Netanyahu[V=]

Netanyahu bate în retragere. Şi-a angajat consilier pe probleme legate de graniţele unui eventual stat palestinian

Citiţi mai mult: Stiri si Actualitate > Ultimele stiri si stirile zilei online > Evenimentul Zilei > EVZ.ro http://www.evz.ro/index.html#ixzz1WWmH2RHx
EVZ.ro

Palestina şi brânza, în „meniul“ lui Netanyahu

Şoimii făcători de pace - Cristian GHINEA
Benjamin Netanyahu a devenit premier în Israel. „Bibi“ este un dur. Procesul de pace este în comă, dacă nu chiar mort, spune presa internaţională. Nu pariaţi pe asta. În interviul din care am citat pe larg acum două săptămîni, Amos Oz este întrebat dacă îl vede pe Bibi dînd mîna cu liderul Hamas pe peluza de la Casa Albă. Oz răspunde: „Da, în mod cert. Absolut. Absolut. Pînă acum, aproape toţi premierii de dreapta israelieni au făcut concesii surprinzătoare pentru pace. Begin a cedat Sinai pentru pacea cu Egiptul, Sharon a evacuat Gaza, Netanyahu însuşi a cedat Hebronul“.

Schema este cunoscută: concesiile istorice le fac şoimii. Ei nu au nimic de demonstrat. Porumbeii păcii trebuie să arate că nu sînt fricoşi şi devin obsedaţi de asta. Cazurile celebre sînt De Gaulle care pleacă din Algeria şi anticomunistul Nixon care deschide relaţia cu China. Bibi însuşi, la precedentul mandat, a evacuat Hebronul. Dar exemplul lui Bibi păleşte pe lîngă cel al lui Ariel Sharon.

Avem în română o carte excelentă despre cel mai paradoxal dintre făcătorii de pace ai Israelului: Ariel Sharon şi bătăliile lui politice, de Robert Assaraf, Editura Minerva, 2008. Este mai mult decît o biografie, este o istorie a încercărilor de a face pace între evrei şi palestinieni. Sharon este doar pretextul. Dar ce mai pretext: un om care a fost şi cel mai important inamic al păcii, şi cel mai important susţinător al ei. Un om în comă, care nu trăieşte, dar nici nu a murit, aşa cum pacea Israelului tot pare să învie, dar nu apucă să trăiască. Istoric care devine soldat de elită, erou decorat, forţat să se retragă din armată pentru că era greu de strunit (a fost mereu mai degrabă un pionier care îşi ia puşca din cui ca să apere satul, decît un militar tradiţional). Ajuns parlamentar, îşi începe lunga carieră de opozant al concesiilor pentru pace. În 1973 a organizat manifestaţii de stradă pentru a împiedica Guvernul laburist să facă orice concesie la primele contacte oficiale cu Egiptul şi Iordania. Cînd dreapta israeliană a pus capăt în final lungii domnii a curentului socialist care fondase statul, Arik (numele său de războinic) a devenit ministru al lui Menahem Begin, căruia i-a făcut permanent probleme. Era şeful comisiei care organiza colonii evreieşti în teritoriile cucerite în precedentul război.


Cum alţii de prin guvern ezitau, Arik obişnuia să întrunească comisia dimineaţa devreme, cînd era doar el singur, şi adopta „în unanimitate“ crearea unei noi colonii (întrebat de un ziarist dacă ştie ce face ministrul său, bătrînul Begin a răspuns că ştie întotdeauna, uneori înainte, alteori după). Arik a fost campionul planului de colonizare şi eroul colonilor. Mult mai tîrziu a recunoscut că a fost eşecul vieţii sale: dacă ar fi reuşit să mute un milion de evrei în teritorii, nimic nu ar mai fi schimbat situaţia. Dar de unde să scoţi un milion de evrei dornici să trăiască înconjuraţi de palestinieni în nişte teritorii a căror deţinere era văzută chiar de o mare parte din societatea israeliană ca imorală şi inutilă?

În 1978, Begin a făcut pacea istorică cu Egiptul. Dar înainte de asta, bătrînul nu dorea să renunţe la coloniile din Sinai, aşa că era gata să plece de la negocieri. Arik a dat prima sa dovadă de realism politic: l-a sfătuit să cedeze Sinaiul. Argumentul său: dăm Sinaiul pentru a salva Gaza şi Samaria, părţi din Israelul biblic. În 1989, un alt premier de dreapta, Iţac Shamir, era pe punctul de a face concesii. Arik a organizat rebeliunea internă în partid. Premierul a fost nevoit să se sprijine în Parlament pe laburişti, împotriva propriului partid. Apoi Iţac Rabin face pace cu Arafat, pace care atunci părea istorică. Arik îi transmite, ca de la erou decorat la erou decorat, că ar trebui să-i fie ruşine.

