Banus[V=]

Mirel HORODI - Însemnările Mariei Banuş

http://revistacultura.ro/nou/2014/06/insemnarile-mariei-banus/

http://adevarul.ro/cultura/carti/maria-banus-despre-zaharia-stancu-acest-barbatpe-l-am-iubit-patima-dorinta-muri-despartire-cudorinta-chinuitoare-copil-el-1_534145320d133766a88be1bc/index.html

http://www.observatorcultural.ro/Insemnarile-mele-(fragmente)-cota-1993*articleID_29994-articles_details.html

Geo ŞERBAN - Maria Banuş: tentaţiile romanului

Tîrziu, ajunsă la apogeul carierei sale literare, poeta Maria Banuş mai visa, în spiritul unor reflexe păstrate intacte din tinereţe, să scrie roman. Vastul ei jurnal intim (Însemnările mele) este semănat cu referinţe despre proiecte epice urmărite ani de zile. În arhiva rămasă de la scriitoare se păstrează dosare cu fragmente narative disparate, mai mult sau mai puţin ambiţioase, dar legate între ele pe firul aceleiaşi tenacităţi în valorificarea propriei experienţe de viaţă.



Cele dintîi tentative de proză datează din perioada studenţiei şi poartă amprenta frămîntărilor din universităţi supuse disputelor dintre o stîngă şi o dreaptă politică intrate în coliziuni acerbe pentru cîştigarea de aderenţi. Ar fi indicii că autoarea îşi propunea un posibil roman al generaţiei sale, polemic faţă de fanatismul extremist în vîrtejul căruia nimeriseră Mircea Eliade şi Mihail Polihroniade. Avea un concurent, desigur fără să ştie, în persoana lui Petru Comarnescu, din ale cărui Pagini de jurnal aflăm că făcuse o adevărată fixaţie, obsesia unei „saga“ pe tema ajungerii la „înţelepciune“ în raporturile cu lumea ostilă a vremii (vol. I, pp. 224, 234, 283). În ambele cazuri, aspiraţiile au rămas suspendate în pragul cristalizărilor aşteptate. Însă Mariei Banuş accidentul de parcurs nu i-a paralizat iniţiativele. Prieteni ai săi încă din adolescenţă, precum C.I. Gulian sau Paul Păun, intraţi în legătură cu cercurile stîngii scoase în afara legii, au influenţat-o să adere la programe conspirative, riscante, expuse reprimărilor de către autorităţile ordinii burgheze existente. Paralel cu asumări doctrinare, s-a integrat unui grup de susţinători, activi sub bagheta ideologică a lui Miron Constantinescu (precum Miron Radu Paras­chivescu, Eugen Schileru, Gherasim Luca, Trost, Virgil Teodorescu, Puiu Perahim). Pentru Maria Banuş, impactul adeziunii avea să declanşeze stratificări de perspectivă, nevoi de limpezire a conştiinţei în contextul crescîndei degringolade sociale, inclusiv consolidarea armăturii teoretice apte să asigure prestaţiei sale literare un relief original, compatibil cu exigenţele profesiunii de scriitor.

Nici un efort nu i se pare de prisos pentru a-şi pune la încercare vocaţia creatorului de ficţiuni plauzibile. În vederea însuşirii mijloacelor convenabile stilului narativ, citeşte foarte atent şi meditează la realizările notorii. Se fereşte de concluzii pripite şi insistă în dialogul cu prieteneul său Ricki (alias C. Io­nescu Gulian) să dea consistenţă ipotezelor de lucru. Consemnează adesea, în jurnalul personal, ecouri ale schimbului de opinii formulate cu calmul fiinţei dornice să evite paşii greşiţi.



Era la Braşov, în aprilie 1936: „Sînt zile lungi, aici, citesc şi scriu proză oarecum exaltată... Literatură feminină“. Se deduce că suspectează de ineficienţă artistică insistenta despicare a firului în patru: „Dacă sîntem suprasaturaţi de literatură analitică (gen Holban) nu e vina materialului cu care scriitorii lucrează, ci vina e că nu-l prelucrează, că nu trec la jocul secund“. Se disociază totodată de o tendinţă a literaturii cu accente sociale în dauna expresivităţii artistice: „Literatura socială nu se poate lipsi de perfecţia formală decît cu riscul de a rămîne o cronică mai mult sau mai puţin abilă, mai mult sau mai puţin vie a timpurilor, a societăţii pe care o descrie“. Exem­plul negativ avut în vedere era furnizat de lectura romanului lui Ilya Ehrenburg Şi a fost ziua a doua, parcurs în versiune germană. Simte just capcana unor simplificări provenite din hipertrofierea importanţei acordate tematicii. „E probabil că lumea e şi va mai fi cîtva timp – pînă la o răsturnare completă şi o nouă aşezare socială – de literatură cu mase, orchestrată în planuri multiple, întretăiate. Dar tot nu va fi decît o literatură de simulacru, plană, o pojghiţă subţire, fragilă, care se sparge la prima suflare. Ce însemnează evenimente mari social-economice? Capitalul trece dintr-o mînă în alta, viaţa pentru o anumită pătură devine mai confortabilă, instituţiile vechi suferă o mică schimbare. Ei, şi? Ai să scrii romane care vor avea ca eroi Capita­lul, Reacţiunea, Revo­luţionarii? Pasiunile oamenilor vor fi altele? Oamenii vor suferi, se vor bucura, vor muri pentru comitete, cultura­lizare, industrializare? Nu confundăm, nu-i aşa, munca pe şantierul social, inclusiv satisfacţiile, greutăţile, dezamăgirile ei, cu esenţialele experienţe şi drame umane. Presu­punînd că va veni de undeva, din Rusia sau din altă parte, scriitorul mare care va crea caractere complexe cuprinzînd şi aceste drame, şi această luptă pentru ridicarea pe tărîmul social, va fi mare numai pentru această faţetă a talentului lui? Fără bagajul incomod de bogat moştenit de la bătrîni, fără frumuseţe morală, fără psihologie?“ Un şir de interogaţii formulate, parcă, spre a se pune ea însăşi în gardă, surprinzătoare respingere anticipativă a simplismului de care se va ciocni, ulterior, în epoca nefastă de impunere oficială a reţetelor realismului socialist.

Deocamdată, era în noiembrie 1936, tot la Braşov, instalată provizoriu într-o pensiune unde se confrunta cu oameni de naturi diferite, efectiv provocată, dar şi inhibată de diversitatea tipologică: „...s-ar putea scrie lucruri foarte frumoase. Şi în arta timpului: frînt, caleidoscopic, cinematografic – John Dos Passos, Viki Baum“. Dar lipsa de experienţă o face prudentă, mai ales pentru o iniţiativă imediată, operativă: „Trebuie legată o intrigă, care să ţie încordat pe cititor. Şi eu, cu imaginaţia săracă pe care o posed. Planuri, planuri. Nimic n-o să iasă [...] A fi scriitor: a fi impudic, a fi harnic, a nu lăsa să treacă impresia, momentul“. Aceste deziderate par naive, însă vor fertiliza în conştiinţa scriitoarei pe măsură ce lecturile stimulează maturizarea ei spirituală.



Într-un interval scurt, ia act de Sartre (La Nausée), de Gide (Si le gain ne meurt), de Malraux (Le temps du mépris), după ce se entuziasmase de Joyce (Ulysses). Invidiază construcţia simfonică a romanului prin plasarea omului de azi pe un fundal infinit de bogat în asociaţii mitologice. Învaţă să-şi rafineze percepţiile şi să regleze priviri convergente asupra lumii înconjurătoare, concomitent cu sondaje curajoase în profunzimile propriului suflet. Brusc, se simte încurajată să se uite în oglinda retrovizoare pentru a analiza „erorile fecunde“ care i-au sfîrtecat adolescenţa şi au împins-o la limita cataclismului, în conflict cu familia, cu regulile de comportament tradiţional acceptate. Se insinuează în făptura personajului Marta în speranţa garanţiei de obiectivitate, de perspicacitate în stare a transgresa la nivelul prezentului momentele trăite altă dată, oricît de frustrante.
O pagină din Însemnările mele (la data de 27 aprilie 1939) rezumă trecutul zbucium adolescentin, actualizat cu incisivă sinceritate, palpat în amănuntele de zi cu zi, stratificat în memoria inocentă a banalului înconjurător: „Caut să-mi reamintesc cum era «atunci». Pentru o clipă, să devină prezent. Să mă descojesc, să rămîn miez. Să fiu în contact direct cu existenţa. Să-i simt fluiditatea ca atunci. Să mă ating de ea.

Telemetrul la aparatul fotografic, cînd nu e potrivit, arată imagini duble. Una opacă, mai consistentă, alături, una transparent luminoasă. Îl potriveşti, pînă ce, încetul cu încetul, cea transparentă intră în cea întunecată, cea reală. Şi rămîne un singur corp, şi el e cel bun, cel adevărat, cel la locul lui.

Să fie viaţa asta precis conturată, fără margini difuze, transparente, imaginea bună? Oare asta să însemne că şi faţă de viaţă am potrivit imaginea cea bună? Da, e distanţa bună pentru viaţa socială, pentru cea de familie, dar nu e existenţa adevărată.



Sufletul lucrurilor e ca un fum, e o aureolă, şi fumul se pierde în alt fum, nimic nu stă pe loc, totul se întrepătrunde, asta e existenţa care se duce de la mine, o pierd, rămîne Marioara, fată a cutăruia, nevastă a cutăruia, în rochia cutare, cu dispoziţia cutare, şi era o vreme cînd fiecare literă a numelui ăsta, Marioara, se topea ca o băşică de săpun, se risipea în viaţa lucrurilor dimprejur. Da, da, ştiţi ce era «M»? Era un cîrlig de prins rufele, într-o curte mare, într-o dimineaţă de primăvară, şi vocalele numelui meu zăngăneau în inelele de alamă ale perdelelor, pe care mama le scotea de la ferestre (era scuturătură mare, de Paşte) şi «r»-urile se încolăceau în cîrceii cruzi de iederă şi viţă sălbatecă, în cîrceii acrişori şi «Marioara» nu mai era de aflat nicăieri şi... atunci existam“.
Chiar aşa stă scris pe coperta dosarului de unde sînt selectate extrasele alăturate: Zi de primăvară. Alte titluri sînt pomenite la răstimpuri (Spre viaţă. Răspîntia), variante cu aceiaşi protagonişti, doar scenariile suferă anumite modificări, fără scontatele clarificări. Mai elaborat promitea să fie Minotaurul, din care, prin 1970, Maria Banuş împărţea fragmente spre lectură, cu dorinţa verificării. Între alţi consultanţi, sînt nominalizaţi Radu Cosaşu şi Florin Mugur. În general, ţinea să fie la curent cu aportul noilor generaţii intrate în competiţia literară, să le cunoască opţiunile de gust, procedeele preferate, şi nu numai în poezie. Citea atent şi comenta prompt, în jurnal, prozele lui Costi Ţoiu, Nicolae Breban, Al. Ivasiuc. Ulterior, exprima păreri pertinente despre aproape toţi, în presa timpului. Dosarul Minotaurului conţine ceva mai mult de o sută de pagini dactilografiate. Are o structură de roman promiţător închegată, din păcate numai parţial ajunsă pînă la noi. Par minime şansele de a mai fi recuperate alte dosare, după cum rămîn pierdute porţiuni apreciabile din Însemnările mele. Pierderea cea mai dureros resimţită de Maria Banuş a fost jurnalul din anii 1934-’35, distrus de mama ei într-un moment de furie – moment refăcut în detalii pe parcursul naraţiunii inedite, căreia i-am dat titlul ad-hoc Demonii iubirii sau rămas-bun adolescenţei.

Maria BANUS - Demonii iubirii sau rămas-bun adolescenţei

Pe scaunul de faianţă, Marta, ca păpuşa mare, vie, fără gînduri, închide şi deschide ochii. Oboseala curge trîndavă, indiferentă. Prin ochii întredeschişi, vede pieliţa de sticlă a uşii cum se întinde, în culori dulci, desfăcute, trandafirii, albastre, devine un vitraliu înalt, umed de soare, odihnitor. Ca într-o strană, o cuprinde răcoarea ce suie din piatră, din ziduri.

Privirile alunecă în jos pe lacul lucios, negru-cenuşiu al mozaicului, cu stele albe, risipite pulbere, învălmăşite în grupuri neregulate, un cer de noapte răsturnat în oglinda adîncă, de întuneric lichid, nemişcat. Privirile printre gene se ridică şi se lasă lin, apropiate, ca două aripi întinse pe suprafaţa apei. De-a lungul picioarelor, se suie frig. Un fior scurt o scutură. S-a întîmplat ceva? Nimic. S-a stins vitraliul. Iedera opacă, dinţată se desenează verde-întunecat. Parcă întinde aerul lăptos, cenuşiu, ca o perlă. A trecut vremea cîntatului. E frig şi greierele e gol, sărac. În casă sînt furnicile, mama, tanti Lina nu duc lipsă de nimic. Săraca Lina, grasă cum e ea, numai a furnică nu seamănă. Şobolănoaică, da, asta e. Roade toată ziua întîmplări mărunte, bagă colţişorii în coaja lucrurilor, ia puţin de ici, puţin de colo, dă sentinţe pe dos, fataliste, practice. E ca o boală. A molipsit-o şi pe mama. Parcă Marta, cînd stă mult cu ele, nu se trezeşte spunînd: „Deştept băiat, a ştiut să-şi aranjeze viaţa“ sau „norocul înainte de toate“. Au otrăvit-o şi acum. Ce ruşinos şi meschin gîndeşte. Ted e un golan. Cum ar fi ea ca nevastă a lui, la braţ în plimbare oficială, cu coatele lui roase, pantalonii burlan?



O fericire mare o inundă ca un val fierbinte în coşul pieptului. Ted s-ar culca, şi ea, nevastă, ar şti cînd. Şi cînd se scoală, şi cum se spală dimineaţa. N-ar mai fi chinul, neputinţa de a imagina ce face cînd nu e cu ea şi îndoiala, senzaţia că Ted dispare, devine ireal, fum, cînd se despart şi ea se duce acasă sau cînd, zile, săptămîni, nu ştie de el. E o impresie care doare şi mîngîie cealaltă închipuire, care revine necontenit; în timp ce ea aleargă pe străzi, îl caută, nu poate învăţa, nu poate respira, unghiile îi cresc în voie – îi lipseşte interesul şi nici n-ar avea vreun sens să le taie –, părul se încleiază – dacă l-ar spăla, ar fi ca o moarte, ca o trădare –, el trăieşte printre lucruri mici, destupă dopul unei sticle, caută o batistă curată în dulap, se supără pe un şiret de la pantof care se înnoadă prost. Ted i-a povestit la început – adică nu chiar la început, fuseseră o dată sau de două ori în camera Marusiei, totuşi se plimbau încă mult prin parcuri înzăpezite, pe străzi alunecoase, întortocheate – cum se spală el, mormăind un cîntec, ce zgomot face şi cum pleoscăie cu mîinile în apă. Gîndul s-a zbătut mult între un Ted spălîndu-se la lavabou şi un Ted făcînd baie, amîndouă imaginile erau strălucitoare şi calde. Semănau cu tablourile lui Van Meer din Propylee, tot aşa nu se putea despărţi de ele, nu ostenea privindu-le.

