Mendelssohn-Bartholdy[V]

Partitură semnată de Felix Mendelssohn, descoperită în SUA

Mihai COJOCARU - MUZICĂ. Mendelssohn sau dezavantajul originilor
Deşi 2009 este un an
generos în aniversări şi comemorări muzicale, nici una nu
pare să intereseze suficient organizatorii de evenimente
popular-culturale. Potenţialul de piaţă al numelor vizate –
Händel, Haydn şi Mendelssohn – arată onorabil, dar cu un
impact insuficient de atrăgător pentru prime time news. Probabil că
prima explicaţie ar fi de găsit în scuturarea celor trei de
coroanele şi epoleţii acordaţi cu entuziasm de contemporani, în
favoarea unor eroi mai strălucitori. Elvis Presley a fost regele
rock’n-rollului, dar doar pînă la Michael Jackson, învestit
king of pop şi sanctificat the greatest of all time, graţie aurei
lacrimogene a morţii premature. Desigur, gusturile intens hrănite
prin media muzicii uşoare nu pot fi luate la fel de în serios
ca o istorie critică veche de 150 de ani, dar întrebarea cu
privire la justeţea judecăţilor estetice rămîne.
Compozitori consacraţi, aniversaţii amintiţi mai împart, pe
lîngă reputaţie, şi pierderea statului de idol avut cîndva:
Händel n-a avut concurenţă în vocal-simfonic vreo 70 de
ani, pînă la redescoperirea lui Bach; Haydn a fost ales geniul
veşnic tînăr, doar pentru a îngroşa peste puţină
vreme rîndurile respectabililor, la apariţia lui Mozart;
Mendelssohn, în sfîrşit, a ratat scenariul romantic al
apoteozei postume, alunecînd din Panteon odată cu dispariţia
fizică.

Dacă Mozart a murit prea
tînăr, la aproape 36 de ani, lăsîndu-ne să regretăm
neîmpăcaţi lipsa unei Simfonii nr. 42, cei 38 de ani ai lui
Mendelssohn nu impresionează decît, cel mult, uman. Ambiguu
prin origini, anacronic prin fapte, irelevant prin consecinţe,
compozitorul care „a început ca un geniu şi a sfîrşit
ca un talent“ (Hans von Bülow) nu a avut vreo calitate care să
nu-i fie ulterior imputată. Mai întîi, educaţia. Născut
într-o famile bogată şi faimoasă – nepot al marelui
filozof Moses Mendelssohn şi fiul bancherului Abraham –, micul
Felix s-a lansat drept copil-minune într-un secol XIX deja
obişnuit cu astfel de miracole, în conservatorul Berlin, oraş
avid de atingerea unei glorii culturale pe măsura celei militare. Nu
există, practic, un muzician mai educat decît el. Admiraţia
în faţa multitalentului său – la 16 ani traducea din
Horaţiu, picta şi scria poezii – s-a transformat mai tîrziu
în motiv de condescendentă repudiere, de pe poziţia avîntului
îndrăzneţ al originalităţii. Studierea intensă a lui Bach
şi Händel, compunerea de fugi şi canoane, păstrarea formelor
clasice, dexteritatea precoce în stăpînirea genurilor
serioase respectau toate condiţiile de breaslă şi burgheze ale
revendicării autorităţii, atrăgîndu-i respectul lui Goethe
şi Cherubini, dar l-au ajuns din urmă, plasîndu-l printre
clasicişti, academici şi alte grupuri cu proastă reputaţie.


