Marian[V=]

http://www.survivors-romania.org/text_doc/dupa_4000_de_ani.htm

Niciodată nu m-am simțit jidan
Niciodată nu m-am simțit jidan


Oricare evreu tresare când aude cuvântul jidan. De când antisemitismul a devenit o ideologie, adică de circa o sută de ani și mai bine, jidanul nu mai este o noțiune neutră. El are echivalentul rusesc- jid, germanul Schweinjude, etc. Nu este la fel de jignitor ca termenul de țigan, deși nici țiganii nu mai doresc să fie numiți astfel. Trebuie să recunosc că , trăind în România, nu am avut ocazii prea dese să mi se spună direct jidan. Am avut parte de unele discriminări, dar ele erau „motivate” de existența unor rude în străinătate. După 1989, cuvântul jidan s-a cam „legitimat”, ceea ce se explică prin dispariția cenzurii. Iată și o latură pozitivă a cenzurii. Conștiința mea de evreu a fost determinată de lecturi positive și … negative. Am învățat din nou istoria poporului meu, dar am citit și citesc cu mare mâhnire texte publicate pe ici, pe colo, comentarii pe ici, pe colo. Evrerii din Diaspora, în marea lor majoritate iubesc Statul Israel, deși existența sa este contestată și pusă în pericol permanent încă de la înființare, din 1948. Cine nu este conștient că un stat înconjurat de un miliard și ceva de musulmani, din care mulți inamici declarați ai Israelului, este în pericol permanent? Ce este de făcut?
Să scrii că Statul Israel poate să dipară este la fel de straniu cum ai spune că SUA, Rusia, alte state pot să dispară în viitor. Realismul este confundat adesea cu depresia nervoasă, cu pesimismul maladiv. Declarația mea nu ajută, desigur, pe nimeni, eu îmi fac datoria să mă exprim. De ce nu mergem noi, toți evreii din lumen în Israel să-l apărăm cu brațul și mintea este o chestiune absolute individuală. Sunt multe cauze. Dar avem acolo rude și strămoși. Noi, evreii nu suntem extremiști. Mă refer la cei cu scaun la cap. Mi-aș dori și eu ca lupul să se împace cu oaia, dar Israelul nu este oaia, nu este mielul de sacrificiu. Indiferent ce declară Obama sau Putin sau Sarkozy sau oricare lider politic, ei nu vor înțelege că sionismul face parte din istoria evreilor ca și Decalogul, ca și primirea Legii.
Dispariția Statului Israel ar însemna dispariția unui stat democratic prin excelență, într-o zonă unde
democrația nu a existat niciodată. Este ca și cum ai spune că Europa ar avea soarta Saharei. Să redevenim un popor fără patrie? Am fost, nu mai vrem să fim. Nimic nu este perfect în lume, evreii nu sunt oameni perfecți, dimpotrivă, sunt cei mai controversați. A te simți jidan înseamnă a accepta Holocaustul ca pedeapsă „divină” sau diavolească. Nu mai dorim un Holocaust nici pentru evrei, nici pentru oricare alt popor. Amerindienii au suferit și ei un Holocaust, dar nu au dispărut cu totul. Islamul acum se trezește din nou și visează cucerirea lumii , așa gândesc fanaticii. Petrolul joacă un rol extreme de riscant. Fără petrol nu exista nici o problem „palestiniană”. Arabii ar fi avut o evoluție normal și poate că ar fi înțeles și democrația și capitalismul, așa cum sunt ele. URSS a fost un mare dușman al Statului Israel. URSS nu mai există, așa cum Goliath a căzut lovit de praștia lui david. Nu evrei au distrus URSS, cum nici evreii nu au inventat comunismul. Nici SUA nu este o creație evreiască. Tot ce scriu aici este știut, dar unii vin cu noi și noi teorii, ba rasiste, ba mitologice, cu hazarii, cu conspirațiile iudeo-masonice, etc. orice adevăr conține o minciună și invers. Nu pentru
a demonstra falsitatea acestor teorii există Statul Israel. El există pentru că istoria l-a adus pe harta lumii. Un război nuclear? Doamne ferește, dar asemenea răzbioi ar lovi mai mult în cei care ar iniția asemenea război.O explozie demografică? Evreii vor rezista și la explozia demografică. De ce?
Pentru că nu sunt jidani fricoși, cum credea tatăl lui N. Steinhardt. Avem o demnitate pe care nu o poate nega decât cine și-a pierdut uzul rațiunii.

