Iures/Dabija[V=]

În pivniţă, pe răcoare, “Absolut!” cu Marcel Iureş

Marcel Iureş la Caracal: "La teatru, toată lumea!"

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/LifeStar/223960/p-tatal-fantoma-primul-film-cu-marcel-iures-in-rol-comic-de-prim-plan.html

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Alexandru_Dabija-regizor-_-Vreau_sa_joc_alaturi_de_Marcel_Iures_0_643736037.html

Marcel Iureş revine pe canapea
„În derivă", replica românească a serialului israelian „Be Tipul" şi a celui american „In ...

Marcel Iureş revine pe canapea
„În derivă", replica românească a serialului israelian „Be Tipul" şi a celui american „In ...

Marcel Iureş: „Tom Cruise mi-a dat un ...

Marcel Iureş, cu "Absolut" la "Poduri de teatru"
Actori din România şi Moldova se reunesc pentru o nouă ediţie a Festivalului "One Man... Citeste articolul

Marcel Iureş, actor: „Muream sărac,dacă nu făceam «Creatorul»!“

Iureş îl joacă pe Caţavencu, la Comedie

Marcel Iureş într-un spectacol „Absolut“

Marcel Iureş, premiat la Las Vegas

Cu Marcel Iureş pe canapea
Canalul HBO a lansat la apă primul serial dramatic românesc: „În derivă". Cu un actor premium ...

Marcel Iureş: „Bach este Dumnezeul muzicii“

Universul lui Alexandru Dabija

Marcel Iures, la HBO

Interviu cu Alexandru Dabija: "Actoria e o agresiune ingrozitoare impotriva felului tau de a fi"

La ora cind cititi aceste rinduri, Alexandru Dabija isi va fi rulat deja a nu stiu cita tigara umpluta, dupa chef, cu tutun olandez. Isi va fi golit deja si pet-ul de apa plata de pe masuta aia galbena, din fata scenei. Se va fi uitat, probabil, la sandramaua din lemn masiv, plina de rumegus si de scirtiieli; acolo unde, pina mai ieri, actorii Nationalului iesean repetau, de doua ori pe zi, sub mina acestui om cu alura de general francez din Legiunea Straina. Unul care iti adoarme vigilenta cu tonul blind, pentru a te trezi, in secunda a doua, cu o rafala de cuvinte cu efect de srapnel. Acest om cu efect tonifiant pentru orice teatru se intoarce pe 9 octombrie, la Iasi, cu O noapte furtunoasa.

Faceati recent o afirmatie socanta: "Scoala romaneasca de teatru nu exista". Asta inseamna ca si dvs., si colegii dvs. sinteti mai mult rodul hazardului?



In masura in care hazardul are mai mult o functie pedagogica, da. Dar noi sintem mai mult autodidacti: munca a fost "cu sine insusi", cum zice Stanislavski. N-a fost urmarea unor mari taine aflate de la maestri.

Deci nu v-ati format intr-un sistem organizat.

Atunci era un sistem

putin mai riguros decit este el astazi, care se baza pe un lucru extrem de adevarat si simplu: o selectie extrem de dura. Atunci, am intrat in facultate din nu stiu cite sute de candidati din toata tara. Si am intrat doar doi oameni: eu si cu Mihai Manutiu. Simplul fapt ca exista o selectie extrem de dura insemna ceva.


Era singura trasatura?

N-am studiat fenomenul, deci nu pot sa fiu un specialist. Dar noi am fost rodul propriilor noastre preocupari, propriilor noastre daruiri. Vocatia a avut si ea un "ceva" acolo si, pentru mine cel putin, pregatirea din liceu a fost mult mai importanta decit pregatirea din facultate. Si asta banuiesc ca s-a intimplat intotdeauna.

Majoritatea actorilor si regizorilor vorbesc despre influenta marilor maestri in cariera lor. Fac ei aceste declaratii mai mult din complezenta, sa intelegem?

