Paler[v=]

Rezumarea primului mesaj :

OCTAVIAN  PALER-
47]Poate ca viata a avut un sens cata vreme n-am tinut sa-i dau unul.
46]Stiind ca vom muri, sa gasim aici un argument pentru a iubi si mai mult viata. 
45]Lângă cel mai înalt pisc al fericirii se află cea mai adâncă prăpastie a durerii.
44]Pierzi in viata ani si la moarte cersesti o clipa.
43]Curajul este, aş zice, o frică în care s-a pus ordine; ceea ce te ajută să te agăţi de partea de frică unde pierderile sunt mai mici.
42]Iubirea e un sărut furat, un zâmbet inocent, o îmbrăţişare pătimaşă... şi un suflet smuls din piept...
41]Nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferenţă.
40]A muri înseamnă de fapt a te muta într-o stea.
39]A aştepta înseamnă a supravieţui cât mai mult, a aluneca spre moarte încet.
38]Exista intrebari pe care ni le punem nu pentru a da un raspuns, ci pentru a auzi intrebarea.
37]Deștept poți să pari fără să fii, dar dacă nu ești un prost autentic, te dai de gol.
36]Adevarata masura a vietii unui om nu se poate obtine decat prin lipsa de masura, dorind fara masura, indraznind fara masura, iubind fara masura.
35]Tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.
34]Batranetea incepe ca toamna, cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii si doruri vagi.
33]O iubire pe care esti nevoit sa o pazesti nu reprezinta nimic.
32]Fiecare om are o patrie, restul sunt tari.
31]Timpul este o fiara care are nesfarsita rabdare de a inghiti totul.
30]Timpul are prostul obicei de a fi ireversibil.
29]Ceea ce nu traim la timp nu mai traim niciodata.
28]Nu exista pustiu, ci doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
27]Acesta e omul,domnilor?! Rezista la multe, dar cateodata il doboara golul din jur.
26]Sa astepti oricat, sa astepti orice. Sa nu iti amintesti, in schimb orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
25]Ca individ, iti poti permite sa te aperi prin dispret, ignorand atacurile ignobile. Uneori, e chiar necesar sa faci asta. Viata e prea scurta ca s-o risipesti contempland o mocirla.
24]Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
23]Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit.
22]Loviturile vieţii nu sunt numai distructive, ci şi constructive; ca loviturile ciocanului în dalta unui sculptor priceput.
21]Suferinţa, dacă nu găsim în ea un minimum de forţă, ne cere să fim măcar decenţi, să n-o exhibăm.
20]Omul are iluzia ca vorbeste cu lumea întreaga la calculator. El e de fapt singur.
19]Lacătele din noi se deschid cu o lacrimă.
18]Eternitatea nu poate fi smulsă zeilor decât clipă de clipă.
17]Vai de cel care, dupa ce deschide usa camerei seara, nu are cui spune: buna seara.
16]Gelozia ia nastere odata cu dragostea, dar nu moare odata cu ea.
15]Cei cu adevarat curajosi vorbesc putin despre curaj.
14]Nu exista experienta careia sa nu-i poti supravietui daca ai curajul sa infrunti viata.
13]Cel caruia ii e indiferent daca va trai nu are nevoie de curaj.
12]A dansa pe vulcani nu e neaparat o dovada de curaj.
11]Curajul este, as zice, o frica in care s-a pus ordine; ceea ce te ajuta sa te agati de partea de frica unde pierderile sunt mai mici.
10]Nu exista fericire de care sa-ti amintesti, fara tristete.
9]Infarctul mi-a lamurit, cel putin, doua lucruri. Pe de-o parte, am inteles ca sunt imprejurari in care egoismul e firesc: de patru luni, ma gandesc doar la speranta ca voi depasi cu bine aceasta vara.
8]La ora cînd mă visam vultur, am avut probleme mai urgente, care m-au transformat în cîrtiţă.
7]A MURI inseamna a te muta intr-o stea.
6]Singurătatea nu e o victorie înaintea celorlalţi, ci e de fapt un naufragiu personal.
5]A iubi inseamna, poate, a lumina partea cea mai frumoasa din noi.
4]Intr-o dragoste adevarata trebuie sa fii putin sclav pentru a fi liber, adica sa nu mai vezi nimic in jur.
3]Paradoxul vremurilor noastre in istorie este ca avem cladiri mai mari, dar suflete mai mici.
2]Nu rupe firul unei prietenii, caci, chiar daca il legi din nou, nodul ramane.
1]Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata
=====
Jean

Jean Paler suferă de ulcer, însă refuză să se trateze: "Mă îndop cu medicamente, dar nu mă duc la spital"

Ce citesti?


Eul detestabil de Octavian Paler

Ce citesti?


Rugati-va sa nu va creasca aripi

Jean Paler, luat în vizor de hackeri

Trei ani fără Octavian Paler


Un editorial care a prevăzut tot ce ni se



În urmă cu trei ani, pe 7 mai 2007, Octavian Paler ne părăsea, plecând spre o lume mai bună. În ziua respectivă, Octavian Paler şi-a scris ca de obicei editorialul pentru Cotidianul. A fost ultimul. Fără să fie un editorial special, ultima operă a lui Octavian Paler are o semnificaţie aparte. Principalul mesaj al textului a reprezentat un avertisment cumplit privind viitorul politic şi social României. Din păcate, temerile (previziunile) maestrului s-au adeverit, nu 100%, ci 1.000%. Cotidianul.ro publică din nou ultimul editorial al celui care a fost Octavian Paler. Un editorial care este şi acum de maximă actualitate.

Video / Marina Dina, sărutată în direct de Jean Paler

Ce citesti?


Caminante de Octavian Paler

Ce citesti?


Don Quijote in Est de O. Paler

Apararea lui Galilei de Octavian Paler

Complexitatea cazului PalerDaniel Cristea-Enache, critic literar din tânăra generaţie, şi-l aminteşte pe scriitorul şi omul Octavian Paler, cu care a lucrat în ultimii ani de viaţă ai acestuia la realizarea unui volum de convorbiri. Despre "Viaţa pe un peron", despre spiritul cărţilor şi al existenţei personale a artistului am discutat într-o zi de sfârşit de septembrie.