Polemici: Boris Marian Mehr. Criza criticii române?

Confratele Boris Marian Mehr difuzează un articol polemic pe care îl publicăm aici convinși că pune în evidență un fenomen real și trage un semnal de alarmă necesar. Singura rezervă pe care am avea-o este legată de titlul care, generalizând, pare să ignore că Manolescu și Ștefănescu nu sunt singurii critici literari din România. Iar colecțiile de texte «cronicărești» reșapate, publicate în format mare, cu un titlu inadecvat și împănate cu unele considerații «pseudoteroretice» și istorice nu le ridică la nivelul lui Lovinescu, Călinescu sau la acela al unei adevărate istorii literare, singura existentă pentru perioada de după 1944, cea a lui Marian Popa. Argumentația lui Boris Marian, care își asumă subiectivitatea pe teme literare, are însă o bătaie mai lungă : instituția Uniunii Scriitorilor. în momentul în care Uniunea e pe cale să-și piardă sediul, adică pământul de sub picioare, când se știe că arhiva Uniunii a fost distrusă prin neglijența criminală a acelora care trebuiau să vegheze la protejarea memoriei noastre colective, semnalele de alarmă sunt necesare și ar trebui să fie susținute și de alți confrați.
Dan Culcer



Criza criticii române


Critica română a avut nume mari, pe care le păstrează – Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, apoi o pleiadă de critici, unii proletcultişti, alţii „reformaţi”, astfel că am ajuns acum cu cei mai solizi, curtaţi, cunoscuţi critici - Nicolae Manolescu şi Alex Ştefănescu. Istoriile lor seamănă, aproape că se identifică, metodologic, prin lipsă de metodă. Impresionismul lui G. Călinescu era compensat de capacitatea sa de scriitor. Cei doi corifei şi-au ales nişte nume după criterii de gust personal, aşa consider, au o mare experienţă în domeniul cronicii de întâmpinare, nu sunt teoreticieni, iar Istoriile pe care le-au editat ignoră circa 70 % din ceea ce s-a scris în ultimii 70 de ani. De ce ? De aia. Alex Ştefănescu şi-a explicat demersul – Istoria nu este un cimitir. Ba este, stimate istoric.
Eu, de mic copil vizitam cimitire, în special Bellu şi învăţam multe, m-am închinat la mormântul lui Eminescu şi al altora. Că Istoria nu estze o carte de telefon, asta este adevărat. NU toţi care au scris ceva trebuie să fie incluşi. Dar un istoric al României, întreb, ar elimina numele unui voievod numai sub motivul că nu-l apreciază ? Mie nu-mi place Vlad Ţepeş, dar cine ar putea să-l ignore ? Desigur, oricine poate spuner- Boris Marian este supărat că nu a fost pomenit nici de Alex, nici de N. Manolescu. Da, sunt şi am să spun de ce. Nu sunt un prost să cred că am o operă de mare importanţă, dar am scris circa 40 de ani, am publicat 12 cărţi, unele lăudate, altele uitate, ca mulţi autori. I-am trmis lui Nicolae Manolescu aproape toate cărţile, din 1986 încoace. Nici un răspuns. Este un personaj olimpian. Greu de ajuns la marele critic, precum Kafka să intre în Castel. Deşi, coleg şi prieten fiind, aşa sper, că erau prieteni, cu Florin Mugur, ar fi putut aprecia că regretatul poet de mare valoare a dat girul celei de a doua cărţi „Profesorul de fericire”, apărută la Cartea Româneacă, în 1989. A scris bunul critic Gh. Grigurcu. Dar tot Nicolae Manolescu mi-a publicat circa şase articole, în perioada în care era membru al PNL, articole puse chiar în primele pagini ale ROMâNIEI LITERARE. Atunci eram interesant.