Primul Ted are, în jurul şoldurilor, un prosop alb cu dungi încolăcit ca un turban, care-i ascunde pîntecul; nu se zăreşte din el decît o geană cafenie, dulce, netedă. Restul trupului e o tulpină fragedă, care s-a răsucit grotesc, gen Josephine Baker, cu picioarele depărtate de lavabou, ca să nu se ude prosopul. Cînd aruncă apa pe faţă, sună din buze şi din limbă, face tărăboi mare, stropeşte oglinda, prosopul tot se udă, apa îi curge pe picioare şi pe unde trece, părul se lipeşte şi pare lung, mai lung decît de obicei.



În celălalt tablou, Ted intră în baie. E o statuie mică, primitivă, tăiată din lemn fraged, cafeniu-verzui, cu braţe foarte, foarte tinere şi subţirele şi încearcă apa luminoasă, din altfel de verde, cu degetul mare de la picior. Îl înmoaie şi-l trage repede înapoi, cum l-a văzut ea încercînd apa fierbinte cu mîna. Intră uşurel, se ţine cu palmele de marginile căzii, începe săpunitul, e brun şi alb.
Asta a fost demult sau niciodată. Ted încruntat, cu brazda asimetrică între sprîncene, cu insomnii şi vorbe destrămate, fără sens, se ascunde într-o groapă neagră, ea nu poate şti unde, şi chiar pe acasă, pe la el, dă rar. Ce ridicol, să-l vadă pe Ted alături de prosoape albe, săpun parfumat, apă rece, proaspătă. Cînd l-a rugat s-o ducă şi pe ea unde doarme sau îşi petrece nopţile fără somn, a ţipat, s-a înroşit ca un rac, i-a spus că dacă o duce o dată acolo, o să-i treacă pofta să mai vină şi altă dată. Un lighean cu zoi, probabil un pat răvăşit, caiete de muzică prin colţuri, rufe purtate trîntite în dulap.

Ce mică, ce neputincioasă e să-l tragă afară, la aer. Să iasă amîndoi, să se zvînte, soarele să usuce toate rănile. [...]

E atît de greu să pricepi ce vrea Ted, ce vrea mama. Trag amîndoi, fără milă, unul într-o parte, celălalt într-alta. Admitea şi Dudu, zbătîndu-se pe divan, ştergînd lacrimi de rîs, cu mîinile ei mici, grăsune, de ciocolată, că Marta e Ion Vodă cel Cumplit, sfîşiat de iepe. Marta desfăcea braţele, picioarele, cu o expresie în ochi de agonie, mimînd sfîşierea. Dudu are un obicei prost, se clatină din tot corpul cînd rîde. Odaia lui Dudu, fosta ei colegă de clasă, e o arenă cu nisip moale, pe care fac tumbe, şi Dudu e un public uşor de mulţumit, entuziast, gata să sară şi el în joc. Unde e clovnul? Şi camera lui Dudu? De cînd n-a mai fost pe la ea? Nu mai e loc pentru asemenea copilării, în atmosfera ei îmbîcsită, otrăvită. E toată o bubă. Unde o apeşi uşor, unde pui o întrebare anodină, răspunde o amintire, o imagine, o presimţire, o nelinişte, care se cheamă între ele, se ciocnesc, îi dau junghiul acela cald, ascuţit, se depărtează şi plutesc mai departe, într-o atmosferă ceţoasă, încărcată, de durere surdă, continuă. [...]



Marta s-a scufundat fără scăpare, în lumea ei de semne mici, demente, de cobolzi ieşiţi din litere, cifre, culori, nume cu masca lui Ted, cu gesturile lui, viaţa lui, felul lui presant de a cere tot, de a te împresura, de a nu-ţi lăsa nimic care să fie al tău. Şi pe străzi, şi în casă. O goană obositoare, dureroasă, care nu se termină niciodată.
„La Tănase. Magazin de coloniale“, din colţ – o cunoştea de mică, era o firmă inofensivă, cu litere de vopsea albă, pe albastru. Acum îi e frică să treacă pe acolo, ar vrea să nu se uite şi tot se uită, parcă-i trage cineva capul pe un fir de aţă. Dacă suceşte gîtul într-altă parte, e la fel; „T“ tot se desprinde din firmă, crunt, întunecat, în costumul gri al lui Ted, n-are toate obiceiurile lui. Apare, dispare, ca s-o chinuiască.

Şi mirosul de untdelemn rînced al „plăcintelor regale“; e o după-amiază la Moşi, cînd Ted a fost delicat, şi-a explicat aşezarea oglinzilor la panorama cu femeia şarpe, ca s-o facă să rîdă, să uite necazul ei, sarcina de care trebuia să scape. Şi dacă iese din mahala, sînt alţi monştri, mici şi crunţi, care mişună pe străzile principale unde-i o prăvălie cu articole bărbăteşti, cravate şi cămăşi din care apare, rotund, gîtul negru, cu mărul lui Adam, mic, delicat, ca un vîrf de deget, care arată şi ţipă sub pielea străvezie: „Aici, aici sărută, acum sărută“.

Dar ea, desigur, nu aude, căci aleargă mai departe cu nasul ei alb, pudrat şi basca pusă şic pe o parte, şi se opreşte cu curiozitate pentru fotografiile cu generali şi miniştri la paradă, identificaţi cu voce tare de cineva cu unghie lungă, ascuţită, pe geam, ascultat cu sfinţenie de un cîrd de credincioşi, cu Marta la mijloc.


Şi bulevardele, tot atît de nesigure, de pline de capcane, cu afişele lor de concerte, cu reclamele luminoase ale cinematografelor şi îmbulzeala de oameni înşelători, bruni, lungi, în haine gri. Toate împreună cu sudori calde şi reci, una peste alta. [...]



Ai ei? Ted? Ce face Ted? Pe unde trece, tîrăşte după ea întrebarea asta lungă, lipicioasă, ca o dîră de melc. A urmărit-o pînă la capătul puterilor, pînă în această cămăruţă răcoroasă, unde a naufragiat, ameţită, şi unde acum se dezmeticeşte. La început, s-a chinuit aici şi gîndurile au tors ca o pisică amorţită, strînsă în braţele ei. Dar pisica s-a trezit, a încovoiat spinarea, s-a întins, a încleştat ghearele, s-a apucat s-o rupă, s-o destrame cu furie absurdă, cum scurmă altă dată preşul, pernele. Unde e Ted? Ce face Ted? Uite ceafa lui, zîmbetul lui, uite cum îşi muşcă buza de jos cu dinţii, acum picioarele lungi, negre sînt lipite de ale ei, acum pleacă fără bună ziua, pleacă, ochii revin tulburi, gălbui, uite-i şi pe cei roşii, şi pe cei verzi pelin, sub lampa cu abajur mare la masă. Ted e în mîini, în ochi, în picioare, parc-ar fi băut din Ted, dar mai trebuie să bea tot timpul, nimeni n-are voie să-i ia paharul. Cui îi face rău dacă-l vede, dacă-l mîngîie? Mamei? Lui Ted? Şi Ninei? Îi spune pe nume parc-ar fi prieteni. Aşa îi spunea Ted, cînd o iubea? Sau o alinta altfel? Ninel? Şi ea avea sîni, urechi, rîs de femeie, vorbe mici pentru el, ca nişte degetare pentru fiecare deget cu care-l mîngîia. Şi acum Nina stă la masă, merge la slujbă, ţine furculiţa cu aceleaşi degete, doarme sub plapumă cu aceiaşi sîni şi urechi sărutate de mult şi vorbe mici, închise în ea sau uitate, şi nu s-a schimbat nimic, îţi vine să crezi că nu s-a întîmplat nimic. O fi avînd şi ea prietene? Se fac şi ele ghem între perne, pe divan ca să vorbească despre dragoste, şi prietenele îi spun cald sau glumeţ, Ninuş. Pentru nimeni Irina nu e un nume moale, veninos, cărnos, de ciupercă.
Nina o fi şi altceva decît pîntec alb, pîntec cu negru, pîntec în dragoste? O fi avînd o mamă care-i pune mîna pe frunte şi-i spune: „Nino, maică“. O fi fost şi ea chinuită, mică, în faţa tăbliţei cu 1 + 1?

Dacă Ted minte, cînd spune că totul s-a terminat cu Nina? Poate că şi ea e pentru Nina o ciupercă, mare, otrăvită, plină de carne ?

Dar mîinile lui Ted n-ar fi putut sta, aşa de mirate şi tremurătoare pe genunchii Martei, aşa de obosite ca două rîndunele care au zburat mult, rătăcite, deznădăjduite şi şi-au găsit, în sfîrşit, cuiburile.



E ceva bolnav, nelalocul lui, în dragostea lor şi nu ştie ce, ca să dreagă să pună la loc. Nu poate fi un lucru important, asta e cert. Ceva uşor de îndreptat, cum ai întoarce un ceas. Care ceas? Care Ted e bolnav, dezgustat? Totul e atît de risipit şi Ted e risipit în ea. Cum să-l lipească, să-l refacă la loc pe Ted întreg, cum l-a cunoscut înainte? Întotdeauna a fost neîndemînatecă. Dacă lipeşte sfărîmăturile aflate la îndemînă iese un bădăran, un timid, un violent, un obosit şi dacă lipeşte mai departe cioburile, le-mbină strîmb, probabil, sau Dumnezeu ştie ce clei sentimental pune, că apare un străin, care aduce cu un erou de Dostoievski, foarte interesant, cu care nu are nimic de împărţit. Ca atunci cînd încearcă să-l deseneze. Îi ştie atît de bine fiecare cută a feţei, fiecare umbră a pielii şi totuşi pe hîrtie, cînd portretul e gata, cu ochi, păr, cravată, zîmbeşte, serviabil, un băiat de prăvălie, cu trăsături de efeb vicios, pe care Marta nici nu-l poate privi. Un portret-robot; îl astupă repede cu creionul. Cum să-l întregească din bucăţele atît de mici, colţuroase, neregulate, stropi fierbinţi de culoare, mişcători, schimbăcioşi, caleidoscopici. Cum să găsească, între atîtea piese răvăşite, rotiţa care nu merge, să poată să pună mîna pe ea şi să respire: iată-l!
Altădată, izbutea să-l aibă întreg lîngă ea, cînd se certau – tot atît de rău, dar ea era, probabil, altfel, mai puţin tocită –, el bineînţeles n-o chema ca să se împace, îl căuta pe la uşi şi pe la geamuri, speriată, cu senzaţia că timpul, viaţa se vor termina în ea, în momentul cînd ultima cafenea unde putea să-l vadă va rămîne în urmă, speriată ca şi cum ar fi avut o taină mare, urgentă de împărtăşit, n-ar fi putut preciza ce, dar ceva foarte urgent şi de care era prea plină. Înainta ca o furnică, ducînd o greutate de trei ori mai mare decît ea şi trebuind s-o pună jos cît mai curînd, ca să nu-şi frîngă mijlocul.

Paşii erau cum se cuvine, de om cu treburi şi griji serioase, numai cu faţa nu ştia ce să facă, descompusă, crispată de atenţia încordată, cu gîtul întins peste oameni, iluminată de o nădejde dureroasă, şovăielnică, faţă pe care şi-o ghicea în ochii domnilor lustruiţi, ironici, cavaleri, făcîndu-i loc lîngă trotuar şi frecînd-o cu cotul. Toată lumea o ghiceşte, ştie cît e de umilită şi înşelată, şarpele trecătorilor sclivisiţi freamătă de surîsuri alături pe trotuar şi fiecare solz licăre ca un ochi clipit înspre ea, cu înţeles.



Dar se apropie, nu mai e mult. Impresiile penibile, periferice se cojesc şi cad, pulverizate, dispar ca-n întuneric, Marta rămîne pură şi concentrată, strînsă în două verigi de aur, doi ochi pînditori, despicînd noaptea. N-ajunge bine în dreptul primei cafenele, şi ciuleşte urechile. Cana nichelată de şvarţ, trist Narcis oglindit în apele mici ale tăviţei veşnic limpezi, ceaşca de porţelan botoasă, scurtă, pe farfuria ştampilată, şi tariful, cocostîrc visător într-un picior de metal, capătă trup în mintea ei, încep să sune picurat pe masa de marmură, în jurul mîinilor lui Ted, şi se împrăştie afară, pînă departe. Marta adulmecă în aer mîinile uscate, fierbinţi, dezlipite de ceaşcă, de linguriţă, fluturînd invizibile, şi gura i se umple de gustul lor de frunză veştedă, de hîrtie şi sacîz.

Cum au trecut într-o noapte, în somn, tălăngile mieilor prin aerul limpede, aducînd mirosul părului iubit, asudat, amestecat cu fîn răscopt şi amintire. Au lîngă buze paharele de apă alt ciocănaş de cristal. Dar în cafenea nu e nimeni, nu există viaţă. Şed hilare, aplecate peste jurnal, numai păpuşi de cîrpă umplute cu tărîţe, unele bine-ndesate, pîntecoase, altele împleticite, răsucite în propriile mîini şi picioare, cu sacul prea gol, larg, boţit. Corabie de sticlă, corabia cu fantome înşirate pe punte rămîne în urmă, prinsă în destinul ei, ca între munţi de gheaţă. Marta suie pe trepte şi blocuri de gheaţă şi nu e nici treaptă, nici bloc. Piciorul se ridică fără rost, prea sus, şi cade ridicol pe asfaltul neted. O forţă mecanică a pus stăpînire pe ea, neobservată. Braţele i se balansează în unghi mare, pendular, ca braţele de soldat. Ar voi să le oprească, dar ele rezistă. Marta e un adevărat soldat întreg, fricos şi mecanic. Însă îşi alungă nălucile. De altfel, moartea ascunsă prin cafenele nu o mai preocupă. Cu niţică şiretenie e ca şi cum n-ar exista. A ieşit şi ea, ca toată lumea, să ia aer şi, dacă-şi fixează ochii asupra brăţărilor şi broşelor de strasuri din galantare, încep să joace în ochi scîntei, îngropaţi în decolteuri spumoase, şi spumegă şampania şi verbul e ca un voal desfăcut, rotund, care cade lin, în spirale, în rotocoale, şi nu se mai termină. Ceea ce nu însemnează că, în trecere, nu poţi arunca o privire şi în cafenele, aşa cum te uiţi la vitrine.



Vitrina cafenelei următoare are aceeaşi transparenţă de fantomă fără sunet, fără sînge. Îi întorci spatele, ea stă pe loc, fără răspuns şi, dacă încerci să te îndepărtezi, e tot lîngă tine. Prin braţe-ţi trece un frig vînăt, care-ţi ridică pieile ascuţite, cu vîrfuri de găină.
Marta merge către ultima cafenea. Se apropie de răscrucea unde începe strada goală, pe care Ted nu trece niciodată. N-are ce căuta pe-ac­olo, nici după treburi, nici în plimbare, printre prăvăliile somnoroase cu antichităţi chihlimbarii sau verzui şi covoare roase, spălăcite de vreme.

Cafenea fără nădejde, scufundată laolaltă cu „strada fără Ted“ în aceeaşi spaimă, împrumutînd culoarea plumburie a căii fără sfîrşit, plutind ca un abur mai dens, cu puncte roşii de ţigară, tremurătoare, ţinute de degete groase, albe, în pîcla nemişcată, de dincolo de geam.