Jurnalul Naţional: Între dumneavoastră şi Octavian Paler s-a întâmplat în ultimii ani ai vieţii lui "o frumoasă poveste de dragoste". Vă întreb când aţi descoperit că este o întâlnire, în ce zi a existenţei dvs. şi în ce rând pe care l-aţi citit?
Daniel Cristea-Enache: E prea mult spus "frumoasă poveste de dragoste". Dar nu e prea puţin. Să zicem: o interesantă, chiar curioasă amiciţie intelectuală. Octavian Paler avea convingerea interioară că el ar fi un spirit reacţionar, înclinat spre valorile trecutului (trecutul românesc şi trecutul marii culturi europene), în timp ce reprezentanţii tinerei generaţii de azi - printre care mă număr - ar fi adepţi necondiţionaţi ai culturii populare, ai subculturii globaliste.
Or, am putut constata amândoi cât de bine ne înţelegeam pe multe teme şi subiecte care ne-ar fi putut, eventual, distanţa. Cum ne situam pe aceeaşi frecvenţă în privinţa celor câteva lucruri fundamentale? Eu, unul, ştiam că Octavian Paler, pe care mulţi îl consideră un sceptic profund, crede în aceste lucruri. Surpriza a fost pentru el să vadă că şi un tânăr dintr-o generaţie aşa-zis cinică şi iresponsabilă are cam aceleaşi mize şi opţiuni.

Vă amintiţi cum şi când l-aţi cunoscut?
Într-un anumit sens l-am cunoscut din paginile cărţilor sale. Îmi amintesc că prima carte pe care i-am citit-o (ţin minte perfect, şi acum, începutul atât de firesc şi atât de problematizant totodată) a fost "Viaţa ca o coridă". Personal, l-am (re)cunoscut apoi pe la diverse lansări de carte şi întâlniri scriitoriceşti. Nu era o prezenţă foarte activă (cred că îşi selecta cu mare grijă invitaţiile şi participările), dar atunci când vorbea, absolut toţi cei prezenţi îl ascultau într-o tăcere deferentă şi cu o atenţie concentrată.

Identităţi suprapuse
Mărturisiţi în volumul "Convorbiri cu Octavian Paler" că aţi fost ani buni "intimidat şi impresionat" de personalitatea lui. Cât de greu v-a fost să-i pătrundeţi în viaţă şi să-i faceţi loc în viaţa dumneavoastră?
Eram într-adevăr intimidat, până în momentul în care am constatat că şi Octavian Paler intră în seria acelor scriitori importanţi care nu afectează în relaţiile umane această importanţă. Numai autorii de duzină au un comportament semi-arogant şi, plini de ifose, se iluzionează că vor face bună impresie asupra celor din jur.
Pentru mine, modestia reală (cea conjugată cu sentimentul adânc al propriei valori) este indiciul prezenţei unei adevărate personalităţi. Exact aşa era Octavian Paler: orgolios (dar nu vanitos) şi modest (dar nu şters) în acelaşi timp.

Cât de mult semăna omul Octavian Paler cu scriitorul?
Destul de mult, însă nu pe toată circumferinţa. În ultimii săi ani, în care l-am cunoscut eu, cele două identităţi - biografică şi crea-toare - se suprapuneau aproape perfect. Aceasta şi pentru că în cărţile sale Paler făcea tot mai mult loc biografiei exterioare şi interioare, rememorărilor şi autoanalizei. Altfel spus, viaţa reparcursă şi procesată la vârsta senectuţii tindea să se constituie într-o parte a Operei. Rămân însă, chiar şi în acest interval, unele diferenţe.
Paler-omul, văzut şi ascultat în intimitatea camerei de lucru, era mai jovial decât Paler-scriitorul. Avea simţul umorului şi o plăcere reală de a comunica tot felul de lucruri, fapt care se vede mai puţin (sau se ghiceşte mai greu) în cărţile sale problematice şi grave.

"Eu am fost toată viaţa prizonier. Propriul meu prizonier", mărturiseşte scriitorul în acelaşi volum de "Convorbiri". Când aţi întredeschis uşa "celulei", ce fel de univers aţi descoperit în spatele ei?
Un om solitar care are un fel de nostalgie după umanitatea pierdută. Un spirit independent, care vorbeşte şi scrie despre comunitatea şi etnia lui, despre poporul şi patria de care nu-i este ruşine. Un intelectual care a citit enorm, dar rămâne ataşat de morala aspră, ţărănească a Lisei. Componente moral-intelectuale atât de diferite se întâlnesc aşadar în complexitatea cazului Paler.


Vă amintiţi când şi cu ce gânduri aţi citit prima dată "Viaţa pe un peron"?
Citit înainte de 1989, "Viaţa pe un peron" îl speria pe cititor şi îi dădea în acelaşi timp speranţe. Îl speria fiindcă autorul dovedea un curaj antitotalitar puţin "frecventat" în ultimul deceniu ceauşist. Astăzi nu mai avem loc de atâţia disidenţi şi rezistenţi câţi au apărut după 1989... Atunci erau extrem de puţini cei care îndrăzneau să pună în discuţie tezele şi normele de funcţionare a regimului. Cartea lui Paler este una dintre radiografiile excepţionale (în sens calitativ şi în sens de excepţie) ale acelui regim totalitar, ale acelei lumi dominate de frică şi teroare.
Speranţa pe care o dădea cititorilor era că, iată, valorile umane pot fi supraînălţate deasupra acestui cerc închis şi sufocant; că există pagini, personaje, discursuri eseistic-româneşti care ne duc dincolo de comandamentele ideologice ale prezentului. Şi că, teoretic, chiar şi practic, există un viitor. Sentimentul acesta era extraordinar de intens atunci, în contextul în care ceauşismul părea încremenit pe vecie în propria formulă inerţială.

Cum aţi comenta afirmaţia lui, cum că "vehemenţa din «Viaţa pe un peron» a fost o formă de defulare"?
Paler şi-a reproşat în multe rânduri faptul că nu a avut "curajul" de a merge până la capăt şi "a trece Rubiconul", despărţindu-se public de politica regimului. Acest lucru l-a marcat, deşi reversul medaliei eroice l-ar fi costat şi ne-ar fi costat. Nu ar mai fi fost autorul nostru, al publicului care-l urmărea cu aviditate, ci un subiect interzis, un scriitor ale cărui cărţi nu mai pot fi publicate şi citite, un ins "problemă", obligat să aleagă calea exilului.
Ruptura lui Paler de România Socialistă l-ar fi rupt, inevitabil, de literatura română şi de comunitatea care credea în el. Am fi câştigat un reper etic, am fi pierdut un reper scriitoricesc. În anii respectivi, el a preferat deci să rupă în cărţile sale cu pseudovalorile ceauşismului; să implice mesajul antitotalitar în ţesutul epic-parabolic al marilor sale opere. Publicul nostru a înţeles imediat strategia şi a răspuns printr-o veritabilă comuniune cu aceste cărţi. (La fel s-a întâmplat cu romanele lui Marin Preda şi ale lui Augustin Buzura).
Vehemenţa din "Viaţa pe un peron" este reală şi, cu siguranţă, constituie o formă de defulare. Cu o singură adăugire: defulare a lui Octavian Paler, ca scriitor veritabil într-un regim mincinos, şi defulare a spiritului public românesc, deviat şi încorsetat de o politică unică şi cvasidementă.