Mai departe. Alex Ştefănescu a creat, cu mult har, o rubrică MAŞINA DE SCRIS, la revista FLACĂRA, prin anii 9o. Nu era lună să nu public o poezie de Boris Marian, ba, în aprilie 1990 a scris un articol cu un titlu retoric – „De ce nu se scrie despre BORIS MARIAN ?”. El a întrebat, tot el a răspuns. La circa 19 ani distanță, publică în decembrie 2009, o cronicuţă în care scrie că „autorul încearcă să facă literatură”. De ce ?
Pentru că i-am trimis mai înainte o scrisoare sinceră, personală în care am reproşat diversele hibe şi scăpări din marea sa Istorie literară, pe un ton de cea mai evidentă consideraţie. Nu i-a plăcut, criticii nu suportă critica. Nici medicii nu suportă medicamentele.
Tot istoricul Alex Ştefănescu, redactor şef la RL, se ocupă de câţiva ani de „Tichia cu mărgăritar”, pe care o publică fie în revista coordonată de dumnealui, dar care mai apare şi, în mod penibil, la TV Cultural, unde împuşcă tot ce prinde. Mă întreb, este el oare sadic ? Să presupunem că mulţi oameni fără pic de talent scriu versuri. Este raţiunea lor de a trăi. Nu, Alex Stefănescu vrea să le pună un revolver în mână pentru ca respectivii să se sinucidă. Astfel literele româneşti vor scăpa de mediocrităţi. O purificare spun eu antiumanistă şi anticulturală. înţeleg să nu lauzi o carte proastă, să nu încurajezi un antitalent, dar spectacolele lui Alex Ștefănescu sunt groteşti. Oare USR nu se sesizează că însuşi prestigiul Uniunii este atins de jocul mizerabil făcut de Alex Ştefănescu ? Este el Dumnezeu ? De ar fi şi tot nu ar proceda astfel.
Am încercat să public un protest la ROMâNIA LITERARĂ. Revista suferă de o lipsă de democraţie cronică. Nu mă mir că au plecat Gabriel Dimisianu, Constanţa Buzea, Adriana Bittel, ş. a Lipsă de fonduri, vârsta de pensionare ?
Te pomeneşti că Alex Ștefănescu se va gândi să fiu dat afară din Uniune, că doar poate orice, ca bun şi vechi membru al PNŢCD ce a fost şi nu mai este. O fi la alt partid. Vorba ceea, comunist am fost, acum fie ce o fi.
Eu am fost şi sunt comunist utopic.
Criza criticii este morală. Uniunea Scriitorilor este o binefacere şi este necesară scriitorilor ca un suport moral şi material, am muri mulţi chiar de foame dacă nu ar exista. De aceea apelez la tineri să nu lupte împotrica Uniunii ci să lupte pentru a o aduce la u nalt nivel moral. Nu dizidenţa şi desfiinţarea vor aduce pacea şi cultura, numai bunăvoinţa faţă de noi înşine, curajul opiniilor, exemplul moral, talentul, toate acestea vor asigura un climat de normalitate în obştea scriitorilor.
Unii scriitori nu mai vor să fie membri, nu mai vor să candideze pentru calitatea de membru, nu le trebuie un ajutor material, dar este un fapt întristător. Mă adresez şi membrilor şi nemembrilor Uniunii, cine doreşte să avem un cuvânt în viaţa civică, culturală să reflecteze şi să consolideze Uniunea: nu ca o creaţie a PCR,—s-a terminat cu CC PCR, este o demagogie toxică a compara USR dinaintea lui 1989, cu ce este acum, —dar unele atavisme trebuie îndepărtate. Am spus, Dumnezeu care iubeşte scriitorii, fie cu mine.
Boris Marian

Boris Marian: Realismul între optimism şi pesimism

Ca orice evreu din Diaspora, care nu-şi uită originea, mă gândesc adesea la Israel, ţara în care am numeroase rude şi pe care am vizitat-o numai de două ori. Aş fi rămas acolo, dar diverse motive personale m-au împiedicat. De fapt, cineva trebuie să fie în Diaspora, să se gândească şi să fie cel puţin moral alături de încercatul popor israelian. Dacă aş fi avut vârsta de încorporare, cred că n-aş fi şovăit să lupt pentru salvarea unei ţări pe care cel puţin noi, evreii risipiţi prin lume, ar trebui s-o iubim ca pe lumina ochilor.

