Iordache[v=]

Rezumarea primului mesaj :

STEFAN  IORDACHE-
https://www.youtube.com/watch?v=l1W-ZT5DIZk
-----
2]Actorii sunt ca niste copii. Se bucura cand primesc premii, se bosumfla cand sunt criticati, indiferent ce cariera ai in urma.
1]]E o falsa teorie ca barbatul cucereste femeia. De fapt se intampla invers, chiar daca lucrurile nu sunt atat de evidente. Ea alege, ea cheama, cucereste si domina.
=====
Toni
Mihaela

S-a stins de dorul lui Ştefan Iordache




21:12Michaela Tonitza Iordache, care a scris un cutremurător „Aşteaptă-mă!“ pe coroana de la mormântul soţului, va fi incinerată azi.

Bogdan ULMU – Ultima scamatorie a lui Stefan Iordache
Ludmila Patlanjoglu îmi oferă editia a doua a cărtii sale dedicate marelui actor (Regele Scamator Stefan Iordache).Volumul vine într-un moment mîhnitor, la doar cîteva săptămîni după disparitia artistului. Deci, lectura lungului dialog cu interpretul lui Raskolnikov, capătă azi o nuantă gravă, inexistentă la editia anterioară.
Cartea Ludmilei este bine articulată si lectura ei a constituit pentru mine o clipă de delectare si reflectie. Ea stie să întrebe si el, parcă răspunde, chiar si cînd nu vrea!...
Îl văzusem, deseori, pe marele actor, în multe roluri din teatru, film si televiziune. Avea o mare disponibilitate pentru genuri diverse de spectacol. Îl juca într-o seară pe Hamlet, a doua seară – dansa într-un musical, peste o zi cînta la Sarpele rosu cu Nelu Ploiesteanu, apoi filma cu Dan Pita, ori Serban Marinescu... Din volum, rezultă si că era un om care, între două ...nasteri de personaje, iubea o anume solitudine, o viată tihnită, în casa de la tară. A iubit viata, a iubit scena, si-a iubit sotia. A plecat prea devreme, asa cum pleacă toti marii creatori, frustrîndu-ne de sansa de-a-l fi văzut în Regele Lear, rolul la care apucase doar să se gîndească...
Volumul este împărtit de autoare în mai multe sectiuni : Jocul cu viata (interviul consistent al criticului, cu interpretul), A iubi (amintiri ale familiei, vecinilor din Gruiu, colegilor si admiratorilor), Jocul cu arta (consideratii profesionale ale celor cu care a colaborat, pe scenă) si o listă a rolurilor jucate de Stefan Iordache în teatru, ori pe ecran.
Din cele peste 300 de pagini ale cărtii, as selecta o mică parte din gîndurile celor care au avut norocul să-i fie parteneri de repetitii sau spectacole : „A avut un fel de voluptate a corpului” (Dinu Cernescu); „...aveam senzatia că ne-am putea hipnotiza” (Ilie Gheorghe); „Mîinile lui au adus gros-planul pe scenă” (Leopoldina Bălănută); „Întîlnirea cu Stefan Iordache este terapeutică” (Dana Dogaru); „Este exact ca un mecanism si viu ca un copil care se naste” (Cătălina Buzoianu); „Esta genul de actor care lasă o bucată din carnea lui în fiecare rol. La propriu” (Silviu Purcărete); „Un actor care arde pe scîndură” (Mihai Mădescu); „Stia să intre în raza luminii” (Vadim Levinski); „Fără aura lui, Teatrul Mic nu ar fi existat” (Dinu Săraru); „E un ales” (Vlad Mugur); „Destinul său se numeste însingurare.Pe Iordache, pe o scenă, nu l-am văzut decît singur” (George Banu)...Aceste definitii, prin adevărul si profunzimea lor, depăsesc cadrul portretistic, unele din ele tinzînd, după modesta-mi opinie, să se aseze la baza unui concept estetic...
Pentru final însă, am ales cîteva dintre confesiunile marelui artist, dintre cele mai putin cunoscute din presă sau emisiunile televizate: „...Nu stiu cum de nu înnebunesc actorii, cum de n-am înnebunit si eu trecînd prin atîtea stări! Ai nevoie de o eliberare si alcoolul te ajută. Îti este prieten. Dar îti poate deveni si dusman...”; „Femeia este cea mai mare minune pe care a lăsat-o Dumnezeu!”; „Teatrul nu e o oglindă a vietii, e chiar viată!”; „E foarte important cine se află lîngă tine [în cabină] în seara spectacolului. Ai nevoie de un suflet de femeie, care să te ocrotească. Ca si în viată...”
Regele Scamator...are tot ce caută un om de teatru, într-o carte dedicată unui creator : biografie, anecdotică, estetică, istoriografie, confesiune, verdict critic. În plus, ea mai are meritul de-a-l tine în viată pe Stefan Iordache. Fiindcă marii creatori găsesc întotdeauna o dovadă a faptului că sînt nemuritori...