Îndrăgostit de viaţă
Cât de departe este lumea din "Viaţa pe un peron" de lumea de astăzi? Ce a murit sau ce-a îmbătrânit şi ce a rămas neschimbat?
Pare foarte departe de lumea noastră actuală. Frica a dispărut o dată cu teroarea totalitară care o stimula şi întreţinea. Eu invidiez liniştea apolitică a celor foarte tineri de azi, pentru care Ceauşescu e un personaj simpatic, bâlbâit, din reclame vioaie, iar Elena Ceauşescu, pur şi simplu, n-a existat. Să sperăm că acea lume va rămâne strict în
cărţile de istorie şi în memoria unor generaţii mai puţin norocoase.

Paler v-a mărturisit că tentaţia sinuciderii i-a dat adesea târcoale. Cum l-aţi descoperit dumneavoastră? Ca pe un îndrăgostit de viaţă sau ca pe un om sedus de ideea morţii?
Era tot mai des vizitat de gânduri sumbre. Sinuciderea devenise dintr-o temă de reflecţie filozofică şi expresie eseistică o preocupare (dacă nu o obsesie) cotidiană, nocturnă şi diurnă. Avea frecvent insomnii şi o durere de cap persistentă de care nu mai scăpa. N-aş putea să intru în detaliile medicaţiei sale, dar e limpede că în ultima perioadă intrase într-o curbă de vitalitate descendentă.


Un rol major în temporizarea acestei stingeri l-au avut profesorul Leonida Gherasim, cardiologul eminent, şi formidabila editoare Georgeta Dimisianu, întotdeauna acolo unde era şi este nevoie de ea. Ei l-au salvat pe Paler cel puţin o dată. Am putut vedea cum scriitorul "se agăţa" de viaţă, dar nu în sensul acela degradant al spiritelor comune, ci printr-o reflecţie necontenită, de mare densitate, asupra formelor şi sensurilor existenţiale.
Nu atât viaţa proprie îl preocupa intelectual şi sufleteşte, cât viaţa Omului obligat să traverseze o Istorie teribilă. Era deci un om îndrăgostit de viaţă, dar nu de orişice viaţă, de viaţa dusă în orice fel. Umanismul lui se rotunjeşte, cred eu, exemplar inclusiv prin această atitudine târzie faţă de semnificaţiile majore ale existenţei umane.

Ce a rămas nespus între dumneavoastră şi Octavian Paler?
Moartea lui a întrerupt într-adevăr convorbirile noastre; dar într-un punct de la care, privind înapoi, sesizăm că toate lucrurile importante fuseseră articulate şi exprimate. Nimic esenţial n-a rămas nespus şi neformulat în dialogul nostru obişnuit şi în aceste convorbiri devenite, atât de firesc, o carte. Nu pot vorbi despre bucurii auctoriale într-un asemenea context, şi totuşi, bucuria mea este să văd cum acest volum a devenit, pentru mulţi tineri de azi, o cale de acces către opera lui Paler.
Îi observ pe bloguri, pe site-uri, în diferite medii şi reţele virtuale: o dată ce au luat acest volum în mâini şi au descoperit fraza lui Paler, argumentaţia lui sclipitoare şi formulările sale splendide, următorul pas pe care şi-l anunţă este să meargă la bibliotecă sau la librărie, pentru a-i citi toate cărţile. E, poate, cadoul meu pentru un minunat scriitor, "un bătrân reacţionar", cum se numea: să-l provoc la o nouă şi ultimă întâlnire, cu o nouă şi recentisimă generaţie de cititori. Fără patetism, ci în deplină luciditate analitică, să menţionez şi darul lui. Nu mi l-a oferit numai mie, ci tuturor cititorilor, din absolut toate generaţiile.
E vorba despre opera lui, în ansamblu, şi carte cu carte: o Operă care, sunt convins, face parte indisociabilă din istoria literaturii autohtone şi a spiritului românesc.

"Peisaj la Reşiţa"
Între artiştii generaţiei interbelice, Ştefan Popescu (1872-1948) s-a distins printr-o operă unitară, meţinută la distanţă de experimentele artistice specifice avangardei.

Peisajul industrial din Reşiţa este o lucrare tratată cu entuziasmul revelaţiei unei noi plasticităţi ce denotă abilităţile şi solidele cunoştinţe artistice. Asocierea dintre "Viaţa pe un peron" şi lucrarea lui Ştefan Popescu am făcut-o pornind de la simbolistica podului. În toate culturile, podul face referire la trecerea individului de la contingenţă la nemurire, de la pământ la cer etc. Viaţa, văzută ca o "trecere", este punctul comun al celor două creaţii.

Desertul pentru totdeauna

Octavian Paler, jucătorul de şah orbScriitorul şi jurnalistul Octavian Paler este una dintre cele mai cunoscute figuri ale lumii culturale şi mediatice din România, regretul pricinuit de dispariţia sa din 2007 dăinuind încă în vieţile celor care l-au îndrăgit şi l-au respectat.




Un poet discret şi delicat, un eseist impecabil şi un romancier-memorialist extrem de apreciat, Octavian Paler a reuşit performanţa de a fi pe placul cititorilor de toate vârstele, începând cu adolescenţi care-i parcurg textele pe furiş în timpul orelor la liceu, până la seniori nostalgici, care găsesc alinare în scrierile sale.
Astfel că nu e deloc uşor să vorbeşti despre un asemenea om, fără teama de a cădea în derizoriu, de a nu te ridica la înălţimea aşteptărilor.

Printre oamenii care l-au cunoscut şi i-au fost aproape maestrului se numără şi editorul său, Georgeta Dimisianu, care ne împărtăşeşte cu generozitate experienţe şi amintiri mai mult sau mai puţin fericite din viaţa aceluia care a adorat să joace şah orb cu el însuşi şi a rămas în final cu o singură pasiune: "Încrederea în ceea ce e frumos".

"VIAŢA PE UN PERON" - ÎNTRE AUTOBIOGRAFIE ŞI FICŢIUNE
Octavian Paler, spune Georgeta Dimisianu, a avut cu cele două romane ale sale, "Viaţa pe un peron" şi "Un om norocos", câte o întâmplare, ce ar fi putut periclita apariţia cărţilor. Dacă lumea ar citi "Viaţa pe un peron" cu multă atenţie astăzi, ar putea să vadă că nu s-a scris nimic mai violent la adresa totalitarismului în literatura română, iar faptul că a apărut ţine, cred, de norocul acelor cărţi bune ce trebuie neapărat să apară.