În Israel nu este pace de şase decenii, poate chiar de un secol. De ce? Pentru că există şi acum interese de a se menţine o stare „de asediu”, un punct fierbinte, util unor lideri arabi, unor fanatici islamişti. În loc ca milioane de palestinieni, care în 1948 numărau sub un milion, să fie interesaţi în activităţi productive prin investiţii venite din ţările arabe bogate, această masă este întreţinută deja la a treia generaţie cu bani, alimente şi, mult mai rău, cu arme. De unde vin armele? De peste tot. Nimeni nu ştie nimic, toţi ştiu câte ceva. Copii la patru ani învaţă să-i urască pe evrei, să-i considere duşmanii personali, ca şi duşmani ai lui Alah. Unde s-a mai văzut aşa ceva? Nici Hitlerjugend în Germania nu încadra copii care abia dacă ar fi putut ţine o armă. Ne impresionează scena în care un Hitler ajuns la capătul vieţii priveşte cu ochi aproape orbiţi de disperare la tineri de 15-16 ani. Era în martie 1945, la Berlin.
Care este victoria pe care o visează Hamas? De unde a apărut Hamas? Pe cine reprezintă Hamas? Cu ce drept pretinde Hamas să „elibereze” teritoriul pe care evrei veniţi din toate colţurile lumii, dar cei mai mulţi dintr-o Europă maltratată de nazismul holocaustic şi apoi de stalinismul gulaghist l-a transformat într-un stat democrat, economic avansat, cu o civilizaţie de tip europeano-american? Ce au făcut aceşti oameni care ştiu să arunce rachete, să se sinucidă cu explozibili sub haine doar spre a ucide evrei israelieni, eventual şi străini veniţi la lucru, printre care şi români.? Nimic, decât război, război de dragul războiului. Cum spunea Heidegger (un entuziast susţinător al nazismului, dar retras după trei ani de la venirea lui Hitler la putere) - Răul ca voinţă de a face rău, voinţa de voinţă, adică o stare de anormalitate absolută.
Dezbaterea "Gaza 2009", organizată duminică 18 ianuarie 2008 la sediul Centrului Cultural Evreiesc din Bucureşti, a fost cu totul specială, prezenţa şi cuvintele rostite de ES David Oren, Ambasador al Statului Israel, de Preşedintele FCER dr. Aurel Vainer, mesajele trimise de acad. prof. Andrei Marga, de ing. Tiberiu Roth, preşedintele Asociaţiei Sioniste din România, de ES Ambasador Mariana Stoica, acad. C. Bălăceanu Stolnici, ing. Jose Iacobescu, preşedintele Forumului Bnei Brith România, de actriţa Maia Morgenstern, de jurnalişti, analişti politici cunoscuţi în mass media din România, de membri ai obştii evreilor din România, chemarea tânărului regizor Erwin Șimşensohn de a se lupta până la eliminarea pericolului pe care îl reprezintă teroriştii Hamas, ne-au făcut să înţelegem că Israelul nu este singur. Dacă unii nu iubesc pe evrei ori Statul Israel, este o chestiune care îi priveşte, ţine de educaţie şi
cultură, dar fie ca bunul Dumnezeu căruia i s-a adresat Prim Rabinul Sorin Șlomo Rosen, fie ca o lume care înţelege valorile civilizaţiei acestui secol să ajute la salvarea nu numai a evreilor, a umanităţii, de un terorism născut undeva în întunericul unor minţi pervertite ireversibil. Nu sunt nici pesimist, nici optimist la modul iresponsabil. Cred în puterea poporului evreu, care este poporul meu, ca şi în toţi oamenii de bună credinţă, cu credinţă într-un Bine Unic, Suprem. Cred cu tot sufletul şi cu mintea mea de om realist.

Boris Marian: Gerontofobia


Nu credeam în tinereţe să ajung să scriu un asemenea articol. Întâi că eram încredinţat că nu voi trăi mai mult de treizeci de ani. Era o prejudecată, timpul mi-a dat dublu şi ceva peste.