Pai, ei poate i-au avut. Eu nu am avut mari maestri de la care sa invat. Stiu ca inainte de mine fusesera, dar era vremea cind in scoala romaneasca de teatru era Radu Penciulescu - unul dintre cei mai mari pedagogi din lume. Eu nu am avut norocul asta, am prins ani in care scoala romaneasca de teatru trecea printr-o "pauza" destul de lunga, din acest punct de vedere.

Pauza care a tinut pina...

Pina astazi! Din punctul meu de vedere, al unuia care lucreaza cu materialul care mi se ofera, pot spune ca materialul care vine este, de multe ori, de foarte proasta calitate. Implicit, scoala este inexistenta.

Mult timp s-a spus ca "lumea nu mai vine la spectacole", chiar si atunci cind salile erau pline. Cum va explicati ca functioneaza foarte multe asemenea "clisee", atit in rindul profesionistilor, cit si al iubitorilor de teatru?

Oamenii, in general, adora milenarismul, apocalipsa, sfirsitul lumii, cutremurul care vine peste patru zile si care ne omoara pe toti, adora incalzirea globala, adora ideea ca se intimpla ceva rau intotdeauna. Si nu intotdeauna este adevarat. Iar in legatura cu teatrul, asemenea idei sint "placi". Placi ca si acelea care spun ca nu se mai citeste sau ca nu se mai asculta muzica buna. Cred ca procentajul ramine acelasi: omenirea se inmulteste, prostii ramin la fel de multi citi au fost si pina acum. In acelasi timp, oamenii care si-au vazut de treaba pina acum isi vad de treaba in continuare.

Cliseul de mai sus se aplica doar teatrului de la noi?

Fatalismul asta este pur oriental si cu specific mioritic. Adoram sa ne plingem. Este o vaicareala, chiar si atunci cind nu e cazul. Nu toate cliseele sint reale. Lumea chiar vine la teatru!

Ce anume face diferenta dintre teatrul romanesc si cel occidental? Lipsa unei industrii adevarate?

Nu cred. Cred ca marea diferenta dintre teatrul romanesc si cel occidental, diferenta pe care o pot vedea doar prin prisma experientei si nu ca pe un specialist care a analizat fenomenul, este varietatea. Varietatea formelor. Ati vorbit de industrie: da, acolo exista si industrie, si arta, si experiment, si de stat, si particular, si porno, si erotic, si metafizic, si cum vrei. Noi nu avem o foarte mare varietate de produse

teatrale.


Noi nu stim sa ne vindem?

Nu numai ca nu stim sa ne vindem, noi nu stim sa ne cultivam. Nu stim sa respectam foarte tare diferentele. Daca apucam sa ne placa foarte mult un lucru care a prins, ne chitim pe el. Intr-un fel, sintem extrem de conservatori. Sau invers: daca apucam s-o luam pe calea teatrului agresiv, de "blood and sperm" si de injuraturi, o tinem pe calea asta pina ti se acreste sa auzi numai "Ce p... mea! " peste tot. Deci varietatea ne diferentiaza, in primul rind.

Spuneti ca manifestarile din teatru tradeaza, din acest punct de vedere, o doza accentuata de imaturitate?

Nu la teatru ma refer, ci la public. E vorba despre cum e primit un spectacol de public si de insotitorii teatrali, de asa-zisii critici, comentatori, eseisti. De oamenii care intermediaza legatura cu publicul.

S-a pierdut din publicul de pe timpuri, pentru care vizionarea unui spectacol de teatru avea si o puternica latura sociala?

Nu cred. Exista un public mult mai bun, mult mai aplicat decit credem. Am prieteni foarte buni, oameni normali, care stiu si teatru mult mai mult decit stiu eu, asta insemnind ca vad mult mai multe spectacole decit vad eu, chiar si in strainatate. Oameni care, spre surprinderea mea, sint mult mai informati decit sint eu. Deci exista public, intr-adevar, unul care citeste, care participa la fenomenul asta.

Si care este subestimat.

