Moisuc[v=]

Stimatã doamnã Viorica Moisuc,

Citim cu interes articolele publicate în revista „România Mare“, scrise de dvs. Ultimul articol referitor la atrocitãtile sãvîrsite de ungurii horthysti în 1940 în localitãtile ardelene Ip, Treznea, Moisei si altele, ne-a fãcut sã ne amintim de o mai veche idee, si anume, a organizãrii unui muzeu al atrocitãtilor sãvîrsite de barbarii strãini împotriva Poporului Român. Ne gîndim la perioada de cca 250 de ani, începînd cu rãscoala lui Horea, Closca si Crisan, cu accent pe perioada 1940-1953, deoarece pe aceastã ultimã perioadã se încearcã spãlarea imaginii ungurilor si a evreilor pentru atrocitãtile sãvîrsite de acestia în Transilvania si, respectiv, Basarabia în perioada 1940-1945 si a crimelor si jafului economic din perioada dominatiei gãstii evreiesti a Anei Pauker (1945-1953). În prezent, sîntem constienti cã organizarea unui astfel de muzeu nu este posibilã din cauza cãderii României, din nou, sub dominatia evreiascã, sub aripa protectoare a Americii care, spre rusinea ei, este condusã de aceastã minoritate. Preocuparea oamenilor de stiintã patrioti, istorici, statisticieni etc. trebuie sã fie strîngerea de documente, declaratii si fotografii ale celor care mai trãiesc încã, martori ai acelor vremuri. Pãzirea arhivelor românesti de furtisaguri si distrugere a documentelor de cãtre alogenii care ne-au invadat tara. Ticãlosul si obraznicul Vladimir Tismãneanu a venit sã steargã urmele crimelor evreilor bolsevici; acesta, prin bunãvointa inconstientã a incultului presedinte, a fost pus… lup paznic la oi. Acest individ a fost, mai mult ca sigur, trimis special pentru distrugerea de documente sau sustragerea lor din arhivele noastre, spre a face si el un gheseft, cãci nu prea i-a mers bine pe unde a colindat cu sleahta lui de sarlatani. Le curg balele dupã traiul din România la toti cei plecati, cãci au trãit bine aici, fãrã muncã, doar cu datul din clantã, cu înselãtorii si smecherii. Cu toate cã l-a tocat presa, arãtîndu-i toate fetele mizerabile, Volodea nu se dã plecat. Vorba româneascã: nu se duce cîinele de la mãcelãrie. De vinã sînt conducãtorii tãrii, toti, care au guvernat tara dupã 1989. Poate vor veni vremuri mai bune si se va putea organiza un astfel de muzeu pe bazã de date si documente autentice. Pînã atunci, istoricii nostri patrioti si onesti trebuie sã combatã, în presã si la TV, falsurile debitate de istorici improvizati si vînduti cercurilor oculte interne si internationale, de genul lui Adrian Cioroianu, care, cu nerusinarea specificã trãdãtorilor de Neam si Tarã, apare pe sticla televizoarelor cu tot felul de falsuri si jigniri la adresa marilor personalitãti ale istoriei noastre: Ion Antonescu, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul s.a. Emisiunea lui de la TVR1, de marti, 19 septembrie, ne-a enervat peste mãsurã. Din cele debitate de el nu este nici o diferentã între patrioti si Mihail Roller (fiul rabinului din Buhusi). Jigodia mai e si parlamentar al PNL. Ne întrebãm: cum suportã acest partid astfel de ticãlosi în rîndurile sale?! Bunicii unora dintre ei au bãgat la închisoare si au exterminat fruntasi ai PNL (vezi Bogdan Olteanu). Se rãsuceste în mormînt (dacã are) marele istoric si profesor Gh. Brãtianu, autorul unei remarcabile cãrti: „O enigmã si un miracol istoric: Poporul Român“.