Ştefan Iordache, marele dispărut al anului

Moartea actorului a provocat o puternică suferinţă tuturor iubitorilor de teatru şi film din România. Şi alte personalităţi au trecut într-o lume mai bună în acest an. Scriitorul Vintilă Corbul, miliardarul Iosif Constantin Drăgan, politicianul Ticu Dumitrescu sunt doar câţiva dintre cei a căror călătorie s-a sfârşit în 2008. articol complet

Acasa la Stefan Iordache
Stiu sigur ca pe cititorii nostri i-a mirat faptul ca la moartea lui Stefan Iordache n-am scris nimic. N-am scris pentru ca n-am putut. Nu am putut pentru ca moartea lui neasteptata m-a lovit ca un fulger care te arde cumplit si te intepeneste. Odata cu moartea lui Stefan Iordache a murit si o parte din norocul meu. Norocul de a fi intalnit inca din tinerete si de a fi iubit inca de-atunci, un om caruia Dumnezeu i-a asezat pe crestet coroana nevazuta, dar cu atat mai pretioasa, a unui har regesc. Un har cu care sa bucure - la bine si la rau - inima oamenilor obisnuiti.

Citeste tot articolul

Ieşirea din scenă a lui Ştefan Iordache...
de Angelo Mitchievici

IeŞirea din scenă a lui Ştefan Iordache s-a făcut cu distincţia aristocratică a personajului întruchipat de atîtea ori, un om al lui l'ancien ...
mai mult...

Salve pentru general
de Marina Constantinescu

Plouă de cîteva zile. Plouă zi şi noapte de cînd ŞTEFAN IORDACHE nu mai este. Oamenii la ţară spun că îi pare rău celui care a plecat. N...
mai mult...

Stefan Iordache"Socotesc ca fiecare zi pe care o traiesc este un dar divin". A trecut Craciunul, poate cea mai curata, cea mai "alba" dintre sarbatorile crestinilor, s-au stins si zurgalaii Anului Nou La inceput de drum, oamenii privesc inapoi la anul care tocmai s-a dus si isi fac "bilanturi". Unui...

Citeste tot articolul

Stefan Iordache a fost inmormantat cu onoruri militare
Stefan Iordache a fost inmormantat cu onoruri militare, miercuri, in...

Ştefan Iordache - Jocul cu viaţa... Jocul cu arta! Jocul cu moartea?
Plînge cerul la moartea lui Ştefan Iordache. Se spune că plouă la înmormîntarea unui om dacă acestuia i-a plăcut tare viaţa. Îi pare rău că s-a petrecut. Or, Iordache a iubit cel mai mult viaţa. Şi ar fi retrăit-o, aşa cum a fost ea, cu bune şi cu rele, "cu excepţia morţii părinţilor". A fost "lacom la viaţă ca un izvor", precum mărturisea.

El ar fi spus că ploaia e belşug, că ploaia "fecundează pămîntul pentru roadele noastre". Judeca în spiritul ţăranului. Dispariţia fulgerătoare a artistului a făcut cioburi sufletele prietenilor, apropiaţilor, colegilor. Toţi "îşi trăiesc durerea" în aceste zile. A fost iubit şi a iubit. A tezaurizat în sufletul său omenia, frumuseţea, dragostea.

Spovedania lui este cartea "Regele Scamator, Ştefan Iordache", semnată de criticul Ludmila Patlanjoglu şi apărută în 2004 la Editura Nemira. O carte-album, la care actorul a ţinut enorm. Pe baza acesteia, Ludmila Patlanjoglu urma să scrie un scenariu de film documentar şi să-l facă împreună cu Iordache. N-au apucat...


Trei semne ale destinului


Şi-a întins destinul pe trei fascicule. Primul a fost "Jocul cu viaţa...". Viaţa sa, care a început în Rahova, ducîndu-l, cătinel, pe hudiţele curiozităţii.

S-a întors aievea în acea lume a copilăriei, căci şi-a păstrat şi prietenii de atunci. Maturizarea l-a împis şi mai mult spre poarta curiozităţii, dar şi a cunoaşterii. Cunoaşterea de sine, cunoaşterea de lume. Cunoaşterea de iubire. Atunci a început "jocul cu arta!". S-a dedat întru totul artei. Cu cît pătrundea în universul ei, cu atît îi era mai dragă viaţa, care îl înălţa, iar alteori îl şi cobora. Fără să cadă.

Şi-a adunat bogăţia şi a păstrat-o pînă la ultima suflare: rude, prieteni, colegi, vecini, femeia dragă. Ce-ar fi fost oare fără ea, fără Michaela Tonitza-Iordache, un teatrolog desăvîrşit, nepoata marelui pictor Nicolae Tonitza, dar care a stat întotdeauna îndărătul marelui actor?

Şi-a dus anii ca pe o cunună albă pe creştet, cu pioşenie. Se închina destinului pe care nu l-a sfidat niciodată. A purtat straiele pe care şi le-a ţesut din crezul întru divinitatea artei teatrale. A tronat pe altarul acestei arte ca o jertfă. Deschidea oricînd poarta curţii sale, dar nu întotdeauna deschidea poarta sufletului său. Cînd o făcea aveai impresia că intri într-un templu. Vedeai acolo oameni de tot felul, oameni pe care şi-i dorea alături, personajele pe care le-a creat. A fost distant şi apropiat. Pe măsură ce îl credeai îndepărtat ţi-l apropiai tot mai mult.