A fost întotdeauna obsedat de ceea ce se întâmplă cu destinul unui om într-o societate dominată de frică şi de teroare. Cei care citesc cărţile lui observă că scriitorii cu care Paler se simte înrudit sunt cei preocupaţi de această temă. Camus, de pildă. Pentru acesta, scriitorul român avea un adevărat cult. "Robespierre cât era de vină? Pentru faptul că a declanşat teroarea, cei din jurul lui nu erau de vină? Toţi au contribuit la asta", scria Paler în '80. Când citiţi aceste pagini, recunoaşteţi asemănarea cu situaţia din România.

În "Viaţa pe un peron" evident că se ratează totul. Şi viaţa unui om, şi o mare iubire, totul. Absolut totul se ratează într-o lume în care eşti supus terorii şi fricii. În toate cărţile lui Paler este vorba despre o ratare. Este o temă de care era preocupat şi Marin Preda.

Cărţile lui Paler sunt autobiografice într-un fel sau altul. Dacă "Autoportret într-o oglindă spartă" sau "Deşertul pentru întotdeauna" sunt declarate autobiografice, "Viaţa pe un peron" şi "Un om norocos" exprimă ideile, spaimele şi coşmarurile lui, fără a fi neapărat autobiografice.

"NU M-AM PRICEPUT SĂ CĂLĂTORESC PRIN VIAŢĂ..."
Nu aş putea să spun că personajul din gară este chiar el. Dar cu siguranţă sunt ideile, gândurile sale. Nu se poate niciodată ca un scriitor "să cadă" perfect pe personajul cărţilor sale.
Gara aceea fără trenuri este un liman, un refugiu. Procesul Revoluţiei Franceze include deopotrivă şi pe cel al comunismului. Octavian Paler lărgeşte înţelegerea terorii din jur. Când Paler spune "când laşi să gândească un singur om, laşi să înceapă teroarea...". Adresa este fără echivoc.

Octavian Paler nu s-a numărat printre cei capabili să "stea în mlaştină şi să surâdă" şi a dat din mâini, încercând să iasă la suprafaţă, asumându-şi totodată riscul de a se scufunda. Aşadar, ca o consecinţă (dureros de spus) "firească" pentru acele vremuri, maestrul nu a fost ocolit de cenzură înainte de '89 şi nici de acţiuni directe împotriva sa pentru că a îndrăznit să-l contrazică pe şeful statului.

Obiceiul era ca înainte de a fi difuzată, o carte să mai primească un referat de la altcineva decât lectorul de carte. Se numeau referate de difuzare. Pe cel de la "Viaţa pe un peron" l-a făcut un domn de la Departamentul Consiliului Culturii. Când l-am citit, am încremenit. Domnul acela se opunea difuzării cărţii din pricina ideilor ce erau conţinute în ea. Cartea era un proces al totalitarismului de orice fel şi în special al celui comunist.

Aluziile erau extrem de vizibile. Cartea a apărut în cele din urmă cu un referat semnat de mine în care scriam că este un elogiu adus Revoluţiei Franceze, exact pe dos. Scriitorul a aflat de toate aceste lucruri de-abia după ce a apărut cartea.

"... NICI SĂ IAU DIN EA DOAR PERONUL"
Octavian Paler era un om extrem de vulnerabil. Dacă ar fi aflat aceste detalii, ar fi fost foarte afectat. Aşa cum s-a întâmplat peste ani la "Un om norocos", unde a ştiut din primul moment ce se întâmplă şi a fost martor la procesul cărţii sale cu şedinţe de demascare de către muncitori. La Iaşi, studenţii convocaţi pentru acelaşi lucru nu numai că n-au criticat cartea, dar i-au adus elogii ei şi autorului.

Ceauşescu l-a scos pe Paler din viaţa publică de două ori. O dată de la televiziune şi o dată de la "România Liberă", unde era redactor-şef. Paler este cel care împreună cu colegii săi de la televiziune au iniţiat "Cerbul de Aur". În momentul în care a sosit juriul concursului din care făceau parte şi străini, scriitorul le-a cerut să nu favorizeze pe nimeni: "Domnilor, noi nu vrem să daţi interpreţilor români premii dacă ei nu merită", lucru care de altfel s-a întâmplat. Drept pentru care au fost chemaţi toţi şefii televiziunii publice în faţa lui Nicolae Ceauşescu.




"A fost o porcărie", s-a auzit dinspre Cabinetul 1. Singurul care a avut curajul să-l contrazică pe dictatorul român a fost Octavian Paler cu al său: "Daţi-mi voie să vă contrazic, nu sunt de acord cu dumneavoastră şi daţi-mi voie să vă argumentez de ce". Drept urmare a intervenţiei sale, a fost scos din televiziune şi întors la radio.

"ACESTA E OMUL, DOMNILOR. REZISTĂ LA MULTE, DAR CĂTEODATĂ ÎL DOBOARĂ GOLUL DIN JUR"
Octavian era, ca om, bun şi foarte generos. Îmi povestea poetul Florin Mugur că, la un moment dat, prin '58-'60, nu avea drept de semnătură. Şi aproape murea de foame. S-a dus la o cunoştinţă de-a sa de la Radio ca să se plângă, iar Paler, care a auzit discuţia, a fugit după el şi l-a întrebat: "Nu ai un prieten bun cu numele căruia să semnezi?". Aşadar, Florin Mugur a ajuns să primească bani săptămânal de la Radio pentru textele sale pe numele unui prieten.

Sau, de exemplu, la "România Liberă" s-a descoperit că doi dintre redactorii lui Paler erau copii de legionari. Trebuiau daţi afară pe motive de origine nesănătoasă, dar s-a zbătut şi nu i-a lăsat pe cei de la Comitetul Central să-i dea afară. Este o poveste şi cu Vadim Tudor. Acesta lucra tot la "România Liberă". La un moment dat, acesta a publicat în ziar un articol plagiat după o revistă, "Sinteze", scoasă de Ambasada Americană, care a protestat la Comitetul Central.

A doua zi, Paler a fost chemat la CC, iar când s-a întors i-a spus lui C.V. Tudor: "Uite, mi-au cerut să te dau afară, o să întârzii, dar aici nu mai pot face nimic. Găseşte-ţi în câteva zile de lucru". Octavian Paler a povestit aceste lucruri într-un număr al revistei "Flacăra" din '82, când Vadim Tudor l-a înjurat în revista "Săptămâna". în cele din urmă, acesta a plecat la Agerpres prin transfer şi nu a fost dat afară.