Începe drumul fără Ted. Mai trec şi maşini care ţipă către alte maşini, şi se-ntîlnesc bot lîngă bot, fără nici un rost. Trec oameni, femei ţanţoşe cu leagăn în şolduri, pe vîrful picioarelor, alături de bărbaţi cu pălăria pe-o sprînceană, ca o creastă triumfătoare.

Oameni, probabil nebuni, atenţi la ticurile şi grijulii cu maniile lor, orbi la marea, evidenta zădărnicie, care se lasă peste toate, ca o moarte încetinită, mărunt pisată, acoperind feţele cu o pojghiţă de cenuşă. Nu-şi vede nimeni obrazul lat, inexpresiv, pămîntiu, ca dosul unei pîini? Nu-şi simt degetele cum ies din mîneci, scrumuri lungi, încovoiate, de ţigară sfîrşită, gata să cadă la prima suflare?


Singură trebuie să ducă toate tainele, zădărniciile. Aerul e rar, din ce în ce mai rar, ca pe înălţimi. Nu mai poate urca. Şi Marta întoarce pasul, coboară spre ţărmul şerpuit al cafenelelor, unde e aer sărat, amărui, care-ţi albeşte, îţi usucă buzele şi-ţi clatină sufletul, ca aerul mării. Capul Martei, balon dezumflat, se rotunjeşte din nou, cu pielea întinsă, strălucitoare, şi se înalţă pe firul subţire al trupului. Cap agitat, cercetător, înghiţind în ochi oamenii, cu zecile deodată, cu toptanul, mistuiţi într-o clipă, ca şi cum n-ar fi fost.
– Cel de colo e Ted.

Un fel de linişte şi de părere de rău. Pierduse un napoleon de aur şi a găsit, în loc, cinci parale.

– E cam slăbănog, spune Marta, muşcătoare, fetei care a alergat după Ted.

– E linişte în mine, Ted, răspunde fata. Îl trage afară din lume, cu degete cîrlige, pe braţul de stofă, într-un pasaj lateral şi, de-acolo, pe străzi tăcute, şterse, la ora cînd se închid prăvăliile.

– Ce mai faci tu Martinel? Marta-l întrevede pe Ted, surîzător şi tandru, ca un prieten vechi, care te-a întîlnit din întîmplare şi se interesează drăguţ, indiferent, cum a fost ultimul voiaj de plăcere, pe mare.

Dar ceea ce întrezăreşte Marta e departe de ea ca un nor care trece pe cer. Pe cer îl priveşte de ce trece norul.


– Ted, Ted, răspunde şi asta însemnează cît de tare îi tremură picioarele, cît de bine e acum. Mîna e la adăpost, aproape de subţioară, pe stofa fierbinte...Principalul e mîna să fie în siguranţă, aşa, ascunsă bine. Restul e uşor de îndreptat, un fleac, nici nu merită să te gîndeşti. Ted, iată-l întreg, lîngă ea. Îl va ţine strîns, nici să nu se mai întîmple acel lucru rău care-a trecut fără urme, s-a risipit groaznic, acea absenţă absurdă. Singură în defileul îngust, între pereţii prea apropiaţi, de var, ai closetului rece. Maşina de cusut a încetat. O fi punînd ceva la cale, Lina, sau o fi dormind? Şi greul, acea absurdă lume „fără Ted“ se întinde în jurul ei, cît vezi cu ochii. Ploaia atîrnă. E zăduf şi cer întunecat, parcă se apropie seara şi n-a făcut nimic, n-a lămurit nimic, vremea trece. Lîngă pat, seara, o să vină mama, să o întrebe, o să-i ia cartea din mîini, o să-i sfîşie foile, şi ea va tăcea, nu va avea ce să spună.



Cît o fi ceasul? Unde să-l găsească pe Ted? De ce se sperie degeaba, mai e mult pînă seara. Aşa se întunecă cerul, devreme, cînd vine ploaia. Poate că-i la redacţie (sindicat), cu băieţii, cu imbecilii aceia şmecheri, obraznici, care ştiu orice, că lexicoanele au răspuns la orice. Are dreptate Grigore, sînt dezgustători. Grigore, dintre cărţi, n-au ajutat nimic lecţiile de gîndire, de raţiune. Nici maeştrii înţelepţi, spirituali, care şi-au pogorît din cărţi, zîmbetul sceptic, prevenit, asupra ei.
Ce unghii mici, vinete, roase, are Grigore şi degete îngrijite, pudice, de pastor. Pastor al raţiunii, asta e o prostie, şi Grigore nici nu e aşa, e colorat, mobil, face glume luminoase, uşoare, ca funigeii şi calcă delicat printre cărţi şi oameni „a l’ombre des jeunes filles en fleurs“. A spus ceva frumos despre pasiune, dar nu mai ţine minte. Avea colţurile buzelor îndoite sarcastic şi Marta s-a simţit vizată, a lăsat ochii în jos, a văzut piciorul clătinîndu-se în aer. Grig şedea pe un braţ al fotoliului. Ce a putut să spună, imposibil să-şi aducă aminte, dar era ceva foarte inteligent şi nu se potrivea de fel cu realitatea. Inteligenţa lui Grig, frunză uscată, mătăsoasă, plutind deasupra realului. Şi nu numai asta a uitat. Închide ochii şi se regăseşte ruşinos de goală, de sîngerîndă, doborîtă la pămînt.

În cîteva luni, s-a risipit tot jocul graţios al ideilor, ca puful de păpădie în aer. Parc-ar fi fugărit-o oamenii, cu pietre, pe străzile oraşului. Fugea din răsputeri, dar tot o nimereau colţuri ascuţite care intrau în carne, şi frica să nu cadă-n mîinile lor o înnebunea. Copite de căprioară, tălpile-i scăpărau, lăsau totul în urmă, oraş şi cîmp, se înfundau în pădure, în întuneric. Aşa a scăpat, cu fuga. A căzut cu faţa la pămînt şi a adormit. Cînd s-a trezit şi şi-a trecut mîna peste faţă, prin păr, părul era de putregai, palmele ţepoase şi verzi se mişcau şi scoteau sunete ascuţite. A văzut odată doi pui de fag alipiţi, cari îşi hîrşîie coaja de coajă şi ţipă cînd bate vîntul. A uitat tot, Marta. E o sălbăticiune, ascunsă în closet, tremurînd de apropierea furtunii.


Dintr-o clipă într-alta, poate începe ploaia. Atunci e prea tîrziu. Mama o trimite pe Kati să închidă geamlîcul şi toate celelalte ferestre, de teama fulgerelor. Atunci nici un om cu mintea întreagă nu iese din casă.



Marta e grăbită. Ferestruica se bate cînd deschide uşa, e un curent teribil. Clanţa-i scapă din mînă şi uşa se trînteşte singură şi se-nchide cu zgomot. Marta e tare grăbită, n-are nici măcar timp să ţipe la cineva. Nici nu-şi dă bine seama că poate să-i încurce socotelile, să trezească toată lume cu zgomotul ei blestemat. O, dar Lina e harnică, nu glumă. Taie cu foarfeca şi scoate aţe lungi din cearceaf, pe care le strînge într-un colţ al maşinii, ca să nu rămînă scame pe jos. O priveşte peste ochelari cum îşi scoate mantaua de ploaie din dulap. O desconsideră total ca pe o lighioană ciudată, cu obiceiuri urîte, obscure, de bufniţă sau de liliac. Dacă ar fi consecventă cu ea, nici n-ar trebui s-o întrebe unde se duce. Ce, Lina întreabă liliacul unde zboară noaptea? Martei îi e totuşi suspectă privirea de dispreţ şi i-o ia îna­inte:
– Mă duc la Dudu.

Lina strînge scamele mai departe liniştită, nici un fel de semn că ar fi auzit şi o desconsideră într-atît că lasă un timp să treacă şi cînd vorbeşte, în sfîrşit, se adresează cearceafului, scamelor.

– Fi-ţi-ar Dudu a dracului! Mersul la Dudu ţi-a mîncat capul şi i-a scos peri albi Cocăi. Sînt sigură că nu eşti om făcut ca toţi oamenii. Ai o piatră în loc de inimă. Dar nu cred să fii numai rea. Ai tu şi ceva scrîntit la cap. Altfel nu se explică tot ce faci şi cum te laşi tîrîtă la fund. Mi-e şi milă de tine. O fată ca o floare.


Oglinda răspunde, întinzînd un cap obosit şi un pieptene ca o lamă cu luciri vibrante, întretăiate înfipte în mîna ridicată, palidă, ca-ntr-un mîner de os. Basca s-a înţepenit, tare ca de carton, tivul de piele strînge şi trage tot părul în sus. Şuviţele unsuroase, nespălate se despart blegi şi rămîn cărări multe, albe, de piele, parc-ar fi început să chelească. Nimic nu-i lipseşte, e foarte elegantă. Are şi un ac la bască, terminat cu două bile verzi la capete. Se potriveşte de minune la faţa strîmbă, răvăşită. Parc-ar fi după tifos, cu pălăria cu cireşi. Era un schelet mic, tuns numărul zero, cu urechi galbene, dezlipite şi obraji veştejiţi. A scos-o mama la plimbare, pe soare şi i-a pus pălăria de pai cu cireşi, cumpărată înainte de boală. Marta n-a vrut, a smuls-o din cap, dar mama i-a pus-o la loc, susţinînd că-i exact ca o domnişoară, cu garnitură la pălărie, şi că, pe deasupra, îi şi venea admirabil. Aşa că a trebuit să-şi înghită lacrimile şi să se plimbe de mînă cu mama, pe toate străzile, ţeapănă, cu pieptul supt şi burtica înainte, avînd conştiinţa clară că se face de rîs.



La Cişmigiu, la restaurant, pe rînd, mama vorbeşte întoarsă spre o cucoană de la altă masă, despre boala Martei. Lebede albe, măritate, alături de bărbaţii lor, alunecă pe apă, altele singure, înfoiate ca albuşul, contrariul cu laptele de pasăre, se apropie de balustradă. Copiii le aruncă de mîncare: bucăţi de corn, scobitori. Mama e cu capul întors spre doamna de alături, Marta îi aruncă lebedei pălăria cu cireşi. Dar lebedei nu-i place, întinde gîtul, o miroase şi întoarce spatele.
– A căzut, a căzut ! N-ajută la nimic. Mama se albăstreşte. Cheamă chelnerul, nu mai ajută la nimic, apa e departe, lebăda a plecat, totul s-a cufundat în lacul de argint al Cişmigiului.

Pe stradă e o umbră noroasă şi caldă. Yale-ul, poc, scoate un sunet de copcă, trosneşte ca butonii bluzei cînd îi apeşi. Definitiv închis. Nimeni nu deschide uşa, n-o strigă din urmă. Aerul cald te învăluie parc-ai ieşi dintr-o pivniţă. Nu-i de mirare. Primăvara e frig în casă, frig care-ţi intră în oase, şi căldură pe străzi. Aşa a fost în toţi anii, primăvara. Ce e azi, e sîmbătă. Muşica n-are birou şi la gazdă-n sufragerie e telefon. Poate să-ncerce de mai multe ori; dacă nu-l găseşte prima dată, mai cheamă.

Dar azi nu suportă să fie mîngîiată. Muşica, sigur, ca de obicei, va crede că-i poate ajuta. Cînd o vede că-i gata să izbucnească, scoate din măsuţă o batistă mare, bărbătească, o pune în poală, peste rochie, îi trage capul cu de-a sila şi Marta poate bîigui şi sughiţa în voie, nu-i atentă nici la nas, nici la ochi, slavă Domnului, batista e groasă şi mare, nici o picătură nu cade pe fusta Muşicăi.

– Hai, hai, plîngi, nu sughiţi, îţi face bine. De ce ridici capul?

– Dar de ce, de ce să fie Ted aşa?

– E bărbat, o lămureşte Muşica, tranşant.

Marta-şi înfundă nasul în batistă şi plînge mai departe pentru că Ted e bărbat şi Muşica proastă, proastă ca toţi ceilalţi.



Azi e grăbită. N-are timp de mîngîieri. Sînt chestiuni grave, periculoase, de pus la punct. Pe deasupra, trebuie să facă tot posibilul să găsească pieptul lui Ted, să pună capul pe el, să se oprească puţin tremurul ăsta istovitor, pe dinăuntrul ei. Pe dinafară nu se vede nimic. E imposibil de localizat, s-a întins peste tot, i-a cuprins mintea. Simte fiecare gînd cum se întinde ca o coardă şi tremură. Cel mai nimerit lucru ar fi să se aşeze pe treapta de piatră, sub tăbliţa „Manole Klein, avocat, doctor în Drept de la Paris“ şi să-nchidă ochii. Să i se facă dor de Ted, să treacă pe la ea pe stradă, s-o găsească şi s-o ridice.
Dar nu-i timp de lenevit. Parcă ştia că are ceva de făcut. Fără discuţie. Îl va chema pe Ted la Muşica. Îi va spune cum stau lucrurile. Şi, gata, nu mai are nimic de făcut. Ted va aranja totul. Ea lasă pleoapele înapoi, ca pe plajă, cuprinsă de toropeală, dezlipită de timp, de oameni, uşoară ca un abur. Din curtea generalului vine un miros de gunoi încins şi tencuială proaspătă. Ordonanţa, în cămaşă, cu mîneci suflecate, moaie bidineaua-n găleată şi-o plimbă binişor, în sus, în jos, pe perete. Ţi-e mai mare dragul să vezi jumătatea casei văruită albăstrui, curat, lîngă cealaltă jumătate, jegoasă, ca reclamele din jurnal, o faţă cu pete, una fără pete. Întotdeauna i-a plăcut curtea generalului, cu soldaţi, cîini de vînătoare şi straturi de flori. Şi Martei, de acum patru ani i-a plăcut. Cînd a scuturat biblioteca, a găsit în fund, printre caiete de teză, modele de caligrafie şi atlasul lui Popa Buică şi un Jurnal. Era chiar ea...(?)


Într-o zi de iunie era notat: „Am terminat clasa a VII-a. E 2 după-amiază. M-a trimis tata la tutungerie să-i cumpăr Universul. A expirat abonamentul şi nu l-a mai adus poştaşul. Port o rochie veche cu flori albastre, decolorate, şi sandale în picioarele goale. Am braţe lungi de urangutan, gît de girafă, pistrui şi nu mă iubeşte nimeni. Ştiu bine că n-o să mă iubească niciodată. Muşica merge la baluri, la cinematografe, c-un băiat cu coşuri pe gît, «flirtul ei». O dispreţuiesc. Şi azi are întîlnire. Începe vacanţa şi am să fiu din nou singură. Nu-mi pasă. Din grădina generalului urcă un miros de castraveţi stricaţi şi trandafiri palizi. Un soldat galben şi trist, care tunde frunzele veştede, a privit-o şi ea a rînjit ca o servitoare. Căldura soarelui s-a scurs ciudat în piept, parc-ar fi dat pe gît un pahar cu lapte dulce.