Omul ca pomul


Îşi clădise o casă din dragoste, iar grădina inunda miresme dătătoare de dor de viaţă. În universul său foarte personal a fost şi nucul din colţul casei de la Gruiu. Omul ca pomul. Rămuros, aducător de amintiri. A urzit multe poveşti la umbra nucului, trăind vieţile altora în cei 45 de ani de activitate de teatru şi film, a personajelor pe care le-a construit, le-a însufleţit. Au rămas vii, au fost în galeria sufletului său, acum le-a lăsat aici, pe pămînt, singure. Dar pot intra în sufletele spectatorilor, o dată cu nemurirea actorului.

Era foarte trist cînd dispărea un actor. El spunea că, atunci cînd moare un actor, moare o lume. "Refuz să mă împac cu gîndul şi îi aştept să se întoarcă, pe George, Amza, Petruţ, Cozorici, Rauţchi, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Poldi..." Doamne, cîţi au mai fost după... Acum, el. Şi moare o lume. Lumea celui mai mare, celui mai popular actor, Ştefan Iordache.

Un gînd frumos al său este: "Cei ce trudesc în mine, mai ales inima şi creierul, care m-au ajutat să nasc vreo 100 de oameni – copii ai mei – în toropeala care mi-a liniştit bătăile inimii şi mi-a adormit gîndirea într-un somn dulce, dar, sigur, neodihnitor, îmi răspund cu delicateţe, gingăşie, umor şi milă: Nu eşti NIMENI!".


CE RĂMÎNE - Un gînd frumos, o lacrimă caldă


Oare ce se poate spune despre un om care se naşte duminica şi care "alege" să treacă dincolo… tot duminica, de Ziua Înălţării Sfintei Cruci… Se poate spune că l-a iubit Dumnezeu şi că a fost un semn.

Mărturisesc că, înainte de a începe să scriu despre Ştefan Iordache, am stat, minute în şir, şi am privit în gol. Mi-am frămîntat îndelung mîinile, aşa cum făceam, cu timiditate, la şcoală cînd eram scoasă la lecţie. Pentru că a scrie despre Ştefan Iordache la trecut mi se pare un examen extrem de greu. Poate cel mai greu! O adevărată luptă între a stăpîni lacrima care stă să cadă şi a nu lăsa emoţia să dea năvală. Şi, ca să le împac pe una cu cealaltă, cred că cel mai bine ar fi să scriu despre Ştefan Iordache dînd frîu liber aducerilor-aminte.


Amintirile


De Ştefan Iordache mă leagă, oarecum, perioada începuturilor mele în presă, experienţa primelor interviuri. Am impresia (acum, că atunci nu eram în stare să-mi dau seama) că dădeam dovadă de un soi de "obrăznicie" – să-i spun profesională, pentru că reuşeam destul de repede să-i conving pe EI să vrea să vorbească cu mine. Şi cu Ştefan a fost la fel… Se întîmpla, undeva, prin 2003-2004 (nu mai reţin, cu exactitate) şi era înainte de premiera spectacolului "Alex şi Morris", de Michael Elkin, în regia lui Gelu Colceag. Ne-am dat întîlnire la Teatrul Mic. Nu pot spune cu cîtă nerăbdare am aşteptat momentul şi ce de fluturi aveam în stomac…

Şi, ca un paradox, toată agitaţia mea a fost, dintr-o dată, potolită, în numele firescului, de EL. L-am găsit în cabina sa, fumîndu-şi liniştit ţigara. M-a privit într-un fel anume, nu ştiu cum să-l descriu în cuvinte… parcă i se revărsau şiroaie de căldură din ochi. Era, în acelaşi timp, blînd, impozant, fermecător, elegant, distins, pedant… era de toate, era Marele Ştefan Iordache. Stătea în faţa mea, în carne şi oase, şi mie îmi tremurau genunchii… Mi-a povestit despre artă şi despre viaţă, mi-a povestit atît de frumos, că la fiecare frază pe care o rostea mie îmi venea să scot carneţelul şi să o notez la capitolul Aforisme. "Prin ’59, după ce am dat la Medicină şi am picat, am făcut un an de diverse meserii şi cineva mi-a zis să dau la Teatru. Am dat şi am intrat. Aveam vreo 18 ani. Îţi dai seama cum eram la 18 ani, în ’59!? Cu creastă de cocoş, a la Elvis Presley, cu pantaloni împrumutaţi de la tata şi cu nişte ciorapi care se numeau «sing-sing». Pantofi aveam din cei cu talpă de cauciuc. Cam asta era imaginea. Ce credeam atunci despre viaţă? Mai nimic, eram la început", îmi povestea în interviul apărut în Gardianul. Mi-a spus şi despre cît de tare iubea el lăutarii, prietenii lui. "Mie îmi plac foarte mult muzica lăutărească şi lăutarii, ca oameni. Am crescut cu ei aproape, acolo în cartier, în Rahova şi la Calafat, unde m-am născut şi am copilărit, avînd parte de bucuria muzicii. Mai fredonînd, aşa, pe la cîte un chef cu prietenii, s-a născut ideea de a cînta. Să ne apucăm şi noi să zicem nişte cîntece". Acesta era Ştefan Iordache… Unicul… Iertare… chiar am vorbit la trecut.