I-A AJUTAT PE MULŢI SĂ NU FIE DOBORĂŢI
Octavian Paler a devenit în timp un reper pentru români. I-au citit articolele, l-au ascultat la radio, i-au urmărit dezbaterile de la televizor şi într-un fel sau altul le-a marcat modul de gândire şi de percepere a lucrurilor.

Aşa este perceput acum. Mă întâlnesc cu foarte mulţi oameni care îmi spun ce tare le lipseşte Paler în momentele acestea. Absenţa lui este simţită ca lipsa unui sprijin moral. Cu el, dacă ieşeai pe stradă, era imposibil să circuli. Toată lumea voia să vorbească cu el. Devenise încă de atunci vocea interioară a tuturor. Şi asta fiindcă era considerat ca un om liber în gândire şi expresie. Şi atunci toţi îl recunoşteau. Emil Hurezeanu povestea odată că îl cunoştea pe Paler încă de pe timpul când era elev, de la emisiunile pe care acesta le ţinea la Radio. Octavian Paler avea o gândire limpede şi un talent remarcabil de a şi-o exprima. Este întotdeauna recognoscibil.

Ca ţipătul femeii de la frizerie care îl obseda pe bărbatul care îşi trăia "viaţa pe un peron", România, cu tot ceea ce cuprinde, cu tot ceea ce reprezintă, îl preocupa teribil pe maestrul Paler. Îi auzea ţipătul de disperare şi spera că dacă vorbeşte, caută şi încearcă să găsească soluţii, o va putea salva.

Octavian Paler era interesat de ceea ce se întâmpla cu România. După '89, toată lumea l-a perceput ca pe un om foarte interesat de viaţa politică. Nu, ieşirile sale în public nu aveau legătură cu cine guverna.
Cu Paler a murit totodată poate un patriot adevărat. El iubea această ţară în sensul în care o iubea şi Cioran. Era în stare să spună lucruri dure despre România din dragoste şi disperare. Octavian Paler nu ieşea pe sticla televizorului, pentru că-l interesa ce face Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Pe aceştia îi judeca în raport cu ceea ce au făcut pentru România.

"UN OCHI DE-AL MEU A FOST MEREU ÎNTORS SPRE ÎNLĂUNTRUL MEU"
El ar fi vrut să mai scrie câteva romane, avea planuri în acest sens înainte de '89 pe care din păcate nu le-a dus la îndeplinire, iar asta îl indispunea. Avea idei pentru mai multe cărţi care au rămas la nivel de fragmente. Eseistica însă îl pasiona atât de mult, încât nu a mai avut nici starea, nici timpul să le continue.

Paler, între a face şi a îndura istoria
"E o rană în scândura uşii unde-am bătut şi n-a
răspuns nimeni. Deschideţi uşa cu grijă, să nu loviţi rana cu cheia",
spune Octavian Paler în "Definiţia uşilor închise". Când rostim numele
lui Paler, gândul se duce la domnul acela de o rară distincţie, pe al
cărui chip se citea o adâncă tristeţe.




Domn
care, împreună cu Ion Cristoiu şi Mihai Gâdea, realiza la Antena 3 o
emisiune aşteptată, seară de seară, cu sufletul la gură. Mai târziu, am
înţeles pricina tristeţii şi sensul vorbelor sale: "Ceilalţi lupi m-ar
sfâşia dacă ar şti că urletul meu e în realitate un plâns".

BIOGRAFIE ŞI DESTIN
"Ce
las în urma mea, un destin sau o biografie?" - iată întrebarea rostită
de Octavian Paler. Întrebare pe care mulţi şi-au pus-o, la vremea lor,
dar puţini i-au dat răspuns. Autorul "Vieţii pe un peron" este, cu
siguranţă, unul dintre aceştia. Până la un punct, viaţa sa nu diferă de
viaţa celor din generaţia căreia îi aparţine. Au fost, în ceea ce îl
priveşte, anumite date care i-au conferit un contur aparte,
inconfundabil.

Octavian Paler s-a născut la 2 iulie 1928, în
localitatea Lisa din judeţul Făgăraş (azi, judeţul Braşov). În 1937 a
absolvit şcoala primară în satul natal, fiind admis la Liceul Spiru
Haret din Bucureşti. Cu numai o săptămână înainte de a absolvi clasa a
VII-a, are un conflict cu directorul liceului, George Şerban, fratele
mamei sale. Este obligat să se mute la Liceul Radu Negru din Făgăraş.
Peste un an absolvă liceul, fiind declarat "Promovat cu laudă", dintr-o
clasă cu 44 de elevi. Examenul de bacalaureat îl va trece la Sibiu.
Urmează, simultan, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi cele
ale Facultăţii de Drept din Bucureşti.

Peste ani, va evoca, nu
fără doza inerentă de nostalgie, aceste vremi: "La 19 ani am fost în
stare să dorm pe ziare, în prag de iarnă, în Gara de Nord, fără să mă
sinchisesc de riscuri. Reuşisem la admitere la toate cele trei
facultăţi unde dădusem examen, dar, tot aşteptând deschiderea
cursurilor, nu m-am dus acasă. Apoi am amânat, din motive de economie,
mersul la Lisa pentru vacanţa de Crăciun. Locuiam, provizoriu (c'est le
provisoire qui dure), pe Strada Tufelor, cum se numea atunci. Coana
Veta, originară din Liasa, îmi oferise posibilitatea să fiu al treilea
chiriaş în singura ei odaie. O cămăruţă în care încăpeau două paturi".

În
perioada 1965-1985, Octavian Paler a ocupat diverse funcţii de
conducere în sistemul presei: vicepreşedinte al Comitetului de
Radiodifuziune şi Televiziune (1965-1970); redactor-şef al cotidianului
România liberă (1970-1983). Între anii 1974-1979 este membru supleant
al CC al PCR, iar în perioada 1980-1985 este deputat în Marea Adunare
Naţională. În ultima perioadă a regimului ceauşist, Octavian Paler
devine "indezirabil", din cauza atât a criticilor la adresa politicii
interne, cât şi opţiunilor sale pro-occidentale. Îi este stabilit
domiciliu forţat şi i se interzice, totodată, să se manifeste în viaţa
literar artistică.

Imediat după decembrie 1989, Octavian Paler
va socoti de datoria sa să se afle în miezul evenimentelor culturale şi
politice. Este membru fondator al Grupului de Dialog Social şi are o
prezenţă redutabilă în presa liberă, în primul rând prin editorialele
şi lucrările sale de poziţie civică, democratică. În ultimii ani de
viaţă este tot mai dezamăgit de prestaţia clasei politice şi, în
general, a celor în care investise încredere, fără a-şi vedea
confirmate aşteptările.

