Salinger[V=]

http://cultural.bzi.ro/carti-celebre-ce-nu-pot-fi-ecranizate-32104

Dulgheri, inaltati grinda acoperisului si Seymour: o prezentare de J.D. Salinger

http://cultural.bzi.ro/de-veghe-in-lanul-de-secara-de-j-d-salinger-2548

http://adevarul.ro/cultura/carti/5-lucruri-invatam-romanul-de-veghe-lanul-secara-salinger-1_52c6a3dbc7b855ff562eb2d9/index.html

http://adevarul.ro/cultura/carti/noi-volume-semnate-jd-salinger-vor-publicate-postum-incepand-2015-1_521ca8f6c7b855ff561b0b0e/index.html

Salinger: o prezentare

Odată cu dispariţia fizică a lui J.D. Salinger, pe 27 ianuarie anul acesta, misterul din jurul vieţii celui mai faimos „pustnic“ al literaturii americane a lăsat loc febrilelor aşteptări legate de manuscrisele lui nepublicate. Rareori a fost un scriitor atît de adulat, atît de urmărit, atît de comentat precum autorul romanului De veghe în lanul de secară. Rareori şi-a dorit un scriitor, cu atîta ardoare, liniştea şi anonimatul. Şi la fel de rar s-a întîmplat ca autorul unui singur roman şi a trei volume de povestiri să marcheze atîtea generaţii de cititori. Sfîrşitul solitudinii lui nu e decît un pretext pentru o întoarcere la J.D. Salinger.

Scriitori celebri, despre Salinger


Să citeşti De veghe în lanul de secară e ca şi cum ţi-ar veni ciclul sau ai avea o ejaculare nocturnă: pur şi simplu se întîmplă. Am citit-o în liceu, iar la vîrsta aia e inevitabil să te identifici cu povestea. Felul în care el (Holden Caulfield) se opune lucrurilor pe care le crede idioate e foarte tentant pentru oameni pe cale să-şi formeze personalitatea – asta are de-a face cu trasarea limitelor, cu momentul în care decizi ce eşti şi ce nu vrei să devii.

Are o importanţă culturală enormă – practic, nu poţi scrie despre cineva avînd între cinci şi 35 de ani fără să trimiţi accidental la Salinger. E cumva interesant să-l compari cu omniprezentul Updike; nu puteai să deschizi o revistă fără să dai peste ceva scris de el, şi de aceea Updike n-a putut fi mitizat în timpul vieţii. Iar pe de altă parte, iată-l pe tipul ăsta, care a devenit o legendă, mult mai faimos decît cartea lui. O să fie interesant de văzut cum o să-şi amintească istoria de ei doi.
Julian Barnes


„N-aveţi de unde şti cine sînt, dacă n-aţi citit cartea Aventurile lui Tom Sawyer; dar n-are a face.“ Fraza de deschidere din Aventurile lui Huckleberry Finn a lui Mark Twain vădeşte ureche fină, voce autentică, înaltă încredere auctorială. Romancierii americani au fost întotdeauna mai buni decît britanicii cînd vine vorba despre asemenea pacturi, pe loc, lejere, familiare, cu cititorul. Fraza (mult mai citată şi mult mai lungă) de deschidere din De veghe în lanul de secară ş…ţ e la fel de cuceritoare ca aceea a lui Twain, iar promisiunea pe care o poartă – în egală măsură ţinută pînă la capăt. Moartea lui Salinger agită obişnuita zgură biografică a dietelor macrobiotice şi a iubitelor nemulţumite, dar şi parantezele semiserioase despre evoluţia carierei, „dezvoltarea“ artistică (sau lipsa ei) şi misterul manuscriselor nepublicate.