În numărul de mîine al ziarului nostru veţi putea citi, în exclusivitate, un dialog inedit între Ştefan Iordache şi colegul său, Valentin Uritescu, realizat la Paris, înainte de premiera filmului "Cel mai iubit dintre pămînteni".
Ramona Drăghici



Ţinea în suflet pămîntul de sub nuc


Nu răspundea din prima. Mai întîi figura lui se îmbrăca cu zîmbetul acela Dumnezeiesc, cu zîmbetul acela încărcat cu atîta simţiri şi inteligenţă, cu zîmbetul acela atît de singur. "Totdeauna în viaţă a trebuit să fiu un îndrăgostit să îmi iasă lucrurile. Şi acum sînt îndrăgostit. Îndrăgostit de viaţă. Îndrăgostit teribil de viaţă." Aşa spunea acum cîţiva ani Ştefan Iordache. Şi totuşi, la pofta aceasta de viaţă, la lăcomia cu care dorea să-şi trăiască fiecare clipă, la intensitatea cu care electriza fiecare moment adăuga după cîteva clipe de cugetare şi vorbele legate de clipa în care nu va mai fi.

Acum cîţiva ani îşi dorea să fie înmormîntat sub nucul bătrîn din curtea lui ţărănească. Dar într-o toamnă, nedrept şi ilogic, nucul s-a uscat. Şi atuncea a hotărît el să fie îngropat în pămîntul ţintirimului din comuna Gruiu, unde se aud trestiile şi unduirile Snagovului. Cum repeta de fiecare dată "să fiu în pămînt românesc, să crească pe pieptul meu iarbă românească şi să mă calce talpele române". Mai sorbea din cana de lut niscaiva lacrimi de strugure îngrijit de mîna lui în ograda ţărănească şi întindea mîna prinzînd cîte un pisoi din cei care se zbenguiau în curte. Îi punea în poală, îi mîngîia: "Îi iubesc fiindcă şi tata iubeşte pisoii".

Era un teribil aluat de modestie şi simplitate ţărănească, dar şi de mîndrie pentru ce-i reuşiseră în cariera lui. Mă întrerupea cînd spuneam că a creat bijuterii de roluri: "A ieşit bine! S-a întîmplat. Întotdeauna m-am străduit să iasă bine".

Avea atîta firesc în el şi atîtea profunzimi, încît fiecare întrevedere cu el mă fascina. Mă surprindeau gînduri unice despre viaţă. Nopţi la rînd mă obsedau vorbele uriaşului Iordache. I-am spus că mă mîhneşte faptul că România, prin soarta ei în acest colţ de lume, n-a putut să aibă o firmă atît de strălucitoare încît să-l împingă pe el, geniu al artei actoriceşti, sus, sus de tot, acolo unde-i era locul: să cucerească Oscaruri, să se competiţioneze cu Robert de Niro. "Îl plac pe De Niro, dar nu am senzaţia că eu sînt mai prejos. «Cel mai iubit dintre pămînteni» este pe undeva mai prejos decît rolurile lui De Niro?" Şi imediat redevenea Fănică cel iubit de toată suflarea românească. Avea superstiţii. Şi nu se jena de ele.
Florin Condurăţeanu


Să-l ai ca partener era un privilegiu


"Ne-am reîntîlnit în 1999 la Gala UNITER, iar în 2007 Ştefan Iordache m-a invitat în emisiunea «Geniali», care îi era dedicată. Bucuria revederii, amintirile de pe platoul de filmare, întreaga atmosferă a avut o încărcătură emoţională de zile mari. Tînărul Ştefan, alături de care jucasem în 1966, devenise «marele Iordache» apreciat şi iubit de întreaga naţiune. Părul argintiu adăuga distincţie staturii lui, glasul avea o rezonanţă aparte, iar mîinile expresive se odihneau pe braţul fotoliului, ca odinioară, în pauza de filmare. Cînd regretatul regizor Lucian Bratu ne-a distribuit în pelicula sa «Un film cu o fată fermecătoare» nu bănuiam complexitatea rolului, importanţa fiecărei replici ori dificultatea înregistrărilor la post sincron. Dar lîngă Ştefan zilele de filmare se desfăşurau cursiv. Uriaşul talent prin care a creat roluri memorabile atît în film, cît şi în teatru, sensibilitatea lui, respectul acordat colegilor şi echipei de filmare i-am adus dragostea şi admiraţia tuturor."
Margareta Pîslaru

"Este o lovitură ireparabilă. Am avut şansa să lucrez cu el, de curînd, la «Ecaterina cea Mare». Un actor genial".
Maia Morgenstern

"A fost lîngă mine şi la bine, şi la greu. Va rămîne mereu în memoria mea. Voi rămîne la căpătîiul lui pînă îl vor înhuma".
Nelu Ploieşteanu

Opera sa, un tezaur


Aşa cum remarca Ludmila Patlanjoglu, arta lui consacră breasla actorilor, "fiind primul dintre ei încununat cu Premiul Academiei Române", în noiembrie 1992. A fost şi un Premiu de Excelenţă al UNITER, dar şi Premiul de Excelenţă la Festivalul de Film Transilvania.
Ştefan Iordache a realizat mari personaje din dramaturgia universală şi naţională, care rămîn reprezentative în
istoria teatrului românesc: Actorul şi Regele din "Viziuni flamande" (1968), Raskolnikov din "Crimă şi pedeapsă" (1970), Hamlet din "Hamlet" (1974), Maestrul din "Maestrul şi Margareta" (1980), Richard de Gloucester din "Richard al III-lea" (1983), Titus Andronicus din "Titus Andronicus" (1992), Nae Caţavencu din "O scrisoare pierdută" (1999), John Barrymore din "Barrymore" (2000), Alex din "Alex şi Morris" (2004) sau Prinţul Potiomkin din "Ecaterina cea Mare".