Mă simt deodată fericită, tare fericită că sînt eu şi nu altul, că trăiesc aci la ora 2 după-amiază, în Bucureşti, în acest cartier, în acest colţ de stradă, în care am prins soarele şi l-am încuiat în sîni“.
Întocmai aşa am scris despre soare: „L-am încuiat în sîni şi-s fericită“. De rest, nu-i sigură. Soldatul a existat sau e cel de acum strămutat alături de trandafirii galbeni din seara aceea? Şi Mircea o fi ordonanţă? A spus Olga despre logodnicul ei, Mircea, că face armata. Nu, tete­riştii parcă nu-s ordonanţe. Va să zică nu mai are nici el părul vîlvoi, nici 17 ani. E logodit în bună regulă şi nu mai spune că familia-i „pîrţ“. Amîndoi, în sufragerie, cocoţaţi pe canapeaua demodată, roasă, cu arcurile rupte, dar largă şi tristă ca un apus de velur roşu, se revoltau pînă la exasperare şi refuz, de ridicolul existenţei lor de şcolari, de ipocritele, putredele instituţii sociale.


Afară ardea soarele şi se topea asfaltul, dar în casa de cărămizi roşii, înăbuşită în glicină, în sufrageria cu gazete gălbejite puse la ferestre, era răcoare. Toate erau departe şi aproape. Mircea, ezoteric şi fragil, oficia. Trebuia să umbli uşor printre lucrurile atinse de el, să vorbeşti prudent cu Mircea, care-i băiat, şi-ţi face cinstea să te ridice în lumea de vis, de chin, de rînjet, care-i numai a lor. Nu-i de glumit cu Mircea. Cînd nu-i place, ţi-o trînteşte de-a dreptul: „Eşti o fată, o văcuţă, îţi mai lipsesc plozii să te sugă!“. Dar azi nu e pericol, e atît de aproape de el. Mircea ţine capul puţin pe spate, lipit de rezemătoarea înaltă de pluş. Are un zîmbet dulce şi sarcastic între buzele moi, ca de fată, întredeschise, cu doi dinţi încălecaţi, ca dinţii de lapte. Deasupra peretelui de pluş se-nalţă o coroană impunătoare de lemn sculptat, în arabescuri prelungite cu două poliţe pentru bibelouri. Marta, din valea, din groapa sofalei, înalţă ochi timizi şi abia respiră. La cea mai mică mişcare, arcurile scîrţîie, peretele de pluş se clatină şi oul de lemn pirogravat dansează tocmai deasupra lui Mircea. E atîta atmosferă de umbră, de tristeţe funambulescă, şi dacă oul ar cădea din cauza ei, Mircea ar urî-o, niciodată nu i-ar ierta.



– Ştii, s-a hotărît. I se trimite Marelui Moralist un pamflet, cu noi tînăra generaţie. E noul banc al lui Puiu.
Marta înalţă ochi umezi. Aude pentru prima oară cuvîntul „banc“ şi se pătrunde, o dată mai mult, de misterul lumii de bărbaţi, o lume închisă, în care ea nu are loc.

– Dar astea nu-s lucruri pentru tine, ce m-apuc eu să-ţi povestesc? Tu eşti o fată mică şi ai mîini cuminţi, înduioşător de cuminţi. Află că de tine nu mi-e nici atîta dor, poţi să nu vii cu lunile pe la noi. De mîini mi-e. Îţi spun sincer, eşti un nimic, o măgăriţă, dar ai nişte mîini de care nu mă satur. Uite, nici chiar acum cînd stau lîngă mine. Marta e jignită, singură, aruncată deoparte în groapa canapelei. În odaie nu mai e aşa răcoare. Obrajii şi urechile s-au încins. Nu mai vrea să se gîndească la nimic. Pe masă sînt prăjituri de caise într-o fructieră de argint cu picior înalt. Mîna se întinde spre ele, spre uitare. Gura se deschide cît o şură, mestecă întruna, untul e cam rînced. Martei i-e scîrbă de ele, de prăjituri, dar trebuie mîncate, ce altceva poate face o femelă, un animal? Cineva, un băiat oarecare, se-ntinde pe burtă, lungeşte capul, ţuguie limba şi curăţă degetele murdare de caise.


Marta mulţumeşte, poate să le lingă şi singură, îl asigură, dar el nu vrea să audă nimic şi ţine cu tot dinadinsul să dea lumii o fată cu degete curate, neprihănite.

Sub mantaua de ploaie e cald. Mînecile bluzei sînt scurte. Braţele goale se lipesc de cauciuc şi cauciucul parcă miroase. Nămol, nu aer, lupţi cu el, dai din mîini, din picioare, te trage la fund.

Ce obiceiuri are şi Ted... De ce a văzut fotografia cu Mircea? Era atît de nevinovată... În fundul curţii, ea – lîngă masa şchioapă, Mircea – în picioare, slab, mic, cu gulerul răsfrînt la cămaşă, nici nu o privea, într-un colţ ştearsă, aproape microscopică, apărea şi servitoarea, lîngă uşa bucătăriei, cu mîna la gură.

Obiceiuri de mahala; gagicul înfuriat rupe fotografia rivalului. Şi dansurile lui pe sîrmă, îndemînarea savuroasă cu care evită să pronunţe numele „rivalei“, de cîte ori e nevoit să vorbească despre Nina.

Cînd Muşa i-a povestit ce a aflat din întîmplare, de la un prieten, că Ted a fost la Tuşnad, la Nina, într-una dintre duminicile cînd îi spusese că lucrează acasă, Marta a privit-o ameţită, înfiorată de scîrbă, parcă i-ar fi povestit cineva de o ţară nouă, în care oameni, fără mîini, fără picioare, se tîrăsc pe pămînt, ca reptilele. Era ceva atît de fantastic, de neverosimil să-l vezi pe Ted alături de Nina, o zi după ce ea a sărutat ochii trişti, vineţii şi l-a rugat să nu lucreze prea mult.

Era, totuşi, o realitate care dărîma tot, schimba aspectul lumii şi trebuia să-i faci loc, să creezi un nou echilibru în care să existe realitatea cea nouă, nu ca un corp străin, ci integrîndu-se în viaţa normală de toate zilele, s-o amorţeşti, s-o încălzeşti cu vreo nădejde, vreo minciună, ca pe un loc dureros, s-o poţi duce cu tine, să poţi umbla şi răspunde la masă cînd ţi se pun întrebări şi să duci lingura la gură fără ca supa să curgă pe şervet, mama să te privească mută şi tata, care începe să bănuiască ceva, să ducă mîna la ochelari, să potrivească şaua de baga, cu un deget nervos, la rădăcina nasului.

Îi venea să bată şi să sfîşie ca atunci cînd a aflat, de la fetiţele cu care făcea oameni de nisip pe plajă, că oamenii adevăraţi se nasc din „burtă“, nu aduşi de barză, cum o minţise mama. Seara, cînd stătea în picioare pe marginea patului şi mama îi ungea cu untdelemn spatele roşu, băşicat şi-i punea cămaşa de noapte, a întrebat-o categoric, să vadă mama că nu e glumă:

– Spune, cum vin copiii pe lume?

– Păi nu ţi-am mai spus, îi aduce barza în cioc şi-i lasă în jos pe hornul casei.

Atunci s-a repezit oarbă de furie, cu pumnii strînşi, în pieptul mamei şi a dat, a dat cu toată puterea, unde se nimerea, dar mama rîdea fără ruşine, crezînd că e glumă, pînă ce Marta a căzut pe perne hohotind şi mama n-a mai rîs. S-a băgat în pat lîngă ea, a pus capul alături, a mîngîiat-o pe păr şi n-a mai spus nimic, nici o minciună.

Pe Ted nu-l loveşte, ar rîde puternic şi mare ca mama. Ţine pumnii strînşi în mănuşi, aşa de strînşi, că unghiile străpung pînza şi se-nfig în palme ca nişte colţi de cîine. Merg alături pe alei, în sus şi în coborîş. Îl întrebă calmă, dintr-o curiozitate obiectivă, cum i-ar cere să-i explice fenomenul neplăcut, dar inevitabil al grindinii, al fulgerului:

– De ce mă minţi tu pe mine, Ted?

– Cu ce te mint? Ce întrebări pui! Ştii bine că nu ţi-am minţit cu nimic, niciodată.

Ce stil biblic: „nu ţi-am minţit“.

– Nu, Tady, mutu’ a fost vara asta la Tuşnad, la tînăra Nina! Şi cînd? Sărbătoarea, cînd era atît de cald şi aveai atît de mult de lucru, încît nici nu ieşeai din odaie, nici nu te mai îmbrăcai, exersai toată ziua, în pijama, cu storurile trase la geamuri!

Se surprinde întrebuinţînd forma blajină, interogativă a mamei, care nu duce la nimic bun. Îi e frică de urmări, dar e prea tîrziu şi nu mai poate da înapoi.

– Cine te-a informat aşa de bine?

– Şi pe mine nu mă puteai vedea. Ţi-era imposibil şi-ţi părea atît de rău. Nu ţii minte, mi se pare că plîngeai chiar, oricum, aveai ochii tăi umezi.

– Spune, cine te-a informat?

– Ce interesează cine m-a informat? Parcă minciunile tale ar fi mai puţin groaznice sau timpul cît ai stat cu Nina s-ar scurta cu o clipă măcar... Ce importanţă are dacă mi-a spus X sau Y?

– Vreau eu să ştiu.

Pare calm. Merg, alături cum îi e obiceiul, cu o mînă la spate şi cu cealaltă depersonalizată, întinsă, ca de lemn, ocupată mecanic să agite frunzele tufişurilor, ca o vîslă. S-a încăpăţînat să nu-i dea nici o explicaţie. Cu cît îl descoase mai mult, cu atît o să se încăpăţîneze mai tare, o să se închidă în tăcere agresivă. O s-o lase să plece acasă, cu aceeaşi imagine care-i arde ochii – Ted cu Nina – cu toate variantele ei vii, pline de detalii, repetate peste tot, acoperind pereţii, plapuma, faţa de masă, ca nişte reclame insinuante, presărate cu duiumul, ca să nu le mai uiţi niciodată. Mai ales Ted cu Nina, Ted rotunjind palma pe umăr, lăsînd rochia şi breteaua în jos, privind umărul slăbuţ, golaş. De cîte ori n-a refăcut acest gest în minte, pînă şi-a pierdut înţelesul, a rămas un joc de cercuri şi linii, care se lovesc de ea, cu aceeaşi rezonanţă dureroasă ca şi imaginea vie, în relief, pe care a avut-o întîi.

– Musia mi-a spus. Ea ştie de la un băiat care era şi el la Tuşnad.

– Aha, rusoaica şi-a vîrît nasul. Bune prietene ai, gata să-ţi facă bucurie. Nu pricep de ce nu-şi vede fiecare de treaba lui.

– Ted, nu deplasa chestiunea. Ştii bine că nu Musia şi teoria prieteniei mă interesează acum.

– Ei da, am fost. A trebuit să merg. Îi era rău, i se agravase boala de piept şi i-a scris mă-sii să vină la Tuşnad, să-i aducă şi ceva bani. Mamă-sa n-a putut să capete concediu şi a venit la mine să mă roage să merg eu, să-i duc paralele şi ceva de-ale gurii, să-i spun o vorbă bună. Ştia că fuseserăm împreună, înainte. Atîta tot. Nu ţi-am spus, fiindcă te cunosc. Pentru asta nu trebuie să ţipi şi să-mi faci scene caraghioase în faţa Eroului Necunoscut. Ne rîd şi sentinelele. Mai vrei ceva?

Asta a fost tot. A tăcut. Vasăzică, nădejdea absurdă, ascunsă că Ted va zîmbi şi va spune: „Ei, aş, cine ştie cu cine m-o fi confundat, cum poţi fi atît de prostuţă“ s-a irosit şi a rămas, în locul ei, siguranţa că întîmplarea a fost reală. Nu mai e dubiu, nu mai sînt contururi neprecise, alunecări, tatonări, întîmplarea există, strînsă în cele cîteva amănunte date de Ted, adevărate sau presărate cu minciuni, şi va rămîne mereu aşa, prinsă ca o muscă în apele îngheţate ale chihlimbarului.

Ce poveste tragicomică, în care mişună mahalagii şi femei bolnave şi gavanoase de dulceaţă lîngă pui fripţi, în plasa pentru bagaje, şi ce tînăr milos, atît de delicat chiar cu Marta, încît nu pomeneşte niciodată numele Ninei, îi spune „ea“, deşi mai nimerit încă ar fi „dumneaei“, şi ce mamă înţelegătoare, care apare la fereastră, între gutui, cu un ciorap de lînă şi cîrlige în mînă şi dă din cap: „Şi ce-i dacă au fost copiii împreună? Aşa-i tinereţea!“.

Dar tabloul se întunecă, femeia iubită scuipă sînge, pieptul uscat, negricios nu mai miroase a bucheţel veşted de violete, ca la prima întîlnire, tînărul muzicant, estet adulmecă însă în umbra corsajului aroma călduţă a trecutului, se gîndeşte la moarte şi-i o milă de Nina, de el, de omenire... Numai Martei nu-i e milă de nimeni.

– Eşti vînătă, spune Ted, dezgustat.

Într-adevăr, aşa e.

– Plină de venin.

Aşa e.

Tunurile trofee din jurul muzeului, cu boturile în vînt ca nişte cîini, ar lătra a pustiu, dar îşi reţin urletul, se desfăşoară aliniate, mute, pe cerul palid, ca pe un ecran. Din frunze, picură pe faţă stropi uitaţi de ploaie.

Romanii uzi, cenuşii, aplecaţi pe suliţe, pe berbece, dărîmă melancolici, obosiţi, o cetate invizibilă, pierdută-n spărtura basoreliefului. E trist parcul după ploaie.

– Dacă urli, să ştii că te azvîrl tocmai acolo jos, în lac, glumeşte Ted, aproape serios.

– Nici nu-mi trece prin gînd să urlu şi nici n-aş avea de ce.

Ted o crede, prins în cursă, sau se preface, ca să termine cearta care-l plictiseşte.

Îi apucă mîinile la încheieturi, strînge gata să i le frîngă şi-o trage spre el. Marta se-ncordează şi refuză, se trage din braţele lui.

– Cu oricine, numai cu tine nu. Mi-e silă de gura, de dinţii, de limba ta. Cu oricine mai bine, cu oricine mai bine, cu gardianul parcului, cu romanul ăsta, aşa uite, ţoc, ţoc. Se repede la statuia de piatră poroasă şi-o sărută pe ochi. Capul romanului e zgrunţuros şi ud, imperturbabil sub sărutul ei, continuînd să dărîme cetatea nevăzută. Ted rîde cu dinţi laţi şi albi, e din ce în ce mai purificat, mai departe de aceste întîmplări şi gelozii meschine, îşi permite chiar, din înălţimea lui ponderată, un rîs sănătos, detaşat, pentru fata ridicol de agitată de lîngă el.

Într-adevăr, ce puternică era pe atunci, putea să se agite, nu-i era ruşine deloc să facă gesturi artificiale, de melodramă, nici nu se gîndea dacă-s aşa sau altfel, era oarbă ca-ntr-o luptă.

Au început să cadă peceţi mari, rare, de apă, negre pe asfalt. Pe faţă, o picătură acoperă un obraz întreg, ca o palmă umedă, rece. De ce n-a mers cu tramvaiul, mai bine? Ar fi luat o corespondenţă. Trebuia să aştepte de două ori şi 12trece rar. În tramvai, oamenii te privesc ciudat. Observă ceva. Că nu eşti de-a lor. Că te agiţi într-un spaţiu capsulat, transparent. Te văd cum te izbeşti cu capul de pereţii spaţiului tău interior.