Tot ceea ce contează, în acest moment al morţii lui Salinger, e că el a scris o unică, perfectă capodoperă care va supravieţui atîta vreme cît zbuciumata condiţie numită adolescenţă va dăinui în civilizaţia noastră.
E.L. Doctorow


Eu şi prietenii mei din facultate sorbeam poveştile familiei Glass, iar cînd apărea una în New Yorker, ne repezeam s-o citim. Soţii Glass şi copiii lor – Franny, Zooey, Seymour, Buddy şi ceilalţi – erau din West Side, întregul Upper West Side din Manhatan făcea parte din viaţa lor. Totul despre ei – faptul că proveneau dintr-o familie de actori de vodevil şi jucau ei înşişi, ca mici genii isteţe, într-o emisiune-concurs la radio – era absolut OK; sigur că erau prea perfecţi, cu toate sensibilităţile lor, cu buddhismul lor, cu disperarea lor filozofică şi legăturile lor de familie, dar tocmai de aceea reacţionam noi aşa. Erau anii Războiului Rece, iar aceşti fraţi autoreflexivi erau modele de alienare romantică.
Joyce Carol Oates


Nici un scriitor nu s-a transformat vreodată atît de misterios în mit, cu mult înainte de propria moarte, ca J.D. Salinger, al cărui ultim text publicat a fost un fragment de proză intitulat Hapworth 16, 1924, apărut în New Yorker (pe 19 iunie 1965).

Uriaşa faimă a lui Salinger ar putea părea invers proporţională cu creaţia lui propriu-zisă: un unic, foarte contestat, foarte îndrăgit şi acum clasic roman, De veghe în lanul de secară (1951), un volum de povestiri formidabile – Nouă povestiri (1953), şi episoadele din saga familiei Glass, Franny şi Zooey (1961), Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului şi Seymour: o prezentare (1963) – unele valoroase, altele, mai puţin.

Marea, obsesiva temă a lui Salinger era dezrădăcinarea morală a materialismului american contemporan şi efectul ei coroziv asupra copiilor şi adolescenţilor precoce, foarte sensibili, ale căror aspiraţii religioase erau în acelaşi timp ezoterice (orientale, mistice) şi sentimentale (narcisiste, naiv egocentrice).

În ciuda succesului scrierilor lui publicate şi a aşteptărilor entuziaste cu care erau urmărite în New Yorker pînă şi cele mai insignifiante bucăţi ale sale, Salinger a hotărît să nu mai publice începînd de la jumătatea anilor ’60, la 46 de ani, alegînd o viaţă retrasă în sătucul Cornish din New Hampshire. Au circulat zvonuri cum că Salinger nu putea sau nu voia să suporte cronicile adeseori veninoase pe care cărţile lui începuseră să le primească şi că, dacă va continua să scrie, va scrie „pentru sertar“, nu pentru publicare. De fapt, izolarea lui Salinger faţă de contemporanii lui începuse mai devreme, atunci cînd refuzase să-şi dea acordul pentru ca povestirile lui să apară în antologii. Salinger a devenit atît de puţin cunoscut, o prezenţă literară americană atît de postumă încă din timpul vieţii, încît nu există un capitol J.D. Salinger în Salon.com Reader’s Guide to Contemporary Authors.

Acum, lumea aşteaptă cu nerăbdare opera originală postumă a lui Salinger – care există cu siguranţă şi cu siguranţă va fi o moştenire extraordinară.