Filmele de neuitat


Din filmografia lui Ştefan Iordache enumerăm roluri în "Ticăloşii" (2007), "Faraonul" (2004), "Omul zilei" (1997),
"Eu sînt Adam" (1996), "Cel mai iubit dintre pămînteni" (1993), "Oglinda" (1993), "Hotel de lux" (1992), "Cei care plătesc cu viaţa" (1991), "O clipă de răgaz" (1986), "Glissando" (1985), "Ciuleandra" (1985), "Concurs" (1982), "De ce trag clopotele, Mitică?" (1981), "Bietul Ioanide" (1979), "Ediţie specială" (1978), "Străinul" (1964) – acesta fiind primul său rol.
A fost îndrăgit şi pentru frumoasa sa "îndeletnicire" – muzica. A înregistrat compact discuri cu piese muzicale, împreună cu Sanda Ladoşi şi Elena Cîrstea, dar şi un CD cu romanţe, împreună cu Gheorghe Dinică, Monica Anghel, Nelu Ploieşteanu şi Marius Mihalache.
Chipul şi vocea îi sînt imortalizate şi în videoclipuri muzicale.

S-a stins din viata cel mai mare actor roman al ultimei jumatati de veac de teatru romanesc
Tudor Lavric
Actorul Stefan Iordache a incetat din viata ieri dimineata, la varsta de 67 de ani, la un spital din Viena. Decesul a survenit in urma unui stop cardio-respirator, pe fondul leucemiei acute de care suferea actorul. Suferinta sa a devenit publica abia saptamana trecuta, cand Stefan Iordache a fost internat la spitalul Elias din Bucuresti, de unde a fost transferat dupa doua zile la clinica din Viena, la cererea sa, care a invocat ca in Romania nu i se respecta dreptul la intimitate si la confidentialitatea

A murit cel mai iubit dintre pământeni: Ştefan Iordache

Azi - 19:55
Ştefan Iordache a încetat din viaţă duminică, într-o clinică din Viena, în urma unui stop cardiorespirator. Actorul a fost internat săptămâna trecută la Spitalul Elias din Bucureşti, de unde a fost transportat, vineri, în Austria.

Actorul Ştefan Iordache, internat
http://www.gandul.info/actualitatea/actorul-stefan-iordache-internat.html?3927;3166918

Potrivit purtătorului de cuvânt al Spitalului Elias, Valentin Calu, actorul Ştefan Iordache este internat în această unitate medicală pentru nişte investigaţii medicale. Calu a mai precizat că Ştefan Iordache a cerut să nu fie făcute publice date despre starea sănătăţii sale.

Ştefan Iordache: ultimul interviu
Rar te sună Ştefan Iordache. Şi trebuie să fie ceva important. Asta se întîmplă acum! De la celălalt capăt al firului, maestrul mă întreabă despre o anume serată mondenă pe care nu vrea să o frecventeze. Îl invit pe loc la interviu şi mă şochează. "Hai să o facem, va fi ultimul meu interviu”. În timp ce conduc maşina spre localitatea de lîngă Bucureşti unde stă, mă întreb ce l-a mîniat atît de tare.


Intru în satul păzit de pădure, în care stă maestrul. E alt aer decît în Capitală, deşi nu sîntem departe. Înţeleg de ce a fugit aici. Ne aşteaptă în poartă şi ne invită într-un superb univers arhaic, în care s-a retras. Aici pregăteşte rolurile, citeşte, îngrijeşte via, cultivă meri, face vin, taie iarba. Revine la matcă.

• E ultimul interviu?
  

Da. Şi nu numai atît, este ultima mea apariţie în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea.

• De ce?
  

Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?

• Dar sînteţi un reper pentru România!
  

Crezi? Lumea mă ştie mai degrabă pentru că am cîntat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă.

• Dar poate că nu o merită.
  

Eu ştiu? Nu vezi cine vorbeşte azi? Cine are pieptul mai bombat! Uite, îţi pun şi eu o întrebare. Niciodată nu am ştiut ce înseamnă vedetă. Explică-mi tu!

După părerea mea, vedetă este personajul care are cu ce să se legitimeze profesional, care are popularitate şi care caută să stimuleze mereu această imagine.Prezentatoarea de la meteo e? Dar fata cu sînii goi, pozată în porumb, e?

• Eu cred că nu, maestre. Vă înţeleg. Tabloidele greşesc cînd umflă personaje gen Alina Plugaru.
  

Cine e fata asta? După nume, o fi bună să-mi are niţel pămîntul?

• Mă îndoiesc.
  

Vezi cum e cu vedeta? Poţi să o pui pe fata asta lîngă Radu Beligan şi Marin Moraru? De altfel, acesta este motivul pentru care ei nu se consideră vedete şi acelaşi lucru cred şi eu. Eu nu mai vreau în această lume.

• Alegeţi să vă refugiaţi aici, pe aceşti 3.000 de metri pătraţi care mi se par un paradis, cu pivniţă, vie, răsaduri, pitici de grădină, cu veranda asta minunată.
  