Ajunge candidat al Likud în alegerile pentru şefia Guvernului. Este victorios, pe o platformă dură, spunînd oamenilor că Israelul a cedat enorm, dar palestinienii continuă violenţele (ceea ce era adevărat, dar dumneavoastră ştiţi că asta nu se confundă întotdeauna cu dreptatea). Cîştigă 97% din voturile colonilor din Gaza. E omul lor. El i-a trimis acolo. Arik ajunge în sfîrşit conducătorul poporului său. În sinea sa ştia mereu că va fi.

Valuri de atentate sinucigaşe zdruncinau atunci oraşele. Robert Assaraf le înşiră aproape blazat în carte. Ce va face Arik? Ce poate să facă? Aproape nimic. Se consolează spunînd: eşti puternic atunci cînd te stăpîneşti. Mii de manifestanţi îi strigă la fereastră: „Sharon, fă război aşa cum ştii să faci!“.


Dar Arik nu mai e Arik. E Ariel Sharon şi nu vrea să moară înainte de a aduce pacea poporului său. Un plan vechi zace pe masa Guvernului: un zid între evrei şi palestinieni, o barieră de beton care şerpuieşte Israelul istoric. Nici un guvern nu a avut curaj să îl facă. În opoziţie, Arik s-a opus ideii: ar fi însemnat să recunoşti o graniţă care nu ar fi trebuit să fie acolo, Marele Israel promis de Dumnezeu evreilor nu se poate înghesui după un zid. Premierul Sharon îl face. Opinia publică internaţională (a se citi „pacifist-habarniştii de pretutindeni“) este oripilată, Curtea de la Haga condamnă Israelul. Face zidul cu aceeaşi determinare cu care a făcut pe vremuri coloniile. Şi funcţionează. Atentatele în Israel scad dramatic. Dar coloniile lui au rămas de cealaltă parte a zidului. Protecţia a cîteva mii de coloni suprasolicită o armată întreagă. Acum vine momentul-şoc: Arik abandonează Gaza. Colonii nu pot să creadă. Cine e el să ofere ceva ce Dumnezeu a dat evreilor? În iulie 2004, jumătate de milion de oameni se întind într-un lanţ uman din Ierusalim pînă în colonii. Sloganul este „Un evreu nu poate expulza un alt evreu“. Şi totuşi se întîmplă. Militarii în termen urmează cursuri speciale de pregătire psihologică.


Colonii au arme, armata are arme. Nimeni nu trage. Evreii în uniforme îi scot cu braţele goale pe evreii fără uniformă, din Gaza promisă de Dumnezeu evreilor. Bibi Netanyahu conduce revolta în partid împotriva lui Sharon, aşa cum altădată Sharon condusese revolta în partid contra lui Şamir. Oamenii se schimbă – spune Sharon. Îşi creează un alt partid. Îl urmează personaje importante din toate partidele, şi de dreapta, şi de stînga. Ariel Sharon este omul păcii. Partidul său cîştigă alegerile. Dar Sharon intrase în comă. Electoratul i-a dat dreptate. Foştii coloni au văzut în comă pedeapsa lui Dumnezeu. Uneori se întîmplă ca lucrul pe care îl vrea electoratul să fie mai important decît ce a promis Dumnezeu. Se numeşte democraţie. Asta nu scrie în Biblie. Nici în Coran. Sharon intră în comă, dar pace nu e în Israel. Dintre toate promisiunile făcute de-a lungul vieţii, doar pe asta parcă refuză să o încalce: refuză să moară înainte ca pacea să vină în Israel. Pe 26 februarie 2009 corpul său a împlinit 81 de ani.

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema“ – spune Isus Hristos. Aş da orice să stau măcar într-un colţ la Judecata de Apoi, să-L văd cum se descurcă cu personaje ca Arik Sharon (pentru acei creştini care cred că evreii, musulmanii şi alţi non-creştini ajung, din oficiu, în Iad: lui Isus I-ar fi ruşine cu voi).

Netanyahu: „Palestinienii nu-şi doresc un stat propriu, câtă vreme există statul evreu"
Într-un discurs rostit aseară în faţa ...