Poate si din dorinta noastra de a generaliza, de a da sentinte. E ca atunci cind un popa l-a intrebat pe Arghezi daca el crede in Dumnezeu. Iar Arghezi l-a intrebat: "De ce nu te-ai facut dumneata, parinte, cacanar, daca tot ai dubiile astea? ". Noi avem nevoie de certitudini, si e vorba, ca sa facem antropologie de sant, de vestita forma de paternalism despre care se tot discuta cind vine vorba de romani.

Dvs. cum ati ajuns sa optati pentru aceasta cariera?

A fost vocatie pura la mine. Am stiut absolut dintotdeauna ca o sa fac teatru. Taica-miu facea povestea asta, unchiul meu la fel, bunica mea era o actrita innascuta, eu am vrut sa ma fac actor. Nu am avut dubii, ci doar niste alunecari dintr-astea intelectuale de a face si altceva, dar de la nu stiu citi ani am stiut ca o sa fac teatru. Nu am crescut intr-un mediu profesionist, tata era un actor amator, dar simteam ca in jurul meu este o preocupare permanenta pentru teatru.

V-a schimbat in vreun fel trecerea de la climatul de dinainte de 1989, la cel de dupa? Ma refer aici, in principal, la presiunea cenzurii practicate inainte de 1989.

Sigur ca da. Dar nu ma refer aici la formele teatrale, ci la interdictia de a spune anumite cuvinte sau de a face nuditate, lucruri mai socante, violenta de limbaj. Am simtit-o foarte tare, in primul rind prin lipsa accesului la anumite texte, la care nici nu aveai voie sa te gindesti. Cele ale lui Beckett, de exemplu, sau ale lui Eugene Ionesco. Cred ca accesul la un tip de dramaturgie a insemnat marea trecere, o schimbare culturala importanta.

Sinteti un "lautar", spuneti dvs...

Sint un lautar, in sensul ca mare parte dintre spectacolele mele sint rezultatul unor comenzi, nu al unui program teatral, artistic, pe care sa mi-l fac pentru ani de zile si prin care sa vreau sa demonstrez ceva. E si o doza de ipocrizie citeodata in zona in care se sustine ca exista programul si ca toata lumea face lucruri profunde. Dar lucram mult si din asta traiesc. Si atunci fac ca un pictor. Chiar citeam acum, de curind, raspunsul unui pictor care era intrebat de ce mai picteaza, cind una dintre pinzele lui se vindea cu nu stiu cite milioane de dolari. Ala a inceput sa rida. Nu faci asta numai pentru bani, dar nu faci nici numai pentru arta. Lucram ca sa traim. Din punctul asta de vedere, sint un lautar. Execut comenzile, dar comenzile sint rezultatul unei negocieri, nu niste impuneri. Si spectacolul la care lucrez astazi, la Iasi, O noapte furtunoasa, e o comanda, pentru ca nu eu am venit si-am spus ca "de ani de zile vreau sa fac asta, si acum se potriveste perfect cu ceea ce vreau eu, si vreau cu distributia asta, si in sala asta". Astea sint vorbe de cloaca. Lautarul stie toate melodiile si, la un moment dat, cineva ii zice: "Zi-i Zaraza! ". Si ala incepe sa-i zica Zaraza. Asa si eu.

Cit de mult va influenteaza lucrul cu actorii punerea in scena a unui anumit text?

Cam optzeci la suta. Am foarte putine lucruri premeditate si, de cele mai multe ori, cam tot ceea e premeditat este aruncat deoparte cind incep sa lucrez. Dau deoparte dupa intilnire, tine de contactul cu actorii, de repetitii. Da, ma bazez pe actori, pe lucrul cu ei si pe o farima de conceptie despre o anume tema, despre o anume situatie pe care o propune textul. Eu sint un supus al textului. N-am putut niciodata sa intorc un text pe dos, desi ador sa vad asa ceva, sa vad texte contrazise. Eu nu sint insa asa.