Texte apărute în cotidianul londonez The Guardian

Iulia POPOVICI - Salinger a murit acum 50 de ani. Sau nu


Jerome David Salinger a fugit. Practic, în 1953 şi-a părăsit apartamentul din Manhattan – Manhattanul despre care a continuat să scrie, în poveştile familiei Glass – şi s-a mutat pe o proprietate de 90 de acri (cît va fi însemnînd asta în metri pătraţi) dintr-un tîrguşor de care, dacă n-ar fi fost el, n-ar fi auzit decît locuitorii lui şi rudele lor. Cum a ajuns tînărul care se lăuda la universitate cu talentul literar (să ne-nţelegem, umbla prin campusul din Collegeville anunţînd că el va scrie Marele Roman American) şi-i scria epistole redactorului-şef al unei reviste de proză să-i ceară editorului lui să-i scoată fotografia de pe coperta a patra a propriilor cărţi, iar agentului literar – să ardă orice scrisoare de la fani? Să construiască apoi un gard cît casa, pentru ca liceeni din tîrg, care, în loc de un articol în ziarul şcolii, au „profitat“ de el pentru un întreg material editorial, să nu mai ajungă în apropiere? Sau, mai tîrziu, să-l dea în judecată pe un critic, căruia îi refuzase propunerea de a colabora pentru o biografie, ca acesta să nu poată folosi vreodată citate din corespondenţa lui?Salinger e scriitorul a cărui reputaţie se bazează nu pe cele patru cărţi publicate (toate traduse în româneşte la Polirom), ci pe un unic roman: De veghe în lanul de secară, aventurile adolescentului exmatriculat („m-au zburat“, „mi-au dat papucii“) Holden Caulfield, povestite cu cinism şi pasiune de el însuşi. Salinger e scriitorul a cărui faimă literară a fost de mult întrecută de producţia de material ficţional din jurul misterului „Cu ce se ocupă el acolo, în Cornish, New Hampshire?“. Locuitorii din Cornish, New Hampshire au avut parte, cel puţin, de distracţie: a nu spune care e casa lui Salinger devenise „conspiraţia orăşenească a secolului“.

250.000 de cititori de engleză îl cumpără pe Holden Caulfield în fiecare an (şi 40.000 de români şi-au luat noua traducere, în ultimii cinci ani) – fiindcă De veghe… face parte din ritualul de trecere spre o altă vîrstă, ca prima bere pe care o bei pe-ascuns de părinţi. Părinţi care, în lumea ficţională a lui Salinger, sînt a figure of speech, fără a avea practic dreptul la cuvînt: în nici unul dintre textele publicate ale scriitorului, părinţii Caulfield – ai lui Holden şi Vincent – sau cuplul de artişti de vodevil Les şi Bessie Glass nu-şi fac auzită vocea, sînt caracterizaţi exclusiv – şi critic – din perspectiva odraslelor. Odrasle – doi Caulfield, şapte Glass – pe care Salinger le adoră, le construieşte biografii mitice, le creditează.

Prima frază din De veghe în lanul de secară (geniala traducere a titlului le aparţine Catincăi Ralea şi lui Lucian Bratu, autorii primei versiuni româneşti, publicată în 1964) e un ecou în timp şi spaţiu al unei alte remarcabile deschideri romaneşti – debutul Aventurilor lui Huckleberry Finn a lui Mark Twain. O frază de deschidere la fel de catchy precum cea despre nefericirea singulară a familiilor din Anna Karenina. Criticul britanic John Mullan (care, altminteri, e specialist în secolul XVIII) a fost cel care a aplicat scriiturii lui Salinger un termen provenind din teoria formalistă rusă şi reşapat de David Lodge: skaz (din skazat, a spune), exploatare a stilului oral, dialectal sau de argou, fără utilizarea semnelor citării, ca mod de caracterizare a unui personaj. Iar Salinger foloseşte acest skaz adolescentin pe spaţii largi şi exclusiv, cu un excelent, unic simţ muzical, transformînd pagina într-o partitură, cu acutele marcate prin italice, cu obsesii pentru anumite cuvinte (phony şi goddam în De veghe…) ce ritmează frazele.

Faima lui J.D. Salinger se datorează nu doar stilului său, ci şi felului în care şi-a transformat textele în hîrtia de turnesol a dramelor şi căutărilor unei generaţii – cea cinică şi fără idealuri de după Al Doilea Război Mondial, pentru care sinucigaşul Seymour din O zi desăvîrşită pentru peştii-banană, cel care se plîngea că „Toată lumea conspiră să mă facă fericit“ (Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului), e modelul prin excelenţă. Totul e acolo, în viaţa copiilor Glass, in nuce, şi atracţia pentru religiile orientale, şi psihanaliza care ocupă teren în existenţa socială, şi groaza de convenţii, şi lipsa de speranţă, şi dispreţul, şi curajul.


