Saineanu[v]

George Voicu,Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu, Caietele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Nr. 1 (3)/2008, 86 p.




Sociolog şi politolog, cercetător, profesor, autor al unor studii esenţiale despre extremismele autohtone de ieri şi de azi, George Voicu s-a retranşat de la o vreme pe poziţii mai discrete, cu o mai mică vizibilitate. Pînă acum cîţiva ani era decan la Ştiinţele Politice din Universitatea Bucureşti, în perioada cea mai bună a facultăţii, la începutul anilor 2000 (perioadă de reorganizări, de atrageri de finanţări importante, de inaugurare a unui corp de clădire suplimentar). Tot atunci, la trecerea în noul secol şi mileniu, s-a aflat în centrul unuia dintre „scandalurile” care au fixat coordonatele „războiului cultural” dintre intelighenţia liberală şi cea extrem-conservatoare de la noi. Atacat cu virulenţa isterică din care cercurile celei din urmă şi-au făcut armă predilectă, a preferat retragerea din prim-plan, unde oricum nu se simţise la el acasă. În urma unor tensiuni care n-au apucat să devină publice, în loc să continue o bătălie care se anunţa dură, s-a transferat la SNSPA, fără să se mai lase atras de rolurile de decizie. Structuralmente un solitar, devotat, ca şi pînă atunci, unor ample explorări tematice, a preluat în paralel o poziţie perfect consonantă cu profilul său intelectual, devenind director de cercetare laInstitutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. După setul de trei volume publicate în anul 2000, Zeii cei răi. Cultura conspiraţiei în România postcomunistă, Mitul Nae Ionescu şi Teme antisemite în discursul public, n-a mai publicat nici o carte, lucrînd pe „şantierele” unor proiecte de anvergură, încă în curs. Dacă nu greşesc, cel mai important e o istorie a intelectualităţii româneşti din perspectiva antisemitismului. „Caietul” scos anul trecut ca număr al unui periodic al INSHR, de fapt un volumaş unitar, ne poate da o idee asupra preocupărilor actuale ale cercetătorului.

Faţă de studiile anterioare,Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu mută obiectivul de la agresori la victime, de la exemplele de antisemitism şi de antisemiţi la una dintre ţinte. Bineînţeles, cercetarea îi va pune în deplină „valoare” şi pe „patrioţii” care i-au refuzat marelui lingvist cetăţenia română. E un exemplar „studiu de caz”: documentare temeinică, reconstituire cursiv-narativă, contextualizări multiple, conceptualizare în trepte şi interpretare progresivă, pînă la concluziile formulate în maniera ştiută a autorului. Aş defini-o în felul următor, dual: precaută, nuanţată, extrem de atentă, transmiţînd un sentiment de acută responsabilitate; foarte radicală – însă – în fond, în opţiunile interpretative privitoare deopotrivă la cazul/cazurile de care se ocupă şi la peisajul general, la întreaga istorie românească.

Modul în care George Voicu reface povestea lui Lazăr Şăineanu, ştiinţific, savant, creează – tocmai prin reţinere, prin patetismul conţinut, neexprimat ca atare – un impact emoţional special. Pe măsură ce studiul avansează, devine impresionant şi, către final, zguduitor destinul dureros al evreului român literalmente scufundat, adînc, în cercetarea pe teme autohtone (lingvistice, folcloristice, cu marile lui contribuţii: Încercare asupra semasiologiei limbei române, 1887, Basmele române, 1895, Istoria filologiei române, 1892, Dicţionar universal al limbii române, 1896, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, 1900). Născut la Ploieşti, în 1859, într-o familie evreiască de mult stabilită în Principat, se simţea parte a acestui popor şi nu-şi dorea altă identitate, drept care cere „naturalizarea”. În ciuda refuzurilor succesive, nu renunţă, revenind cu bilanţuri din ce în ce mai bogate în lucrări care studiau limba şi cultura naţiunii în care era integrat de facto, mergînd pînă la decizia convertirii la creştinism, care-l va plasa în postura „dublului repudiat”: nici „românii-români” nu l-au acceptat (de fapt, duşmanii personali, grupurile naţionaliste care i-au putut influenţa decisiv soarta), iar Moses Gaster – între alţi evrei – i-a reproşat „oportunismul”. Cînd nu va mai putea suporta atacurile, jignirile, nedreptatea virulent antisemită, va decide să se expatrieze, plecînd definitiv, în 1901, în Franţa (la 42 de ani; se va stinge din viaţă în 1934, la 75). O mărturie tulburătoare e cea publicată imediat după stabilirea la Paris: O carieră filologică (1885-1900). Istoricul unei împămînteniri. Memoriu autobiografic/Une carrière philologique en Roumanie (1885-1900). Les péripéties d’une naturalisation. Mémoire autobiographique. Trecuseră 14 ani de la depunerea primei sale cereri de „împămîntenire”, dintre care ultimii 12 – plini de atacuri rasiste, de la cele ale lui V.A. Urechiă la ale lui Iorga…