Nu sinteti unul dintre regizorii care vor "sa se vada" cu tot dinadinsul in piesele montate.

Nu cred ca exista regizori care vor sa se "vada". Sint regizori care au un tip de conceptie prestabilita, un desen mental, un "caiet de regie", cum se chema inainte. "Regizorul este cel care trebuie sa aiba idei despre un anume text", se zicea. Chiar am auzit un spectator, altminteri foarte bun, care vazuse un spectacol foarte bun, dar care spunea ca nu i-a placut, pentru ca nu continea nici o idee noua... Este si asta un adevar, la un moment dat functioneaza ca un adevar faptul ca omul vrea ceva nou. Unul cu care eu nu sint de acord deloc! Eu prefer o executie corecta, decit o stilcire a unui subiect. E ca in muzica. Mie imi place mai mult muzica decit teatrul, pentru ca are o oarecare rigoare.

Cum reusiti sa nu va enervati la citirea unei cronici nefavorabile? Nu sinteti deloc orgolios?

Fiecare om are dreptul la opinie, si e minunat cind acestea sint diferite. Suna ciudat, dar nu ma afecteaza. As fi, probabil, afectat daca ar avea o urmare in box-office: daca s-ar rasfringe direct

in lucru, daca spectacolele ar fi cum se intimpla in marele teatre comerciale, unde cronicile nefavorabile ingroapa spectacole, care nu se mai joaca dupa asta. E un alt domeniu in care noi functionam paradoxal: spectacolele cu cele mai proaste cronici se joaca cel mai mult. Este taman invers dincolo! Si foarte multe spectacole bune, cu cronici senzationale, se joaca extrem de rar. Asta e o alta mare problema a teatrului romanesc: constanta jocului. Toata lumea vorbeste despre mari spectacole, care au cite trei, patru sau cinci reprezentatii pe an. Marile spectacole se joaca extrem de rar. Implicit, pentru un numar de oameni restrins. Iar dupa aia, ne rastim la public: "Voi nu va pricepeti! ". Pai, trebuie sa-i oferi saptaminal spectacole ca s-o poata face.


Si sa-i creezi un reflex.

Sigur ca da. Asta e o discutie vestita despre cit conteaza factorul educativ in orice manifestare a artei. In orice arta exista o educatie: proasta, buna, inversa. Si unul care fumeaza marijuana actioneaza ca un exemplu!

Spuneati mai demult ca meseria de actor este grea din cauza rutinei. Cea de regizor cum este?

Citeodata simt si eu rutina, atunci cind lucrez mult, cum au fost anii in care am facut si sase spectacole. Cred ca rutina este dusmanul cel mai mare pentru orice regizor. Dar cel mai dur este pentru actorul extrem de solicitat, pentru ca el face asta in fiecare zi. Eu, cind vreau, imi iau o pauza, mai variez textele, teatrele. Intervine un alt tip de rutina, dar rutina kafkiana o simte actorul. Eu ma gindesc cu groaza cum e sa fii un om care are necazuri, probleme, sa le ai pe ale tale, sa ai o viata de dus, iar seara la ora sapte sa joci. E infern! Mi se pare infern sa poti sa joci. Si sa joci de-adevaratelea! Actoria nu e o slujba in care sa stai cu ochii

pe pereti.


Sau sa chiulesti fara ca restul sa-si dea seama.

Exact. Sa fii acolo si sa nu fii prezent? Nu se poate! Actoria e o agresiune ingrozitoare impotriva felului tau de a fi. Iar cea mai periculoasa este plictiseala.

Plictiseala este si cea mai mare spaima a dvs.?

Da. Plictiseala e cea mai mare spaima a mea. Plictiseala si cu variantele ei din ce in ce mai cumplite: lehamitea si scirba. Ele sint forme ale aceleiasi nenorociri ca sintem: ca sintem aici, ca sintem cu astia, ca sintem cu aia.

Cred ca urmatoarea intrebare ati auzit-o obsesiv: de ce nu v-ati indreptat si inspre film? Nu va atrage?

