorie poate fi receptata printr-o retorica revizionista construita cu ajutorul limbajului dublu, folosit pentru a consolida soclul unui simbol nationalist renascut dupa 1990.

Un ultim amanunt care spune multe despre cum se poate scrie o istorie in date, chiar daca este adaugita si revizuita. Bibliografia de la sfirsitul volumului se opreste la anul 2002, desi cartea este editata in 2007! Din bibliografie lipsesc Raportul final al Comisiei Wiesel (2005), J. Ancel, Contributii la istoria Romaniei. Problema evreiasca (2003), R. Ioanid, Maresalul Antonescu si evreii (1997) sau volumele de documente publicate la editura Hasefer. In bibliografie apar Alex. Mihai Stoenescu, Armata, Maresalul si evreii (1998) si Contributia evreilor din Romania la cultura si civilizatie (coord. N. Cajal si H. Kuller, 1996). Probabil ca autorii volumului, prin bibliografia despre istoria evreilor oferita, opteaza pentru alternativa „relevarea contributiei evreilor la modernizarea Romaniei.
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=19220&xrubrica=OPINII&return=arhiva&xnrrevista=407