Da. Acest loc este ca o mînă. Face parte organic din mine. Auzi liniştea asta compactă? Aici poţi trăi liniştit. Am cumpărat o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul "Glissando”. Erau 90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am tăiat chiar eu, cu fierăstrăul pe care îl vezi acolo, în cui, lîngă pivniţă. Apoi încă două mii, după revoluţie. Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva?

• Putem intra în pivniţă?
  

Nu. E greu, trebuie să ridici un chepeng din casă.

• Înseamnă că intraţi rar acolo.
  

Nu, dimpotrivă (îi lucesc ochii). Anul trecut, ciorchinii de strugure erau cît mîna! Am făcut, din 400 de butuci pe care-i am, 900 de litri de vin. Alb, demisec. A ieşit cam tare de data asta. V-aş da, dar nu e indicat pe canicula asta.

• L-aţi lucrat singur?
  

Nu. Nu uita că eu sînt crescut în vie. Bunicul meu avea două hectare de vie. Avea două sute de oi, pe care le-am păzit, aşa cum, de mic, am cules via. E normală armonia mea cu acest loc. În fine, vinul trebuie vorbit cu prietenii,

Trebuie cîntat cu ei. L-am chemat pe vecinul meu Dan Piţa, pe celălalt vecin, Papaiani, pe Mitică Popescu şi l-am cules împreună. Şi l-am pus pe Nicu Gigantu să-l cînte.


E o tradiţie cîntatul vinului?
Nu, dar cred că, decît să faci şi să bei vinul de unul singur, mai bine îl arunci la canal.

• V-a plăcut şueta.
  

Mi-a plăcut cîrciuma, mai corect spus. Într-o anumită perioadă, mergeam în cîrciumi ca să observ oamenii, ca pregătire pentru un anumit rol. Plăcerea a fost să stau la şuete, pentru a comunica. Şi ca ieşire din starea rolului.

Da. Îţi fac o mărturisire. Dacă aş lua viaţa de la început, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii. Dacă aş fi avut acum mintea de la 30 de ani, nu aş mai repeta acest drum, toate aceste roluri mari. Uită-te la colegii mei de generaţie, care-s ingineri sau doctori. Arată de parcă-s copiii mei.

• Nu vă cred. Sînteţi un om născut pentru teatru.
  

Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Cînd am dat admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de teatru. Iar cînd am ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află că inima mea a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am senzaţia că Dumnezeu m-a luat pe păr şi m-a tras în sus. Ştii, în adolescenţă eram foarte jos.

• Nu vă mai place noua generaţie din teatru? Acum şapte ani, într-un interviu, Marin Moraru mi-a zis că nu vede pe nimeni ca un demn urmaş al generaţiei sale.
  

Nu era departe de adevăr. Copiii de azi nu mai au respect pentru meserie. Nu ştiu cum să plece mai repede de acolo. E adevărat, au şi multe tentaţii. Joaacă la TV, în reclame. Unii fac facultatea de teatru ca să ajungă prezentatori, manechini, secretare. Sigur, în societatea modernă, trebuie să ştii teatru ca să vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era în această postură.

• Oamenii privesc altfel teatrul?
  

Da. Am terminat facultatea acum 45 de ani, plus patru ani de şcoală rezultă că sînt pe scenă de 49 de ani. Eu îmi fac meseria aşa cum am pornit-o. Vin la teatru cu trei ore înainte de spectacol, repet textul, intru în stare. Numai Mitică Popescu face ca mine. Este şi el un maniac al teatrului. Şi, de 30 de ani, nu mi s-a întîmplat să joc cu sala goală. Dar publicul s-a schimbat, s-a pervertit. Vrea să rîdă la teatru, lucru care a intrat subliminal în urma influenţei unor trupe ca "Vacanţa Mare”, "La bloc”. Actorii tineri greşesc şi ei. Cred că şi dacă ar juca Hamlet ar vrea să facă lumea să rîdă. Dacă tinerii se simt frustraţi de ce a zis Marin, să arate, nu să-l critice!

• Dar în societate, în vîrful ei, nu vedeţi pe nimeni care să vă placă?
  

Pe nimeni. Văd doar oameni deştepţi, dar necinstiţi. La noi, gura bate scaunul, ca să nu zic altfel.

• Dacă n-aţi fi fost actor, ce aţi fi fost?
  

Nu chiar ospătar, dar sigur patron de restaurant.

• Şi de ce n-aţi încercat?
  

Am încercat. Cine naiba o fi inventat cîrciuma? Unul deştept din preistorie, care a văzut că doi nu au unde să bea un pahar, aşa că i-a chemat la el şi a cerut să fie plătit pentru asta. Prin 1990, am încercat să fiu patron. Am luat o firmă, împreună cu alţi prieteni ingineri, dar n-am ştiut să ne descurcăm. Aveam 5.000 de vaci şi multe altele, dar au murit multe animale, pînă cînd am vîndut-o lui Urzică, cel cu Coleus-ul, dacă-l mai ştii. Am luat, tot cu prietenii ăştia, pe la Obor, pe strada care se numea Kent – că acolo se găseau ţigări pe vremuri – o cîrciumă, zisă "La Papa”, după numele fostului patron. Dar n-a mers.

• Aveţi nostalgii?
  

Nu am decît nostalgia tinereţii. E lucru de mare preţ tinereţea şi tîrziu am înţeles asta. Dar fiecare vîrstă are rostul ei.