Concluzia radicală a lui George Voicu e aceea a constituirii, pe deasupra antisemitismului cu argumente „tradiţionale”, a unei „estetici antisemite” şi a unui „antisemitism literar” care „de aici înainte, va fi tot mai prezent în cultura română, pe măsură ce prezenţa evreiască în domeniul literelor se va face tot mai simţită” (p. 83). Rămîne să vedem cum vor arăta următoarele etape ale cercetării. Studiul asupra „cazului” Lazăr Şăineanu e impecabil, solid argumentat. Asupra extrapolării concluziilor sale am – însă – rezerve. Se poate deschide aici o discuţie asupra cîmpului de interpretări posibile. Predominante sînt cea preponderent localistă şi cea general-europeană, care pune accent pe fundalul istoric, de la mijlocul secolului XIX şi pînă la al doilea război mondial. Ambele ridică probleme de rigoare şi de etică a cercetării. „Localiştii” au tendinţa de a exagera specificul autohton al antisemitismului, ceea ce, prin înserierea exemplelor, conduce rapid la concluzii aşa-zicînd „maximaliste”, conform cărora fenomenul ar fi avut dimensiuni considerabile. De partea cealaltă, „generaliştii” obişnuiesc să minimalizeze cazurile concrete, dizolvîndu-le în indistinctul vremurilor de altădată, mergînd eventual pînă la ispita exonerării, de genul: „n-a existat un antisemitism românesc, era un fenomen european, de epocă” ş.a.m.d. Oricît ar fi de scrupulos ştiinţific, autorul Radiografiei unei expatrieri e un „localist”, studiile sale tinzînd să recompună coerenţe ample, pînă la amintita idee a „antisemitismului literar” românesc, documentabil pe cazuri concrete, nu şi ca o amplă continuitate. O temă asupra căreia rămîne să reflectăm şi să discutăm, pe măsură ce vor mai ieşi la iveală şi alte rezultate ale cercetărilor lui George Voicu…

http://www.artactmagazine.ro/_cazul__lazar_saineanu__alungarea_evreului.html

În „Studiul dialectologic al graiului evreo-german”, Șăineanu trece în revistă ,influențele din antichitate ale limbilor aramaice, persane, elene, latine, asupra graiului evreilor de atunci, apoi, influența dialectelor spaniole asupra formării limbii ladino vorbită de evreii sefarzi, a limbii franceze și contribuția lui Rași la sistematizarea limbii franceze din vremea sa. În secolul XIV în Spania era un rabin, Don Santob de Carion ce scria cele mai frumoase balade, iar în Franța erau destui trubaduri de origine evreiască, pe care principii îi protejau și îi invitau la petreceri. In Germania trubadurul Susskind de Trimberg era vestit în secolul XIII. „Cugetările răzbat prin piatră , fier, nu le poți opri”, cânta temerarul trubadur. În Germania s-a născut în secolele XI-XII limba idiș, limba cu cei mai mulți vorbitori, între evrei, până la Holocaustul anilor 1939-1945. Evreii au dus această limbă pe toate continentele locuite ale globului. Șăineanu face o comparație cu situația evreilor nevoiți a pleca din România în SUA, Palestina, din cauza restricțiilor de ordin economic, social, care au dus limba română departe, unde nu au ajuns românii neaoși. Limba a fost pentru „evreul rătăcitor”, până la refacerea „căminului național” , liantul cu țara în care trăiau, fapt care contrazice orice opinie despre lipsa dorinței de integrare a evreilor. Dacă lui Șăineanu i s-a refuzat cetățenia, ce putem spune despre alți conaționali ai săi, cum se puteau ei integra, fără o perseverență și o dragoste de neclintit pentru locul unde munceau și își câștigau mijloacele de existență?