Iar marea întrebare, pe care căutătorii de comori printre manuscrisele lui secrete aproape că nici nu şi-o pun, e în ce măsură, cum a evoluat scriitura lui Salinger, în ce măsură, cum a traversat familia Glass (căci se pare că despre ea a continuat să scrie) societatea americană a ultimelor patru decenii. Cum a manevrat amestecul de ficţiune şi biografie ce-i defineşte opera un scriitor care a renunţat, în mare parte, la propria biografie şi la chiar lumea ale cărei ritmuri muzicale le asculta şi transforma în literatură.
Cinci lucruri pe care le ştiaţi despre Salinger etc.



1. Prima lui povestire – mai apoi dezvoltată ca un capitol din De veghe…– a fost acceptată de New Yorker în 1941, după care revista şi-a bătut singură toate recordurile, amînînd publicarea timp de cinci ani, de frică să nu le dea idei tinerilor.

2. Cu toate acestea, următorul redactor-şef de la New Yorker i-a devenit atît de bun prieten, încît Salinger i-a dedicat Franny şi Zooey. William Shawn a fost şi una dintre puţinele persoane cu care scriitorul a continuat să se întîlnească după retragerea la Cornish. Shawn era agorafobic.

3. Cu excepţia lui Hapworth 16, 1924 (1965), toate celelalte 21 de povestiri ale lui Salinger nepublicate în volum datează dinaintea romanului De veghe în lanul de secară, apărînd în reviste între 1940 şi 1948. Tematica unora dintre ele aruncă o lumină nouă asupra scriitorului, căci sînt singurele texte în care Salinger abordează direct Războiul Mondial. O altă povestire – Blue Melody – vorbeşte (atipic pentru restul scrierilor lui publicate) despre segregare rasială/ rasism.4. În februarie 1981, Mark Chapman, asasinul lui John Lennon (în decembrie 1980), a trimis o scrisoare ziarului New York Times, în care îndemna pe toată lumea să citească De veghe în lanul de secară, „o carte cu multe răspunsuri“ (şi pe care o avea la el la momentul crimei). Chapman a pledat iniţial nevinovat din raţiuni de sănătate mintală, iar apoi s-a răzgîndit fiindcă Dumnezeu i-a zis s-o facă…

5. Holden Caulfield şi numeroasa familie Glass au devenit modele ale rock’n’roll-ului şi ale muzicii rebele în general: Guns N’ Roses au o melodie intitulată Catcher in the Rye, Green Day cîntă despre Who Wrote Holden Caulfield, iar A Scissors – Hey Franny, It’s Zooey. Etc. Conform unei statistici neoficiale, personajele lui Salinger sînt cele mai citate în cultura pop americană din anii ’60 încoace.
Robert McCrum, de la The Observer, încearcă să ghicească cine-i va lua locul lui Salinger ca „marele pustnic“ al literelor americane. Thomas Pynchon (73 de ani) n-a mai fost fotografiat din anii ’60 – de văzut, iarăşi nu l-a mai zărit nimeni de decenii, iar Harper Lee (84 de ani, autoarea lui Să ucizi o pasăre cîntătoare; ştiaţi că mai trăieşte?) refuză orice interviu prin note scrise de mînă. Poate că Salinger nu era atît de singur în dorinţa lui de a-şi trăi anonimatul.



Şi dacă vreţi cu adevărat să aflaţi ce şi cum, presupun c-o să vreţi să ştiţi din capul locului unde m-am născut, cam ce copilărie nasoală am avut, cît de ocupaţi erau ai mei pînă să mă facă, toate aiurelile gen David Copperfield, dar, ca s-o zic pe-aia dreaptă, n-am nici un chef să intru-n chestii de-astea.


Fraza de deschidere din De veghe în lanul de secară, traducere de Cristian Ionescu, Polirom, 2005



Cred că, în general, Sofia Tolstoi era o femeie de o remarcabilă lipsă de inteligenţă – şi, mai mult, atomii mei sînt astfel dispuşi, încît să mă încline constituţional să cred că acolo unde-i fum, de obicei e marmeladă de zmeură şi, foarte rar, foc – dar cred cu tărie că în fiecare prozator din genul totul-sau-nimic se ascunde, în mare măsură, un androgin, sau unul în devenire. Cred că, dacă scriitorul chicoteşte în faţa masculilor care poartă fuste invizibile, o face în dauna lui proprie şi eternă.