Netanyahu, presat sa redemareze colonizarea


Colonistii i-au solicitat premierului israelian Benjamin Netanyahu sa relanseze colonizarea pe 26 septembrie, chiar cu ... detalii »

Netanyahu: "Israelul este o victimă"



Sute de activişti care făceau parte din convoiul maritim cu ajutoare umanitare pentru Gaza au fost eliberaţi de israelieni şi au ajuns azi-noapte în...

Premierul Netanyahu a autorizat uciderea liderului Hamas?


20:11Premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a autorizat Mossadul să ducă la îndeplinire misiunea de a-l asasina în Dubai pe Mahmoud al-Mabhouh, în cursul unei reuniuni la sediul serviciului secret, potrivit unor surse citate de „Sunday Times".

Obama şi Netanyahu-un start ratat?


Israelul
pare să urmeze o cale complet diferită de cea a Washingtonului.
Netanyahu nu numai că respinge orice negociere cu teroriştii, dar i-a
somat pe palestinieni să aleagă între „calea păcii“ şi „calea
Hamasului“. Dar este oare posibilă o pace fără Hamas? O pace durabilă
între Israel şi Palestina rămâne o iluzie, atât timp cât în negocieri
nu este reprezentată gruparea care poate arunca în aer orice acord
între Israel şi Fatah.
La 4 iunie, în celebrul discurs de la Cairo, preşedintele Barack
Obama îşi propunea nu doar o relansare a relaţiei dintre SUA şi lumea
musulmană, dar şi un nou început pentru procesul de pace dintre
israelieni şi palestinieni. În viziunea administraţiei Obama, ne aflăm
într-o etapă de balet diplomatic în care fiecare gest are o
semnificaţie simbolică decisivă. Ipoteza de lucru a diplomaţilor
americani este aceea că, pentru a relansa procesul de pace, israelienii
şi palestinienii trebuie să-şi asume ferm gesturi care să diminueze
neîncrederea dintre ei. Pentru a progresa este necesar să iasă din
logica jocului de sumă nulă şi să treacă la cel de sumă pozitivă.
În consecinţă, preşedintele Obama a cerut Israelului să oprească
extinderea aşezărilor israeliene în Cisiordania. Anterior discursului
de la Cairo, la 27 mai, Hillary Clinton preciza că SUA doresc o
îngheţare a tuturor activităţilor din colonii, inclusiv a ceea ce
israelienii numesc „creşteri sau extinderi naturale“. Reacţia liderilor
israelieni la recomandările SUA nu s-a lăsat mult aşteptată. La 14
iunie, Beniamin Netanyahu anunţa că Israelul nu are intenţia de a
construi noi aşezări sau de a solicita exproprieri suplimentare, însă
„trebuie să le permitem rezidenţilor să trăiască o viaţă normală, să le
permitem mamelor şi taţilor să îşi crească copiii asemenea familiilor
de oriunde“. Cu alte cuvinte, Israelul semnala foarte clar că nu
intenţionează să retragă sau să dezafecteze coloniile din Cisiordania,
ci să le consolideze, prin dezvoltare naturală.
În al doilea rând, Obama sugera că procesul de pace nu poate avansa
în absenţa cooptării Hamasului. Recunoscând popularitatea de care
organizaţia se bucură în rândul palestinienilor, el a cerut ferm Hamas
să renunţe la violenţă, îndemnându-l să recunoască dreptul Israelului
de a exista ca stat. Totuşi, prin discursul din 14 iunie, Netanyahu
pare să urmeze o cale complet diferită de cea a Washingtonului.
Premierul nu numai că respinge orice negociere cu teroriştii, dar i-a
somat pe palestinieni să aleagă între „calea păcii“ şi „calea
Hamasului“.
Dar este oare posibilă o pace între israelieni şi palestinieni în
absenţa cooptării Hamas? Pe fond, ar fi o eroare strategică să ignorăm
tocmai organizaţia care nu numai că se opune păcii, dar are potenţialul
de a opri pacea. Un stat palestinian viabil, care afirmă o suveranitate
responsabilă este de negândit în absenţa unui consens, al unui „pact al
elitelor“ între Hamas şi Fatah. Astăzi, Cisiordania se află sub
controlul Fatah, în timp ce fâşia Gaza este guvernată de Hamas. O pace
durabilă între Israel şi Palestina rămâne o iluzie, atât timp cât în
negocieri nu este reprezentată gruparea care poate arunca în aer orice
acord parafat între Israel şi Fatah.
O istorie utilă o oferă contenciosul tradiţional dintre Marea
Britanie şi IRA (Armata Republicană Irlandeză). Pacea a survenit numai
în momentul în care s-au acordat beneficii suficient de atractive
pentru a obliga IRA să renunţe la violenţă şi să accepte, în anumite
condiţii, integrarea în sistem. Singura cale de a face acest lucru este
de a demonstra că negocierile sunt mai productive decât insurgenţa
urbană şi starea de război permanent cu Israelul. Este, pe fond, o
filosofie pragmatică similară celei aplicate de generalul Petraeus în
Irak. El a înţeles atunci că inamicii nu îţi sunt inamici pentru
totdeauna şi că poţi, prin reconciliere, să aduci în interiorul
sistemului actori cu interese antisistem.
Dar poate cea mai utilă lecţie ne-o oferă un personaj legendar din
perioada interbelică, care a reuşit o mobilizare a triburilor arabe în
serviciul intereselor occidentale – colonelul T.E Lawrence. Succesul
său se bazează pe iniţiativele organice, pe înţelegerea atentă a
proceselor naturale ale structurilor tribale cu care interacţionează.
În lumea musulmană, trebuie să luăm în calcul şi să lucrăm cu acele
grupuri care nu iubesc neapărat Occidentul. Lawrence a reuşit acest
lucru la firul ierbii, cooptând elitele locale. „Este ceea ce trebuie
să facem şi noi astăzi: să-l găsim pe prinţul Faisal. Să găsim liderii
care au o legitimitate autentică şi care pot crea un consens al
elitelor palestiniene mobilizând deopotrivă Hamasul şi Fatahul. La
acest moment, singurul care are un astfel de potenţial este Marwan
Barghouti. Este prinţul Faisal al scenei - singurul care poate să
mobilizeze organic, prin popularitatea sa, segmentele moderate ale
Hamas şi Fatah şi care dispune de o legitimitate autentică în ambele
mişcări. În plus, este un erou al Intifadei care pare dispus să
negocieze, să accepte compromisuri“, crede John Hulsman (expert în
Orientul Mijlociu).