Băieţii în şorţuri albe împing butoiul cu scrumbii în băcănie, ca să nu plouă înăuntru. Unul dintre ei are manicură şi degete roşii, umflate, dar n-are a face, urechea şi ceafa sînt bălane şi gingaşe, ca ale studenţilor de la Oxford. Cum or fi ochii? Nu se văd, împinge butoiul şi stă cu spatele. Ce-ar fi să intre ea în băcănie, să cumpere ceva de doi lei, o bucăţică de pistil poate. De cîţi ani tot voia să cumpere? De mică n-a mai mîncat. Nu-i timp. La întoarcere o să intre. Picăturile se precipită, e-n aer o nerăbdare înfrigurată: să vină ploaia, ploaia. [...]

Era despărţită de Ted, cum îi cere mama acum să facă, ceea ce nu se mai poate, chiar dacă Ted ar bate-o, ar alunga-o. Nu mai poate trece prin acele zile moarte stătute, în care timpul rămîne pe loc, se întinde pînă departe, ca o baltă, împrejurul tău, oricît te-ai smuci încoace şi încolo, şi în care mişcările pe care le faci azi, rîsul, munca, oboseala, obişnuitele hărţuieli cu ai ei, cu lumea, le repeţi identice şi mîine, şi poimîine, la nesfîrşit, mecanic, fără sens. Cari mereu aceeaşi apă, refaci aceleaşi gesturi fără conţinut, pe care le-ai învăţat mai de mult, înainte de a se pierde cheia, descîntecul. Ca un golem. Toate există concrete, la locul lor, viaţa îşi urmează cursul obişnuit, cu mici ocupaţii şi nevoi zilnice.

Aşa de puţin i se deosebeşte existenţa de cea dinainte, cînd îl vedea pe Ted. Dimineaţa pune aşternutul la aerisit pe pervazul ferestrei, mama, din curte, vede plapuma cu nasturii rupţi, strigă: „Marta, unde eşti?“ şi apoi, discret, cu glas scăzut, cînd Marta apare la fereastră: „Îmi pare rău că tocmai eu îţi fac această durere şi îţi anunţ vestea tristă: nu mai merge, trebuie să coşi nasturii, uite, cade cearceaful de pe ea“.

Marta zîmbeşte, ca şi mama, dar totul e descompus, glumele stau gata să se desfacă putrede, îngropate într-o pădure de înţelesuri ascunse, fiecare glumă e un simbol, între Marta şi mama, plapuma rînjeşte echivoc, ştirb, cu nasturii ei lucioşi. Plapuma asta albastră, de pe fereastră, pe care o are de la începutul liceului, nu mai reprezintă toate plăpumile din lume. Spune plapumă şi vede întîi altele, multe, întîi una roşie, pătată, cu lîna fumurie, ieşind în cîlţi murdari prin spărturile mătăsii, şi alta, o pătură, cu cearceaful însăilat de-a dreptul, fără nasturi, şi fiecare dintre ele înseamnă atîtea, amărăciuni şi bucurii mari. Nu-i mai vine în minte plapuma ca noţiune, numai cea albastră, de acasă – cu cearceaful mărginit de horboţele demodate croşetate de mama, de mult, în care s-a învelit din prima clasă de liceu pînă acum şi în care plînsul a căzut ca o ploiţă de noapte, măruntă, nesfîrşită.

E drept însă, sub ploiţa monotonă, de deznădejdi confuze şi lacrimi calde, Marta a crescut, a devenit mai puţin colţuroasă, genunchii şi umerii s-au rotunjit, la fel şi gesturile. A căpătat şi rîsul acela, venit din adînc, scurt, şovăielnic, aproape de geamăt, pe care Ted tare l-a iubit. Era rîsul ei de fericire neaşteptată, care doare. Cum spunea Ted: lătrat de căţel, cînd îi pică o bucată de zahăr şi ezită s-o ia.

În „bazar“, cutia pătrată de lemn a Linei, în talmeş-balmeşul din ea se găsesc şi nasturi mari de sidef. Marta îi culege pe cei care seamănă între ei, îi coase la plapumă. Şi celelalte evenimente ale zilei care începe se succed, se alătură, se îmbină perfect ca piesele de domino – baia, ceaiul, gazeta, praful şters de pe mobile.

Pe coridor, cum merge spre bucătărie, cu pantofii maro în mînă, se întîlneşte cu pisica Atlantida, lungă, lipită de perete, misterioasă, înaintînd încet, pe vîrful picioarelor încălţate în botine suple, negre, cu o pelerină neagră, trîntită strîmb, neglijent, pe spate, cu ochi enormi, dilataţi, înconjuraţi de masca tot neagră. E o întîlnire plină de farmec impalpabil. Relaţiile dintre ele au rămas aceleaşi, chiar şi acum, cînd Marta nu vede pe nimeni: discrete, fără vorbe. Atlantida face o jumătate de piruetă şi se freacă de picioarele Martei. E un bună-dimineaţa viu, ondulat, de catifea. Marta îi răspunde distrat, vag, răsturnînd-o pe spate cu piciorul, şi plimbîndu-şi de două, trei ori sandaua prin jiboul alb de pe burtă. Apoi se despart.

În bucătărie, Lina taie ceapă, mărunt, pe scîndură, şi plînge. Marta a venit să ia o cîrpă, să-şi şteargă pantofii, dar a uitat ce caută, aşteaptă neliniştită ca lacrimile Linei să cadă în ceapă, prima măcar s-o vadă cum cade, uite, atîrnă suspendată de colţul buzei. Mai are puţin.

– A căzut, spune Marta, uşurată.

– Ce a căzut?

– În ceapă, lacrima.

– Cum să nu mă usture ochii şi să nu-mi dea lacrimi, dacă trebuie să toc ticăloasa asta de ceapă? N-ar fi de mirare să plîng de-a binelea, aşa amărîtă sînt. Tu ce ştii? Te învîrteşti ca o boieroaică şi găseşti că nu-i mîncarea destul de curată. Nu pui mîna să faci ceva decît dacă te-mpung de la spate. Parcă n-ai viaţă în tine. Habar n-ai ce s-a întîmplat azi.

– Ce s-a întîmplat?

– Iar s-a scăpat ticăloasa de Atlantida, pe parchet, în salon. Putea să facă un piş.

A rămas singură. Pe faţa de masă, degetele pline noapte, de amintirea unei Nocturne de Chopin se desfac în acorduri, ciocănesc în masa de tablă, se strîng, se despart, flămînde de zbor. Apoi, palma se lasă pe masă, ca o batistă subţire ghemuită, ca o dansatoare căzînd mototolit cînd se încheie cîntecul alb al lebedei. O clipă, şi degetele învie. Adună firimiturile de pe masă, le strînge-n muşuroaie, se ridică pe cana de apă, mîngîie toarta neted încovoiată, se opresc pe ciocul aspru ciobit, unghiile se izbesc sonor de porţelan, ameţesc şi cad, rotunde, ca nişte cărăbuşi.

În bucătărie mai e lumină. Ce tîrziu spală Kati vasele.

– E fierbinte apa, poţi să vii, anunţă Lina, din capul scării.

– Strînge faţa de masă şi adu ce mai e pe afară. Pune şi zăvorul la poartă.

În odaia de baie, e înăbuşitor de cald. Soba duduie, îndopată cu lemne. De-a lungul căzii, labele Atlantidei au pictat flori mici, stilizate, de noroi, au aruncat mănuşa de cauciuc lîngă lanţul cu dop. Atlantida doarme pe bideu, cu labele-ndoite sub ea şi capul mic, lucios, între umeri.

– Cum să mă spăl cu tine de faţă? Hai! Cîţ? Nu s-a auzit? Dacă faci pe mortu-n păpuşoi, te ridic cu forţa, auzi? Nu! Ham, ham! Ham! Încearcă Marta s-o sperie, leacul suprem.

Două luminiţe, cu licăriri gelatinaose, verzi, apar simetric sub fruntea Atlantidei. Iau cunoştinţă de lume. Se sting sub pleoape obosite distanţe, ca privirile unei castelane bătrîne, adormite-n fotoliu.

Curge apa, odaia se umple de aburi. Ziua încă nu s-a sfîrşit. Mai sînt mişcări multe, istovitoare, inevitabile, care trebuie făcute. Mănuşa roşiatică, moale alunecă-n sus şi-n jos ca o mînă mare, însîngerată. Marta se scutură. Azvîrle, repede, pe umeri, apa caldă, dantelată. Somnul Atlantidei e limpede, neclintit. Nu-l turbură nimic. Nici baia care se goleşte cu zgomot, nici ciucurele halatului, tras afară de sub coada ei.

– Acum părul, mormăie Marta.

Viaţa trece deasupra, cu vînturile ei, iar vînturile aduc praf şi praful cade neîncetat, pe mîini, în păr. Viaţa nu stă pe loc.

Aceste gesturi de femeie în singurătate, de intimitate le face şi Nina. Ea nu e o abstracţiune. Nu e numai iubita lui Ted. E şi ea o fată care se spală pe cap. O ustură ochii de săpun şi dă din picioare, bîjbîie să găsească prosopul, se şterge şi apoi se uită în oglindă cu ochi mici şi roşii. Dar poate că ochii cei mici şi supăraţi îi sărută apoi Ted, ca să le treacă usturimea.

Există şi fete singure, ca Marta. Nimeni nu le ia părul în mîini şi nu le-adulmecă şuviţele melci, din dosul urechii. Părul lor nu scapă printre degete, nu curge, ruginiu închis, ca vinul, şi nu te lasă însetat, înfuriat. Nimeni nu muşcă bucla din creştet, groasă, uscată, ca o roşcovă.

Ted a ţipat odată-n ureche:

– De ce miroase aşa frumos şi aşa dureros? Îl simt, e al meu, are gustul trandafirului stătut, veşted, în apă veche. De ce-i aşa de bun? De ce mă-nebuneşti?

Ea s-a rugat:

– Nu trage cu dinţii. Nu mă lăsa cheală. Mă doare!

El a strivit mai departe părul între dinţi, a tras ca s-o doară.

– Da, a glumit el, să rămînă cheală. Să nu se mai uite nimeni niciodată la ea. Să nu mai simtă nimeni mirosul trandafirului bolnav.

Poate că-şi închipuie scena. Poate că nu s-a întîmplat niciodată. Dacă te gîndeşti bine, nici nu e posibil să se fi întîmplat vreodată.

Ca de obicei, Marta îşi spală părul în trei ape şi-l clăteşte cu oţet. În baie se răspîndeşte miros acrişor, ca de tărîţe. Dinspre oglinda înceţoşată de aburi, o priveşte o fată obosită, răvăşită. A vorbit cineva de-un miros de trandafir. Părul miroase doar a oţet. Unde au putut dispărea buclele mici din jurul urechilor, bucle rotunde ca nişte castane? Din cea mai ruginită de soare, din cea mare şi mîndră clătinîndu-se în creştet, ce a mai rămas? O codiţă udă de şoricel, stoarsă, răsucită ca un covrig în mijlocul capului.

A venit noaptea. Tulpanul, strîns pe cap, s-a muiat, pătruns de apă, ca o foiţă de ţigară. Şi perna, sub el, se umezeşte.

– Să dorm, şopteşte Marta.

Prin fîşia de dantelă a transparentului, intră o boare de lumină difuză.

Pe etajeră, dansatoarea plăpîndă, suflată în sticlă, se subţiază, se topeşte, ca un ţurţure de gheaţă. Capul alb de codană al mamei, de pe fotografie, se desface de bustul mic, încorsetat. Panglica de catifea din jurul gîtului dispare în umbră, dispare şi gîtul. Capul mamei pluteşte, tăiat, deasupra trupului, disimulîndu-şi în lumina şovăielnică zîmbetul grav, îngîndurat, de fată de demult.

– Să dorm!

Degete picură pe burlan. E Ted care trece. „De cîte ori o să-mi fie prea dor, am să sun uşor în burlan, lîngă fereastra ta.“

Cămaşa albă, lungă se scoală ca o hîrtie ridicată, umflată de vînt, trece printr-o uşă, prin alta, se opreşte în stradă, pe treapta de la intrare. Sub felinarele palide, trotuarul şerpuieşte în nemişcată cale lactee. O mogîldeaţă pitică, întunecată, se vede mişcîndu-se încoace şi-n colo, ca o pată de umbră pe un perete de var. Unghiile picură din nou pe un burlan, pe un grilaj de fier, pe alt burlan. Mogîldeaţa dispare în curte la „Gheata elegantă“. E vreun ucenic de cizmar care a trecut pe lîngă casă şi s-a jucat cu degetele să ucidă noaptea, urîtul. Sub tălpile goale, treapta e rece. Cămaşa albă se strecoară prin aceleaşi uşi, înapoi, se întinde în pat, o foaie de hîrtie culcată pe pămînt, cînd vîntul a stat.

E o noapte caldă, liniştită, de iulie. Se află în siguranţă în atmosfera familiară în care a crescut. Viaţa casei pulsează domol, în somn. Şi ei îi e frig, îi e frică. De ceva mare, negru, necunoscut, care nu se grăbeşte, o aşteaptă. Marta cheamă în ajutor, strînge în jurul ei zeităţile minuscule, domestice, ocrotitoare: sforăitul Linei, alături, ca un fluierat subţire, cutia cu muzicuţă din salon în care barza închisă doarme, dar mîine o să sară iar afară, cu o ţigară în cioc, borcanul din fereastra bucătăriei, pîntecos ca un Buddha, plin de castraveţi dolofani, care fermentează, culcaţi între mănunchiurile de mărar. Nici un răspuns, nici o mîngîiere. Sufletul casei e departe de ea. E singură în faţa unei ferestre negre, căscate şi-i e groază. A citit de mult nuvela fantastică şi ea ar fi ca studentul la Medicină care se agăţa de viaţă şi nota: „Azi am mîncat bine, şuncă şi ouă la capac“, dar în adîncul lui ştia că e un simplu avertisment de condamnat, că nu se va mai despărţi de fereastra unde aştepta halucinat să vină noaptea. Atunci, apărea la fereastră, peste drum, femeia cu degete lungi, ascunse în mănuşi negre, punctate cu violet şi frunze funerare, care ţesea necontenit o pînză diafană, invizibilă, care creştea în jurul lui, îl strîngea, îl paraliza.

– Cît o să mai ţină asta? gemea Marta rugător.

– Cît o să mai ţină? repetă buzele spălate de ploaie.

Marta linge buzele şi înghite cuvintele ude. Le simte în gît răcoritoare, bune ca îngheţata de fragi. [...]

Şi atunci, o ducea ploaia. O împingea drept înainte. Era un aprilie nebun, bolnăvicios, numai cu apă şi noroaie. La Alcalay, în faţa raftului de cărţi, Ted avea un gît lung, necunoscut, văzut aşa din spate .Şi Martei i s-a strîns inima că a luat o hotărîre care o umple de atîta spaimă, şi, uite, gîtul nici nu-l cunoaşte, e gîtul unui domn, cu totul, iremediabil străin. Dar Ted a întors spre ea zîmbetul lui prea scurt, cînd abia începuse, zîmbetul straniu, răsfrînt în Marta, ca un amurg gata sfîrşit, lipit de răsărit, ca o viaţă care începea atunci în ea şi totodată apunea dureros. Ted nu ghicea nimic din hotărîrea Martei. Rîdea de băltoacele pe care le lăsaseră hainele lor plouate, în tramvai, pe banchetă, şi de picioarele Martei stropite cu noroi, pînă sus.