• Dacă aţi fi fost mai tînăr în 1989, cine ştie cum ar fi fost viaţa.
  

Da. Pentru mine, schimbarea a venit tîrziu. E bine că a venit, dar gîndeşte-te, am trăit în două sisteme şi nici nu ştii ce greu e să scapi de anumite spaime. Libertatea pe care am primit-o a fost prost înţeleasă.

• Cînd staţi aici, pe verandă, şi vă gîndiţi la trecut, nu regretaţi că nu aveţi urmaşi?
  

M-ai lovit în punctul slab. Regret foarte mult. Dar m-a luat vîltoarea vieţii. Mă gîndeam mereu să treacă şi anul în care eram, să-mi fac meseria bine. Şi a trecut vremea. E cea mai mare tîmpenie din viaţa mea.

• Aţi avut însă prieteni.
  

Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.


Nu-mi spuneţi nimic de cele trei pisici ale dumneavoastră?
Te rog, sînt chiar nişte vedete. S-a pripăşit pe lîngă mine şi le-am crescut cu drag. Oamenii îmi aruncau pisici peste gard, pentru că ştiu că-mi plac.
(Dincolo de verandă, în casă, doamna Mihaela, soţia maestrului, citeşte "Confidenţial”, iar lîngă ea toarce un motan negru, Cascarache, preferatul lui Ştefan Iordache. Aflăm că cel gri, care a dormit tolănit pe scară tot timpul, pe nume Makelele, atacă supremaţia în sufletul stăpînului. Al treilea pare a fi plecat.)

• Aţi renunţat la casa din Bucureşti?
  

Nu, dar nu-mi mai place oraşul. E groaznic, de 15 ani mă extrag din el cît pot de mult. Ceea ce devine greu. Înainte făceam 45 de minute pînă aici, acum fac două ore. Asta e ţara în care cad păsărele pe şosele, dărîmate de basculante, nu de cataclism. Sîntem de rîsul Bangladesh-ului.

• Soţia dumneavoastră m-a rugat să nu apară în acest interviu. Dar vreau, totuşi, să-mi vorbiţi despre ea.
  

Ce să-şi spun? Că ea a insistat atunci, în 1982, să iau acest teren? Înţelegi? Pentru un bărbat este important să aibă lîngă el o femeie care să-l înţeleagă. Ca să fie clar: dacă acest pămînt e ca mîna mea stîngă, Mihaela e ca mîna mea dreaptă. Şi ea face parte din mine.

• Care e sensul vieţii?
  

Vrei să-ţi spun cuvinte mari. Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decît să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.

• Sînteţi mulţumit de viaţă?
  

Sînt unul dintre oamenii care dau extemporal seară de seară, la spectacol.

• După cum se vede, aţi luat notă mare, adică aţi învăţat bine lecţia.
  

Se pare că da.

Ştefan Iordache: ultimul interviu

Scarbit de manelizarea societatii, Stefan Iordache jura ca nu mai da interviuri

Se ştie în lumea scenei că fiecare teatru are publicul lui fidel. Cei care vin cu predilecţie la Naţionalul bucureştean îşi caută întotdeauna pe afiş actorii preferaţi. Şi mai puţin pe regizor. Trebuie să spunem că din punctul de vedere al spectatorului, în teatrul românesc domină "dictatura" actorului. Un nume pe care, cu siguranţă, publicul îl caută este cel al marelui actor Ştefan Iordache. Probabil că mulţi dintre cei care frecventează des cele trei săli ale TNB şi-au pus întrebarea de ce Ştefan Iordache nu a mai apărut de ani de zile pe prima scenă a ţării. Ultima oară când el a putut fi văzut a fost în spectacolul Barrymore, în regia lui Gelu Colceag, un regal actoricesc şi o poveste, într-un fel, autobiografică. Aşa că atunci când spectatorul a descoperit pe afişul noii premiere, Ecaterina cea Mare, pe Ştefan Iordache, primul său impuls a fost de bucurie. Motivaţia de a se duce la această premieră a fost cu certitudine prezenţa marelui actor în distribuţie, alături de Maia Morgenstern. De altfel, pe Ştefan Iordache, un actor de care îţi e tot timpul dor, nu juca decât în longeviva comedie de la Teatrul Mic, Alex şi Morris, care i se potrivea foarte bine. Şi în Ecaterina cea Mare el compune tot un rol comic, dar cu alte mijloace şi cu alte semnificaţii. În Alex şi Morris publicul era martor la o comedie amară despre bătrâneţe, singurătate şi lipsa acută a iubirii. Pe când în Ecaterina cea Mare, de Bernard Shaw, piesă tradusă de Antoaneta Ralian şi montată de Cornel Todea, comicul este exploziv, în tuşe puternice, uşor grobian, dar vulgaritatea şi grosolănia personajului sunt salvate de jocul atât de nuanţat al lui Ştefan Iordache. El îl interpretează pe prinţul Potemkin, soţul Ecaterinei cea Mare. Prinţul Potemkin închipuit de Bernard Shaw are mai puţină legătură cu istoria şi faptele ei, cât este o caricatură a unui personaj plin de putere, într-o Rusie ţaristă, unde lejeritatea era o notă dominantă.
El pare un personaj lipsit de orice griji şi responsabilităţi, rob al alcoolului şi al petrecerilor uşoare. În fond, prinţul Potemkin, un dictator căruia îi plăceau luxul şi opulenţa, este o imagine a exceselor din timpul Rusiei ţariste.