În asteptarea unor vremuri mai bune, vã rugãm sã scrieti, în continuare, articole istorice, sã vorbiti la televizor, sã combateti impostura si falsul istoricilor improvizati.
http://www.romare.ro/revro/curent/vulcan.htm

Mihai Oprea
„Timpurile acestea vor rãmîne în istorie scrise cu foc si sînge“ – credea sublocotenentul Mihai Oprea
Sublocotenentul-erou Mihai Oprea a murit la vîrsta de 26 de ani, la 18 februarie 1945, în luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, în prima linie, la Banska Bystrica si a fost înmormîntat, împreunã cu alti 500 de militari români, în cimitirul unui sat din apropierea Cotei 695. Este un caz tipic pentru generatia de tineri din anii crînceni ai rãzboiului, tineri fãrã tinerete, sortiti sã-si dea viata pentru un viitor mai bun, pe care nu l-au mai apucat. Fiu al unei familii numeroase si cu resurse materiale precare din comuna Bãltãtesti, judetul Neamt, înzestrat cu o inteligentã sclipitoare, cu ambitie si cu putere de muncã exceptionale, Mihai Oprea a reusit sã termine cu brio scoala de ofiteri în 1943 si sã se înscrie la Facultatea de Drept, unde nu a fãcut decît 2 ani. În septembrie 1944 pleacã pe front si luptã pentru eliberarea Transilvaniei, a Ungariei si a Cehoslovaciei. Aceasta a fost scurta lui viatã. Observator atent al realitãtilor din jurul sãu, curios si dornic sã înteleagã evenimentele ce se derulau cu repeziciune, locotenentul Oprea a simtit nevoia sã-si exprime gîndurile si simtãmintele în scris, într-un Jurnal început cu ziua de 24 noiembrie 1943 si încheiat asa: „Ora 24,30, cota 695, 18 februarie 1945. Sîntem pe pozitie si stãm în jurul unui foc fãcut în zãpadã. Nu mai pot scrie, cãci nu se mai vede, desi bãietii suflã mereu în foc. În jurul meu rãpãie mitral…” dupã care hîrtia este scrisã cu pete de sînge. În acel moment, locotenentul Mihai Oprea a fost spulberat de tirul mitralierelor dusmane.
„Povestea pe care încerc sã o însir aici e o poveste banalã, ca toate simplele vieti de om - începe Oprea Jurnalul sãu. O fac din nevoia care m-a îndemnat de mult sã-mi trec într-un carnet însemnãri scurte din viata-mi. E o necesitate a spiritului meu, sugeratã de multe din lecturile frumoase care îmi aprindeau imaginatia mea, de tînãr de 19 ani.” Dacã prima parte a însemnãrilor se referã la viata personalã, anii de scoalã, de perfectionare în Germania, cu sigurantã ultima parte, în care apar frãmîntãrile legate de situatia politicã a tãrii, de întorsãtura luatã odatã cu întoarcerea armelor contra Axei în august 1944, cu relatãri si judecãti de valoare foarte pertinente, este instructivã pentru cunoasterea stãrii de spirit din armatã, a modului cum receptau tinerii ofiteri români drama României de dupã 23 august 1944. Iatã ce consemneazã tînãrul sublocotenent în ziua de 30 august: „Alaltãieri au sosit Armatele Rosii în Bucuresti. Au