În odaie, Marta a pus ciorapii lîngă sobă, pe speteaza scaunului, să se usuce, şi Ted a bătut uşor din palme şi a chemat picioarele goale la el:

– Pui, pui, pui! Şi picioarele au alergat caraghioase şi mici, ca puii la grăunţe.

Amîndoi ţipaseră. Marta poruncitor, aspru: „Gol!“ şi Ted, isteric: „Gura, că te omor!“. Sub valurile la fel de sălbatice, încălecate, înspumate, adîncurile erau atît de diferite. Marta devenise o fetiţă mică, departe, care privea ironică, la prostiile, la blestemăţiile domnişoarei Marta. Şi era, în acelaşi timp, şi domnişoara Marta, o domnişoară încolţită în plin codru, de un om-fiară.

Ted era calm. Îl năpădise o linişte de margine de pîrîu. Învelit în trenciul plumburiu, numai umerii răsăreau, slabi, timizi, ca din apă. A simţit imediat ce catifelaţi sînt, dar mai tîrziu a început să-i urască şi a muşcat unul din ei. Ted a ţipat:

– Gura n-o feri, că te omor!

Scoarţa oltenească intra în piele, zgîria şi Ted era calm, calm, oricît se zbătea şi ţipa, ea îi vedea ochii cît de treji sînt, neschimbaţi, netulburaţi de nimic, un lac limpede ca lumina domoală de soare ascuns, şi gîndurile i le vedea, precise, alunecînd ca nişte peştişori pe drumul lor străveziu. Ea n-avea ce să caute pe drumul acela, era singură, cu durerea ei, Ted nici n-o chema. Ted echilibrat, liniştit, s-a sculat, a început să umble, ştiind tot ce se face, spunînd:

–Nu te uita.

Apa curgea, bolborosea. Marta nu înţelegea nimic, de ce cîntă apa, ce caută în camera Marusiei cînd nu înseamnă nimic, nici bine, nici rău, omul gol, deşelat, care mişcă acum picioarele spre ea, cu glezne uscate şi labele lăţite pe covor şi degetele răsfirate, ca picioarele de găină.

Ar fugi să nu mai vadă picioarele de găină care se lipesc de ea şi pretind fără nici o noimă că aparţin unui iubit, tulburătorului, tristului ei iubit. Dacă s-ar duce acasă, ar dormi adînc, ar dispărea toată după-amiaza, ar rămîne, ca din vis, o tristeţe nedefinită, fără suport material, fără consecinţe şi amintiri precise.

Acasă nu doarme nimeni, nu e voie să plîngi, Lina face şerbet, nu e voie să dormi. Cînd a băgat capul înăuntru, în bucătărie, şi-a spus la revedere, Lina avea pete roşii pe gît şi sub ochi, că dogorea prea tare maşina şi coridorul şi antretul miroseau a zahăr ars, a vanilie, şi acum probabil mai e în aer parfum dulceag, şi pe străzi stăruie acelaşi miros de ploaie şi de floricele, calde floricele în faţa cinematografului, deşi viaţa s-a răsturnat, nu mai e un surîs nelămurit. Ted a devenit un om cu buric rotund, umbrit, ca un ochi inomabil şi cu sex monstruos, neliniştit şi cu picioare de găină care nu se potrivesc cu restul, nici cu ce a fost înainte şi te fac să rîzi.

– Rîzi, Marta ?

Nu-i adevărat. Nu ea a rîs. Ochii ei trişti se întîlnesc cu ochii trişti, întrebători ai lui Ted. Între ei e iar o clipă grea, plină, cît o viaţă întreagă, un cerc închis, perfect, misterios, cu ochi lipiţi de copil, care se deschid spre lumină şi se umezesc de toate durerile lumii şi devin bătrîni, se închid pentru moarte. Să nu ghicească Ted, să nu afle că poate fi atît de meschină, că şi-a bătut joc de un om gol, de trupul lui despuiat, slăbuţ, care nu se ştia privit, nu putea să se apere.

Nu, Ted nu observă nimic, îi încălzeşte paltonul pe teracotă, cu braţele întinse, şi obrazul lipit de palton. Îi e şi lui frig, are un profil şters, pierdut în amurgul odăii, ca o medalie înnegrită de vreme. E şi el singur.

Ca şi ea, acum, în ploaie, tot singură, nu mai e nici domnul gras, înalt, cu melon, care sălta pe vîrful picioarelor, înconjura băltoacele. A intrat într-un gang, uitîndu-se în urmă, şi tot chipul lui s-a umplut de reproş mut, mirat, mai ales mustăţile negre, groase, galante, de comisar în civil, care se aşteptau la orice, dar nu ca Marta s-o ia înainte.

Pe stradă nu mai există decît o pînză răsucită tare de apă care te loveşte-n obraz, intră în ochi, te orbeşte, trebuie să mergi cocoşată, să priveşti în jos. Picioarele au luat-o razna, parcă s-au îmbătat, nu mai poate să le oprească, să le-ncetinească. Picioarele-ameţite se-mpiedică, se clatină în pantofii lipicioşi. Ciorapii uzi, lîngă piele, au devenit roşcaţi, subţiri, aproape inexistenţi, fiecare fir de păr se vede, şi pata mică, întunecată, şi carnea e şi ea roşcată, parc-ar fi dogorîtă de o flacără dinăuntru. Bobîrnace de noroi o lovesc şi fire de pai şi hîrtii morfolite de ploaie se agaţă de picioare, ca acele cu gămălie de potcoava magnet de la croitoreasă, domnişoara Angela, logodită cu un student. Nu-i nimic. Ciorapii or să se usuce, între timp Ted o să sărute picioarele ude, o să le-nvelească. Numai să dea de el. Nu se poate altfel. Nu se poate să vină noaptea, să fie singură, cu mama care gîfîie şi capătă vinişoare roşii în ochi şi spune tîrfă şi golan.

Geo ŞERBAN - Dialog epistolar inedit între Paul Celan şi Maria Banuş
Pînă în 1987, cînd apărea cartea lui Petre Solomon, Paul Celan – dimensiunea românească, reprezentarea trecerii temporare prin Bucureşti a poetului originar din Bucovina rămăsese deficitară, parazitată de informaţii aproximative, dacă nu direct eronate. Petre Solomon a întregit referinţele, a pus la punct ce trebuia rectificat, dar nici el n-a epuizat capitolul contactelor personale, întemeiate pe identificarea unor afinităţi spirituale durabile. În mare parte, cartea din 1987 beneficia de o substanţă preponderent memorialistică. Şi, atunci, nimic mai firesc decît să fie privilegiat, în cuprinsul ei, cercul imediat de prieteni ai autorului: Nina Cassian, Vladimir Colin, Ovid S. Crohmălniceanu, din lumea literaţilor. Se adăugau trimiteri la grupul suprarealiştilor întîrziaţi (Paul Păun, Gherasim Luca, Dolfi Trost şi restul), de asemenea, la Ion Caraion, Marcel Aderca, Alexandru A. Philippide sau la tînăra mînuitoare a limbajului liric, Margareta Dorian.

Dar timpul scoate la lumină şi alte probe, deopotrivă de simptomatice pentru capacitatea mediului bucureştean de a oferi refugiatului posibilitatea regăsirii echilibrului după traumele despărţirii de părinţi şi dispariţiei lor tragice în deportarea transnistriană. Sosit la noi în primăvara lui 1945, Celan a descoperit relativ repede compensaţii afective şi intelectuale, ajutat de Alfred Margul-Sperber să-şi lărgească sfera relaţiilor umane. În acest context, se va produce întîlnirea cu Maria Banuş. Poeta a relatat împrejurările într-o evocare străbătută de un real fior emoţional. În mod expres, confesiunea este datată aprilie 1999, puţin înainte ca martora să se stingă din viaţă. Deşi într-o stare precară de sănătate, a cedat insistenţelor mele de a povesti cum l-a cunoscut pe Celan. Tocmai pregăteam selecţia de texte grupate sub titlul Ochiul meu rămîne să vegheze (în seria Caietelor culturale iniţiate de Dorel Dorian, redactorul-şef al revistei Realitatea evreiască). Aşteptam o reconstituire a momentului, marcată de trecerea a peste jumătate de secol. În locul distanţării fireşti, poeta a mers pe firul împrejurărilor, ispitită a le retrăi scenă cu scenă, cu toată încărcătura sentimentală, nediminuată nici de faptul că Celan însuşi se lăsase înghiţit de apele Senei, în urmă cu aproape treizeci de ani. Senzaţia ce se degajă este că Maria Banuş a ţinut să aducă, fie şi tîrziu, un prinos magnetismului emanat din întreaga fiinţă a lui Celan, comportamentului său rafinat-cerebral, cu o tentă apăsată de simpatic „donjuanism“:



„Era în 1946. Tînărul poet avea un şarm romantic nu sumbru, ci melancolic-senin, în ochii căprui, căruia sucombaseră Lia Fingerhut şi Ciuci Marcovici... L-am revăzut pe Paul de cîteva ori, în 1946. Eram imună la farmecul lui, apărată de euforia primei maternităţi. Îmi amintesc o scenă: eu, cu copilul la piept, el, alături, discutînd, senin, despre Elegiile duineze ale lui Rilke“ (loc.cit., p. 46).



Dincolo de acest episod „de interior“, ca într-o pînză flamandă, poeta insistă asupra revederii, peste alţi 20 de ani, la Paris. Precizări suplimentare au rezultat în urma cercetării meticuloase a arhivei personale rămase de la Maria Banuş (în primul rînd, mii de pagini de însemnări cu caracter de „jurnal intim“, apoi, o imensă corespondenţă). Se dovedeşte existenţa unui flux de interes reciproc, păstrat intact în ciuda vicisitudinilor.

La capătul mai multor încercări de trecere frauduloasă a frontierei, Paul Celan izbutea să se salveze de spectrul sechestrării într-o zonă pîndită de instaurarea unui drastic regim comunist, de obedienţă sovietică. În preajma Crăciunului din 1947, obţinea legalizarea unui domiciliu provizoriu la Viena. Se instalase chiar în inima metropolei austriece, după cum atestă adresa de la care expedia mesaje către Petre Solomon: Wien 1, Rathausstrasse 20, în vecinătatea impunătoarelor edificii ale Primăriei şi Parlamentului, oarecum peste drum de faimosul Burgtheater şi de poarta cea mare, dinspre Ring, a Hofburgului. Totuşi, ţinta principală a zbaterilor poetului rămînea Parisul, unde ajungea în mai puţin de un an. Sosea înarmat cu recomandări ale lui Alfred Margul-Sperber către Yvan Goll.

Despre măcar unele dintre imprevizibilele avataruri, Maria Banuş va fi informată de actriţa Ciuci Marcovici, pe parcursul unei convorbiri cu totul întîmplătoare, avute în Parcul Bibescu din Craiova. Episodul e înregistrat pe o filă a însemnărilor poetei din data de 1 iunie 1949: „Pe o bancă, dimineaţa, cu Ciuci Marcovici, care face muncă de reabilitare la Teatrul Naţional. A încercat să fugă din ţară. După Paul Ancel. Cu unchiul ei, care acum e arestat la Aiud. Au fost prinşi. Ea a fost iertată“. Iertată e un fel de a spune. Fiindcă i s-a înscenat un flagrant tatălui, încarcerat în locul ei şi supus regimului carceral aspru. La auzul faptelor, indignarea ia formă interogativă: „De ce? De ce trebuie să fie aşa?“. Ascultînd păsurile interlocutoarei, Maria Banuş o priveşte cu sporită atenţie: „Ciuci vorbeşte, ca totdeauna, ca o somnambulă. Povesteşte cîte un cuvînt, se întrerupe, se uită fix cu ochii ei mari, castanii, deasupra nasului coroiat, semit. Pletele îi atîrnă trist şi artistic, e o visătoare, somnoroasă şi tristă. Nu l-a uitat pe Paul, ştiu, deşi e măritată cu un tînăr medic. Prietenul din copilărie, se cunosc de la 10 ani. Vechea poveste. Lui Paul nu-i mai scrie, nici el, ei. Dar nu l-a uitat. Îmi spune, în maşină, în ultima clipă: Paul e la Paris, studiază medicina, o duce greu“. Insistenţa pe amănunte are vizibilul scop de a-l readuce în memorie pe Celan. Acesta avea el singur grijă să nu permită uitării a se strecura. În scrisorile adresate prietenului Petrică (reproduse în anexele volumului Dimensiunea românească), sînt presărate întrebări grăitoare: „O vezi pe Ciuci din cînd în cînd? Ce face?“ (la 18 iulie 1957) sau: „O rugăminte. Dă-i lui Ciuci adresa mea. Şi spune-i că o rog să-mi scrie un cuvînt, două-trei cuvinte“ (la 18 februarie 1962); idem, la 8 martie 1962: „Ce face Nina? Şi Maria Banuş?“.

Răspunsul Mariei Banuş venea concret, sub forma traducerii a două poezii de Paul Celan (Anii de la tine la mine şi Cel ce inima-şi smulge din piept), inserate într-un florilegiu de lirică austriacă din cuprinsul revistei Secolul 20, nr. 11/ 1963. Îndată ce primea asigurări (prin Mitzura Arghezi) că Celan intrase în posesia revistei, Maria Banuş restabilea punţile comunicării, nu fără un tainic tremur emoţional. Epistola pornea din Bucureşti la 17 martie 1964:



„Iubite Paul Celan, anii trec, ne schimbă, ne modelează, ne îmbogăţesc, ne mutilează, dar momentele de pură simpatie care au fost sau care sînt rămîn zestrea noastră de tinereţe. Ea dă preţ şi aură vîrstei cenuşii. Întîlnirea nostră de demult face parte, pentru mine, din această inalterabilă avuţie.

Ţi-am urmărit splendida ascensiune poetică şi creşterea faimei cu sentimente izvorînd din acelaşi focar de curată simpatie şi admiraţie. Prin prietenii Alfred Margul şi Petre Solomon am avut de multe ori veşti despre dumneata; unele – privind sănătatea d-tale – nu m-au bucurat deloc. Sper că acum eşti voinic şi ceasurile urîte au intrat în zona amintirii.

Recent, am avut veşti şi prin familia Arghezi. Le-ai lăsat excelente impresii.

Mi-a părut bine că iniţiativa mea de a traduce pentru Secolul 20 din versurile d-tale a găsit o caldă acceptare din partea redacţiei, chiar dacă, deocamdată, ca prim pas, au apărut în cadrul Antologiei de poezie contemporană austriacă. Anii de la tine la mine va fi inclusă într-o mare antologie a poeziei de dragoste din literatura mondială a tuturor timpurilor, la care lucrez de mulţi ani şi care va apare spre sfîrşitul acestui an sau la începutul anului viitor, la Editura pentru Literatură Universală (nădăjduiesc că n-ai nimic împotrivă).