Crescut de Zelter la
Singakademie, Mendelssohn şi-a consumat cea mai importantă parte a
vieţii în compunerea de muzică vocală religioasă. După ce
a ascultat cursurile lui Schleiermacher, ţinute la Universitatea din
Berlin, s-a angajat entuziast în revigorarea protestantismului,
considerîndu-se un apostol al răspîndirii unui nou
sentiment al sacrului în artă. Nobil în intenţii şi
prolific în acţiuni, nu avea însă cum să intuiască
întorsătura pe care a luat-o istoria. Confruntată cu
pozitivismul şi individualismul, imaginea sa de titan al muzicii
corale a căpătat profilul pseudopietist şi filistin al anilor
prepaşoptişti şi i-a fost ataşată ca un stigmat poziţia deloc
măgulitoare de vîrf al epocii Biedermeier. Să te naşti ca un
nou Mozart – ce binecuvîntare! Să rămîi apolinic în
mijlocul tuturor revoluţiilor – ce oroare! La sfîrşitul
secolului care ne-a lăsat gustul pentru excese, aproape nimeni nu-i
mai acorda lui Mendelssohn recunoaşterea vreunei reuşite. În
cultivarea tradiţiei – epigon, niciodată continuator în
progres; în obsesia timpului pentru poetica muzicală –
inspirat, dar întrecut de Schubert şi de prietenul său
Schumann; în vocal-simfonic – conformist şi sentimental,
inventator al kitsch-ului muzical religios; în instrumental –
nici profund, nici virtuoz. Dacă popularitatea enormă de care se
bucura creaţia pentru cor în spaţiul anglo-saxon, şi care o
depăşea cu mult pe cea a muzicii simfonice şi de operă, i-a
asigurat celebritatea (pentru a ajunge, în posteritate, un
dezavantaj major), nici măcar faima de
compozitor-al-unei-singure-lucrări (ca mulţi alţii) nu l-a scutit
de observaţii ironice: Concertul pentru vioară şi orchestră a
rezistat în timp nu datorită valorii, inferioară celor cu
adevărat mari, ci doar pentru că acestea din urmă se numără pe
degetele de la o mînă.

Vorbind de origini, toate
ambiguităţile rămîn secundare în comparaţie cu
destinul pe care l-a împărţit cu Heine, Meyerbeer sau Kurt
Weill: iudeitatea. Aici, Mendelssohn îşi caută şi astăzi
confortul, unii evrei avînd dificultăţi în a-i tolera
convertirea la creştinism. Deşi astfel de perspective nu mai joacă
nici un rol în analiză, un secol de denigrare a lăsat urme
durabile în percepţia creaţiei sale, rămasă în mare
măsură subapreciată, tendenţios interpretată sau, pur şi
simplu, necunoscută. La doar trei ani după moartea sa, Richard
Wagner publica celebrul eseu Iudeitatea în muzică, care avea
să marcheze începutul includerii antisemitismului în
discursul muzicologic. Pe aceste baze ideologice, neoclasicismul
celui mai mare compozitor evreu de pînă atunci era semnul
artificialului şi al mimetismului, la rîndul lor expresii ale
identităţii alogene. Aberaţiile au culminat cu intervenţia
brutală a regimului nazist, care l-a exclus din programele de
concert şi i-a distrus statuia aşezată în faţa
Conservatorului din Leipzig, pe care compozitorul îl fondase în
1843.



Cum este privit astăzi
Mendelssohn, după 200 de ani de la naştere? Statuia refăcută a
fost dezvelită la Leipzig abia în 1993, oraşul care îi
datora transformarea orchestrei Gewandhaus într-un brand
internaţional. După al Doilea Război Mondial, Concertul pentru
vioară a ajuns unul dintre opusurile răsfăţate de solişti şi de
explozia caselor de discuri, care i-au intuit succesul de piaţă
imbatabil. Pe lîngă greoii Beethoven şi Brahms, mi minorul
lui Mendelssohn şi-a reconvertit în atuuri situarea mediană,
între fluiditatea solară a lui Mozart şi patetismul nemăsurat
al lui Ceaikovski. Pericolul monopolizării atenţiei şi al
interesului de către op. 64 s-a evitat, în ultimii ani, prin
publicarea pentru prima dată a integralei creaţiei sale, prin
cercetări ştiinţifice extinse şi cu ajutorul înregistrărilor
de piese inedite. Paradoxul genialităţii minore a început să
facă loc unei perspective nuanţate, pentru care criteriile nu mai
sînt universale şi moştenite, ci provin din zona studiilor
culturale şi a analizei practice. Complexitatea trăsăturilor şi a
destinului mendelssohnian îşi pierde conotaţia negativă a
rezistenţei la sistematizare pentru a le cîştiga pe cele,
mult mai atrăgătoare acum, ale diversităţii şi deschiderii la
multiple interpretări.

Mendelssohn- Bartholdy, aniversat



BICENTENAR. Astăzi se împlinesc 200 de ani de la naşterea compozitorului german Felix Mendelssohn-Bartholdy (1809-1847), una dintre figurile de bază ale muzicii romantice. [Citeste]