fost primiti cu urale si flamuri. Ne doare aceastã lasitate. Evreii sînt liberi. Guvernul este o unire între toate partidele democrate din trecut, cu Maniu si altii si mai ales cu Partidul comunist. Se ridicã în slavã tot ce s-a ponegrit pînã acum. Sînt întristat de soarta noastrã. Armata din Moldova trece, distrusã si nenorocitã, dezarmatã si în dezordine, spre nord, spre garnizoane. Au sosit primii rusi si pe aceste meleaguri. Sîntem într-o stare de spirit de nedescris. Toatã alianta lor nu face decît sã dovedeascã acum, la fata locului, cã sînt sãlbatici si fãrã Dumnezeu. S-au apucat de jafuri, au dezarmat ofiteri si trupã… Au ridicat cai de la cetãteni fãrã nici o discutie…Peste tot au au împînzit tara noastrã sãracã. Cred cã vom rãmîne ruinati si sub stãpînire. Timpurile acestea vor rãmîne în istorie scrise cu foc si sînge. Ai nostri luptã acum în Ardeal alãturi de rusii care ne pradã* (p. 89-90). În însemnãrile fãcute la 1 septembrie, îsi manifestã din nou revolta fatã de noul „aliat” – Armata Rosie: „Rusii, Ťaceastã nobilãť Armatã Rosie, au împînzit toate satele si au început sã-si dea arama pe fatã. Necinstesc femei, scot oamenii afarã din case, afarã în amiaza mare. Sînt o bandã de derbedei care au îngrozit lumea ca pe timpul barbarilor. Istoria se repetã. Toate cîte se povesteau deci sînt adevãrate si totusi ei sînt considerati aliati. Dezarmeazã ofiteri si soldati români. Cînd apar prin sat nu se mai vede nici un om pe stradã. Si asta pentru cã sîntem aliati. Eu sînt indignat peste mãsurã de aceastã situatie. Nu stiu ce vom face si cum vom iesi din acest impas. Zi memorabilã, de tristã amintire. Doi ostasi de-ai nostri au fost omorîti, împuscati în casã, luati din pat, din somn, fãrã nici un motiv, de ostasii celebri ai Armatei Rosii. Dacã asta li e vitejia apoi rãu se laudã cu ea“ (p. 90). Oprea este foarte impresionat si indignat de „faptele de vitejie“ ale noilor aliati ai României. Pagini multe ale Jurnalului sînt pline de relatarea unor tragice întîmplãri, la care tînãrul ofiter este martor ocular.
Semnarea armistitiului la 12 septembrie este primitã cu multã îngrijorare. Trimis pe frontul din Ardeal la 4 septembrie, Mihai Oprea noteazã: „Sibiu, sîmbãtã 15 septembrie 1944. /…/ Rusii acapareazã totul. S-au publicat si conditiile armistitiului – umilitor – cel mai potrivit termen. Pînã atunci si dupã aceasta aceeasi jale pe tot cuprinsul tãrii. Ai nostri, cu forte putine, un compromis, se macinã în Ardeal (ce-a mai rãmas) pentru un pãmînt al nostru, dar nici dupã aceastã luptã nu se stie dacã vom primi sau nu ceva. Sîntem umiliti de dusmanii nostri dintotdeauna si totusi luptãm alãturi de ei… La Sibiu peste tot rusi. Au început sã ocupe si cazãrmile. Situatia, în rezumat, este disperatã pentru aceastã tarã bîntuitã de valurile tuturor nenorocirilor”(p . 93).