Dacă te interesează poezia noastră nouă, care – după părerea mea – numără excelente şi variate personalităţi, şi printre tineri, şi printre vîrstnici, îţi pot trimite cîte ceva. M-aş ghida desigur, în alegere, după intuiţiile mele, în ce priveşte afinităţile pe care ţi le bănuiesc, sau după dorinţele d-tale.

Fără îndoială că m-ar bucura mult dacă te-ar ispiti ca poezie vrednică a-ţi purta numele de tălmăcitor şi creator a novo, în limba germană, a valorilor noastre româneşti.

În ciuda aerului de business al micei mele epistole, fii încredinţat că unda de simpatie care circulă de mult între noi e precumpănitoare, că ea formează principalul resort al acestor rînduri şi că va dăinui mereu.

Îţi doresc multe ceasuri frumoase, a dumitale, cu prietenie...“.



La mai puţin de o lună, Paul Celan profita de întîiul răgaz pentru a răspunde corespondentei din Bucureşti. Traversa o perioadă extrem de agitată. Pregătea piesele componente ale unei noi selecţii (Atemkristall), definitiva traducerea parţială de sonete din Shakespeare, şi-şi mai făcea timp pentru deplasări, ba la Geneva (între 21-22 martie, în vederea consultării lui Jean Starobinski în calitate de medic psihiatru, autor al unei teze despre tratamentul melancoliei), ba în Italia, între 16-22 aprilie (pentru lecturi publice la Roma şi Milano). Din răspunsul conceput la 13 aprilie 1964 transpare o solicitudine spontană faţă de semnul amical primit de la Maria Banuş. Dovezi ale egalei prietenii sînt înseşi cuvintele de reverenţă, adăugate de mînă în finalul textului dactilografiat: „Herzlich, Ihr Paul Celan“ – din suflet, al tău...



„78 rue de Longchamp

Paris, 13 aprilie 1964



Dragă Maria Banuş,

E poate de prisos să vă spun cît de mult m-am bucurat primind în dar de la Petre Solomon, apoi şi de la Tudor Arghezi, revista Secolul 20, şi-am găsit în ea poeziile mele traduse de dumneavoastră. Iar acum, de aproape trei săptămîni, sînt şi în posesia scrisorii dvs – aici s-a mai dechis un drum, drum pe care păşesc cu plăcere.

Îmi este proaspăt în memorie ceasul primei mele vizite la dvs, lumina – pe jumătate, modulaţia vorbirii, amintirea unor cuvinte care, poate că fără s-o ştie, priveau prin ele însele.

Nu doar pentru că vă sînt de mult îndatorat mi-ar face atîta plăcere să-ncerc să traduc cîte ceva din dvs, ci şi pentru că n-am uitat cît de mult datorez legăturilor cu mai mulţi dintre cunoscuţii noştri comuni; şi, mai ales, pentru că-mi închipui a şti cît lirism trebuie să existe în cele ce vă-nconjoară, trebuie să-l exprime versurile dvs. Deci trimiteţi-mi poeziile dvs, trimiteţi-mi tot ce consideraţi că e important; am să-ncerc să traduc cele trimise – am să încerc: ştiţi doar că limba i se poate şi refuza celui ce traduce. (O întrebare: oare există un bun dicţionar român-german mai nou?) În ce priveşte publicarea, mă gîndesc mai cu seamă la Neue Rundschau, ce apare la S. Fischer şi la care colaborez destul de des.

Iar acum n-aş vrea decît să vă mai rog să fiţi îngăduitoare cu mine pentru că nu vă scriu în româneşte: după toţi anii scurşi, mi-am pierdut destul de mult exerciţiul.

Dumneavoastră şi familiei dvs, toate, toate bune!

Cu prietenie, al dvs Celan“*.



O remarcă se impune. Pe 10 aprilie, Maria Banuş împlinise o vîrstă rotundă – 50 de ani! Fără să ştie, Celan confirma, cu un accent de consideraţie, de preţuire nealterată de trecerea anilor, caracterul de apogeu al momentului. Poeta da curs liber, la 1 mai, satisfacţiei resimţite:



„Iubite Paul Celan,

Nu-ţi poţi închipui cît m-au bucurat rîndurile pe care mi le-ai scris. Nu mai e nevoie să-ţi descriu, cred, stările de suflet prin care am trecut, aflînd despre hotărîrea d-tale de a traduce şi publica ceva din versurile mele.

Ţi-am expediat ieri, prin poştă, un volumaş de-al meu, Metamorfoze, care este axat pe poezia de dragoste şi are caracter retrospectiv, mergînd pînă la zi. Totodată, ţi-am expediat şi cel mai nou şi mai bun dicţionar român-german pe care l-am găsit.

Desigur că poezia de dragoste e o parte dintr-un tot. Îţi trimit alăturat două foarte scurte poezii, pe alte teme, poate te interesează.

Prietenul nostru Sperber e foarte suferind în ultima vreme. Starea lui mă îngrijorează. Nu iese cu lunile din casă şi, alteori, săptămîni de zile zace la pat. Acum şi soţia lui e bolnavă. Are, pare-se, nevoie de o intervenţie chirurgicală. Probabil că se vor interna amîndoi la spital.

Îţi doresc multă sănătate, o stare de spirit senină sau mai bine zis înseninată, propice poeziei – şi un sfîrşit de primăvară frumos.

Scrie-mi, te rog, dacă ai primit cărţile.

Cu o fierbinte, prietenească strîngere de mînă...“.



După toate probabilităţile, destinatarul primea întregul lot documentar în toiul pregătirilor pentru voiajul programat cu începere de la 14 mai în Germania, pe ruta Frankfurt, Düsseldorf, Köln, Hanovra, Brunswick, apoi în Olanda (cum stabileşte cu minuţie Bertrand Badiou, în „Cronologia“ care însoţeşte ediţia Paul Celan – Gisèle Celan-Lestrange, Correspondance, Seuil, 2001, 2 volume). Ajunsese la Amsterdam, cînd izbuteşte să confirme şi să mulţumească, la 25 mai 1964, limitat la cîteva rînduri aşternute rapid pe o cartolină împodobită cu imaginea tabloului Logodnica evreică de Rembrandt. O reproducere fotografică a scenei pictate alături de textul Mariei Banuş din Ochiul meu rămîne să vegheze avea menirea să dea un plus de credit depoziţiei depuse de poetă în memoria lui Celan.

În circuitul poştal dintre cei doi, se intercala o ultimă scrisoare din Bucureşti, aşternută pe 2 iunie:



„Iubite Paul Celan,

Acum o lună ţi-am scris, mulţumindu-ţi pentru intenţia manifestată de a traduce ceva din versurile mele şi înştiinţîndu-te că ţi-am expediat un dicţionar român-german şi un volum de versuri de al meu. Nu mă miră că n-am primit încă răspuns. Am aflat de la Sperber că faci o călătorie mai lungă. Ceea ce regret nespus e că nu s-au brodit călătoriile noastre în Italia în acelaşi timp. Aş fi fost atît de bucuroasă să ne vedem, să stăm mult de vorbă, să ne plimbăm împreună. Dar n-a fost să fie!

Eu voi pleca, probabil în curînd, la Milano şi în alte localităţi, cu ocazia apariţiei unei plachete de versuri ale mele la Editura Scheiwiller, Milano (all’insegna del Pesce d’Oro). În drum, intenţionez să mă opresc o zi, două, la Viena. În legătură cu asta, am o mare rugăminte la dumneata. Sperber a scris către Bergland Verlag din Viena o călduroasă scrisoare de recomandare a poeziilor mele, trimiţîndu-le şi cîteva poezii, ca mostre. Nu ştiu ce legături ai cu această editură. Nu ştiu nici dacă rugămintea mea nu-ţi va părea lipsită de măsură şi de tact. Îndrăznesc totuşi să ţi-o fac, cunoscîndu-ţi, prin intuiţie şi din spusele prietenilor, firea generoasă şi manifestările colegiale. Un cuvînt al d-tale, care eşti atît de cunoscut şi preţuit pretutindeni, ar avea o mare greutate, ar fi chiar decisiv, cred, în luarea unei hotărîri de către editură. Poezii sau poeme de-ale mele au fost editate pînă acum în multe ţări socialiste (Uniunea Sovietică, China şi altele), în Egipt, în Mexic. În aria de limbă germană nu sînt, însă, mai deloc cunoscută. O recomandare din partea d-tale sau exprimarea dorinţei de a scrie un scurt cuvînt înainte la volum – cer foarte mult, ştiu – sau de a participa cu una sau mai multe tălmăciri, ar fi, cum spuneam, hotărîtoare. Poate că ar fi interesant să se cunoască de către editură că sînt traducătoarea lui Rilke în România şi că actualmente lucrez pentru Editura de Literatură, în colecţia care are cel mai mare tiraj la noi (Biblioteca pentru Toţi), la o antologie de poezie austriacă, în tălmăciri ale mele şi ale unui tînăr şi talentat poet şi cunoscător al literaturii germane, Petre Stoica, cu o prezentare elaborată de mine. În legătură cu aceasta, vreau să-ţi spun că va fi o mare bucurie pentru mine de a putea să înmănunchez şi să leg numele meu de al lui Rilke şi Celan, în aceeaşi tălmăcire, între coperţile aceleaşi cărţi“.



Încheierea bruscă lasă loc presupunerii că informaţii din final s-au rătăcit. Mai sînt nişte fragmente de propoziţii scrise cu cerneală (între care adresa Editurii Bergland), în completarea paginii dactilografiate.

Cercul comunicării între Paul Celan şi Maria Banuş în decursul anului 1964 se încheie mai norocos decît şi-ar fi închipuit oricare dintre ei. Voiajul anunţat de poetă spre Milano, cu o escală „tehnică“ la Viena, s-a prelungit în Franţa. Evident, nu se putea rata prilejul mult doritei conversaţii de la om la om. În retrospectiva din aprilie 1999, poeta încurca puţin datele; plasează întîlnirea în 1966. Lucrurile n-au stat aşa, cum atestă documente olografe. S-a păstrat o dare de seamă către soţ şi băieţii rămaşi la Bucureşti, epistolă din ultimele zile ale lui noiembrie, cînd înşiră o desfăşurare de program extrem de încărcat. O după-amiază la Jeu de Paume, dedicată impresioniştilor, seara la Théâtre des Ambassadeurs, între una şi alta, raite prin marile magazine (Printemps, La Fayette), o fugă la Marché aux puces, o trecere prin pitoreştile localuri din Butte Montmartre, ca la capătul zilei să dea curs invitaţiei de a lua cina la familia Celan, în rue Longchamp. Face cunoştinţa soţiei lui Paul, Gisèle, şi a fiului lor, Eric. Înfăţişarea vechiului prieten a surprins-o, părea subit năruit: „ E cam bolnav de nervi. Cu mine, f. drăguţ, atent, dar din punct de vedere literar nu mă poate ajuta cu nimic“. Impresiile au ajuns ulterior, mai precis filtrate şi restituite, în pomenitul „caiet cultural“: „Cînd am sunat la uşa micului apartament din apropierea Trocadero-ului, mi-a deschis un om bătrîn. Desigur, trecuseră 20 de ani. Dar nu 40, după cum arăta. Era scăzut, micşorat, obosit. Fusesem prevenită, din Bucureşti. Îmi vorbise Petre Solomon, cu care coresponda. Despre o nevroză. Mania persecuţiei. Primise în Germania un mare premiu, era recunoscut, celebru şi el nu vedea, nu auzea decît atacuri la adresa lui, din partea criticilor. Am stat cîteva ore de vorbă într-o atmosferă plăcută, destinsă. Totuşi, ceva morbid plutea în aer. Leimotivul persecuţiei. Mă contrazicea înfierbîntat: vor să-l desfiinţeze. Avea nostalgia României. Nu prea ştia şi nici nu voia să ştie cîte se schimbaseră în rău, de cînd plecase. Îi era dor de Petre Solomon şi de alţi prieteni, pur şi simplu, nu literari neapărat“.

Maria Banuş avea să mai treacă prin Paris şi în 1966, ’67, ’68, şi, de fiece dată, a format perseverentă numărul de telefon al lui Celan, fără rezultatul scontat. Mereu, Gisèle i-a răspuns sec de la capătul firului, informînd-o că Paul este internat, indisponibil. Cum s-a văzut după moartea poetului, văduva a instaurat un soi de embargo asupra anturajului românesc al lui Celan, împingînd pînă acolo animozitatea absurdă că a provocat o hotărîre judecătorească prin care volumul exegetic al lui Petre Solomon, editat în traducere franceză, a fost împiedicat de la difuzare şi retras din librării. Împotrivirea ei şi-a pierdut virulenţa odată cu trecerea persoanei în nefiinţă. Pe filiera inaugurată de Petre Solomon, reluarea cercetărilor în vasta arhivă depusă la Magdeburg are toate şansele să dezvăluie componente noi ale „dimensiunii româneşti“, ca parte organică a coordonatelor proprii evoluţiei lui Paul Celan. Cel puţin la capitolul corespondenţă, sînt oricînd posibile revelaţiile.