Ştefan Iordache şi Gheorghe Dinică - actorii lăutari

Remember Toni Iordache, zeul ţambalului

Mari actori vazuti de Octavian Sava
Stefan Iordache
In friguroasa seara din 14 februarie, cand o ninsoare neasteptata s-a abatut asupra
=====
MARI ACTORI VAZUTI DE OCTAVIAN SAVA
Stefan Iordache (II)
- Vazand semnele primavaratice in care se imbraca Bucurestii, parca nici nu-mi mai

Ştefan Iordache: „N-am orgoliul premiilor! Dar fără orgoliu nu faci nimic“

O sală plină ochi la reprezentaţia cu numărul 100 a spectacolului "Alex şi Morris", de Michael Elkin, în regia lui Gelu Colceag, de la Teatrul Mic. Ai fi crezut că e o seară de pemieră, dar a fost mai mult decât atât. Pentru că, spectatorii, invitaţii au avut privilegiul să asiste la un regal actoricesc. Este incredibil cum aceşti doi mari actori, Ştefan Iordache şi Mitică Popescu, interpreţii celor două personaje principale, Alex şi Morris, au reuşit ca fiecare reprezentaţie să fie unică. Deşi l-am văzut la premieră, în urmă cu mai bine de 4 ani, am avut senzaţia că nici nu a trecut timpul, atât de bine au interpretat cei doi protagonişti. Alături de ei, Dana Dembinski Medeleanu, face un rol foarte bun. Seara era cu totul specială, nu numai că se împlinea un număr impresionant de reprezentaţii, dar şi pentru că atmosfera era cea a unei familii, care se respectă şi în care membrii ei se iubesc. Alex i se potriveşte ca o mănuşă lui Ştefan Iordache, se confundă cu personajul şi tresari la fiecare replică, nuanţă, gest al lui, trăind intens povestea tristă, amară, dar învelită cu mult umor a celor doi bătrâni uitaţi de familie, de societate şi care trăiesc din amintiri într-un sanatoriu geriatric. În lumea teatrului este cunoscută relaţia de prietenie dintre Ştefan Iordache şi Mitică Popescu. Deşi nu s-au întâlnit pe scenă de prea multe ori, între ei există o comunicare perfectă. În urmă cu mai bine de 30 de ani, pe când Ştefan Iordache şi Mitică Popescu erau tineri, ei au jucat pe aceeaşi scenă în spectacolul "Emigranţii", de Mrozek. Mi s-ar fi părut normal ca la un astfel de eveniment, înainte de reprezentaţie directorul teatrului să fi spus câteva cuvinte despre performanţa actorilor, dar şi despre performanţa longevităţii acestui spectacol. Cu siguranţă, spectatorii, care s-au aflat vineri, 25 ianuarie, în sala Teatrului Mic, cei mai mulţi dintre ei vizionând acest spectacol de mai multe ori de-a lungul timpului, au ieşit îmbogăţiţi. Trebuie să ne bucurăm pentru acest dar nepreţuit pe care ni l-a făcut şi ni-l face în continuare Ştefan Iordache, alături de Mitică Popescu.

Ştefan Iordache s-a născut maestru

Stefan Iordache, ii face declaratii de dragoste sotiei

Ediţia lunii aprilie a Premiilor VIP a adunat, miercuri seară, la Hotel Phoenicia din Bucureşti, numeroase personalităţii ale vieţii artistice şi politice din România. Decernarea premiilor a început cu secţiunea Muzică, premiul fiind acordat trupei HI-Q, care a sărbătorit, anul acesta, un deceniu de existenţă. Al doilea premiu, pentru secţiunea Film, a fost acordat regizorului Cristian Mungiu pentru pelicula "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile". Pentru că regizorul nu era în ţară, pe scenă a urcat pentru a lua premiul, actriţa Laura Vasiliu. La secţiunea Eleganţă, două doamne din politică "şi-au dat mâna": Mioriţa Videanu a acordat premiul doamnei Mihaela Geoană. Postul de radio PRO FM a fost premiat pentru cei 14 ani de activitate de până acum, iar "delegaţia" prezentă la eveniment a fost formată din nu mai puţin de 14 persoane. Premiul la secţiunea Folclor i-a revenit artistei Ileana Ciuculete, aflată la al treilea Disc de Aur pentru albumul "Didu, Lidu".
Marian Drăgulescu a venit împreună cu soţia pentru a înmâna premiul la secţiunea Sport echipei de handbal UCM Reşita, pentru câştigarea "Cupei Challenge". A urmat apoi secţiunea Teatru, când Ada Milea a urcat pe scenă pentru a înmâna premiul tânărului regizor Radu Afrim.
Premiile GOPO şi Festivalul Internaţional de Teatru au fost premiate la secţiunea Evenimentul Lunii. Aura Urziceanu a reprezentat, la secţiunea Divertisment, echipa emisiunii "Megastar", iar Titus Munteanu a fost cel care a urcat pe scenă pentru a înmâna premiul. Actriţa Tora Vasilescu a înmânat ultimul premiu al serii, acordat la secţiunea Excelenţă, marelui actor Ştefan Iordache.