În aceastã tristete si dezamãgire care îi cuprinseserã pe militarii români, au venit si momente de bucurie cînd, în Transilvania, eliberarea de sub ocupatie a readus speranta în casele si sufletele românilor. Citim în Jurnal: „Soporul de Cîmpie, 10 octombrie 1944. De douã zile sîntem în urmãrirea inamicului. Ungurii si nemtii se retrag mereu. I-am urmãrit de la Iernut-Cucerdea- Ludus. Mi-a mers bine. Am scãpat ieri cu masina dintr-un cîmp de mine. Azi am ajuns pînã departe . Primul am intrat în satele ocupate mai înainte de unguri – au fost cele mai frumoase clipe din cariera de militar în meserie. Ne-au primit oamenii cu flori si lacrimi de bucurie. Toatã masina a fost plinã cu flori – am intrat primii români în aceste sate. Sînt multumit, peste tot ne primesc bine”(p. 99). Bun observator al celor ce se petreceau în jurul sãu, Mihai Oprea constatã c㠄politica este neclarã. Se sper㠖 spune el – o salvare, de la englezi, dar nu stiu cum se va ajunge acolo. Ofiterii sînt foarte îngrijorati de soarta ce-i asteaptã”( p. 101). Si cum aveau sã nu fie, cînd se profila clar statutul de tarã ocupatã militar, statut confirmat în Conventia de armistitiu, ofiteri umiliti de „marele aliat”, care-i trata ca pe inamici, cu un guvern obedient si un sef de stat fãrã personalitate, la cheremul grupurilor de interese si al noilor stãpîni ai României? Sublocotenentul Oprea, ca si majoritatea militarilor români, nu vedeau necesitatea de a continua lupta în aceste conditii. Iatã ce asternea în Jurnalul sãu cu cîteva zile înainte de a-si încheia existenta pe acel pãmînt strãin: „Bocksa (Boces) - Kayert, 31 ianuarie 1945. Sîntem de trei zile în aceeasi statie ungureascã. Dormim , mîncãm si asteptãm locomotiva de la rusi sã ne ducã la Miscoltz. (...) Aici este o zãpãcealã la ora asta, la noi în vagon. 15 ofiteri claie peste grãmadã pe sus, pe jos, pe paturi improvizate. E ceva care nu mã împacã în aceastã chestiune. Noi nu avem nici un rost sã luptãm si sã ne sacrificãm aici. Rusii ne privesc de sus ca pe niste sclavi, îsi bat joc de ostasii nostri si, fatã de unguri, care erau dusmanii lor pînã acum, ne ironizeazã si ne considerã mai jos ca pe ei. Nu avem ce mînca, nu ne dã nimeni si nici nu avem voie sã capturãm, fiindcã ei considerã pe unguri ca aliati, iar pe noi ca învinsi. (...) Peste tot vagoane românesti luate de rusi”( p. 106). Peste cîteva zile se pregãteau sã plece pe front în linia întîi. La 13 februarie consemneazã: „Toti scriem ultimele scrisori înainte de plecare, la cei dragi în tarã, în timp ce muzica ne întovãrãseste, cu o notã de plîns, gîndurile”. Pentru sublocotenentul Mihai Oprea a fost, în adevãr, ultima scrisoare. Peste patru zile a scris ultima jumãtate de propozitie terminatã cu o jumãtate de cuvînt în caietul lui de însemnãri. Împlinise 26 de ani cu 5 luni în urmã.
Se cuvine sã amintim unele trãsãturi ale caracterului acestui tînãr atît de înzestrat de Dumnezeu. Poate cã cea mai puternicã trãsãturã de caracter a fost iubirea de pãrinti si iubirea de tarã. Mamei, pe care o adora, îi scria Scumpã Mãmãicã, si o asigura, din scoala militarã, cã se va descurca bãneste. Mata nu avea nici o grijã de taxã...A fost rezidentul tinutului Prut aici si a promis liceului nostru 5 burse pentru elevii sãraci si care învatã bine. Cînd am fost la Director sã mã plîng de taxã, el mi-a spus cã atunci cînd primeste bursele îmi dã una mie sigur. Asa cã am nãdejde. Apoi eu cînt la fanfarã si e vorba sã ne scuteascã de o parte din taxã... Sînt luat de bine si cu cartea merg f. bine... Sãrut mîna, te doreste Misu. Copilãria, cu simplitatea vietii de la Bãltãtesti, cu vacantele petrecute împreunã cu