Pentru ca imi place prea tare. Eu am facut si scoala de film, dar pur si simplu imi place foarte tare sa-i vad pe altii facind asta. Cred ca e mult mai complicat decit pare: e ca si cum ai schia pe zapada si dupa aia ai vrea sa schiezi pe iarba. E o mare diferenta, pe care eu am simtit-o tot timpul ca atare. Imi place mult prea tare ce se intimpla in filmul romanesc, ca sa fac si eu asta. Filmul romanesc exprima perfect tipul nostru de realitate, lucru pe care alte forme artistice n-au reusit s-o faca. E exact ca la inceputul anilor ‘90, cind teatrul romanesc era primit in toata lumea si exprima perfect un fel de a fi.

Ati avut doua experiente manageriale, la Teatrul Odeon, la citiva ani distanta: cit de mult v-au schimbat ele viziunea despre teatru?

Da, m-a schimbat foarte tare. Iti modifica un tip de responsabilitate. Cred ca si atunci am renuntat un pic la ideea care astazi ma distreaza, aceea cu regizorul-Dumnezeu. Nu ca as fi fost asa inainte, dar cred ca experienta asta de a tine un teatru, care la mine s-a manifestat printr-o mare pauza de spectacole, a fost o zona de ascetism regizoral care, mai mult ca sigur, m-a asezat intr-un anume fel. Ascetismul regizoral mi-a taiat din tupeu. Am vazut lucrurile din interior

, din cu totul alt plan. Si mi s-a parut extraordinar sa te pui in slujba unui spectacol care nu este al tau. Asta trebuie sa faca un bun director de teatru, de fapt. Sa faci pentru oameni, si nu pentru tine. Da, m-a modificat experienta asta, care n-a fost scurta, ci de zece ani, si intr-o perioada, intre treizeci si patruzeci de ani, cind ai, cum se zice, virful carierei. Citeodata simt ca mi-a luat dintr-un tip de agresivitate pe care il admir, la un moment dat, la alti regizori.


Cum se impaca munca de regizor cu structura dvs. de "anarhist", pe care v-ati "deconspirat-o" adesea?

Se impaca printr-un soi de neglijenta, de nepasare cu care imi tratez, la un moment dat, spectacolele. Acord o mare doza de incredere intimplarii. Foarte multe care se intimpla pur si simplu in repetitii le las acolo, ca si cum asa ar fi fost gindite dintotdeauna. Cred ca prin tipul asta de hazard se exprima structura mea umana, care respecta mult mai mult haosul si dezordinea decit rigoarea. Nu sint un mare fan al unui tip de teatru extrem de organizat, extrem de demonstrativ. In schimb, sint un fan al performantei. Cred ca nu e nimeni sa zica altfel. Dar structura de anarhist se manifesta printr-un soi de dezlinare in spectacole, care se simte si pe care eu o ador. Ador finalurile care nu sint apoteotice, care nu au un "punct". Imi place un soi de ambiguitate, sa lasi spectacolele mai libere. Imi place mai tare libertatea decit rigoarea.

--------

REPERE:
» S-a nascut pe 13 februarie 1955.
» A debutat ca regizor in 1975.
» A fost director al Teatrului "Odeon" din Bucuresti (1991-1994 si 1996-2002).
» Este fondator, alaturi de Marcel Iures si alte personalitati, al Teatrului "Act" din Bucuresti (1995).
» A cistigat de doua ori premiul UNITER (1995, 2010) si, o data, Premiul National pentru Arta (2008).
» A colaborat cu teatre si regizori din tari precum Belgia, Germania, Marea Britanie, Franta, Ucraina, Slovacia, Rusia, Israel.

Cum a devenit Marcel Iureş psihoterapeut

VIDEO Marcel Iureş face terapie la televizor

Marcel Iureş: „Nu-i uşor să rămâi cu capul ...

Iureş şi Dinulescu, sex şi psihoterapie