Seymour: o prezentare, traducere de Antoaneta Ralian, Polirom, 2002



Omul nu se schimbă chiar aşa de mult între zece şi douăzeci de ani – la drept vorbind, nici între zece şi optzeci. Nici acum nu poţi să-l iubeşti atît cît ai vrea pe un Iisus care, cel puţin după cît se spune, ar fi rostit şi ar fi făcut unele lucruri – şi ştii asta. Eşti structural incapabilă să-l iubeşti sau să-l înţelegi pe un fiu al lui Dumnezeu care răstoarnă mese. După cum eşti structural incapabilă să-l iubeşti sau să-l înţelegi pe un fiu al lui Dumnezeu care spune că o fiinţă omenească, orice fiinţă omenească – chiar şi un specimen ca profesorul Tupper – e mai presus, în ochii lui Dumnezeu, decît orice puişor plăpînd şi neajutorat din ilustratele de Paşti.

Franny şi Zooey, traducere de Mihaela Dumitrescu, Polirom, 2002

Misterul lui Salinger


Disparitia, in urma cu cateva zile, a scriitorului J. D. Salinger, a pus capat uneia dintre cele mai bizare vieti din istoria literaturii si a intensificat un mister pe care artistul american l-a cultivat fara voia lui de zeci de ani. Dupa aparitia romanului „De veghe in lanul de secara”, in 1951, Salinger a mai scris alte cateva povestiri si nuvele, inainte de a publica ultima sa opera, Hapworth 16, 1924, in iunie 1965. De atunci, el nu a mai publicat absolut nimic, vreme de 45 de ani, pana la moarte, desi, asa cum a marturisit, a continuat sa scrie. Unde se afla acum manuscrisele lui, manuscrise care, spun criticii, ar putea valora zeci de milioane de dolari?

„Salinger“, un documentar senzaţional


16:52Shane Salerno, scenarist hollywoodian, a anunţat recent că este autorul unui documentar despre J. D. Salinger, ţinut secret în ultimii cinci ani. Filmul, care ar putea fi prezentat la Cannes, va oferi informaţii şi imagini inedite despre viaţa unui scriitor care a devenit faimos pentru vehemenţa cu care a refuzat celebritatea.Articol complet

Un mare scriitor a părăsit planeta Pământ
http://boris-mehr.blogspot.com/2010_01_01_archive.html

J.D. Salinger





La 27 ianuarie 2010 a plecat, cum spunem despre decedaţi, scriitorul

Jerome David Salinger ( semna prenumele doar cu iniţiale), la vârsta de 91 de ani, împliniţi la 1 ianuarie a acestui an. Născut la New York , unde a publicat în principalul cotidian al metropolei, el a debutat în 1948, destul de matur, cu povestirea”O zi perfectă a peştelui-banană”.

Critica îl remarcă, iar în 1951 scrie romanul vieţii sale, cu multe elemente autobiografice ( a participat la război, a urmat cursurile Academiei Militare din Pennsylvania) „ De veghe în lanul de secară”, apărut la noi, în două traduceri, prima a Catincăi Ralea şi Lucian Bratu, a doua, în 2005, sub semnătura lui Cristian Ionescu, se pare , apreciată mai mult (v. IDEI ÎN DIALOG, februarie 2006, Radu Paraschivescu). În 1951, cartea s-a vândut într-un tiraj de 250.000 de exemplare, talentul autorului de a reda frământările şi reacţia unui adolescent faţă de „accidentele” vieţii, război, etc. fiind ieşit din comun. A mai scris povestiri, apoi două romane, pe care nu le-a publicat, dar a scris despre ele în corespondenţa cu numeroşi prieteni, find publicată, fără acordul său o carte cu a aceste scrisori, în Anglia. A avut loc un proces, J.D. Salinger l-a câştigat, dar cartea a apărut. Scriitorul s-a ferit toată viaţa de celebritate, a preferat, cum spunea el, „semi-obscuritatea”. În 1998, fiica şi o prietenă a sa au publicat „Memorii”. Deşi era militar, prin studiile urmate, a fost un adversar al războiului, a publicat o povestire „ Pentru Esme – cu dragoste şi abjecţie”. Poate fi comparat, orecum cu Heinrich Boell, ca manieră de scris, dar, desigur, americanismele din text îl distanţează de marele romancier european. Tatăl său era evreu, mama catolică, irlandeză, pentru scriitor originea etnică nu avea nici o importanţă. În aceeaşi lună cu el, a murit un alt scriitor de succes, Erich Segal, cel cu „Love Story”. Acolo unde sunt, îşi vor împărtăşi experienţa de viaţă, fie-le amintirea binecuvântată.