mãmãica, fratii si surorile - toate sînt mereu prezente în memoria tînãrului ofiter. Amintirile acestea care-l însotesc permanent sînt desenate ca în poeziile lui Cosbuc : „Simt un gol în suflet cã nu mã pot duce acasã de Crãciun... Singura bucurie a mamei era sosirea noastrã în vacantã, de sãrbãtori. Toate planurile si pregãtirile si le fãcea cu sãptãmîni înainte. Asta era farmecul vietii ei. Si cînd fulgii mari acopereau încetul cu încetul dealurile si brazii din fata casei, iar copiii îsi pregãteau steaua si colindele pentru serile sfinte, atunci mama, terminîndu-si pregãtirile, ne astepta în pragul casei cu ochii lãcrimînd si plini de fericire. Iar povestirile vietii ei simple îsi depãnau firul din clipa în care noi plecam departe la scoli.Pacea si fericirea pluteau în jurul bãtrînei cu copii multi, iar zilele putine ale unei vacante ce treceau ca visul, îsi încheiau sirul cu pustiul plecãrilor noastre triste, în dimineata cu plîns de clopotei la sãnii, cu plînsul în ochii si sufletele noastre si ai mamei. Si bãtrîna rãmînea tãcutã în pragul aceleiasi case dragi pe care nu o pãrãseste pentru nimic în lume – si catã lung dupã cei care i-a zãmislit, dar pe care nu i-a fost dat sã-i aibã lîngã ea, decît cu mãsura scurtã a unei vieti pline de de luptã... Si asteaptã o nouã vacantã cu aceleasi veniri si sederi scurte, dupã vise de luni la cei dragi. De ce a fost fãcut omul, sã nu se bucure de ceea ce îi produce fericire? De ce nu-i este permis sã aibã lîngã el ceea ce doreste?... Si anii îsi vor toarce firul, iar cei ce sînt azi nu vor mai fi decît amintire...”
Satul asezat între munti, la o aruncãturã de bãt de splendoarea Vãratecului Veronicãi Micle, nu si-a lãsat fiul în pãmînt strãin. O descendentã a familiei sublocotenentului Mihai Oprea, profesoara de istorie Ludovica Tãnãsescu si sotul sãu, profesorul multor generatii de istorici, Victor Tãnãsescu, au reusit, cu mari eforturi, sã aducã în tarã rãmãsitele pãmîntesti ale lui Mihai Oprea si sã le redea pãmîntului natal. Caietul de însemnãri, Jurnalul, a fost recuperat si donat Muzeului de istorie din Piatra-Neamt. Publicarea acestui valoros document prin grija familiei, a Muzeului, a Editurii „Cetatea Doamnei” , prefatat de prof. univ. dr. Emilian Bold de la Universitatea „A.I. Cuza” din Iasi se înscrie printre putinele recuperãri ale istoriei adevãrate a acelor ani, fiind în acelasi timp un gest de simtire româneascã, de omagiere a unui tînãr erou al tãrii, cãzut într-un rãzboi pe care nu l-a dorit si al cãrui rost nu-l mai întelegea. Lansarea acestui volum la Piatra-Neamt, prin grija Asociatiei Nationale „Cultul eroilor”, a Garnizoanei Piatra-Neamt, a Asociatiei Nationale a Veteranilor de rãzboi, joi, 28 septembrie 2006, în prezenta unui numeros public – din care au lipsit, din pãcate, tinerii –, a unora dintre putinii colegi de scoalã si de arme ai sublocotenentului Mihai Oprea – azi generali în rezervã aflati la vîrsta senectutii - a membrilor familiei sale, se constituie într-un pios omagiu adus unei întregi generatii de tineri militari, ofiteri si soldati români cãzuti pe cîmpurile de luptã în anii crînceni ai unui rãzboi de supravietuire, care avea sã fie urmat de ani lungi si grei de întuneric venit de la Rãsãrit. Multumesc pe aceastã cale organizatorilor acestei emotionante manifestãri pentru invitatia pe care mi-au adresat-o de a participa la lansarea Jurnalului scris cu lacrimi si sînge de sublocotenentul Mihai Oprea si pentru posibilitatea oferitã, de a citi o carte ce mi-a readus în memorie o istorie asemãnãtoare, trãitã de familia mea...
Prof. univ.dr. Viorica Moisuc

http://www.romare.ro/revro/curent/vulcan.htm

Viorica