"Mă îngrozesc - a mărturisit el cu
puţin înaintea sfârşitului - ura, răutatea, plăcerea de a ridica stâlpi
ai infamiei şi de a azvârli cu pietre". Şi, ceva mai departe: "Observ
că se discută despre infern cu aerul că ne-am afla într-un
semi-paradis, într-un purgatoriu. Oare se minte, azi, mai puţin decât
înainte?". Moare la 7 mai 2007, cu două luni înainte de a împlini 81 de
ani.

Dar dacă biografia lui Octavian Paler s-a întrerupt pe
neaşteptate, destinul operei rămâne deschis. După cum deschise rămân şi
întrebările sale esenţiale: "Ce ne mai solidarizează azi?" sau: "Mai
există vreo valoare pe care s-o respectăm? Mai există ceva neatins de
ură, de disoluţie, ceva care să nu te facă să te simţi insuportabil de
singur?".

METAFORĂ ŞI SIMBOL
Despre romanul
"Viaţa pe un peron", apărut în 1981 şi care vede lumina tiparului în
noua serie a colecţiei "Biblioteca pentru toţi", a pronunţat
consideraţii demne de toată atenţia criticul Daniel Cristea Enache,
autor al unui remarcabil volum de convorbiri cu Octavian Paler: "Viaţa
pe un peron" nu face excepţie de la regula stratificării epice şi
supraetajării simbolice. Pe un plan redus al intrigii, scriitorul
înalţă o construcţie speculativă în al cărei labirint urmează să
intrăm.

Două personaje, un bărbat şi o femeie, se întâlnesc
într-o gară părăsită, uitată de lume şi de trenurile pufăind
liniştitor. (...) Romanul lui Ocatavian Paler răstoarnă perspectiva,
construind şi analizând cu atenţie două personaje, ca să poată privi,
prin ele, lumea".

De fapt, trenul este mai mult decât un
personaj, este o metaforă şi un simbol în jurul căruia se orânduiesc,
deopotrivă, viaţa şi visele celor două singurătăţi paralele,
personajele cărţii. "Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi
n-am mai fi avut putere să ne urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am
aşteptat prea mult. Ne-am epuziat în aşteptare şi nu ne-a rămas nici o
picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea trenului aşteptat.




Numai
că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am
visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face
după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să ne uităm
după el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimele
noastre puteri, să aşteptăm alt tren..."

Este, însă, Octvian
Paler un scriitor care a pierdut trenul vieţii? Nicidecum. Mai drept ar
fi să spunem că mai fiecare cumpănă de viaţă a omului s-a convertit
într-o biruinţă a scrisului său. S-a înarmat cu răbdare, mai ales, cu
puterea de a trece peste amărăciunile mărunte ale vieţii.

În
felul său, "Decalogul" este un mic tratat de morală aplicată, pe care
Octavian Paler l-a scris pentru sine şi pentru semenii săi: "Prima
poruncă: Să aştepţi oricât./ A doua poruncă: Să aştepţi orice./ A treia
poruncă: Să-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât cele
care te-ajută să trăieşti/ A patra poruncă: Să nu numeri zilele,/ A
cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă
durează toată viaţa./ A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu.

Există
doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim./A şaptea
poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu.
Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să
se apere singur./ A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita
să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru
a te feri de urmările faptului că nu faci nimic./A noua poruncă:
Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o
târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist./ A zecea poruncă:
Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă".

Acesta
este decalogul unui om care a ştiut să aştepte, cu înţelepciune,
alegând, cu mare cumpătare, între esenţial şi efemer, între aventura de
dragul aventurii şi puterea de a arde pentru un ideal. Şi, mai ales, să
aştepte, cu răbdare, un alt tren: "Viaţa însăşi este o succesiune de
trenuri între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un
loc înr-un tren...".

DON QUIJOTE NU FACE RATING!
"Omul
- scrie cu tristeţe Octavian Paler - a intrat într-o eră a
tehnoidolatriei, nu mai stăpâneşte el tehnica, ci tehnica îl stăpâneşte
pe om. Omul are numai iluzia că vorbeşte cu lumea întreagă la
calculator. El e de fapt singur". Iată cuvinte pe care nici un individ
bine înşurubat în universul supratehnicizat şi ultraalgoritimizat nu le
va primi decât cu un zâmbet condescendent. Cu toate acestea, pentru
Octavian Paler - iubitorul de carte, de oameni şi de înţelepciune,
există un personaj salvator.

Nu este un erou, decât dacă dăm
termenului un alt înţeles decât cel demonetizat de telenovele şi filme
horror. Este Don Quijote: "Acest bătrân Don Quijote, care pare bun de
dus la azil, rezolvă, dacă ne gândim bine, cea mai însemnată problemă a
filosofiei: restul vieţii". Şi autorul acestei nesperate întâlniri
continuă pe un ton egal cu sine şi în deplin acord cu măsura tuturor
lucrurilor: "Acest bătrân caraghios ne învaţă, dacă nu ne repezim să ne
amuzăm de forma în care o face, că esenţialul în viaţă este să ai o
convingere".

Convingeri care nu înseamnă, neapărat, simple
marote sau idei primite de-a gata: "Esenţiale sunt ţelurile pe care ni
le-am propus. Nimeni nu l-a putut opri pe Don Quijote să ia cu asalt
morile de vânt. Nici râsetele, nici realismul celorlalţi. Nu cunosc un
exemplu mai clar că poţi să fii un mediocru, că o viaţă poate fi
împlinită nu numai printr-o reuşită, ci şi printr-un eşec".

Despărţirea
de aspiraţiile meschine şi de lipsa de ideal pe care vremile profitului
cu orice preţ le-au impus este totală şi definitivă: "Vă înşelaţi, cred
eu, dacă vă închipuiţi că dragostea cavalerească mai e un subiect
interesant într-o vreme ahtiată de pornografie. Lumea vrea să audă
bârfe deocheate, secrete de alcov, nu tiradele unui bătrân nu prea
zdravăn la minte, care umblă după năluci. Ca să folosesc o expresie la
modă, Don Quijote "nu face rating". E doar celebru.

Romanul
lui Cervantes e "citat", nu "citit". Tocmai de aceea, nu oricui îi este
dat să fie un Don Quijote: "A te bate cu morile de vânt făcând calcule,
gândindu-te la riscul că poţi să pari ridicol, transformă sublimul în
stupiditate".