Maria Banuș - 10 aniLa zece ani de la plecarea spre ... „ Țara fetelor”

Pe bună dreptate spunea cineva, Maria Banuș nu este doar autoarea binecunoscutului poem care i-a atras atenția lui G.Călinescu, „ Țara fetelor”,dar ea a trăit, prin energia, inspirația, tinerețea care nu a părăsit-o, sub zodia acestei „fericite țări”. La 14 iulie 1994 se stingea într-un cămin de bătrâni, marea poetă, contestată de unii și de alții, înghesuită recent într-o listă a scriitorilor„de dicționar”, Maria Banuș. A trăit aproape 85 de ani ( n.10 aprilie 1914), mai mult în București, dar a călătorit destul de mult, a fost la Paris (unde trăiește fiul ei), la Moscova, în alte țări foste socialiste, fiind un timp o scriitoare agreată de regimul comunist. Tatăl ei a fost director la Banca Marmorosch-Blank, aceea cu răsunătorul faliment din timpul crizei ( 1929-1932). A studiat Dreptul și Literele la București. In 1928 a debutat la „ Bilete de papagal”, revista lui Arghezi ( avea doar 14 ani, poemul purtând acest titlu).Anul 1937 ănseamnă pentru ea debutul în volum cu „ Țara fetelor”, poezie erotică și de mare sensibilitate. Din 1939 se apropie de mișcarea comunistă, din convingere, ceea ce , azi, pentru unii ar putea să pară ceva rușinos, blamant. Răspunsul nu va convinge decât pe cei obiectivi – deși fiică de „burghez”, credința în armonia interetnică, în dreptul la o libertate a conștiinței erau mobilul multor simpatizanți ai comunismului din acea vreme. In 1955, ea scrie un poem care îi va fi și îi este și postum reproșat, „ Ție-ți vorbesc, Americă”, scris cu patos și fără acoperire în realitatea politică, dat fiind diferența de nivel al dezvoltării SUA, față de țările socialiste, regimul dictatorial impus în aceste țări, despre care poemul nu spune un cuvânt. Iubitoare a literaturii universale, de cea mai bună calitate, Maria Banuș a tradus din Goethe, Rilke, Shakespeare, Pușkin, Neruda, ș.a., a alcătuit o antologie „Din poezia de dragoste a lumii”. O perioadă , între anii 1944-1970, ea nu și-a manifestat interesul pentru evreitatea căreia îi aparținea, dimpotrivă, a căutat să evite această apartenență, dar , vorba lui Sebastian, „nu poți să-ți dai demisia din funcția de evreu”.Desigur, nu se poate spune că poeta a fost uitată complet, după dispariția fizică, dar o umbră s-a așezat în postumitate, o umbră a nedreptățiki ce se face multor creatori care nu mai au cum să se apere de uitare. In revista „Contemporanul- ideea europeană” și în „Observator cultural” ( Ovidiu Morar, Geo Șerban) au publicat comentarii la poezia ei, la „Jurnalul intermitent”. Ovidiu Morar scria „O mare poetă uitată - Maria Banuș” în nr. 676 și 677 ale „ Contemporanului”, citând din mai multe poeme memorabile, subliniind senzualitatea transfigurată prin ars poetica. Sunt amintiți Pompiliu Constantinescu și Tudor Vianu, care, la fel ca și G. Călinescu au fost entuziasmați de scrierile poetei.„ Jurnalul” Mariei Banuș comentat de Geo Șerban, este punctat de observații personale făcute în anul 1963, când convingerile scriitoarei încep să se clatine, îndoielile o apropie de o realitate care avea să devină, în timp, indubitabilă. Poezia Mariei Banuș a fost tradusă în câteva limbi europene, engleză, franceză, germană, italiană, rusă, iar ea ne-a dăruit numeroase poeme din mai toate continentele lumii, una dintre ultimele realizări fiind creația lui Alain Bosquet, un poet de prestigiu al Franței. In 1994 i-a apărut în SUA, traducerea engleză realizată de Dan Duțescu,„Demon in breckets”(Demon intre paranteze). Nicolae Manolescu scrie în prefață că este vorba de un „jurnal liric”, intim, al autoarea, intrerupt timp de 3o de ani ( când s-a dedicat mai mult militantismului politic) și reluat cu „Tocmai ieșeam din arenă”. „Din cadra mea, dinăuntrul meu/ priveam înspre lume/ sunt ochii unei bătrâne din Rembrandt?”, scria Maria Banuș.Punctul de inflecțiune al evolutiei poetei este într-adevăr 1963, când publică „ Metamorfoze”, o antologie selectivă din ”Țara fetelor”, „Cumpăna apelor”, „Bucurie”, „La porțile raiului”, „Magnet”, „Se-arată lumea”, „Metamorfoze”, volume publicate în intervalele 1937-1949 și 1956-1962, adică poeta, cu bună știință elimină șapte ani de ... risipă. Este un gest onorabil, pe care nu l-au făcut mulți autori , în acel timp. Pe lângă numele celor care au scris despre Maria Banuș, amintiți mai înainte, adăugăm pe Paul Georgescu, Giancarlo Vigorelli, Guillevic, G.Dimisianu, C.Ciopraga, Ion Pop. D. Micu, M.Petroveanu, Eugen Simion, Lucian Raicu,ș.a. Opera poetei, pentru că ea a lăsat o operă, cuprinde numeroase game , modalități de exprimare, inclusiv jocul suprarealist, neosimbolismul, neomodernismul, etc. Ea știe să fie delicată, suav-îndrăgostită, insinuantă, dar și deschis- declarativă, de o sinceritate dureroasă, ironică. Ea știe să se adreseze unor cititori de vârstă școlară, adolescenți, maturi, maturi de vârsta a treia, tristețea ei nu este dezarmantă, ea conține o nestrămutată credință în voința de a trăi cu demnitate. Am cunoscut-o în ultimii ani de viață, era încă fermecătoare, fermă în opinii, fără jeluiri sau reproșuri inutile.Avea un chip de adolescentă datorită ochilor vii, albaștri, obrajilor rotunzi, felului de a se adresa soțului, numindu-l „logodnicul meu dintotdeauna”. Nora Iuga a numit-o , cu afecțiune, „o Doamnă a Poeziei” , în timp ce Alex. Ștefănescu i-a împărțit în trei etape creația, ceea ce nu este cu totul corect. Maria Banuș a avut un singur chip, chiar dacă „ La masa verde, față-n față/ cer unii moarte, alții viață”, sună astăzi retoric. „Cititorii nu se prefăceau că o citesc”, cum afirmă imbatabilul critic, o citeau, cum erau citiți Beniuc, Deșliu, Nina Cassian, Nicolae Labiș, cel care a dat cele mai mari speranțe, dar a murit cel mai tânăr. Să nu ascundem faptul că au fost destui care au crezut într-o lume fără sărăcie, plină de armonie. Nu există, dar nu poeții sunt de vină. „Bătrânii mei, tinichigii, cavafi, croitori, meșteri în târguri apuse”, se revendică poeta de la ștetlul evreiesc, făsă a uita de pogrom ( un poem poartă acest titlu), de iubire, de bunătate, iar biografia și-o înscrie într-un scurt poem –„ Intre două ruine”- „Intre două ruine am zidit o casă/ între două trădări am sădit o credință/ între două hăuri, am pus o masă cu șervete și solnițe/ între doi munți de cadavre am văzut o brândușe și i-am zâmbit/ Am trăit , dragii mei. Acum înțelegeți? Așa am trăit”. BORIS MARIAN

Mirel HORODI: Maria Banuș - o poetă uitată



În ajun de Mărţişor, poşta ne-a adus un cadou minunat. Prietenul nostru, distinsul istoric literar Geo Şerban de la Bucureşti, ne-a trimis volumul de poezii, recent apărut, „Zăbale rupte” de Maria Banuş. Volumul, tipărit în condiţii grafice excepţionale de Editura Casa Radio, însoţit de o înregistare CD, conţine 50 de poeme alese şi rostite
la radio de poetă, în anul 1999, câteva luni înainte de moartea ei, „în pragul venerabil al vârstei de 85 de ani”. Cuvântul introductiv şi notele sunt semnate de Geo Şerban, care în Addenda, a ales şi a rostit încă două poeme. Volumul este ilustrat, cu un simţ artistic deosebit, de fiul poetei, Tudor Banuş.
Am răsfoit cu evlavie frumosul volum, am lăsat la o parte orice altă ocupaţie, ne-am retras, eu şi Liana, în atelierul ei de pictură, şi am ascultat fără să răsuflăm CD-ul, admirând rostirea minunată a poetei, de o mare frumuseţe şi distincţie.
Aşa cum spuneam poemele din volum au fost alese de câtre poeta însăşi. Multe din ele sunt din perioada debutului. Volumul începe chiar cu poemul „Paisprezece ani”, cu care poeta a debutat, la 19 noiembrie 1928, în revista lui Tudor Arghezi „Bilete de papagal”: „Te caut pe tine, suflete frumos, / cu frăgezimea şi durata unui fum, / încât mă mir şi eu că ai loc / în fiinţa mea de acum.”
Alte poeme sunt din volumul de debut „Ţara fetelor”, apărut la editura „Cultura Poporului” în 1937 şi, republicat anul trecut, tot prin grija lui Geo Şerban, la editura „Cărţile Tango”: „În miezul palmelor, în miezul pântecului, / s-adoarmă anii neştiuţi şi grei, / şi trup cu umbre de stânjenei, / s-adoarmă-n mersul stângaci al cântecului” (Cântec mic).
Aşa cum scrie Geo Şerban, excelenta sintagmă - zăbale rupte - traduce starea de spirit a poetei, imboldul ei spre frondă, decizia de a se emancipa de sub tutela prejudecăţilor: „Şi-am să deschid cu pumnul în seara asta uşile. / Singurătăţile mele s-or fugări pe drumuri de-a buşile...” (Singură).
Poeta a ales şi câteva poeme legate de identitatea sa. În poemul „Bătrânii mei” ea vorbeşte despre „tinichigii, cavafi, croitori, meşteri din târguri apuse, meşteri umili din mahalele târgului” (din volumul „Bucurie”, 1949). Din acelaşi volum face şi poemul „Pogrom”, în care atmosfera este redată cu adevărată măiestrie: „Un oaspe se-aproprie-n ceaţă. / Îl simte şi plodul din pântec. / Privim farfuria din faţă şi lingura sună un cântec, / un cântec de frică şi ură, de vrajă, de-ncremenire. Noi ducem mâncarea la gură, el ţese negrele-i fire.”
M-a impresionat cum poeta, care cânta în tinereţe primii fiori ai iubirii năvalnice, se maturizează, şi în poemul dedicat soţului (Sorin Ebner) se adresează divinităţii: „Doamne, ia paharul acesta de la el. / El este bun şi-ncrezător ca pruncii./ Pe nimeni n-a lovit. / Lasă-mi mie paharul de venin...( „La masă”, din volumul „Fiesta”, 1990).
Culegerea se încheie cu „Schiţe pentru un autoportret”, din volumul „Torentul” (1959), în care poeta se descrie astfel: „În ochi un licăr trist, iudaic...” Ea se întreabă: „E canavaua mea prea complicată? / Culorile prea multe se-ntreţes? / Într-unu-s doi? Şi râd şi plâng deodată?” În final ea îşi exprimă dorinţa: „Atâta ştiu: m-a legănat lumina / oraşului valah, pestriţ, lumesc. / Aicea vreau, când ceasul va să vină, / sub cerul vioriu să mă topesc.”
Aşa cum notează Geo Şerban, „Maria Banuş a avut parte să i se îndeplinească această dorinţă (...) ceasul izbăvitor avea să-i sune în zorii zilei de 14 iulie 1999”, iar rămăşiţele pământeşti au fost înhumate la cimitirul Filantropia din Bucureşti.

Un destin sinuos

Maria Banuş s-a născut la Bucureşti, la 10 aprilie 1914. Tatăl ei, Max Bănuş, fusese contabil şi director la Banca Marmorosch-Bank, însă a murit în 1923, când Maria avea numai 9 ani. Mama ei, Anette, s-a recăsătorit curând, astfel că viitoarea poetă a avut o copilărie în care n-au lipsit traumele.
A urmat liceul la Institutul „Pompilian” din Calea Rahovei, apoi cursurile Facultăţii de Drept şi a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Începând din 1932 colaborează la revista „Azi” cu producţii proprii şi cu traduceri de poezie. Climatul antisemit din România, după 1937, o determină să se aproprie de cercurile comuniste. Această perioadă este descrisă în Jurnalul intitulat „Sub camuflaj”, redactat în 1943-1944. Ea crede cu tărie în idealurile comunismului, astfel că nu este de mirare că după instalarea regimului comunist aderă cu entuziasm la proletcultism şi este considerată, în primii ani, ca fiind poeta oficială a regimului. Este răsplătită cu numeroase premii şi distincţii oficiale: Premiul Coşbuc al Academiei RPR (1949), Premiul de Stat (1951), Medalia de Aur a Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Varşovia (1955).
Desigur ni s-au întipărit în minte, din această perioadă, poeziile „cu tendinţă” ale Mariei Banuş, „diatribe versificate, fără acoperire lirică”, cum le denumeşte Geo Şerban, printre care amintesc „Ţie-ţi vorbesc, Americă” sau „La masa verde”, care constitue până şi astăzi un real handicap în aprecierea ei ca poetă cu mari merite, atât în perioada premergătoare cât şi în perioada ulterioară deceniului proletcultist. Cu trecerea timpului poeta se vede marginalizată de regimul pentru care luptase cu sinceritate şi constată că filonul liric se depreciase, datorită aplicării dogmelor realismului socialist. Aceste frământări sunt vizibile în extrasele din Jurnalul poetei, din 1963, publicate de Geo Şerban în revista „Observator Cultural” (nr. 360, din 22-28 februarie 2008). În paginile de Jurnal se simte mai ales sentimentul de frustrare datorită politicii naţionaliste a regimului. Ea vorbeşte despre „neagra demoralizare, prăbuşirea eşafodajului pe care l-a clădit, timp de un sfert de secol pentru înălţarea anumitor valori etico-politice, ce se prăbuşesc rând pe rând(...) Evreii, soarta lor. Soarta copiilor noştri (cetăţeni de gradul doi, într-o invizibilă şi atotputernică, nescrisă legiuire) (...) Dacă viaţa s-ar fi sfârşit ceva mai înainte, aş fi fost un mic capitol al literaturii române în timpul stalinismului cu un preambul adolescin”.

Restabilirea locului poetei în istoria literaturii române.

În acest sens acţionează cu perseverenţă istoricul Geo Şerban. Într-un articol publicat în revista „Observator Cultural” (nr. 224 / 9-15 iunie 2009), cu prilejul împlinirii a zece ani de la moartea poetei, el scrie: „Evoluţia Mariei Banuş a înaintat prin hăţişuri încurcate şi nu întotdeauna critica şi-a bătut capul să le destrame. Excepţiile s-au chemat Eugen Simion (...) şi Nicolae Manolescu (...)”.
Menţionăm că, aşa cum scrie Ovidiu Morar în eseul „O mare poetă uitată” (Revista „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 7 şi 8 / 2008), Maria Banuş ajunsă la Paris în 1987 face figură de disidentă a regimului Ceauşescu şi i se publică volumul de poezie „L’Horologe à Jaquemart”, cu o prefaţă de Alain Bosquet, care o elogiază, punând-o alături de Anna Ahmatova, Gabriela Mistral şi Else Lasker-Schüller. În 1989, ca supremă recunoaştere a valorii sale, primeşte premiul internaţional Gotttfried von Herder.
Citez după eseul lui Ovidiu Morar cuvintele prin care se autodefineşte Maria Banuş în prefaţa la o antologie publicată în 1971: „Fibrele cele mai profunde, amintirile cele mai îndepărtate, plasma afectivă în care mă regăsesc mereu, dincolo de vârste şi de înrăuriri, mă situează în această zonă a poeziei (a dramei existenţiale, nota mea). Înainte încă de - Ţara fetelor -, mă recunosc în extazul comuniunii cu universul şi în ascuţitul, sfâşietorul sentiment al clipei ireversibile, trăite în copilărie”. Autorul eseului adaugă: „ea se consideră o poetă singulară, - izolată -”, nu din motive de orgoliu sau de principii estetice, ci ditr-o „maladivă sfială”, de o „încâlceală de complexe psihice a căror sorginte trebuie căutată (...) în prima copilărie şi, mai ales, în ereditate.” După părerea lui Morar avem de-a face cu „un complex al evreităţii, se pare, asociat complexului Oedip, teoretizat şi el de un evreu”.
Cu o mare putere de autoanaliză, deja în 1937, poeta nota în „Însemnările mele”: „Dă-mi, Doamne, putere să scriu. Nu mă lăsa aşa de singură, cu mine, cu obsesiile mele vechi şi noi...Tot ce există îmi face rău. Noroc că răul meu e totdeauna pigmentat cu niţică voluptate. Voluptatea tristeţii...Faptul că mă îmbolnăveşte orice adversitate din afară nu e tocmai efectul timidităţii vinovate în care mă complac, izolării contra căreia nu lupt? Chiar arguţiile astea nu sunt un păcat împotriva tuturor, împotriva mea, în primul rând? E o pierdere de vreme, e o laşitate? Sau e un înger păzitor al artistului...”
Mărturisesc că aceste gânduri ale poetei m-au copleşit, sunt indiscutabil cuvintele unei mari artiste, pe care nu avem dreptul s-o uităm! (Mirel Horodi, Anima News)