Boris Marian

J.D. Salinger, un simbol al “anilor nebuni” ’60

J.D. Salinger, scriitorul care şi-a detestat propria faimă



Lumea literară se aşteaptă ca autorul american, care a încetat din viaţă miercuri, la 91 de ani, să fi lăsat în urmă mai multe opere, scrise în cele câteva decenii de izolare. [Citeste]

Funeralii mondiale pentru J.D. Salinger. Ce se ascunde în seiful scriitorului care nu a mai publicat nimic de 45 de ani




Retrasul Salinger, care le-a arătat oamenilor cum să păzească ce-i bun şi copilăresc în ei în “De veghe în lanul de secară”, a murit miercuri, în retrasa lui locuinţă din Cornish, New Hampshire, la 91 de ani. De 30 de ani scriitorul american nu mai dăduse niciun interviu.

Ce comoară literară a lăsat în urmă J.D Salinger



Unul dintre cei mai importanţi scriitori postbelici a încetat din viaţă săptămâna aceasta, la 91 de ani. După moartea cunoscutului romancier John Updike, în 2009, literatura americană l-a pierdut acum şi pe autorul celebrului roman „De veghe în lanul de secară“, J.D. Salinger.
Agenţiile de presă au anunţat cu o întârziere de o zi trecerea în nefiinţă a lui Jerome David Salinger, pe cât de iubit ca scriitor, pe atât de misterios ca om. Scriitorul s-a stins miercuri „din cauze naturale", la locuinţa sa din New Hampshire, în nord-vestul Statelor Unite, a confirmat Philis Wesburg, agentul său.

După publicarea în 1951 a romanului „De veghe în lanul de secară", care îl are protagonist pe Holden Caulfield, adolescentul rebel rămas în istoria literaturii ca întruchiparea perfectă a puştiului american (după celebrul Huckleberry Finn al lui Mark Twain), J.D. Salinger s-a înconjurat de o aură de mister.

Învăluit în legendă

După 1965 s-a retras din viaţa publică şi nu i-a mai apărut nicio carte, deşi a susţinut că scrie zi de zi. Stephen King comentează în „Entertainment Weekly" că moartea lui „ar putea da răspunsul la o întrebare care de aproape jumătate de secol bântuite cititorii, scriitorii şi criticii - ce comoară de lucrări nepublicate ar fi putut lăsa acesta în urmă - Multe? Câteva? Nimic?"

Născut la 1 ianuarie 1919 le New York, J.D. Salinger a început să scrie din adolescenţă. În 1949 a publicat povestirea „O zi perfectă pentru peştii banana". Consacrarea definitivă a venit odată cu romanul „De veghe în lanul de secară", unic în literatura postbelică, vândut până în prezent în 65 de milioane de exemplare.

Între 1960 şi 1965 a mai publicat volume de proză scurtă: "Nouă povestiri", „Franny şi Zooey", „Saymour: o prezentare" şi „Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului".

Volume traduse în limba română

„De veghe în lanul de secară", Editura Polirom, 2005

„Franny şi Zooey", Editura Polirom, 2002

„Nouă povestiri", Editura Polirom, 2001

„Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului" şi „Seymour: o prezentare", Editura Polirom, 2008