S-a vobit îndelung despre pesimismul lui
Octavian Paler. El însuşi recunoştea: "Pesimismul este modul meu de a
nu accepta să nu judec normal o anormalitate". Este, însă, Octavian
Paler un pesimist înnegurat, fără orizont? Mai degrabă înclin să îl
cred a fi un mizantrop bine temperat, care refuză ispita facilă a
clipei, dând, astfel, câştig reflecţiei lucide a "spectatorului
angajat": "Dacă nu pot să fac istoria, o îndur".

Jean Paler prefera sendvisul cu femei De cind se stie, Jean Paler a trait un spectacol tragicomic. A facut armata la Canalul Dunare - Marea Neagra, unde era sa-si gaseasca sfirsitul, in timpul unei explozii, si a muncit ani intregi ca bijutier al familiei Ceausescu, avindu-l ca sef pe directorul Monetariei Nationale. Pentru ca are o inaltime considerabila, 1,90 metri, spune ca i-a fost foarte greu sa-si cumpere un pat pe masura, iar cind l-a gasit, salteaua era prea mica. Asa ca a cumparat doua, le-a innadit si... asta a fost. In urma cu doi ani, actorul Jean Paler a trecut printr-un moment greu, din cauza unui infarct care era sa-i dea viata peste cap. Dar nici cind doamna cu coasa mai avea putin si-i strica planurile, vedeta nu a renuntat la umor, si a reusit sa-si amine plecarea dintre paminteni. "Am zacut in acelasi pat in ...

Oltenii destupara butoiul cu glume

de Mugurel MANEA



• Jean Paler şi Ştefan Popa Popa’s au avut drept gărzi de corp trei juveţi şi au primit ecusoane speciale - «Sărac Coclit», respectiv «Babacul Banatului»

Drepturile de publicare pentru carte, al cărei titlu este –Calomnii mitologice. Fărâme din conferinţe nerostite, sunt deţinute de Editura Historia. Georgeta Dimisianu, director editorial al Editurii Historia, explică ideea centrală a volumului: „O întrebare pe care şi-o punea mereu Octavian Paler, încă din tinereţe, era legată de faptul că lumea modernă nu mai poate crea mituri. Singurele mituri oarecum «moderne» care pot fi puse alături de miturile anticilor au toate aceeaşi caracteristică: sunt produse de o capodoperă literară. E vorba de Don Juan, de Don Quijote, de Faust şi de Hamlet. Octavian Paler imaginează nişte «conferinţe nerostite» pornind de la aceste mituri şi vorbeşte despre dragoste, bătrâneţe şi moarte.“
Întrucât, după dispariţia lui Octavian Paler, opera sa a făcut obiectul unor încălcări ale drepturilor de proprietate intelectuală (volumele Apărarea lui Galilei şi Eul detestabil au fost tipărite în ediţii-pirat), Editura Historia îşi va lua toate măsurile pentru a împiedica orice asemenea acte frauduloase şi speră ca regretabilul episod al contrafacerii poeziei Avem timp, inclusă în volumul Scrisori imaginare, poezie care a circulat în diverse publicaţii într-o variantă „adăugită“, va rămâne unul singular
http://www.gandul.info/memento/calomnii-mitologice-ultima-carte-octavian-paler.html?6455;942949

Ioan HOLBAN – Octavian Paler : un om de rãspîntie

Ultimele convorbiri cu Octavian Paler

Cartile lui Octavian Paler, epuizate din librarii

Ieri, în prezenţa a sute de persoane şi personalităţi ale vieţii culturale şi politice, scriitorul, eseistul şi moralistul Octavian Paler a fost condus pe ultimul drum. Cortegiul funerar a plecat de la Muzeul Naţional al Literaturii Române (MNLR) şi s-a îndreptat spre Cimitirul Sfânta Vineri, unde a fost înmormântat lângă soţia sa. La cimitir, au fost prezenţi peste cinci sute de oameni. Slujba, începută la ora 14.00, a durat aproximativ trei sferturi de oră şi s-a desfăşurat în faţa capelei cimitirului. Militari din Regimentul 30 Gardă şi Protocol au purtat pe umeri sicriul.
În clipa în care s-a coborât sicriul s-au tras trei salve în aer. Înainte de a pleca de la MNLR, ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor, Varujan Vosganian, acad. Eugen Simion, au fost câteva dintre personalităţile care au ţinut să-i aducă un ultim omagiu celui care a scris Viaţa pe un peron. "Din punctul meu de vedere, Octavian Paler a fost un <> al moralei, al atitudinii etice. Actul său critic a fost justificat şi a plecat dintr-o mare sinceritate. Într-adevăr un om incomod, cu aprecieri brutale, dar sincer până la sfârşit", a spus ministrul Culturii. Profesorul Nicolae Manolescu nu a putut veni de la Paris, unde este abasadorul nostru la UNESCO, dar a trimis un mesaj, în care a ţinut să reliefeze faptul că Octavian paler a fost "unul dintre directorii de conştiinţă cei mai importanţi". Varujan Vosganian a spus că "rolul lui Octavian Paler a fost la fel de mare înainte şi după '89, fiind unul dintre cei mai importanţi scriitori români. Este unul dintre exemplele de atitudine etică cele mai convingătoare din ultimii ani". Acad. Eugen Simion l-a evocat pe autorul Eului detestabil ca pe un scriitor care "întotdeauna făcea din biografia sa un destin". http://www.azi.ro/daca.htm

Don Quijote in Est
Scriitorul Octavian Paler a fost un autor eseistic de o rara finete. Chiar in cele doua romane ale sale, Viata pe un peron si Un om norocos, nu se indeparteaza de tonul eseistic, acestea fiind niste parabole care pot fi decodate si politic, dar a caror miza suprema este universala conditie umana.
Ca scriitor, Octavian Paler a fost si un excelent interpret. El ne-a apropiat carti fie despre care nu auzisem, fie a caror lectura fusese superficiala. Sa ne amintim cateva titluri care au facut cariera, au fost la vremea lor best-seller-uri si care, reeditate, isi mentin audienta in randul cititorilor. Mitologii subiective, Polemici cordiale, Scrisori imaginare, Un muzeu in labirint, Desertul pentru totdeauna. Octavian Paler putea sa treaca din Antichitate in contemporaneitate cu maxima usurinta tocmai fiindca prin vasta sa cultura realiza asocieri spectaculoase si semnificative, iar pe de alta parte considera ca intre epoci culturale nu pot exista pereti opaci si despartitori. Se misca lejer si aristocratic din secolul lui Pericle in Quattrocento sau din Secolul Barocului in perioada cubista. Totusi, ca orice scriitor autentic,
principala sa obsesie o reprezenta fiinta proprie, aceasta nu dintr-un narcisism penibil, ci fiindca era constient ca a cunoaste omul inseamna a te cunoaste in primul rand pe tine insuti. Volumul Eul detestabil este cea mai sincera si nemiloasa introspectie pentru a da la o parte toate valurile inselatoare si a-si descoperi propria esenta. Cartile de literatura care in anii ‘90 s-au bucurat de un urias succes sunt Rugati-va sa nu va creasca aripi si Don Quijote in Est. Era in Aula de la Drept in decembrie 1995 si am vazut o sala plina ochi, aceasta cu ocazia cartii citate anterior. Octavian Paler a facut atunci fata unei admiratii coplesitoare. Oamenii se inghesuiau sa obtina un autograf dupa ce in prealabil i-au pus autorului tot felul de intrebari despre viata, univers si, bineinteles, politica. In felul acesta putem privi spre o alta dimensiune a personalitatii sale.