Recunosc că în afară de părinţii mei, care pe vremea adolescenţei mele avea între 40-50 de ani, bunicii mele ( singura supravieţuitoare) cu care discutam greu , ea cunoscând mai bine germana, idişul, ucrainiana, decât româna (era din Bucovina), nu prea mă interesau ... bătrânii. Desigur, în peregrinările mele stăteam cu plăcere de vorbă cu câte un venerabil care îmi povestea ce a fost pe la începutul veacului XX şi mai încoace.
Mama, Dumnezeu s-o aibă în paza Lui, m-a învăţat, printre altele, să respect pe cei mai în vârstă, să salut pe vecinii din bloc, mai în etate, iar Decalogul, pe care l-am citit în tinereţe, împreună cu întreaga Biblie, din pură dorinţă de a o cunoaşte ( nu am practicat religia, nici nu am respins-o) spune că respectul pentru părinţi, implicit poentru cei mai în vârstă este obligatoriu.
Este amuzant că la fiecare cincizeci de ani, oamenii în etate spun, ehei, pe vremea mea era altfel, bătrânii se bucurau de respect. Nu este adevărat. Istoria este un şir de crime oribile. Dacă nu erau crimele, aveam o istorie a culturii şi civilizaţiei dar nu este aşa.
Tinerii, mă refer la o parte, anume aceia care au o viziune deformată asupra timpului istoric, au impresia că totul este veşnic, iar bătrânii sunt o pacoste, o piedică în calea fericirii lor.
Un exemplu cu totul dezastruos este mediatizarea scandalului dintre subdezvoltata Oana Z. şi mama ei. Bătrânii cicălesc, sunt zgârciţi, uituci, răi, invidioşi, plicticoşi. Am întâlnit această tipologie, fără nici o deosebire, şi la tineri, desigur, nu la mulţi. A te considera tânăr şi inteligent numai datorită vârstei este evident o aberaţie. A considera că nici un bătrân, aici se pune şi chestiunea individualizării vârstnicilor, nu mai are capacitatea de a judeca, de a ţine minte, de a crea chiar ceva minunat, este iar o aberaţie. Mă refer aici şi la violenţa verbală şi fizică a unor tineri cu deprinderi huliganice. Mă refer aici şi la tinerii motociclişti, la tinerii proprietari de vehicule scumpe, la afaceriştii de succes, printre care găseşti canalii absolute, dar şi oameni de treabă. Există şi canalii de vârste înaintate. Părul alb nu reflectă obligatoriu o puritate morală, ca şi chelia. Eu, personal, nu mă simt bătrân, iar dacă mi se va întâmpla să capăt acest sindrom, voi fi nefericit sau voi căuta să-l combat cu orice preţ.
Am în faţă trei exemple din ultimii ani – Neagu Djuvara, regretatul Alexandru Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, pe care l-au bălăcărit cu cea mai mare neruşinare Mircea Dinescu şi Cristian Tudor Popescu, ş.a. Există o explicaţie obiectivă, una singură, pentru dispreţul tinerilor faţă de generaţiile născute în secolul XX- dispreţul pentru totalitarismul regimului fals-comunist.
Dar, există un dar, ce garanţie îmi dă mie un om născut la 1980-1990 că nu ar fi suportat cu aceeaşi laşitate acest totalitarism? Laşitatea este o meteahnă umană. Nimănui nu-i place bătaia la tălpi, închisoarea, glonţul îm ceafă. Omul caută să scape, de se poate. Nu mă refer la turnători, am avut şi eu oameni care mi-au făcut dosar. Unii de frică, alţii din răutate. Se ştie.
Închei şi mai adaug doar un aspect. A agresa, în lumea artistică şi culturală, deci inclusiv în lumea scriitorilor, oameni mai în vârstă este de două ori o perversiune. Scriitorul ar trebui să fie un purtător de umanism, după chemarea sa, iar a fi gerontofob înseamnă a fi umanofob. Oricine îmi poate spune că nu sunt poet, scriitor, accept, nimeni nu ştie exact ce poate altul de alături, dar referirea la vârstă mă face să scot Decalogul şi să-i aplic respectivului o corecţie. Desigur, iluzoriu, pentru că nu ştiu să mă bat decât în vorbe.