Netanyahu către delegaţii care au asistat la discursul lui Ahmadinejad: "Nu aveţi ruşine?"

Bibi gura-sparta Ierusalim. Benjamin Netanyahu este primul oficial israelian care a confirmat, miercuri, ca statul evreu a desfasurat un atac aerian in nordul Siriei, in urma cu doua saptamani.

Bibi Netanyahu i-a trantit lui Gigi Becali usa in nas, la Ierusalim
Ziarul Gandul | 26 aprilie 2007
Liderul Partidului Likud , Benjamin (Bibi) Netanyahu, fost premier al Israelului, nu-l va mai primi pe Gigi Becali, presedintele Partidului Noua Generatie Crestin Democrat (PNG-CD), care se afla in Israel in fruntea unei delegatii a partidului sau, au precizat, pentru Rompres, surse din Ierusalim, care au dorit sa-si pastreze anonimatul. Delegatia PNG-CD, condusa de George Becali, efectueaza o vizita in Israel in perioada 24-27 aprilie, oficiali ai partidului respectiv anuntand, intre altele, ca liderul lor ar urma sa primeasca o distinctie din partea romanilor aflati in Tara Sfanta.

Vicepresedintele PNG-CD, Doru Aurelian Borsan, care este si liderul organizatiei PNG-CD Mures, a declarat, la 11 aprilie, ca il va insoti pe Gigi Becali in Israel, unde acesta avea programata si o intalnire cu liderul Partidului Likud, Benjamin Netanyahu, fost prim-ministru, liderul opozitiei din aceasta tara.
Totusi, miercuri, surse din Ierusalim au declarat, in exclusivitate pentru Rompres, ca fostul premier israelian a anulat primirea lui Gigi Becali si a delegatiei PNG-CD. La 11 aprilie, vicepresedintele PNG-CD, Doru Aurelian Borsan, anuntase, la Targu Mures, ca, incepand din aceasta luna si pana in iulie, Gigi Becali ar urma sa se intalneasca cu cativa dintre "greii" politicii mondiale, nominalizandu-i pe Netanyahu, Dick Cheney si fosta Prima Doamna a SUA, senatorul democrat de azi, Hillary Clinton. Intre timp, surse din Washington au negat ca, pe 24 iulie, Gigi Becali ar fi avut programata o primire la vicepresedintele Dick Cheney, care ar fi fost mijlocita de fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa, refugiat in SUA, din 1978 .