Ziaristul
Octavian Paler a fost un gazetar temut. Dupa ‘90, de verbul sau au ascultat toti politicienii. Toti il citeau cu luare-aminte si nu erau indiferenti la sfichiuirile maestrului. Totusi, cariera lui Octavian Paler in acest domeniu atat de dificil nu a inceput cu ianuarie 1990. Nascut in 1926, el s-a implicat si inainte de ‘89 in procesul social-politic. Nu e un secret pentru nimeni ca in perioada 1974-1979 a fost membru supleant al CC al PCR. si alti intelectuali, scriitori, oameni de cultura au raspuns unei asemenea tentatii. Octavian Paler era privit cu respect de batranii activisti, ca si de lupii tineri si fiorosi. El era socotit intelectualul de partid care stia multa carte si care prin prestatiile sale superioare demonstra ca si in lumea comunista pot exista spirite. In anii ‘60 a fost corespondent Agerpres la Roma, unde a stat de vorba cu oameni de stanga celebri ai vremii ca esteticianul Giuliu Carlo Argan. Astfel, a aflat ca inca de atunci italienii pregateau marea cotitura a eurocomunismului ce avea sa infloreasca in timpul secretariatului lui Enrico Berlinguer. Intors in tara, a vorbit aceasta cu fruntasii de atunci ai Partidului Muncitoresc Roman si se poate spune ca gratie informatiilor livrate de scriitor a putut lua fiinta faimoasa declaratie de independenta din aprilie 1964, prin care ne-am formulat ruptura de URSS.
In perioada 1965-1970, a fost vicepresedinte al Comitetului de Radiodifuziune si televiziune, perioada in care a reusit sa aduca pe post seriale cu o enorma audienta, precum Sfantul, Baronul, Forsythe Saga, Razbunatorii, ceea ce nu era putin lucru intr-o vreme care, desi numita miniliberalizarea de la Bucuresti, avea destule inhibitii si interdictii.
Intre 1970 si 1983, a fost redactor-sef al cotidianului Romania libera. Se stie ca, in urma plenarei de la Mangalia din august 1983, a fost inlocuit de la conducerea ziarului. In felul acesta, pagina de cultura, la care tinea foarte mult si in care adusese semnaturi de prestigiu, cum ar fi Nicolae Manolescu sau Mircea Iorgulescu, a disparut, tot ziarul de altminteri pierzand prestigiul si chiar aura de independenta pe care le castigase pe vremea lui Octavian Paler.
Fiind marginalizat, caci nu era om care sa nu stie ca Octavian Paler nu mai este directorul Romaniei libere, faima sa a sporit. Oamenii stiau ca exista un nucleu de disidenta, iar cartile lui, cand erau publicate si reuseau sa treaca prin clestii cenzurii, se vindeau ca painea calda. In aceasta perioada au aparut Viata pe un peron si mai ales Un om norocos, despre care ne amintim ca, intr-una din publicatiile pretins culturale dirijate de catre sectia de presa a CC al PCR, scriitorul a fost pus la zid fara mila si infierat cu sfanta mandrie proletara. Anii ‘80 nu au fost pentru Octavian Paler niste ani usori. Cine sa-si mai aminteasca de faptul ca odata fusese membru al CC al PCR?! "Eul detestabil" avea acum prilejul sa iasa la iveala. El nu mai era intelectualul de partid care sa-si mai faca iluzii asupra sortii comunismului deja putrefact, el se retrasese sau fusese impins pe tusa tocmai ca de acolo sa poata privi toata arlechinada sinistra a unui partid si a unui dictator care pierduse orice limite ale bunului simt.
Astfel ajungem in anul 1989, cand Octavian Paler a facut gestul de maxim curaj asociindu-se scrisorii din martie a unui grup de intelectuali romani dintre care ii amintim pe Geo Bogza, Dan Haulica si Mihai sora. Era o scrisoare care se ridica impotriva domiciliului fortat impus unui intelectual de talia lui Andrei Plesu si Mircea Dinescu. Textul pleca de la un caz particular, dar dincolo de acest tip de observatii se vedea opozitia ferm declarata unui regim antiuman. Zarurile erau astfel aruncate si ne apropiam ireversibil de decembrie ‘89. Dupa aceasta data, Octavian Paler a devenit directorul onorific al ziarului Romania libera. Numele lui este intim legat de sorta acestui ziar si la urma urmei cele mai incisive si naprasnice editoriale le-a publicat in paginile Romaniei libere. Ne amintim cu maxima placere de polemica pe care a declansat-o cu Silviu Brucan pornind de la afirmatia acestuia din urma ca nu suntem altceva decat stupid people. Nationalist ponderat, liric in opiniile sale, patetic cu finete, Octavian Paler si-a pus condeiul in slujba democratiei, a libertatii, pentru a apara fiinta umana de orice servitute. In 1990 Octavian Paler intuia pericolul atat al revenirii dictaturii, cat si al politicianismului ulterior si al oportunismului care avea sa se manifeste in acest camp al vietii. Este primul care a inteles ticalosia FSN care, dupa o luna de la revolutie, s-a dat peste cap si din arbitru al democratiei, devenind partid politic, a anuntat ca va participa la alegeri. Octavian Paler nu a suportat o asemenea manevra, pe care a denuntat-o ferm, elegant si barbatesc in articolul "Iluziile nu au durat decat o luna", publicat acum in amintirea ilustrului gazetar.
Impreuna cu Ana Blandiana si Gabriel Liiceanu, a fondat Grupul de Dialog Social, loc al infruntarii ideilor pentru insanatosirea spatiului public. Octavian Paler putea sa fie numai scriitor. A dorit sa fie si ziarist, nu a fost indiferent la ce se intampla in cetate, iar acest lucru l-a innobilat.